Ediție provizorie

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a șasea)

10 aprilie 2025(*)

„ Trimitere preliminară – Cooperare judiciară în materie civilă – Directiva (UE) 2019/1023 – Procedurile de restructurare, de insolvență și de remitere de datorie – Articolul 20 – Accesul la remiterea de datorie – Articolul 23 alineatele (1) și (2) – Derogări – Persoană fizică devenită insolvabilă – Condiții de acces la remiterea de datorie – Noțiunea de comportament «necinstit sau cu rea‑credință» – Comportament față de creditorii unui terț ”

În cauza C‑723/23 [Amilla](i),

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Juzgado de lo Mercantil n.º 3 de Oviedo, con sede en Gijón (Tribunalul Comercial nr. 3 din Oviedo, cu sediul în Gijón, Spania), prin decizia din 13 octombrie 2023, primită de Curte la 28 noiembrie 2023, în procedura

Agencia Estatal de la Administración Tributaria

împotriva

VT,

UP,

CURTEA (Camera a șasea),

compusă din domnul A. Kumin, președinte de cameră, domnul F. Biltgen (raportor), președintele Camerei întâi, și domnul S. Gervasoni, judecător,

avocat general: domnul J. Richard de la Tour,

grefier: domnul A. Calot Escobar,

având în vedere procedura scrisă,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru VT și UP, de I. Blanco Urizar, abogado;

–        pentru guvernul spaniol, de A. Ballesteros Panizo, în calitate de agent;

–        pentru Comisia Europeană, de J. L. Buendía Sierra, G. Meeßen și G. von Rintelen, în calitate de agenți,

având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 20 și a articolului 23 alineatul (1) din Directiva (UE) 2019/1023 a Parlamentului European și a Consiliului din 20 iunie 2019 privind cadrele de restructurare preventivă, remiterea de datorie și decăderile, precum și măsurile de sporire a eficienței procedurilor de restructurare, de insolvență și de remitere de datorie și de modificare a Directivei (UE) 2017/1132 (Directiva privind restructurarea și insolvența) (JO 2019, L 172, p. 18).

2        Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între VT, o persoană fizică devenită insolvabilă, pe de o parte, și Agencia Estatal de Administración Tributaria (administrația fiscală, Spania) (denumită în continuare „AEAT”), pe de altă parte, în legătură cu o cerere de remitere de datorie depusă de această persoană în cursul procedurii de insolvență care o privește.

 Cadrul juridic

 Dreptul Uniunii

3        Considerentele (78)-(81) ale Directivei privind restructurarea și insolvența au următorul cuprins:

„(78)      O remitere completă de datorie sau încetarea decăderilor după o perioadă mai scurtă de trei ani nu este oportună în toate situațiile, astfel că ar putea fi necesară instituirea unor derogări de la această normă care să fie justificate în mod corespunzător de motive prevăzute în dreptul intern. De exemplu, astfel de derogări ar trebui să fie instituite în cazuri în care debitorul nu este onest sau a acționat cu rea‑credință. În cazul în care întreprinzătorii nu beneficiază de o prezumție de onestitate și de bună‑credință în conformitate cu dreptul intern, sarcina probei în ceea ce privește onestitatea și buna‑credință nu ar trebui să le îngreuneze în mod inutil sau să le împovăreze intrarea în procedură.

(79)      Pentru a stabili dacă un întreprinzător a fost sau nu onest, autoritățile judiciare sau administrative ar putea lua în considerare circumstanțe precum: natura și volumul datoriilor; data la care aceste datorii au fost angajate; eforturile depuse de întreprinzător pentru a plăti datoriile și a îndeplini obligații legale, inclusiv cele privind cerințele publice în materie de licențe și […] obligația de a ține o contabilitate corectă; acțiunile întreprinse de întreprinzător pentru a face mai dificile acțiunile creditorilor; modul de îndeplinire, atunci când există o probabilitate a insolvenței, a sarcinilor care revin întreprinzătorilor care sunt și directori ai unei societăți; precum și respectarea dreptului Uniunii și a dreptului intern în domeniul concurenței și al muncii. Ar trebui să poată fi instituite derogări și în cazul în care întreprinzătorul nu a respectat anumite obligații legale, inclusiv obligația de a maximiza randamentele pentru creditori, care ar putea lua forma unei obligații generale de a genera venituri sau active. În plus, o derogare specifică ar trebui să poată fi instituită în cazul în care este necesar să se garanteze echilibrul dintre drepturile debitorului și drepturile unuia sau mai multor creditori, de exemplu în cazul în care creditorul este o persoană fizică care are nevoie de mai multă protecție decât debitorul.

(80)      O derogare ar putea fi justificată și în cazul în care costurile procedurii care conduce la o remitere de datorie, inclusiv taxele autorităților judiciare și administrative și ale practicienilor, nu sunt acoperite. Statele membre ar trebui să poată prevedea [ca] beneficiile remiterii respective să poată fi revocate în cazul în care, de exemplu, situația financiară a debitorului se îmbunătățește în mod semnificativ ca urmare a unor circumstanțe neprevăzute, cum ar fi câștigarea la loterie sau intrarea în posesia unei moșteniri sau a unei donații. Statele membre nu ar trebui să fie împiedicate să ofere derogări suplimentare în circumstanțe bine definite și în cazul în care sunt justificate în mod corespunzător.

(81)      În cazul în care există un motiv justificat în temeiul dreptului intern, ar putea fi oportun să se limiteze posibilitatea remiterii pentru anumite categorii de datorii. […] Statele membre ar trebui să poată exclude și alte categorii de datorii în situații justificate corespunzător.”

4        Articolul 20 din această directivă, intitulat „Accesul la remiterea de datorie”, prevede:

„(1)      Statele membre se asigură că întreprinzătorii insolvenți au acces la cel puțin o procedură care poate să conducă la o remitere completă de datorie în conformitate cu prezenta directivă.

[…]

(2)      Statele membre în care remiterea completă de datorie este condiționată de o rambursare parțială a datoriei de către întreprinzător se asigură că obligația de rambursare aferentă se bazează pe situația specifică a întreprinzătorului și, în special, că ea este proporțională cu venitul și activele urmăribile sau disponibile ale întreprinzătorului în perioada premergătoare remiterii de datorie și că ține seama de interesul echitabil al creditorilor.

[…]”

5        Articolul 23 din directiva menționată, intitulat „Derogări”, prevede:

„(1)      Prin derogare de la articolele 20-22, statele membre mențin sau introduc dispoziții prin care accesul la remiterea de datorie este refuzat sau restricționat, prin care este revocat beneficiul remiterii sau prin care sunt prevăzute termene mai lungi pentru obținerea remiterii complete de datorie sau termene de decădere mai lungi în cazul în care întreprinzătorul insolvent a acționat în mod necinstit sau cu rea‑credință, în temeiul dreptului intern, față de creditori sau alte părți interesate în momentul îndatorării, în timpul procedurii de insolvență sau în timpul achitării datoriei, fără a se aduce atingere normelor naționale privind sarcina probei.

