1.

În acești ultimi ani, utilizarea platformelor de difuzare în flux continuu (denumită în continuare „streaming”) s‑a democratizat, oferta acestor platforme multiplicându‑se în același timp considerabil: platformele aflate la dispoziția consumatorilor sunt în prezent numeroase, iar conținuturile pe care acestea le propun au devenit mai bogate. Deși aceste platforme prezintă, fiecare, desigur, specificități, ele au totuși în comun anumite caracteristici majore.

2.

Astfel, furnizarea unui serviciu de streaming conduce la punerea la dispoziția consumatorului a unor conținuturi, precum materiale video sau opere muzicale, în vederea vizionării sau a ascultării lor. Aceste conținuturi sunt stocate pe un server, la care consumatorii pot avea acces de la terminalul lor prin intermediul unui hiperlink sau al unei aplicații. Aceștia pot apoi să vizioneze sau să asculte o operă selectată dintre conținuturile puse la dispoziție pe internet, „live” sau „on demand”, în funcție de termenii abonamentului lor și de oferta propusă.

3.

Cel mai adesea, furnizarea unui serviciu de streaming oferă de asemenea consumatorului posibilitatea de a descărca conținutul selectat pentru ca acesta să poată fi vizionat sau ascultat chiar și în lipsa unei conexiuni la internet. Într‑o asemenea ipoteză, opera aleasă este astfel stocată pe un suport de memorie propriu și poate fi vizionată, chiar și în lipsa accesului la internet, în general pentru o perioadă limitată dincolo de care nu va mai fi posibil să se acceseze conținutul respectiv sub forma unei descărcări, acesta din urmă rămânând totuși disponibil online.

4.

În plus, oferta de conținuturi care pot fi vizionate sau ascultate este însoțită în mod obișnuit de o personalizare a prezentării lor pe platformă, proprie fiecărui consumator, prin intermediul unor liste de lectură precum vizionările sau ascultările în curs sau al unor sugestii personalizate pe baza conținuturilor deja consumate.

5.

Aceste platforme se află în centrul prezentei cauze, care determină Curtea să stabilească dacă furnizarea unui serviciu de streaming trebuie calificată drept ofertă de „conținut digital” sau de „serviciu digital”, în sensul dispozițiilor Directivei 2011/83/UE ( 2 ).

6.

O asemenea calificare nu este doar semantică. Astfel, potrivit dispozițiilor directivei menționate, dreptul de retragere prevăzut de aceasta din urmă se poate stinge înainte de expirarea termenului de 14 zile pe care directiva îl prevede în principiu atunci când este furnizat un „conținut digital”, dar nu în ipoteza unei oferte de „serviciu digital”.

7.

Considerentele (19) și (57) ale Directivei (UE) 2019/770 ( 3 ) au următorul cuprins:

[…]

8.

Articolul 2 din această directivă, intitulat „Definiții”, prevede la punctele 1 și 2:

„În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții:

9.

Articolul 3 din directiva menționată, intitulat „Domeniul de aplicare”, prevede la alineatul (5) litera (g):

„(5)   Prezenta directivă nu se aplică contractelor referitoare la:

[…]

10.

Articolul 5 din aceeași directivă, intitulat „Furnizarea de conținut digital sau de servicii digitale”, prevede:

„(1)   Comerciantul furnizează conținutul digital sau serviciul digital consumatorului. Cu excepția cazului în care părțile au convenit altfel, comerciantul furnizează conținutul digital sau serviciul digital fără întârzieri nejustificate după încheierea contractului.

(2)   Comerciantul își îndeplinește obligația de furnizare atunci când:

11.

Considerentele (30) și (38) ale Directivei (UE) 2019/2161 ( 4 ) au următorul cuprins:

[…]

12.

Directiva 2011/83 a fost modificată prin Directiva 2019/2161. Termenul de transpunere a expirat la 28 noiembrie 2021, iar dispozițiile naționale de transpunere trebuie să se aplice de la 28 mai 2022.

