1.

Care sunt cerințele specifice pe care dreptul Uniunii le impune autorităților naționale, atunci când acestea desfășoară o procedură penală care implică persoane vulnerabile? Această chestiune reprezintă elementul comun aflat la baza celor 15 întrebări adresate de instanța de trimitere în prezenta cauză.

2.

Respectivele întrebări se referă la Directiva 2013/48 ( 2 ) privind dreptul de a avea acces la un avocat și la Directiva 2016/1919 ( 3 ) care sporește efectivitatea acestui drept prin obligarea statelor membre să asigure asistență juridică gratuită. Articolul 13 din Directiva 2013/48, precum și articolul 9 din Directiva 2016/1919 impun statelor membre obligația de a lua în considerare necesitățile specifice ale persoanelor vulnerabile.

3.

Întrucât persoana în cauză în litigiul principal suferă de o boală psihică și, prin urmare, este vulnerabilă, instanța de trimitere urmărește să afle care sunt obligațiile concrete care iau naștere în acest context în sarcina autorităților naționale care desfășoară procedura penală.

4.

Deși Curtea a analizat anterior Directiva 2013/48, ea nu a mai interpretat niciodată până în prezent Directiva 2016/1919, cu excepția unei mențiuni făcute în treacăt ( 4 ) și a altor trimiteri făcute de avocații generali ( 5 ).

5.

K.P. este o persoană acuzată în cadrul unei proceduri penale, în primul rând, pentru deținerea a 8,50 de grame de canabis și a 33,83 de grame de amfetamină, iar în al doilea rând, pentru conducerea sub influența unei substanțe având un efect asemănător cu cel al alcoolului și pentru prezența amfetaminei în sânge. Acuzațiile care au luat naștere sunt următoarele.

6.

Potrivit instanței de trimitere, la 21 iulie 2022, cu puțin timp înainte de miezul nopții, niște ofițeri de poliție au observat un autovehicul care se deplasa într‑un mod neobișnuit și care emitea sunete ciudate. Aceștia s‑au apropiat de autovehiculul pe care îl conducea K.P. și, după ce au vorbit cu el, au condus mai departe.

7.

După câteva momente, aceiași agenți de poliție au primit informații prin radio în legătură cu o coliziune între două autovehicule și, considerând că autovehiculul lui K.P. se potrivea descrierii unuia dintre autovehiculele implicate în coliziune, au revenit în locul în care l‑au văzut prima dată pe acesta. K.P. se afla în afara autovehiculului, părea nervos și vorbea într‑un mod incoerent. Ofițerii de poliție l‑au chestionat și i‑au cerut să predea orice obiect care ar fi putut fi interzis.

8.

K.P. a declarat că nu condusese autovehiculul și a predat pungile de plastic pe care le deținea, care conțineau o pulbere albă și o substanță verde uscată. După ce a fost încătușat și arestat (la ora 00.05, la 22 iulie 2022), K.P. a fost dus la spital, unde a fost supus unei analize de sânge în scopul depistării prezenței stupefiantelor.

9.

După ce substanțele au fost testate și s‑a stabilit că acestea erau canabisul și amfetamina la 22 iulie 2022, la ora 12.15, K.P. a fost acuzat de deținere de substanțe ilegale și a fost reținut. El a fost informat cu privire la dreptul său de a fi asistat de un avocat la alegere și cu privire la posibilitatea de a solicita asistență juridică, în cazul în care situația sa economică justifica acest lucru. K.P. a fost informat în plus cu privire la dreptul său de a fi ascultat și de a păstra tăcerea.

10.

K.P. nu a renunțat la dreptul său de a fi asistat de un avocat, și nici nu a solicitat ca unul să îi fie desemnat. Nu există nicio dovadă a faptului că agentul de poliție a încercat în cursul interogatorului să examineze dacă suspectul se afla sub influența stupefiantelor sau dacă putea înțelege și să își amintească evenimentele care au avut loc.

11.