(2)      Prin derogare de la articolele 20-22, statele membre pot să mențină sau să introducă dispoziții prin care accesul la remiterea de datorie este refuzat sau restricționat, prin care este revocat beneficiul remiterii sau prin care sunt prevăzute termene mai lungi pentru obținerea remiterii complete de datorie sau termene de decădere mai lungi dacă există anumite circumstanțe bine definite și dacă astfel de derogări sunt justificate în mod corespunzător, cum ar fi în cazul în care:

(a)      întreprinzătorul insolvent a încălcat în mod substanțial obligațiile prevăzute într‑un plan de rambursare sau orice altă obligație legală care vizează protejarea intereselor creditorilor, inclusiv obligația de a maximiza randamentele pentru creditori;

(b)      întreprinzătorul insolvent nu a respectat obligațiile de informare sau de cooperare în temeiul dreptului Uniunii sau al dreptului intern;

(c)      există cereri abuzive de remitere de datorie;

(d)      există o cerere succesivă de remitere într‑un anumit termen de la data la care întreprinzătorului insolvent i s‑a acordat o remitere completă de datorie sau i s‑a refuzat o remitere completă de datorie ca urmare a unei încălcări grave a obligațiilor de informare sau de cooperare;

(e)      costul procedurii care conduce la remiterea de datorie nu este acoperit; sau

(f)      este necesară o derogare pentru a garanta echilibrul între drepturile debitorului și drepturile unuia sau mai multor creditori.

(3)      Prin derogare de la articolul 21, statele membre pot să prevadă ca perioadele premergătoare remiterii de datorie să fie mai lungi în cazurile în care:

[…]

(4)      Statele membre pot exclude categorii specifice de datorii de la remiterea de datorie sau pot restricționa accesul la remiterea de datorie sau pot stabili o perioadă mai lungă premergătoare remiterii de datorie în cazul în care astfel de excluderi, restricții sau prelungiri de perioadă sunt justificate în mod corespunzător, cum ar fi pentru:

(a)      datoriile garantate;

(b)      datoriile care decurg din sau sunt legate de sancțiuni penale;

(c)      datoriile care decurg din răspunderea delictuală;

[…]”

 Dreptul spaniol

6        Legea aplicabilă ratione temporis litigiului principal este Real Decreto Legislativo 1/2020 por el que se aprueba el texto refundido de la Ley Concursal (Decretul legislativ regal 1/2020 privind adoptarea textului consolidat al Legii insolvenței) din 5 mai 2020 (BOE nr. 127 din 7 mai 2020, p. 31518), astfel cum a fost modificat prin Ley 16/2022 de reforma del texto refundido de la Ley Concursal, aprobado por el Real Decreto Legislativo 1/2020, para la transposición de la Directiva (UE) 2019/1023 [Legea 16/2022 privind modificarea textului consolidat al Legii insolvenței, aprobat prin Decretul legislativ regal 1/2020, în vederea transpunerii Directivei (UE) 2019/1023] din 5 septembrie 2022 (BOE nr. 214 din 6 septembrie 2022, p. 123682) (denumit în continuare „TRLC”).

7        Preambulul Legii 16/2022 are următorul cuprins:

„[…]

[…] Atunci când debitorul insolvabil este o persoană fizică, procedura de insolvență urmărește să identifice debitorii de bună‑credință și să le ofere o remitere parțială de datorie, permițându‑le astfel să beneficieze de o a doua șansă și evitând trecerea lor în economia subterană sau într‑o situație de marginalitate.

[…]

[Directiva privind restructurarea și insolvența] obligă toate statele membre să instituie un mecanism al celei de a doua șanse pentru a evita ca debitorii să fie tentați să se mute în alte țări care prevăd deja astfel de mecanisme, cu costul pe care acest lucru l‑ar implica atât pentru debitor, cât și pentru creditorii săi. În același timp, armonizarea acestui aspect este considerată esențială pentru funcționarea pieței unice europene.

Una dintre modificările cele mai radicale ale noii reglementări este aceea că, în loc să condiționeze remiterea de achitarea unui anumit tip de datorii (după cum prevedea articolul 487 alineatul 2 din textul de consolidare a Legii insolvenței), se adoptă un sistem de remitere pe bază de merit în care orice debitor, indiferent dacă este sau nu întreprinzător, cu condiția să îndeplinească cerința bunei‑credințe pe care se întemeiază această instituție, poate avea acces la o remitere completă de datoriile sale, în afara celor care, în mod excepțional și ca urmare a naturii lor speciale, sunt considerate ca neputând face în mod legal obiectul unei remiteri. Se menține opțiunea, deja acceptată de legiuitorul spaniol în anul 2015, ca remiterea să fie acordată oricărui debitor persoană fizică de bună‑credință, indiferent dacă este sau nu întreprinzător.

[…]

Buna‑credință a debitorului rămâne piatra de temelie a remiterii. În conformitate cu recomandările organismelor internaționale, o delimitare normativă a bunei‑credințe este stabilită prin referire la anumite comportamente obiective enumerate în mod exhaustiv (numerus clausus), fără a se recurge la modele de comportament vagi sau insuficient de specifice ori a căror dovedire impune debitorului o sarcină imposibilă. […]

[…]

Remiterea de datorie se extinde la toate creanțele din cadrul procedurii colective și la toate creanțele asupra masei bunurilor. Excepțiile se întemeiază, în unele cazuri, pe relevanța deosebită pe care achitarea lor o reprezintă pentru o societate justă și solidară, bazată pe statul de drept (cum ar fi datoriile aferente obligațiilor de întreținere, datoriile de drept public, datoriile care decurg din infracțiuni sau datoriile care decurg din răspunderea delictuală). Astfel, remiterea de datorie pentru creanțele de drept public este supusă anumitor limite și nu poate interveni decât la prima remitere de datorie, iar nu și la următoarele. În alte cazuri, excepția este justificată de sinergiile sau externalitățile negative care ar putea rezulta din remiterea anumitor tipuri de datorie: remiterea de datoria rezultată din obligația de a plăti costurile procedurii care conduce la remiterea de datorie ar putea descuraja anumiți terți să colaboreze cu debitorul în acest scop (de exemplu avocații), ceea ce ar împiedica persoana aflată în stare de insolvență să aibă acces la dosarul său. În mod similar, remiterea de datoriile aferente creanțelor însoțite de garanții reale ar aduce atingere fără nicio justificare unuia dintre elementele esențiale ale accesului la credit și, prin urmare, bunei funcționări a economiilor moderne, și anume imunitatea creditorului care beneficiază de o garanție reală solidă față de vicisitudinile insolvenței sau de neîndeplinirea obligațiilor de către debitor. În sfârșit, cu titlu excepțional, instanța este autorizată să pronunțe neremiterea completă sau parțială de anumite datorii atunci când acest lucru este necesar pentru a evita insolvența creditorului.