13.

Articolul 2 din Directiva 2011/83, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2019/2161, prevede:

„În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții:

[…]

[…]

[…]

[…]”

14.

Articolul 14 din această directivă, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2019/2161, intitulat „Obligațiile consumatorului în cazul retragerii”, prevede:

„[…]

(2a)   În cazul retragerii din contract, consumatorul se abține de la utilizarea conținutului digital sau a serviciului digital și de la punerea acestuia la dispoziția terților.

(3)   Atunci când consumatorul își exercită dreptul de retragere după transmiterea cererii în conformitate cu articolul 7 alineatul (3) sau cu articolul 8 alineatul (8), consumatorul plătește comerciantului o sumă proporțională cu ceea ce s‑a furnizat până la momentul în care consumatorul a informat comerciantul cu privire la exercitarea dreptului de retragere, în raport cu acoperirea totală a contractului. Suma proporțională care trebuie plătită comerciantului de către consumator este calculată pe baza prețului total convenit în contract. Dacă prețul total este excesiv, suma proporțională este calculată pe baza valorii de piață a ceea ce s‑a furnizat.

(4)   Consumatorul nu suportă costurile pentru:

[…]

[…]”

15.

Articolul 16 din directiva menționată, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2019/2161, prevede:

„Statele membre nu asigură dreptul de retragere prevăzut la articolele 9-15 în ceea ce privește contractele la distanță și contractele negociate în afara spațiilor comerciale pentru:

[…]

[…]

[…]”

16.

Articolul 3 din Bundesgesetz über Fernabsatz- und außerhalb von Geschäftsräumen geschlossene Verträge (Fern- und Auswärtsgeschäfte -Gesetz – FAGG) (Legea federală privind vânzarea la distanță și contractele negociate în afara spațiilor comerciale) ( 5 ) prevede următoarele definiții:

„[…]

[…]”

17.

Articolul 18 din această lege, intitulat „Exceptări de la dreptul de retragere”, prevede:

„(1)   Consumatorul nu beneficiază de drept de retragere în cazul contractelor la distanță sau al contractelor negociate în afara spațiilor comerciale privind:

[…]

[…]”

18.

Sky Österreich Fernsehen GmbH (denumită în continuare „Sky Österreich”), o societate de televiziune privată cu sediul în Austria, oferă pe acest teritoriu, printre altele, servicii de streaming. Conținutul digital care este pus la dispoziție pentru vizionare se află pe un server pe care clienții au posibilitatea să îl acceseze de pe terminalul lor prin intermediul unui link sau al unei aplicații, pentru a putea viziona pe internet, „live” sau „on demand”, programele incluse în abonamentul lor. Descărcările sunt de asemenea posibile, în funcție de licențiatorii respectivi. Conținutul digital poate fi stocat pe un dispozitiv de memorie propriu și poate fi vizionat în lipsa accesului la internet. O descărcare poate fi vizionată o singură dată și trebuie vizionată până la final în decurs de 48 de ore de la accesarea inițială.

19.

Subscrierea online a unui abonament la serviciile de streaming este posibilă numai în cazul în care clientul acceptă următoarea clauză contractuală prin efectuarea unui clic:

„În cazul subscrierii unui abonament: Am luat cunoștință de informațiile furnizate de Sky X privind dreptul de retragere. Sunt de acord ca Sky să înceapă executarea contractului înainte de expirarea termenului de retragere de 14 zile și, în consecință, să îmi pierd dreptul de retragere în cazul subscrierii unui abonament.”

20.

Verein für Konsumenteninformation (denumită în continuare „VKI”), o asociație pentru protecția consumatorilor, consideră că această informație privind dreptul de retragere furnizată consumatorilor este insuficientă. În opinia sa, abonamentul de streaming constituie un „serviciu digital” și, prin urmare, numai prestarea completă a serviciului conduce la stingerea dreptului de retragere atunci când consumatorul a recunoscut că va pierde acest drept la momentul respectiv. În schimb, Sky Österreich consideră că serviciul de streaming constituie un „conținut digital”, astfel încât dreptul de retragere ar dispărea de îndată ce contractul începe să fie executat.