K.P. a negat faptul că a săvârșit pretinsa infracțiune. El a păstrat tăcerea și a refuzat la finalul anchetei să semneze procesul‑verbal sau să ia cunoștință de dosarul cauzei. Interogatoriul nu a fost înregistrat într‑o formă audiovideo. Niciun avocat al apărării nu a luat parte la acesta și nici autoritatea responsabilă cu efectuarea anchetei nu a solicitat instanței să desemneze un avocat al apărării. K.P. a fost eliberat din detenție la ora 12.31, la 22 iulie 2022.

12.

În cursul lunilor august și septembrie 2022, poliția a adresat unui medic psihiatru întrebări cu privire la sănătatea mintală a lui K.P., iar procurorul a obținut dosarul său medical de la spitalul de psihiatrie în care acesta fusese internat.

13.

După eliberarea rezultatelor analizei sale de sânge, la 7 august 2022, K.P. a fost acuzat în plus de conducere sub influența stupefiantelor. Această informație i‑a fost comunicată lui K.P. la 14 octombrie 2022, în timp ce era internat la un spital de psihiatrie, unde a fost ulterior interogat.

14.

La fel cum s‑a întâmplat în cursul interogatoriului desfășurat la 22 iulie 2022, acest al doilea interogatoriu s‑a desfășurat în lipsa unui avocat, procurorul nu a solicitat unei instanțe să desemneze unul în apărarea lui K.P. și nu a existat o înregistrare audiovideo a interogatoriului. În mod similar, acesta a fost informat cu privire la dreptul său de a fi asistat de un avocat, de a solicita asistență juridică în cazul în care situația sa economică justifica acest lucru, precum și cu privire la dreptul său de a fi ascultat și de a păstra tăcerea. K.P. a solicitat accesul la dosarul său și la motivele pentru care a fost acuzat, toate acestea fiindu‑i transmise în scris mamei sale, la 27 octombrie 2022.

15.

La 15 decembrie 2022, rechizitoriul împotriva lui K.P. a fost depus de procuror la Sąd Rejonowy we Włocławku (Tribunalul Districtual din Włocławek, Polonia). K.P. și‑a desemnat propriul avocat.

16.

Prin ordonanța din 28 februarie 2023, instanța de trimitere a dispus ca procurorul din cadrul Parchetului Districtual din Włocławek să completeze ancheta prin interogarea lui K.P. în prezența unui avocat al apărării și prin obținerea avizelor medicilor specialiști psihiatri cu privire la starea de sănătate psihică a lui K.P. de la momentul infracțiunilor și din timpul procedurii.

17.

La 3 martie 2023, procurorul a atacat cu recurs această ordonanță, susținând că nu era necesar ca probele să fie completate și că dosarul medical deja obținut nu oferea motive care să justifice examinarea lui K.P. de către specialiști pentru a determina starea sa de sănătate psihică. La 29 martie 2023, Sąd Okręgowy we Włocławku (Tribunalul Districtual din Włocławek, Polonia) a admis recursul procurorului și a retrimis cauza spre examinare instanței de trimitere.

18.

Instanța de trimitere consideră că Directiva 2016/1919 și Directiva 2013/48 nu au fost transpuse în mod corespunzător și cuprinzător în ordinea juridică poloneză, ceea ce a avut drept rezultat încălcarea drepturilor conferite lui K.P., în calitate de persoană vulnerabilă, de dreptul Uniunii Europene.

19.

În lumina acestei situații de fapt [Sąd Rejonowy we Włocławku (Tribunalul Districtual din Włocławek), instanța de trimitere] a adresat Curții următoarele întrebări preliminare:

20.

Parchetul Districtual din Włocławek (Polonia), guvernele ceh și polonez, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise.

21.

Nu a avut loc o ședință.

22.