[…]”

8        Articolul 486 din TRLC prevede:

„Debitorul persoană fizică, indiferent dacă este sau nu întreprinzător, poate solicita remiterea de datoria neplătită în termenii și în condițiile stabilite de prezenta lege, cu condiția să fie un debitor de bună‑credință:

1°      prin supunerea la un plan de plată fără lichidarea prealabilă a masei activelor, în conformitate cu regimul de remitere de datorie menționat în subsecțiunea 1 din secțiunea 3 de mai jos sau

2°      prin lichidarea masei activelor, caz în care remiterea de datorie va fi supusă regimului prevăzut în subsecțiunea 2 din secțiunea 3 de mai jos, în situația în care cauza închiderii procedurii de insolvență este sfârșitul fazei de lichidare a masei activelor sau insuficiența acesteia pentru a acoperi creanțele din masa bunurilor.”

9        Articolul 487 din TRLC are următorul cuprins:

„1.      Debitorul care se află în una dintre următoarele situații nu va putea obține remiterea de datoriile neachitate:

1°      Atunci când, în cei zece ani anteriori cererii de remitere, a fost condamnat printr‑o hotărâre definitivă la o pedeapsă cu închisoarea, indiferent dacă executarea a fost suspendată sau pedeapsa a fost înlocuită, pentru infracțiuni împotriva patrimoniului și a ordinii socioeconomice, pentru infracțiuni de falsificare de documente, pentru infracțiuni împotriva Trezoreriei Publice și a securității sociale sau pentru infracțiuni împotriva drepturilor lucrătorilor, cu condiția ca pedeapsa maximă pentru infracțiune să fie egală cu sau mai mare de trei ani, cu excepția cazului în care, la data depunerii cererii de remitere, răspunderea penală s‑a stins, iar obligațiile pecuniare care decurgeau din infracțiune au fost îndeplinite.

2°      Atunci când, în cei zece ani anteriori cererii de remitere, a fost sancționat printr‑o decizie administrativă definitivă pentru o contravenție foarte gravă în materie fiscală sau pentru o contravenție privind securitatea socială ori ordinea socială sau atunci când, în aceeași perioadă, a fost adoptată o decizie definitivă de extindere a răspunderii, cu excepția cazului în care, la data introducerii cererii de remitere, acesta a achitat integral datoriile care intră în răspunderea sa.

În cazul unor contravenții grave, debitorii care au fost sancționați cu o sumă mai mare de cincizeci la sută din suma eligibilă pentru remitere de către [AEAT], prevăzută la articolul 489 alineatul 1 punctul 5, nu pot obține remiterea decât dacă, la data introducerii cererii de remitere, au achitat integral datoriile care intră în răspunderea lor.

3°      Atunci când insolvența a fost declarată ca fiind frauduloasă. Cu toate acestea, dacă insolvența a fost declarată ca fiind frauduloasă doar din cauza nerespectării de către debitor a obligației de a solicita declararea insolvenței în timp util, instanța poate lua în considerare circumstanțele în care a avut loc întârzierea.

4°      Atunci când, în cursul celor zece ani anteriori cererii de remitere, a fost declarat ca fiind persoană vizată în hotărârea de calificare a insolvabilității unui terț calificată ca fiind frauduloasă, cu excepția cazului în care, la data depunerii cererii de remitere, a achitat toate datoriile care intră în răspunderea sa.

[…]

2.      În cazurile menționate la punctele 3 și 4 ale alineatului precedent, dacă calificarea nu este încă definitivă, instanța suspendă decizia de remitere de datorie până când calificarea rămâne definitivă. […]”

 Litigiul principal și întrebările preliminare

10      VT și soția sa, UP, erau administratorii BLANCO Y NARANJA SL și ai MALVA Y NARANJA SL. Aceste două societăți au făcut fiecare obiectul unei proceduri de insolvență la finalul căreia au fost declarate insolvente și s‑a statuat că aceste insolvențe trebuiau calificate drept „frauduloase”. În cele două proceduri, VT și UP, în calitatea lor de administratori solidari ai societăților menționate, au fost identificați ca fiind „persoane vizate” de această calificare și au fost decăzuți din dreptul de a administra bunurile altuia, precum și de a reprezenta orice persoană pentru o anumită perioadă (cinci ani în una dintre proceduri și șapte ani în cealaltă). Pe de altă parte, aceștia și‑au pierdut toate drepturile pe care le dețineau în calitate de creditori ai insolvenței sau ai masei credale a acelorași societăți. În plus, aceștia au fost obligați în solidar la plata deficitului patrimonial al celor două societăți în cauză, și anume sumele de 169 085,24 euro și de 62 035,91 euro, precum și la plata cheltuielilor de judecată aferente procedurii.

11      Întrucât a întâmpinat dificultăți în rambursarea acestor sume, VT a inițiat o procedură de acord de plată extrajudiciară la Cámara Oficial de Comercio, Industria y Navegación de Gijón (Camera Oficială de Comerț, Industrie și Navigație din Gijón, Spania). Întrucât această procedură nu a condus la încheierea unui astfel de acord, VT a depus o cerere de declarare a insolvenței la Juzgado de lo Mercantil n.º 3 de Oviedo, con sede en Gijón (Tribunalul Comercial nr. 3 din Oviedo, cu sediul în Gijón, Spania), care este instanța de trimitere.

12      Printr‑o ordonanță din 8 februarie 2021, această instanță a declarat insolvența personală a lui VT și a calificat această insolvență drept „fortuită”.

13      La 2 februarie 2023, în cadrul procedurii de insolvență deschise în privința sa, VT a prezentat o cerere de remitere de datoriile neplătite. AEAT s‑a opus acestei cereri, invocând faptul că insolvența în cauză intra sub incidența excepției prevăzute la articolul 487 alineatul 1 punctul 4 din TRLC și amintind că VT a fost declarat „persoană vizată” în cadrul procedurilor de insolvență menționate la punctul 10 din prezenta hotărâre, că insolvențele societăților în cauză au fost calificate drept „frauduloase” și că VT nu s‑a achitat integral de obligațiile care intră în răspunderea sa.