21.

Acțiunea VKI având ca obiect obligarea Sky Österreich să înceteze, în relațiile sale comerciale cu consumatorii, utilizarea clauzei contractuale menționate mai sus a fost respinsă în primă instanță. Cu toate acestea, instanța de apel a admis apelul formulat de VKI și a modificat hotărârea pronunțată în primă instanță, calificând serviciul de streaming oferit de Sky Österreich drept „serviciu digital”, în cadrul căruia dreptul de retragere nu se poate stinge încă de la începerea executării contractului, ci numai în momentul în care serviciul a fost prestat în întregime.

22.

Sesizată cu recurs de Sky Österreich, Oberster Gerichtshof (Curtea Supremă, Austria), instanța de trimitere în prezenta cauză, ridică problema criteriilor care permit să se stabilească dacă serviciile de streaming care oferă prestații comparabile cu cele ale Sky Österreich trebuie clasificate drept contracte privind conținut digital sau servicii digitale.

23.

Potrivit instanței de trimitere, prestația furnizată de Sky Österreich îndeplinește condiția de date „produse și furnizate în format digital” și corespunde, așadar, definiției „conținutului digital”. Aceasta observă că streamingul desemnează numai procedeul de transmitere a datelor care permite vizionarea sau ascultarea datelor în timpul transmiterii lor. Totuși, această prestație ar putea să fie considerată de asemenea „stocare sau accesare a datelor în format digital” și, prin urmare, să constituie un „serviciu digital”, cu atât mai mult cu cât nu este furnizată sub forma unui singur act, este, în general, însoțită de o actualizare corespunzătoare a ofertei și de recomandări individuale bazate pe comportamentul utilizatorului respectiv, iar contractul este în principiu conceput pentru a avea o anumită durată.

24.

În aceste condiții, Oberster Gerichtshof (Curtea Supremă) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Articolul 16 litera (m) coroborat cu articolul 2 punctul 11 din Directiva 2011/83 trebuie interpretat în sensul că oferta de servicii de streaming în cadrul cărora conținutul digital pus la dispoziție pentru vizionare se află pe un server pe care clienților li se acordă posibilitatea de a‑l accesa de pe terminalul lor prin intermediul unui link sau al unei aplicații, aceștia putând să vizioneze ulterior pe internet, atât «live», cât și «on demand» programele incluse în abonamentul lor sau, în mod alternativ, să descarce conținutul digital și să îl stocheze pe un dispozitiv de memorie propriu, iar apoi să îl vizioneze o dată în decurs de 48 de ore indiferent de accesul la internet, constituie o furnizare de «conținut digital» în sensul acestor dispoziții?”

25.

VKI, Sky Österreich, guvernele italian și polonez, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise. Nu a avut loc o ședință.

26.

Prin intermediul întrebării preliminare unice, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 2 punctul 11 și articolul 16 litera (m) din Directiva 2011/83 trebuie interpretate în sensul că un serviciu de streaming în cadrul căruia conținutul pus la dispoziția consumatorului se află pe un server la care clienții pot avea acces prin intermediul unui hiperlink sau al unei aplicații pentru a‑l viziona „live”, „on demand” sau „offline” după descărcarea sa constituie o ofertă de „conținut digital” pentru care dreptul de retragere de 14 zile prevăzut de această directivă poate, în anumite condiții, să nu se aplice.

27.