Articolul 3 alineatele (1)-(3) din Directiva 2013/48 stabilește dreptul de a avea acces la un avocat în cadrul procedurilor penale, după cum urmează:

„(1)   Statele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate au dreptul de a avea acces la un avocat, astfel încât să li se permită persoanelor vizate să își exercite dreptul la apărare în mod practic și eficient.

(2)   Persoanele suspectate sau acuzate au dreptul de a avea acces la un avocat fără nicio întârziere nejustificată. În orice caz, persoanele suspectate sau acuzate au dreptul de a avea acces la un avocat începând cu oricare dintre următoarele momente, luându‑se în considerare cel care survine primul:

(3)   Dreptul de a avea acces la un avocat implică următoarele:

23.

Articolul 12 din Directiva 2013/48, intitulat „Căi de atac”, prevede următoarele:

„(1)   Statele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale, precum și persoanele căutate în cursul procedurilor privind mandatul european de arestare au o cale de atac efectivă potrivit dreptului intern în cazul încălcării drepturilor lor în temeiul prezentei directive.

(2)   Fără a aduce atingere normelor și sistemelor naționale privind admisibilitatea probelor, statele membre se asigură că, în cadrul procedurilor penale, atunci când se evaluează declarațiile făcute de persoane suspectate sau acuzate sau probele obținute prin încălcarea dreptului lor la un avocat sau în cazul în care o derogare de la acest drept a fost autorizată în conformitate cu articolul 3 alineatul (6), dreptul la apărare și echitatea procedurilor sunt respectate.”

24.

În sfârșit, articolul 13 din Directiva 2013/48, intitulat „Persoanele vulnerabile”, prevede:

„Statele membre se asigură că, în aplicarea prezentei directive, sunt luate în considerare necesitățile specifice ale persoanelor suspectate vulnerabile și ale persoanelor acuzate vulnerabile.”

25.

Directiva 2016/1919 reglementează acordarea de asistență juridică gratuită pentru persoanele suspectate și persoanele acuzate sau pentru persoanele căutate în temeiul unui mandat european de arestare ( 6 ). Articolul 2 alineatul (1) din această directivă definește domeniul de aplicare al acesteia, după cum urmează:

„Prezenta directivă se aplică persoanelor suspectate și persoanelor acuzate în cadrul procedurilor penale care au dreptul de a avea acces la un avocat în temeiul Directivei 2013/48/UE și care:

26.

Articolul 3 din Directiva 2016/1919 definește noțiunea de asistență juridică gratuită ca însemnând „finanțarea de către un stat membru a asistenței din partea unui avocat, prin intermediul căreia se permite exercitarea efectivă a dreptului de a avea acces la un avocat”.

27.

Articolul 4 din Directiva 2016/1919 reglementează condițiile de acordare a asistenței juridice gratuite în cadrul procedurilor penale, după cum urmează:

„(1)   Statele membre asigură că persoanele suspectate și persoanele acuzate care nu dispun de resurse suficiente pentru a acoperi costurile asistenței juridice din partea unui avocat au dreptul la asistență juridică gratuită atunci când acest lucru este în interesul actului de justiție.

(2)   Pentru a stabili dacă asistența juridică trebuie să fie acordată în conformitate cu alineatul (1), statele membre pot aplica criteriul stării materiale, criteriul temeiniciei sau ambele.

(3)   Atunci când un stat membru aplică criteriul stării materiale, acesta ia în considerare toți factorii relevanți și obiectivi, cum ar fi veniturile, capitalul, situația familială a persoanei în cauză, precum și costurile asistenței juridice din partea unui avocat și nivelul de trai din statul membru respectiv, pentru a stabili dacă, în conformitate cu criteriile aplicabile în acel stat membru, persoanele suspectate sau acuzate nu dispun de resurse suficiente pentru a beneficia de asistență juridică din partea unui avocat.