14      La rândul său, VT a susținut, pe de o parte, că era un debitor de bună‑credință față de „propriii săi creditori” și că faptul că a fost declarat „persoană vizată” în procedura de insolvență a persoanelor juridice al căror administrator solidar era, în calitatea sa de garant, nu limita accesul său la o remitere de datorie față de creditorii săi. Pe de altă parte, excepția prevăzută la articolul 487 alineatul 1 punctul 4 din TRLC, în măsura în care instituie o răspundere obiectivă care nu poate fi ponderată, ar fi contrară sistemului stabilit de Directiva privind restructurarea și insolvența, care ar impune luarea în considerare a circumstanțelor subiective în care se află debitorul pentru a stabili dacă acesta a fost necinstit.

15      Instanța de trimitere arată, în primul rând, că articolul 23 alineatul (1) din această directivă vizează situația în care un întreprinzător insolvabil acționează în mod necinstit sau cu rea‑credință față de creditori. Cu toate acestea, nu ar fi posibil să se stabilească în mod clar dacă această dispoziție vizează o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care un debitor, în calitate de administrator solidar, a fost considerat răspunzător în solidar față de creditorii unui terț. S‑ar ridica astfel problema dacă derogarea privind accesul la remiterea de o datorie neplătită a unui debitor față de propriii creditori este aplicabilă creditorilor unui terț și dacă o asemenea aplicare este compatibilă cu noțiunea de „creditori”, în sensul dispoziției menționate.

16      În al doilea rând, această instanță consideră că excepția prevăzută la articolul 487 alineatul 1 punctul 4 din TRLC îl împiedică pe VT să aibă acces la o procedură care poate conduce la o remitere completă de datoriile sale față de propriii creditori. Aceasta ridică problema dacă articolul 20 din Directiva privind restructurarea și insolvența, care impune statelor membre să prevadă o procedură care poate să conducă la o remitere completă de datorie, trebuie interpretat în sensul că se opune unei astfel de dispoziții.

17      În al treilea rând, instanța menționată are îndoieli cu privire la aspectul dacă Directiva privind restructurarea și insolvența, în special articolul 20 alineatul (2) din aceasta, impune ca regimul de acces la remiterea completă de datorie instituit să țină seama de circumstanțele subiective care însoțesc situația debitorului, cu alte cuvinte de situația sa individuală, sau dacă statele membre au posibilitatea de a menține sau de a adopta o dispoziție precum articolul 487 alineatul 1 punctul 4 din TRLC, care prevede criterii pur obiective și care nu ține seama de această situație.

18      În aceste condiții, Juzgado de lo Mercantil n.º 3 de Oviedo, con sede en Gijón (Tribunalul Comercial nr. 3 din Oviedo, cu sediul în Gijón) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Articolul 23 alineatul (1) din Directiva [privind restructurarea și insolvența] trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale precum articolul 487 alineatul 1 punctul 4 din [TRLC], care include în noțiunea de conduită «necinstit[ă sau de] rea‑credință» a debitorului comportamente ale acestuia față de creditorii unui terț, alții decât cei care compun lista de creditori din cadrul propriei proceduri de insolvență în calitate de persoană fizică?

2)      Articolul 487 alineatul 1 punctul 4 din [TRLC] este conform cu articolul 20 din Directiva [privind restructurarea și insolvența]) în măsura în care prevede, în cadrul procedurii celei de a doua șanse, o derogare care împiedică să se ajungă la o remitere completă de datorie?

3)      Articolul 487 alineatul 1 punctul 4 din [TRLC] este conform cu articolul 20 alineatul (2) și cu considerentul (79) al Directivei [privind restructurarea și insolvența], în măsura în care reglementarea națională nu prevede situația specifică a debitorului, stabilind o derogare obiectivă fără ca instanțele spaniole să aibă posibilitatea de a aprecia circumstanțele subiective ale debitorului care face obiectul procedurii celei de a doua șanse?”

 Cu privire la întrebările preliminare

 Cu privire la prima întrebare

19      Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 23 alineatul (1) din Directiva privind restructurarea și insolvența trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care exclude accesul la remiterea de datorie atunci când debitorul a acționat în mod necinstit sau cu rea‑credință față de creditorii unui terț și a fost declarat „persoană vizată” în cadrul declarării judiciare a insolvenței frauduloase a acestui terț.

20      Această întrebare decurge din faptul că articolul 487 alineatul 1 punctul 4 din TRLC prevede în esență că un debitor care, în cei zece ani anteriori cererii sale de remitere de datorie, a fost declarat „persoană vizată” într‑o hotărâre care califică insolvența unui terț drept „frauduloasă” nu poate obține o astfel de remitere de datorie decât cu condiția de a fi achitat integral, la data depunerii acestei cereri, datoriile care intră în răspunderea sa.

21      Acestea fiind precizate, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței Curții, pentru a interpreta o dispoziție de drept al Uniunii, trebuie să se țină seama nu numai de formularea acesteia, ci și de contextul său și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte această dispoziție (Hotărârea din 14 martie 2024, VR Bank Ravensburg‑Weingarten, C‑536/22, EU:C:2024:234, punctul 35 și jurisprudența citată).

22      În ceea ce privește, în primul rând, modul de redactare a articolului 23 alineatul (1) din Directiva privind restructurarea și insolvența, acesta prevede că statele membre mențin sau introduc dispoziții prin care accesul la remiterea de datorie este refuzat sau restricționat, prin care este revocat beneficiul remiterii sau prin care sunt prevăzute termene mai lungi pentru obținerea remiterii complete de datorie sau termene de decădere mai lungi în cazul în care întreprinzătorul insolvent a acționat în mod necinstit sau cu rea‑credință, în special „față de creditori […] în momentul îndatorării, în timpul procedurii de insolvență sau în timpul achitării datoriei”.

23      Această dispoziție conține o indicație temporală indirectă în ceea ce privește momentul în care debitorul trebuie să fi acționat în mod necinstit sau cu rea‑credință, și anume „în momentul îndatorării”, „în timpul procedurii de insolvență” sau „în timpul achitării datoriei”, ceea ce ar permite să se considere că „creditorii” vizați de dispoziția menționată sunt cei care pot fi determinați fie la momentul la care debitorul în cauză s‑a îndatorat, fie în cursul procedurii de insolvență, fie în timpul achitării datoriei. Astfel cum a arătat Comisia Europeană în observațiile sale scrise, această indicație temporală poate fi înțeleasă în sensul că pledează în favoarea unei interpretări a articolului 23 alineatul (1) din Directiva privind restructurarea și insolvența potrivit căreia termenul „creditori” vizează numai creditorii față de care debitorul în cauză s‑a îndatorat în mod direct și personal, și anume „propriii” creditori, iar nu pe cei care, inițial, erau creditori ai unui terț și care nu au devenit creditorii debitorului decât în urma unei hotărâri prin care acest debitor a fost declarat „persoană vizată” de insolvența frauduloasă a acestui terț.