Sky Österreich susține teza potrivit căreia serviciul pe care îl furnizează trebuie calificat drept „ofertă de «conținut digital»” pentru care este posibil să se prevadă că dreptul de retragere de 14 zile al consumatorului nu se aplică, cu condiția ca consumatorul să fie informat în acest sens și să fi recunoscut că va pierde acest drept. În schimb, toate celelalte părți susțin că oferirea unui serviciu de streaming precum cel în discuție în litigiul principal este o ofertă de „serviciu digital” căruia nu i se poate aplica exceptarea de la dreptul de retragere prevăzută la articolul 16 litera (m) din Directiva 2011/83, astfel încât consumatorii ar trebui să dispună de un termen de 14 zile pentru a renunța, dacă este cazul, la abonamentul lor.

28.

Noțiunile de „conținut digital” și de „serviciu digital” sunt definite la articolul 2 punctul 11 și, respectiv, la punctul 16 din Directiva 2011/83, care face trimitere la definițiile care figurează la articolul 2 punctele 1 și 2 din Directiva 2019/770.

29.

Potrivit unei jurisprudențe constante, trebuie să se procedeze la interpretarea acestor dispoziții ținând seama nu numai de formularea lor, ci și de contextul în care se înscriu și de obiectivele urmărite de reglementarea din care fac parte ( 6 ).

30.

Articolul 2 punctele 11 și 16 din Directiva 2011/83 definește un „conținut digital” ca fiind „date produse și furnizate în format digital” și un „serviciu digital” ca fiind un serviciu care „permite consumatorului crearea, prelucrarea, stocarea sau accesarea datelor în format digital” sau „permite schimbul de date în format digital încărcate sau create de consumator sau de alți utilizatori ai serviciului respectiv, sau orice altă interacțiune cu aceste date”.

31.

Trebuie să se constate că textul Directivei 2011/83 nu permite să se definească cu precizie ce intră sub incidența unei oferte de conținut digital și ce intră sub incidența unei oferte de serviciu digital. Și, după cum subliniază instanța de trimitere, o ofertă de streaming poate fi calificată atât drept „furnizare de conținut digital”, întrucât permite punerea la dispoziție și vizionarea de date produse în format digital, cât și drept „furnizare a unui serviciu digital” care permite consumatorului să aibă acces la date și să le stocheze temporar.

32.

Legiuitorul Uniunii admite de altfel că pot subzista îndoieli cu privire la aspectul dacă un contract este un contract de servicii sau un contract de furnizare de conținut digital care nu este livrat pe un suport material ( 7 ).

33.

Este necesar, așadar, să se procedeze la interpretarea sistemică și teleologică a acestor dispoziții pentru a trasa o linie de demarcație între furnizarea de conținut digital, în sensul articolului 2 punctul 11 din Directiva 2011/83, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2019/2161, și furnizarea de servicii digitale, în sensul articolului 2 punctul 16 din această directivă.

34.

În primul rând, deși numai modul de redactare a articolului 2 punctele 11 și 16 din Directiva 2011/83 nu permite să se definească cu precizie ce se încadrează în noțiunea de „conținut digital” sau în aceea de „serviciu digital”, Directivele 2011/83 și 2019/2161 – în special considerentele acestora – oferă totuși indicații utile.

35.

Astfel, pe de o parte, în ceea ce privește conținutul digital, considerentul (19) al Directivei 2011/83, în versiunea sa inițială, citează ca exemplu „programele de calculator, aplicațiile, jocurile, muzica, înregistrările video sau textele, indiferent dacă sunt accesate prin descărcare sau prin flux continuu, de pe un suport material sau prin orice alte mijloace”. Pe de altă parte, în ceea ce privește serviciile digitale, considerentul (30) al Directivei 2019/2161 face referire la „serviciile de partajare a materialelor video și audio și alte servicii de găzduire de fișiere, de procesare de texte sau jocuri oferite în cloud, serviciile de stocare în cloud și de webmail, platformele de comunicare socială și aplicațiile cloud”.

36.