(4)   Atunci când statele membre aplică criteriul temeiniciei, se ia în considerare gravitatea infracțiunii, complexitatea cauzei, precum și gradul de severitate a sancțiunii în cauză, pentru a stabili dacă interesele justiției impun acordarea asistenței juridice gratuite. În orice caz, criteriul temeiniciei se consideră a fi îndeplinit în următoarele situații:

(5)   Statele membre se asigură că asistența juridică gratuită este acordată fără întârzieri nejustificate și cel târziu înainte de interogarea persoanei de către poliție, de către o altă autoritate de aplicare a legii sau de către o autoritate judiciară, sau înainte de efectuarea actelor de cercetare sau de strângere de probe menționate la articolul 2 alineatul (1) litera (c).

(6)   Asistența juridică gratuită se acordă numai în scopul procedurilor penale în care persoana în cauză este suspectată sau acuzată pentru săvârșirea unei infracțiuni.”

28.

Potrivit articolului 8 din Directiva 2016/1919, statele membre „garantează că persoanele suspectate, persoanele acuzate și persoanele căutate au o cale de atac efectivă potrivit dreptului intern, în cazul încălcării drepturilor lor prevăzute în prezenta directivă”.

29.

În sfârșit, articolul 9 din Directiva 2016/1919, intitulat „Persoanele vulnerabile”, prevede că statele membre „asigură că, în punerea în aplicare a prezentei directive, sunt luate în considerare necesitățile specifice ale persoanelor suspectate, persoanelor acuzate și persoanelor căutate care sunt vulnerabile”.

30.

Cele 15 întrebări adresate de instanța de trimitere privesc diferite aspecte ale procedurii penale atunci când aceasta implică o persoană vulnerabilă. Vom descompune analiza acestor întrebări în cinci teme de discuție, analizând în cadrul fiecăreia dintre acestea nu doar conținutul întrebării, ci și excepțiile de inadmisibilitate ridicate de o parte dintre participanții la procedură.

31.

Primele 14 întrebări vizează patru aspecte reglementate de Directivele 2013/48 și 2016/1919: vulnerabilitatea, căile de atac efective, tratamentele inumane sau degradante și efectul direct. Cea de a cincisprezecea întrebare se referă la independența procurorului, chestiune care iese din domeniul de aplicare al celor două directive. După ce vom analiza pe scurt aplicabilitatea celor două directive (secțiunea A), vom aborda pe rând fiecare dintre cele cinci teme de discuție (secțiunile B‑F).

32.

Potrivit articolului 2 alineatul (1) din Directiva 2013/48, această directivă se aplică „din momentul în care [persoanelor suspectate sau acuzate] li s‑a adus la cunoștință de către autoritățile competente ale unui stat membru, prin notificare în mod oficial sau în alt mod, faptul că sunt suspectate sau acuzate de săvârșirea unei infracțiuni, indiferent dacă sunt sau nu lipsite de libertate”. Curtea a precizat deja că textul acestui articol include comunicarea sub orice formă astfel încât modul în care informația a ajuns la persoana în cauză este irelevant ( 7 ).

33.

Luând în considerare situația de fapt, astfel cum aceasta a fost prezentată la punctele 7-9 de mai sus, este clar că Directiva 2013/48 i‑a fost aplicabilă lui K.P. din momentul în care ofițerii de poliție i‑au cerut să predea orice substanță ilicită, l‑au încătușat și l‑au reținut ( 8 ).

34.

În plus, articolul 2 alineatul (1) din Directiva 2016/1919 prevede că aceasta se aplică persoanelor care au dreptul de a fi asistate de un avocat în temeiul Directivei 2013/48 și care printre altele sunt private de libertate sau trebuie să fie asistate de un avocat în conformitate cu dreptul Uniunii sau cu dreptul intern.

35.

Prin urmare, aplicabilitatea Directivei 2016/1919 în cazul lui K.P. depinde de aspectul dacă acesta are dreptul de a fi asistat de un avocat în temeiul Directivei 2013/48.

36.