24      Cu toate acestea, în măsura în care, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, o persoană care acționează în calitate de administrator al unei societăți a cărei insolvență a fost calificată drept „frauduloasă” știe că, în conformitate cu reglementarea națională aplicabilă, ea poate fi declarată „persoană vizată”, în sensul acestei reglementări naționale, și, prin urmare, poate să devină debitorul creditorilor acestei societăți, această persoană nu poate în mod rezonabil să ignore că creditorii față de care ea decide să angajeze societatea menționată sunt în mod potențial propriii săi creditori. Prin urmare, într‑un asemenea caz, un comportament necinstit sau de rea‑credință al persoanei menționate față de creditorii aceleiași societăți și, așadar, față de potențialii săi creditori personali trebuie asimilat unui comportament necinstit sau cu rea‑credință față de propriii creditori.

25      Această interpretare a modului de redactare a articolului 23 alineatul (1) din Directiva privind restructurarea și insolvența este confirmată de faptul că versiunea în limba franceză a acestei dispoziții utilizează termenul „creditori”, iar nu „creditorii săi”. Astfel, dacă legiuitorul Uniunii ar fi intenționat să limiteze cercul creditorilor vizați de dispoziția menționată la propriii creditori ai debitorului, ar fi putut face acest lucru cu ușurință prin utilizarea adjectivului posesiv „săi”.

26      În această privință, trebuie să se constate că alte versiuni lingvistice ale articolului 23 alineatul (1) din Directiva privind restructurarea și insolvența decât versiunea în limba franceză, în special versiunile în limbile germană („gegenüber den Gläubigern”), engleză („towards creditors”), daneză („for kreditorer”), spaniolă („respecto a los acreedores”), maghiară („a hitelezőkkel […] szemben”), italiană („nei confronti dei creditori”), portugheză („para com os credores”), română („față de creditori”) și suedeză („gentemot borgenärerna”), confirmă că legiuitorul nu a utilizat acest adjectiv posesiv.

27      În ceea ce privește, în al doilea rând, contextul în care se înscrie articolul 23 alineatul (1) din Directiva privind restructurarea și insolvența, trebuie arătat că această dispoziție este prima dintr‑o serie de dispoziții derogatorii de la principiul accesului la o procedură care poate conduce la o remitere completă de datorie instituită la articolul 20 din această directivă și că, prin urmare, este de strictă interpretare.

28      Cu toate acestea, astfel cum reiese în special din versiunile în limbile cehă, daneză, germană, engleză, irlandeză, franceză, croată, italiană, letonă, neerlandeză, portugheză, română, slovacă, slovenă, finlandeză și suedeză ale Directivei privind restructurarea și insolvența, spre deosebire de alineatele (2), (3) și (4) ale acestui articol 23, care utilizează termeni echivalenți în esență cu termenul francez „peuvent”, și anume „mohou”, „kan”, „können”, „may”, „féadfaidh”, „mogu”, „possono”, „var”, „kunnen”, „podem”, „pot”, „môžu”, „lahko”, „voivat” și, respectiv, „får”, și acordă astfel o anumită marjă de apreciere statelor membre pentru a „[menține sau a introduce]” anumite derogări de la acest principiu, a „[prevedea]” termene mai lungi pentru remiterea completă de datorie și, respectiv, a „exclude categorii specifice de datorii de la remiterea de datorie sau [a] restricționa accesul la remiterea de datorie sau [a] stabili o perioadă mai lungă”, alineatul (1) al articolului menționat nu prevede, în aceste versiuni lingvistice, un termen similar și impune statelor membre să „[mențină sau să introducă]” în special dispoziții care refuză sau restricționează accesul la remiterea de datorie sau care prevăd un termen mai lung pentru obținerea remiterii complete de datorie ori un termen de decădere mai lung în cazul în care debitorul insolvent a acționat în mod necinstit sau cu rea‑credință. Această constatare nu este repusă în discuție de faptul că versiunea în limba spaniolă a articolului 23 alineatul (1) din această directivă utilizează termenul „podrán” („vor putea”), din moment ce formularea utilizată în una dintre versiunile lingvistice ale unui act nu poate să fie singurul temei pentru interpretarea acestui act și nici nu se poate atribui respectivei formulări, în această privință, un caracter prioritar în raport cu celelalte versiuni lingvistice (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 februarie 2018, Belgia/Comisia, C‑16/16 P, EU:C:2018:79, punctele 50 și 51, precum și jurisprudența citată).

29      Or, din moment ce legiuitorul Uniunii a decis să impună statelor membre să mențină sau să adopte această derogare de la principiul menționat și nu s‑a limitat să le acorde o marjă de apreciere în această privință, trebuie reținută o interpretare a articolului 23 alineatul (1) din Directiva privind restructurarea și insolvența care permite, pe cât posibil, să se împiedice ca debitorii care au acționat în mod necinstit sau cu rea‑credință față de creditori sau de alte părți interesate să poată beneficia de o remitere de datorie.

30      Prin urmare, interpretarea contextuală a acestui articol 23 alineatul (1) confirmă interpretarea literală care figurează la punctele 24 și 25 din prezenta hotărâre.

31      În ceea ce privește, în al treilea rând, obiectivul articolului 23 alineatul (1) din Directiva privind restructurarea și insolvența, din considerentul (78) al acestei directive reiese că legiuitorul Uniunii a intenționat să impună o derogare de la accesul la remiterea de datorie „în cazul în care debitorul este necinstit sau a acționat cu rea‑credință”, fără a limita mai mult, în acest considerent, cercul creditorilor în privința cărora debitorul ar fi avut un comportament necinstit sau de rea‑credință.

32      În ceea ce privește tocmai elementele de care trebuie să se țină seama pentru a stabili dacă un debitor a fost necinstit, legiuitorul Uniunii, în considerentul (79) al directivei menționate, a făcut referire la „natura și volumul datoriilor; [la] data la care aceste datorii au fost angajate; [la] eforturile depuse de întreprinzător pentru a plăti datoriile și a îndeplini obligații legale, inclusiv cele privind cerințele publice în materie de licențe și de obligația de a ține o contabilitate corectă; [la] acțiunile întreprinse de întreprinzător pentru a face mai dificile acțiunile creditorilor; [la] modul de îndeplinire, atunci când există o probabilitate a insolvenței, a sarcinilor care revin întreprinzătorilor care sunt și directori ai unei societăți; precum și [la] respectarea dreptului Uniunii și a dreptului intern în domeniul concurenței și al muncii”.