Admițând din nou, în considerentul (30) al Directivei 2019/2161, că „poate fi dificil să se facă distincția între anumite tipuri de conținut digital și serviciile digitale”, legiuitorul oferă totuși, prin intermediul acestor diferite exemple, anumite indicații cu privire la ceea ce caracterizează o ofertă de „conținut digital”, spre deosebire de o ofertă de „serviciu digital”. Astfel, prima implică o ofertă punctuală, limitată în timp și referitoare la conținutul oferit, în timp ce a doua presupune o anumită durată și un angajament din partea comerciantului, astfel încât simpla furnizare a unui anumit conținut nu epuizează prestația.

37.

Acest lucru reiese de asemenea, pe de altă parte, din precizările furnizate de legiuitor, tot în considerentele Directivelor 2011/83, 2019/770 și 2019/2161. Astfel, în acestea se arată că conținutul digital „acoperă un singur act de furnizare sau o serie de acte individuale de furnizare sau furnizarea continuă pe parcursul unei anumite perioade” ( 8 ), în timp ce serviciile digitale presupun „[i]mplicarea permanentă a prestatorului de servicii” ( 9 ). Acesta este, în opinia noastră, criteriul decisiv pentru a delimita ce se încadrează în noțiunea de „conținut digital” și în noțiunea de „serviciu digital”.

38.

După cum subliniază Comisia, implicarea permanentă a prestatorului de servicii evidențiază o anumită dinamică, atât în ceea ce privește conținutul pus la dispoziție, cât și prestațiile oferite în același timp cu această punere la dispoziție. Altfel spus, o ofertă de serviciu digital nu se poate limita, spre deosebire de oferta de conținut digital, la o punere la dispoziție punctuală și limitată.

39.

În al doilea rând, considerăm că o asemenea interpretare este confirmată de lectura articolului 2 punctele 11 și 16 din Directiva 2011/83 în lumina articolului 16 litera (m) din aceasta, potrivit căruia dreptul de retragere nu se aplică, în anumite condiții, contractelor de furnizare de conținut digital.

40.

Astfel, o asemenea exceptare de la dreptul de retragere este justificată de faptul că, în cazul unei oferte de conținut digital, consumatorul cunoaște cu precizie conținutul pe care se pregătește să îl vizioneze sau să îl asculte, în măsura în care este vorba despre o ofertă punctuală și specifică. În plus, odată ce conținutul pus la dispoziție a fost vizionat sau ascultat, acesta nu mai prezintă decât un interes limitat pentru consumator, în măsura în care a fost consumat integral. Așadar, nu există o perioadă în care consumatorul poate încerca conținutul pus la dispoziție.

41.

Situația este diferită în ceea ce privește o ofertă de serviciu digital. Astfel, într‑un asemenea caz, ținând seama de implicarea comerciantului și de prestațiile conexe punerii la dispoziție a conținutului, existența unui drept de retragere se justifică pe deplin. În cadrul unui abonament la o platformă de streaming, clientul poate astfel să „încerce” platforma pentru a lua cunoștință de catalogul de opere pe care aceasta le propune, de ergonomia sa și de posibilitățile de vizionare sau de ascultare oferite, precum și de posibila personalizare a platformei în funcție de conținuturile consumate. În această situație, nu este vorba, așadar, numai despre a consuma un conținut oferit, ci și despre a verifica dacă serviciul propus de comerciant în ansamblul său este adecvat pentru consumator. În caz contrar, acesta își poate exercita dreptul de retragere.

42.

În orice caz, din soluția adoptată de Curte în Hotărârea PE Digital ( 10 ) reiese că articolul 16 litera (m) din Directiva 2011/83 constituie o exceptare de la dreptul de retragere, care trebuie, ca dispoziție a dreptului Uniunii care limitează drepturile conferite în scop de protecție a consumatorilor, să primească o interpretare strictă ( 11 ). Cu alte cuvinte, noțiunea de „conținut digital”, care determină aplicarea exceptării de la dreptul de retragere, nu poate avea un sens larg și trebuie, așadar, să se limiteze, în opinia noastră, la acte de furnizare punctuale. Din momentul în care un serviciu depășește un astfel de act, acesta ar trebui, așadar, să fie calificat drept „serviciu digital”, în sensul articolului 2 punctul 16 din directiva menționată.