Potrivit articolului 3 alineatul (2) din Directiva 2013/48, persoanele suspectate sau acuzate „au dreptul de a avea acces la un avocat fără nicio întârziere nejustificată”. Potrivit articolului 3 alineatul (2) litera (a), în orice caz, asta se va întâmpla cel puțin „înainte de a fi interogate de poliție sau altă autoritate de aplicare a legii sau judiciară”. Articolul 4 alineatul (5) din Directiva 2016/1919 prevede, în paralel, că asistența juridică gratuită trebuie acordată „fără întârzieri nejustificate și cel târziu înainte de interogarea persoanei de către poliție, de către o altă autoritate de aplicare a legii sau de către o autoritate judiciară”.

37.

Prin urmare, concluzionăm că, în temeiul Directivei 2013/48, K.P. ar fi trebuit să fie asistat de un avocat ( 9 ) și se încadra astfel în domeniul de aplicare al Directivei 2016/1919 ( 10 ).

38.

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere urmărește să afle dacă vulnerabilitatea unei persoane interzice autorităților implicate într‑o procedură penală să interogheze această persoană fără participarea unui avocat al apărării și fără acordarea asistenței juridice gratuite, atunci când sunt îndeplinite condițiile pentru acordarea acesteia.

39.

În cuprinsul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă, în situațiile în care persoana în cauză este acuzată de o faptă penală care se sancționează cu privarea de libertate, neidentificarea vulnerabilității acelei persoane trebuie să fie expres prevăzută într‑o decizie, aspect care reprezintă condiția efectuării interogatoriului în lipsa prezenței unui avocat al apărării.

40.

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere dorește să afle dacă Directivele 2016/1919 și 2013/48 instituie o prezumție de vulnerabilitate pe care autoritățile statelor membre sunt obligate să o respecte în cursul procedurii penale.

41.

Prin intermediul celei de a șaptea întrebări, instanța de trimitere solicită informații în legătură cu obligațiile pe care Directivele 2013/48 și 2016/1919 le impun autorităților naționale în ceea ce privește garantarea faptului că vulnerabilitatea este recunoscută și în legătură cu drepturile care iau astfel naștere în cadrul procedurii penale pentru persoana în cauză.

42.

Prin intermediul celei de a noua întrebări, instanța de trimitere urmărește să afle dacă autoritățile competente implicate în procedura penală au obligația de a identifica și de a recunoaște imediat vulnerabilitatea unei persoane suspectate, de a‑i acorda acesteia asistență juridică gratuită și de a se abține de la interogarea sa până la asigurarea unei astfel de asistențe.

43.

În sfârșit, prin intermediul celei de a zecea întrebări, în cazul unui răspuns afirmativ la cea de a noua întrebare, instanța de trimitere urmărește să afle dacă statele membre sunt obligate ca, în cadrul legislației lor, să furnizeze motivele și criteriile detaliate ale fiecărei excepții de la identificarea și recunoașterea imediată a vulnerabilității și de la acordarea asistenței juridice gratuite care decurge din aceasta. În plus, instanța de trimitere întreabă dacă o astfel de excepție trebuie să fie proporțională, limitată în timp și să respecte principiul dreptului la un proces echitabil, excepție împotriva căreia partea în cauză trebuie să aibă dreptul de a solicita exercitarea unei căi de atac.

44.

Numitorul comun din spatele acestor întrebări are la bază noțiunea de vulnerabilitate și obligațiile autorităților naționale de a identifica vulnerabilitatea în timp util și de a‑i atribui în mod corespunzător consecințe adecvate. În cele ce urmează, vom furniza așadar îndrumări cu privire la calitatea de persoană vulnerabilă [subsecțiunea (1)], urmate de interpretarea celor două directive și a obligațiilor pe care acestea le impun autorităților naționale atunci când persoana suspectată sau acuzată reprezintă o persoană vulnerabilă [subsecțiunea (2)].

45.