33      Trebuie să se constate, pe de o parte, că această enumerare, care nu are un caracter exhaustiv din moment ce este introdusă prin termenul „precum”, nu conține nicio indicație potrivit căreia cercul creditorilor în privința cărora debitorul a acționat în mod necinstit sau cu rea‑credință ar fi limitat în vreun fel și nu ar include persoanele care erau inițial creditorii unui terț și care au devenit creditorii acestui debitor în urma insolvenței frauduloase a acestui terț. Pe de altă parte, elementele astfel enumerate, în special cele care vizează „natura și volumul datoriilor”, „data la care aceste datorii au fost angajate” și „acțiunile întreprinse de [debitor] pentru a face mai dificile acțiunile creditorilor”, acoperă o gamă largă de situații și sunt redactate în termeni care permit să se considere că legiuitorul Uniunii intenționa să acopere comportamentul unui debitor atât față de propriii săi creditori, cât și față de creditorii unui terț, precum societatea al cărei administrator era acest debitor.

34      Prin urmare, având în vedere obiectivul astfel evidențiat, articolul 23 alineatul (1) din Directiva privind restructurarea și insolvența nu poate fi interpretat în sensul că o persoană care a fost recunoscută ca fiind responsabilă pentru insolvența frauduloasă a unei societăți comerciale poate evita răspunderea solidară pe care o are, în temeiul dreptului național, față de creditorii acestei societăți cerând deschiderea unei proceduri de insolvență personală și solicitând, în cadrul acestei proceduri, o remitere completă de datoria sa.

35      Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 23 alineatul (1) din Directiva privind restructurarea și insolvența trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naționale care exclude accesul la remiterea de datorie atunci când debitorul a acționat în mod necinstit sau cu rea‑credință față de creditorii unui terț și a fost declarat „persoană vizată” în cadrul declarării judiciare a insolvenței frauduloase a acestui terț.

 Cu privire la a doua și la a treia întrebare

 Cu privire la admisibilitatea celei de a treia întrebări

36      Guvernul spaniol susține în esență că a treia întrebare preliminară se întemeiază pe premisa potrivit căreia TRLC nu permite autorităților și instanțelor spaniole să efectueze o apreciere subiectivă a comportamentului unei persoane care solicită o remitere de datoriile neplătite. Or, această premisă ar fi eronată. Prin urmare, această întrebare nu ar fi pertinentă pentru soluționarea litigiului principal și ar trebui, așadar, să fie declarată inadmisibilă.

37      În această privință, este necesar să se amintească că, în cadrul cooperării dintre Curte și instanțele naționale, instituită prin articolul 267 TFUE, numai instanța națională care este sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebările adresate privesc interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe (Hotărârea din 22 februarie 2024, Consejería de Presidencia, Justicia e Interior de la Comunidad de Madrid ș.a., C‑59/22, C‑110/22 și C‑159/22, EU:C:2024:149, punctul 43, precum și jurisprudența citată).

38      Rezultă că întrebările privind dreptul Uniunii beneficiază de o prezumție de pertinență. Refuzul Curții de a se pronunța asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională este posibil numai dacă este evident că interpretarea unei norme a Uniunii solicitate nu are nicio legătură cu realitatea ori cu obiectul litigiului principal, atunci când problema are caracter ipotetic ori atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate (Hotărârea din 22 februarie 2024, Consejería de Presidencia, Justicia e Interior de la Comunidad de Madrid ș.a., C‑59/22, C‑110/22 și C‑159/22, EU:C:2024:149, punctul 44, precum și jurisprudența citată).

39      În speță, trebuie să se constate, pe de o parte, că nu este evident că dispozițiile dreptului Uniunii a căror interpretare este solicitată în a treia întrebare preliminară nu au nicio legătură cu obiectul litigiului principal sau că problema ridicată de această întrebare nu este pertinentă pentru soluționarea litigiului principal.

40      Deși este, desigur, adevărat, astfel cum a arătat guvernul spaniol, că din cererea de decizie preliminară reiese că instanța de trimitere consideră că articolul 487 alineatul 1 punctul 4 din TRLC prevede o derogare de la procedura de remitere de datorie bazată exclusiv pe elemente obiective și care nu permite instanțelor spaniole să aprecieze împrejurările subiective care însoțesc situația debitorului care are acces la această procedură, nu este mai puțin adevărat că, potrivit unei jurisprudențe constante, numai instanța de trimitere este competentă să interpreteze și să aplice dreptul național. Prin urmare, Curtea trebuie să ia în considerare, în cadrul repartizării competențelor între ea însăși și instanțele naționale, contextul normativ în care se încadrează întrebările preliminare astfel cum este definit în decizia de trimitere [Hotărârea din 14 noiembrie 2024, S. (Modificarea completului de judecată), C‑197/23, EU:C:2024:956, punctul 51 și jurisprudența citată].

41      Pe de altă parte, instanța de trimitere a furnizat, în cererea sa de decizie preliminară, toate informațiile necesare pentru ca Curtea să poată răspunde în mod util la a treia întrebare.

42      Prin urmare, această întrebare este admisibilă.

 Cu privire la fond

43      În ceea ce privește a doua și a treia întrebare, care trebuie analizate împreună, trebuie arătat că, în măsura în care aceste întrebări decurg din examinarea unei dispoziții naționale derogatorii care exclude, în anumite condiții, beneficiul regimului general aplicabil, ele trebuie înțelese în sensul că vizează în esență interpretarea articolului 23 alineatul (2) din Directiva privind restructurarea și insolvența. Această dispoziție prevede astfel, în anumite condiții, posibilitatea statelor membre de a menține sau de a adopta dispoziții derogatorii prin care accesul la remiterea de datorie este refuzat sau restricționat, prin care se revocă beneficiul remiterii de datorie sau prin care se prevăd termene mai lungi pentru remiterea completă de datorie sau termene de decădere mai lungi. Întrebările menționate nu pot viza articolul 20 din această directivă, care constituie o dispoziție de principiu ce impune statelor membre să se asigure că întreprinzătorii insolvenți au acces la o procedură care poate conduce la o remitere completă de datorie în conformitate cu directiva menționată.

44      Prin urmare, trebuie să se considere că, prin intermediul celei de a doua și al celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 23 alineatul (2) din Directiva privind restructurarea și insolvența trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care prevede o derogare de la principiul accesului la o procedură ce poate conduce la o remitere de datorie care nu este prevăzută de această dispoziție și care exclude acest acces atunci când, în cei zece ani anteriori cererii de remitere, debitorul a fost declarat „persoană vizată” într‑o hotărâre care califică insolvența unui terț drept „frauduloasă”, cu excepția cazului în care, la data depunerii acestei cereri, el a achitat toate datoriile pentru care este responsabil, fără ca instanțele naționale să trebuiască să aprecieze în mod subiectiv dacă acest debitor a acționat în mod necinstit sau cu rea‑credință.