43.

În aceste condiții, considerăm că din interpretarea sistemică a articolului 2 punctele 11 și 16 și a articolului 16 litera (m) din Directiva 2011/83 reiese că un serviciu de streaming precum cel în discuție în speță nu constituie o ofertă de „conținut digital”.

44.

Această concluzie este confirmată de interpretarea teleologică a dispozițiilor menționate.

45.

Directiva 2011/83 urmărește să asigure „echilibrul corect între un nivel ridicat de protecție a consumatorilor și competitivitatea întreprinderilor” ( 12 ).

46.

Astfel cum a statuat Curtea, dreptul de retragere urmărește să protejeze consumatorul în situația particulară a unei vânzări la distanță, în care acesta nu are posibilitatea de a vedea în mod concret produsul sau de a lua la cunoștință caracteristicile serviciului înainte de a încheia contractul. Dreptul de retragere este, așadar, menit să compenseze dezavantajul ce rezultă pentru consumator dintr‑un contract la distanță, prin acordarea unui termen de reflecție adecvat în decursul căruia acesta are posibilitatea de a examina și de a testa bunul dobândit ( 13 ).

47.

În ceea ce privește exceptarea de la dreptul de retragere prevăzută la articolul 16 litera (m) din Directiva 2011/83, aceasta vizează protejarea comerciantului în cazul în care conținutul oferit de acesta este cunoscut și poate fi consumat imediat. Într‑o asemenea situație, așa cum subliniază guvernul italian, consumatorul beneficiază pe deplin de toate avantajele prestației la momentul la care aceasta se realizează. Pe de altă parte, după cum arată Sky Österreich, în ceea ce privește un conținut digital, restabilirea statu‑quoului ante în favoarea intereselor comerciantului nu este posibilă, astfel încât a permite o retragere ulterioară a consumatorului ar însemna, in fine, pentru comerciant să furnizeze conținutul digital cu titlu gratuit.

48.

În aceste condiții, caracterul mai larg al „serviciului digital” implică un angajament constant al comerciantului, spre deosebire de simpla furnizare a unui „conținut digital”, care justifică posibilitatea consumatorului de a‑și exercita dreptul de retragere în cazul în care, după ce l‑a experimentat, nu este mulțumit. În schimb, caracterul punctual și specific al „conținutului digital” justifică faptul că consumatorul nu poate să îl încerce, acesta din urmă cunoscând, anterior punerii la dispoziție a conținutului respectiv, prestația exactă pe care o va primi.

49.

Prin urmare, rezultă și din studiul obiectivelor Directivei 2011/83, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2019/2161, că un serviciu de streaming precum cel în discuție în speță nu constituie o ofertă de „conținut digital” pentru care dreptul de retragere de 14 zile prevăzut de această directivă poate să nu se aplice.

50.

O asemenea concluzie nu este repusă în discuție, în opinia noastră, de argumentul invocat de Sky Österreich potrivit căruia a permite consumatorului să își exercite dreptul de retragere în cadrul unui abonament la o ofertă de streaming precum cea în discuție în litigiul principal ar conduce în mod cert la abonări abuzive.

51.

Sky Österreich arată astfel că sunt constatate vârfuri de abonare la serviciul de streaming în special cu ocazia punerii la dispoziție a primului sau a ultimului sezon al unor serii populare sau la momentul unor meciuri decisive din campionatele de fotbal. Aceasta precizează că, în cazul în care consumatorul ar avea posibilitatea de a rezilia abonamentul imediat după ce a consumat un conținut, ar putea viziona conținutul respectiv aproape gratuit.

52.