În anul 2009, Consiliul a solicitat o abordare etapizată în reglementarea diferitelor drepturi procedurale care se exercită în cadrul procedurii penale, inclusiv unele garanții speciale pentru persoanele suspectate sau acuzate care sunt vulnerabile ( 11 ). Cu toate acestea, până în prezent, această ambiție legislativă, atunci când este pusă în discuție noțiunea de persoane vulnerabile ( 12 ), a fost realizată doar în raport cu copiii care sunt persoane suspectate sau acuzate în cadrul unei proceduri penale ( 13 ).

46.

În lipsa unei alte legislații a Uniunii care să definească în sens mai larg noțiunea de vulnerabilitate în cadrul procedurilor penale ( 14 ), Comisia a publicat o recomandare privind garanțiile procedurale pentru persoanele vulnerabile suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale ( 15 ).

47.

Aceasta definește persoanele vulnerabile ca fiind acelea „care nu sunt capabile să înțeleagă sau să participe în mod efectiv la procedurile penale din cauza vârstei, a stării psihice sau fizice sau a unui handicap” ( 16 ).

48.

În plus, recomandarea Comisiei instituie prezumția de vulnerabilitate, care sugerează următoarele: „[s]tatele membre ar trebui să prevadă o prezumție de vulnerabilitate în special pentru persoanele cu dizabilități grave de ordin psihologic, intelectual sau fizic, cu boli mintale sau cu afecțiuni cognitive care le împiedică să înțeleagă și să participe efectiv la proceduri” ( 17 ).

49.

Bolile și tulburările psihice sunt, în general, mai dificil de identificat decât vulnerabilitatea rezultată din vârsta fragedă, iar doctrina este critică în privința deciziei Comisiei de a recurge la o directivă destinată doar copiilor, limitând în același timp protecția adulților vulnerabili la o simplă recomandare ( 18 ).

50.

Recomandarea Comisiei reprezintă un act fără caracter obligatoriu, care nu are forța juridică necesară pentru a impune obligații de natură definitivă autorităților naționale în cadrul procedurilor penale.

51.

Deși în Hotărârea Grimaldi ( 19 ) Curtea a decis că recomandările trebuie luate în considerare de instanțele naționale, această constatare nu înseamnă că recomandările au un caracter obligatoriu din punct de vedere juridic. Curtea nu a făcut decât să considere că recomandările nu pot fi ignorate în interpretarea altor norme de drept al Uniunii, însă nu a sugerat că acestea dau naștere vreunor obligații în ceea ce privește rezultatul care trebuie atins. Prin urmare, recomandările nu impun în sarcina instanțelor naționale o obligație de interpretare conformă.

52.

Nici faptul că Consiliul a solicitat statelor membre „să țină seama” de recomandarea Comisiei ( 20 ) nu schimbă caracterul lipsit de obligativitate al acesteia. De fapt, doar un singur stat membru a notificat efectiv Comisia cu privire la măsurile necesare pentru punerea în aplicare a acestei recomandări ( 21 ).

53.

Prin urmare, nici definiția noțiunii de persoană vulnerabilă, nici prezumția de vulnerabilitate a persoanelor cu anumite dizabilități, boli sau afecțiuni, astfel cum aceasta este propusă în recomandarea Comisiei (a se vedea punctele 47 și 48 din prezentele concluzii), nu sunt obligatorii pentru statele membre.

54.

În lipsa altor dispoziții specifice în dreptul Uniunii, în plus față de recomandarea Comisiei, ne rămân la îndemână doar dispozițiile cu conținut similar prevăzute la articolul 13 din Directiva 2013/48 ( 22 ) și la articolul 9 din Directiva 2016/1919 ( 23 ), care impun statelor membre să se asigure că „sunt luate în considerare necesitățile specifice ale persoanelor suspectate vulnerabile și ale persoanelor acuzate vulnerabile” ( 24 ).

55.

În interpretarea articolului 13 din Directiva 2013/48, Curtea a constatat că un alienat ( 25 ) trebuie considerat vulnerabil. Acest lucru este valabil indiferent de faptul că directiva în discuție nu precizează în mod explicit categoriile de persoane vulnerabile ( 26 ).