45      În ceea ce privește, în primul rând, aspectul dacă acest articol 23 alineatul (2) se opune unei reglementări naționale care exclude accesul la o procedură de remitere de datorie în alte împrejurări decât cele enumerate în această dispoziție, Curtea a statuat deja că aceasta trebuie interpretată în sensul că lista circumstanțelor care figurează în acesta nu are caracter exhaustiv și că statele membre dispun de o marjă de apreciere care le permite să introducă dispoziții prin care accesul la remiterea de datorie să fie refuzat sau restricționat, prin care beneficiul remiterii să fie revocat sau prin care să fie prevăzute termene mai lungi pentru obținerea remiterii complete de datorie ori termene de decădere mai lungi în alte circumstanțe decât cele enumerate în dispoziția menționată, cu condiția ca, așa cum reiese din modul de redactare a aceleiași dispoziții, aceste circumstanțe să fie bine definite și ca asemenea derogări să fie justificate în mod corespunzător (Hotărârea din 7 noiembrie 2024, Corván și Bacigán, C‑289/23 și C‑305/23, EU:C:2024:934, punctul 28).

46      În ceea ce privește condițiile cărora le este supusă exercitarea posibilității astfel recunoscute statelor membre, și anume că derogările adoptate de statele membre trebuie să privească „anumite circumstanțe bine definite” și să fie „justificate în mod corespunzător”, Curtea a statuat că, atunci când legiuitorul național adoptă dispoziții care prevăd astfel de derogări, motivele acestor derogări trebuie să rezulte din dreptul național sau din procedura care a condus la acestea, iar aceste motive trebuie să urmărească un interes public legitim (Hotărârea din 7 noiembrie 2024, Corván și Bacigán, C‑289/23 și C‑305/23, EU:C:2024:934, punctul 31, precum și jurisprudența citată).

47      În această privință, trebuie amintit că, pe de o parte, atât considerentul (78) al Directivei privind restructurarea și insolvența, care face referire la derogări „justificate în mod corespunzător de motive prevăzute în dreptul intern”, cât și considerentul (81) al acestei directive, care evocă un motiv „justificat în temeiul dreptului intern”, permit să se considere că legiuitorul Uniunii a considerat că este suficient ca modalitățile prevăzute în acest scop în diferitele drepturi naționale să fie respectate (Hotărârea din 7 noiembrie 2024, Corván și Bacigán, C‑289/23 și C‑305/23, EU:C:2024:934, punctul 32).

48      Pe de altă parte, în cadrul unei cauze privind o dispoziție similară celei în discuție în litigiul principal, și anume articolul 487 alineatul 1 punctul 2 din TRLC, Curtea a statuat că articolul 23 alineatul (2) din Directiva privind restructurarea și insolvența nu se opune unei reglementări naționale care exclude accesul la remiterea de datorie în anumite circumstanțe bine definite, precum situația în care, în cei zece ani anteriori cererii de remitere, un debitor a fost sancționat printr‑o decizie administrativă definitivă pentru o contravenție foarte gravă în materie fiscală sau pentru o contravenție privind securitatea socială ori ordinea socială sau atunci când a făcut obiectul unei decizii definitive de extindere a răspunderii, cu excepția cazului în care, la data introducerii acestei cereri, acest debitor și‑a achitat integral datoriile fiscale și sociale, cu condiția ca din dreptul național să rezulte că o atare excludere se justifică prin urmărirea unui interes public legitim, aspect a cărui apreciere revine instanței de trimitere (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 noiembrie 2024, Corván și Bacigán, C‑289/23 și C‑305/23, EU:C:2024:934, punctul 47).

49      Aceeași concluzie se impune în raport cu o dispoziție națională precum articolul 487 alineatul 1 punctul 4 din TRLC, care prevede că un debitor care, în cei zece ani anteriori cererii de remitere, a fost declarat „persoană vizată” într‑o hotărâre care califică insolvența unui terț drept „frauduloasă” nu va putea obține remiterea de datorie decât cu condiția ca, la data depunerii acestei cereri, să fi achitat integral datoriile pentru care este responsabil.

50      În speță, după cum reiese din cuprinsul punctului 7 din prezenta hotărâre, legiuitorul spaniol a expus, în preambulul Legii 16/2022, care urmărește să asigure transpunerea Directivei privind restructurarea și insolvența în dreptul spaniol, motivele care l‑au determinat să prevadă derogări de la remiterea de datorie. Acest legiuitor indică în special, pe de o parte, că „buna‑credință a debitorului rămâne piatra de temelie a remiterii [de datorie]” și că „delimitare[a] normativă a bunei‑credințe este stabilită prin referire la anumite comportamente obiective enumerate în mod exhaustiv (numerus clausus), fără a se recurge la modele de comportament vagi sau insuficient de specifice ori a căror dovedire impune debitorului o sarcină imposibilă”.

51      Pe de altă parte, din acest preambul reiese că legiuitorul spaniol a considerat necesar să stabilească excepții de la principiul potrivit căruia un debitor care îndeplinește cerința de bună‑credință poate avea acces la o remitere completă de datorii, iar aceasta în cazul datoriilor care, „în mod excepțional și ca urmare a naturii lor speciale, sunt considerate ca neputând face în mod legal obiectul unei remiteri”. Aceste excepții sunt justificate în special de „relevanța deosebită [a achitării acestor datorii] pentru o societate justă și solidară, bazată pe statul de drept” sau de „sinergiile sau externalitățile negative care ar putea rezulta din remiterea anumitor tipuri de datorie”.

52      În speță, revine instanței de trimitere sarcina de a aprecia, pe de o parte, dacă aceste motive constituie motive de interes public legitim și, pe de altă parte, dacă din legislația națională reiese că motivele menționate au justificat excluderea unei remiteri de datorie în împrejurări bine definite, precum cele enunțate la articolul 487 alineatul 1 punctul 4 din TRLC.

53      În ceea ce privește, în al doilea rând, aspectul dacă articolul 23 alineatul (1) din Directiva privind restructurarea și insolvența se opune unei reglementări naționale care exclude accesul la remiterea de datorie în împrejurări bine definite și fără ca instanțele naționale să trebuiască să aprecieze în mod subiectiv dacă debitorul în cauză a acționat în mod necinstit sau cu rea‑credință, trebuie să se constate că, deși această dispoziție vizează în mod expres întreprinzătorii insolvenți care au acționat „în mod necinstit sau cu rea‑credință”, o astfel de mențiune lipsește la alineatul (2) al acestui articol. Astfel, articolul 23 alineatul (2) din această directivă se limitează să prevadă că statele membre pot să mențină sau să introducă dispoziții prin care accesul la remiterea de datorie este refuzat sau restricționat, prin care este revocat beneficiul remiterii sau prin care sunt prevăzute termene mai lungi pentru obținerea remiterii complete de datorie ori termene de decădere mai lungi „dacă există anumite circumstanțe bine definite și dacă astfel de derogări sunt justificate în mod corespunzător”, fără a impune însă existența unui comportament „necinstit” sau de „rea‑credință” din partea întreprinzătorilor în cauză (Hotărârea din 7 noiembrie 2024, Corván și Bacigán, C‑289/23 și C‑305/23, EU:C:2024:934, punctul 41).