Totuși, așa cum a subliniat Comisia, această posibilitate de abuz a fost luată în considerare în mod expres de legiuitor la articolul 14 alineatul (3) din Directiva 2011/83, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2019/2161, prevăzând că, „[a]tunci când consumatorul își exercită dreptul de retragere […] consumatorul plătește comerciantului o sumă proporțională cu ceea ce s‑a furnizat până la momentul în care consumatorul a informat comerciantul cu privire la exercitarea dreptului de retragere, în raport cu acoperirea totală a contractului”.

53.

Această soluție se aplică și atunci când consumatorul reziliază abonamentul la platforma de streaming: comerciantul primește o compensație corespunzătoare punerii la dispoziție a conținutului în perioada în care consumatorul a avut acces la acesta.

54.

Potrivit Sky Österreich, o astfel de compensație nu ar fi însă suficientă în lumina jurisprudenței Curții potrivit căreia, pentru a stabili suma proporțională care trebuie plătită comerciantului de către consumator atunci când acest consumator a solicitat în mod expres ca executarea contractului să înceapă în cursul termenului de retragere și se retrage din acest contract, trebuie în principiu să se țină seama de prețul convenit în contract pentru ansamblul prestațiilor care fac obiectul aceluiași contract și să se calculeze prorata temporis suma datorată ( 14 ). Or, un asemenea calcul nu ar lua în considerare valorile diferite ale conținuturilor propuse, o fază finală a unei competiții sportive având o valoare economică diferită de un foileton cotidian.

55.

Astfel, nu se poate ignora faptul că consumatorii ar putea fi tentați să își exercite dreptul de retragere numai în scopul de a putea avea acces la un conținut unic atractiv și că un calcul prorata temporis, așa cum este prevăzut în jurisprudență, ar putea să nu furnizeze o compensare echitabilă comerciantului.

56.

Totuși, arătăm, pe de o parte, că articolul 14 alineatul (3) din Directiva 2011/83 prevede plata unei sume proporționale cu ceea ce s‑a furnizat, fără nicio mențiune cu privire la durata furnizării serviciului respectiv. Pe de altă parte, soluția adoptată de Curte în Hotărârea PE Digital ( 15 ) se justifică, în opinia noastră, prin faptul că valoarea economică a serviciului oferit în această cauză – un site de întâlniri – avea un caracter stabil și constant. Cu alte cuvinte, nu era mai atractiv pentru un consumator să se aboneze la serviciu la un moment precis pentru a beneficia de un anumit conținut.

57.

Ținând seama de aceste considerații, suntem de părere că soluția menționată nu poate fi transpusă în mod strict situației compensației financiare datorate de consumatorul care și‑a exercitat dreptul de retragere după ce a subscris un abonament la o platformă de streaming, această compensație putând, în opinia noastră, să ia în considerare, pe lângă durata în care consumatorul a rămas abonat la platformă, valoarea economică a diferitelor conținuturi puse la dispoziție și vizionate ( 16 ).

58.

În aceste condiții, menținem concluzia enunțată la punctul 49 din prezentele concluzii.

59.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară adresată de Oberster Gerichtshof (Curtea Supremă, Austria) după cum urmează:

Articolul 2 punctele 11 și 16 și articolul 16 litera (m) din Directiva 2011/83/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 octombrie 2011 privind drepturile consumatorilor, de modificare a Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a Directivei 1999/44/CE a Parlamentului European și a Consiliului și de abrogare a Directivei 85/577/CEE a Consiliului și a Directivei 97/7/CE a Parlamentului European și a Consiliului, astfel cum a fost modificată prin Directiva (UE) 2019/2161 a Parlamentului European și a Consiliului din 27 noiembrie 2019,

trebuie interpretate în sensul că

un serviciu de streaming în cadrul căruia conținutul pus la dispoziția consumatorului se află pe un server la care clienții pot avea acces prin intermediul unui hiperlink sau al unei aplicații pentru a‑l viziona „live”, „on demand” sau chiar „offline” după descărcare nu constituie o ofertă de „conținut digital”.