54      Astfel cum Curtea a constatat deja, circumstanțele în care pot fi prevăzute derogări de la remiterea de datorie, enumerate cu titlu ilustrativ la articolul 23 alineatul (2) menționat, nu se caracterizează prin existența unui comportament „necinstit” sau de „rea‑credință” din partea întreprinzătorilor în cauză, iar aceste circumstanțe corespund în esență celor evocate în considerentele (79) și (80) ale Directivei privind restructurarea și insolvența, din care nu reiese nicidecum că legiuitorul Uniunii ar fi dorit să limiteze „circumstanțele bine definite” prevăzute la același articol 23 alineatul (2) la situații în care întreprinzătorii în cauză au acționat în mod necinstit sau cu rea‑credință (Hotărârea din 7 noiembrie 2024, Corván și Bacigán, C‑289/23 și C‑305/23, EU:C:2024:934, punctele 42 și 43).

55      Întrucât articolul 23 alineatul (2) din Directiva privind restructurarea și insolvența nu se opune, potrivit jurisprudenței Curții, unei reglementări naționale care exclude accesul la remiterea de datorie în circumstanțe bine definite în care debitorul nu a acționat în mod necinstit sau cu rea‑credință (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 noiembrie 2024, Corván și Bacigán, C‑289/23 și C‑305/23, EU:C:2024:934, punctul 44), este necesar să se considere că nici această dispoziție nu se opune unei reglementări naționale care exclude accesul la remiterea de datorie în astfel de circumstanțe fără ca instanțele naționale să fie chemate să aprecieze în mod subiectiv dacă debitorul în cauză a acționat în mod necinstit sau cu rea‑credință.

56      Rezultă că articolul 23 alineatul (2) din Directiva privind restructurarea și insolvența trebuie interpretat în sensul că statele membre au posibilitatea de a prevedea dispoziții naționale care exclud accesul la procedura de remitere de datorie în situații care nu se caracterizează printr‑un comportament necinstit sau de rea‑credință al debitorului în cauză fără ca o instanță națională să trebuiască să aprecieze în mod subiectiv dacă acest debitor a acționat în mod necinstit sau cu rea‑credință.

57      Cu toate acestea, legiuitorul Uniunii a supus în mod expres exercitarea posibilității menționate condițiilor ca derogările prevăzute de aceeași dispoziție să aibă legătură cu „anumite circumstanțe bine definite” și ca ele să fie „justificate în mod corespunzător”. Rezultă că, astfel cum s‑a amintit la punctul 46 din prezenta hotărâre, atunci când legiuitorul național adoptă dispoziții care prevăd astfel de derogări, motivele acestor derogări trebuie să rezulte din dreptul național sau din procedura care a condus la acestea, iar motivele respective trebuie să urmărească un interes public legitim. Dreptul național trebuie, așadar, să permită identificarea motivului de interes public legitim care justifică în aceste circumstanțe bine definite excluderea de la o remitere de datorie.

58      Articolul 23 alineatul (2) din Directiva privind restructurarea și insolvența nu se opune, așadar, unei reglementări naționale care exclude accesul la remiterea de datorie în anumite circumstanțe bine definite, precum situația unui debitor care, în cei zece ani anteriori cererii de remitere, a făcut obiectul unei decizii definitive de extindere a răspunderii, cu excepția cazului în care, la data introducerii acestei cereri, acest debitor și‑a achitat integral datoriile fiscale și sociale, cu condiția ca din dreptul național să rezulte că o atare excludere se justifică prin urmărirea unui interes public legitim, aspect a cărui apreciere revine instanței de trimitere (Hotărârea din 7 noiembrie 2024, Corván și Bacigán, C‑289/23 și C‑305/23, EU:C:2024:934, punctul 47).

59      Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la a doua și la a treia întrebare că articolul 23 alineatul (2) din Directiva privind restructurarea și insolvența trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naționale care prevede o derogare de la principiul accesului la o procedură ce poate conduce la o remitere de datorie care nu este prevăzută de această dispoziție și care exclude acest acces atunci când, în cei zece ani anteriori cererii de remitere, debitorul a fost declarat „persoană vizată” într‑o hotărâre care califică insolvența unui terț drept „frauduloasă”, cu excepția cazului în care, la data depunerii acestei cereri, el a achitat toate datoriile pentru care este responsabil, fără ca instanțele naționale să trebuiască să aprecieze în mod subiectiv dacă acest debitor a acționat în mod necinstit sau cu rea‑credință, cu condiția ca această excludere să fie justificată în mod corespunzător în temeiul dreptului național.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

60      Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a șasea) declară:

1)      Articolul 23 alineatul (1) din Directiva (UE) 2019/1023 a Parlamentului European și a Consiliului din 20 iunie 2019 privind cadrele de restructurare preventivă, remiterea de datorie și decăderile, precum și măsurile de sporire a eficienței procedurilor de restructurare, de insolvență și de remitere de datorie și de modificare a Directivei (UE) 2017/1132 (Directiva privind restructurarea și insolvența)

trebuie interpretat în sensul că

nu se opune unei reglementări naționale care exclude accesul la remiterea de datorie atunci când debitorul a acționat în mod necinstit sau cu rea‑credință față de creditorii unui terț și a fost declarat „persoană vizată” în cadrul declarării judiciare a insolvenței frauduloase a acestui terț.

2)      Articolul 23 alineatul (2) din Directiva 2019/1023

trebuie interpretat în sensul că

nu se opune unei reglementări naționale care prevede o derogare de la principiul accesului la o procedură ce poate conduce la o remitere de datorie care nu este prevăzută de această dispoziție și care exclude acest acces atunci când, în cei zece ani anteriori cererii de remitere, debitorul a fost declarat „persoană vizată” într‑o hotărâre care califică insolvența unui terț drept „frauduloasă”, cu excepția cazului în care, la data depunerii acestei cereri, el a achitat toate datoriile pentru care este responsabil, fără ca instanțele naționale să trebuiască să aprecieze în mod subiectiv dacă acest debitor a acționat în mod necinstit sau cu rea‑credință, cu condiția ca această excludere să fie justificată în mod corespunzător în temeiul dreptului național.

Semnături

*      Limba de procedură: spaniola.

i      Numele prezentei cauze este un nume fictiv. El nu corespunde numelui real al niciuneia dintre părțile din procedură.