56.

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (denumită în continuare „Curtea EDO”) confirmă această abordare. Ea a considerat că participarea la procedura penală este efectivă atunci când „acuzatul are capacitatea de a înțelege în ansamblu natura procesului și miza care este în joc în ceea ce îl privește, inclusiv semnificația oricărei sancțiuni care i‑ar putea fi aplicată” ( 27 ).

57.

În plus, atunci când a apreciat caracterul echitabil al procedurii penale în ansamblu, Curtea EDO a întocmit o listă de factori relevanți, primul dintre aceștia fiind „vulnerabilitatea particulară a reclamantului, de exemplu, din cauza vârstei sale sau a capacității sale mentale” ( 28 ).

58.

În sfârșit, Curtea EDO a constatat de asemenea că un adult este în mod particular vulnerabil în caz de alcoolism cronic și/sau intoxicare acută cu alcool, handicap fizic sau afecțiune medicală, apartenență la un grup social dezavantajat sau tulburare psihică ( 29 ).

59.

Per ansamblu, și fără a fi necesar să furnizăm o definiție exhaustivă a noțiunii de persoană vulnerabilă în sensul prezentei cauze, putem stabili cu certitudine că persoanele cu tulburări psihice, așa cum este K.P., sunt considerate persoane suspectate vulnerabile sau persoane acuzate vulnerabile în temeiul dreptului Uniunii.

60.

Vom reveni acum la obligațiile pe care cele două directive în discuție le impun autorităților naționale în ceea ce privește tratamentul persoanelor vulnerabile în etapa precontencioasă a unei proceduri penale și drepturile corelative de care beneficiază persoanele vulnerabile.

61.

Comisia susține că articolul 9 din Directiva 2016/1919 trebuie interpretat ca instituind o obligație în sarcina autorităților competente de a efectua o apreciere a vulnerabilității, în cazul în care acestea au cunoștință de existența unor elemente care sugerează o anumită tulburare sau boală psihică. Potrivit Comisiei, o interpretare diferită ar lipsi această dispoziție de efectul său util. Această instituție extinde această interpretare pentru a constata de asemenea că asistența juridică gratuită nu poate fi refuzată persoanelor vulnerabile fără efectuarea în prealabil a unei examinări a stării psihice a persoanei în cauză.

62.

Guvernul polonez susține în mod similar că și dreptul polonez prevede că autoritățile competente trebuie să acorde asistență juridică gratuită ori de câte ori acestea au cunoștință de faptul că persoana în cauză ar putea fi vulnerabilă. Spre deosebire însă de Comisie, acest guvern nu recunoaște niciun fel de prezumție de vulnerabilitate similară cu cea propusă în recomandarea Comisiei.

63.

Suntem de acord cu guvernul polonez că, după cum am explicat deja ( 30 ), recomandarea Comisiei, potrivit căreia statele membre ar trebui să prevadă în ordinea lor juridică o prezumție de vulnerabilitate în anumite situații, nu este obligatorie din punct de vedere juridic. În această privință, considerăm de asemenea că modalitățile de stabilire a vulnerabilității unei persoane rămân, pentru moment, o chestiune care cade în sarcina statelor membre.

64.

Cu toate acestea, Comisia afirmă în mod întemeiat că articolul 9 din Directiva 2016/1919 – și, în această privință, articolul 13 din Directiva 2013/48 – ar fi lipsit de efectul său util, în lipsa unei anumite obligații prevăzute în sarcina autorităților naționale de a recunoaște și de a aborda în mod corespunzător vulnerabilitatea unei persoane suspectate sau acuzate. Instanțele naționale trebuie să interpreteze dreptul național în așa fel încât să nu priveze dreptul Uniunii de efectul său util.

65.

Articolul 9 din Directiva 2016/1919 și articolul 13 din Directiva 2013/48 trebuie interpretate în sensul că impun autorităților competente obligația de a fi diligente în legătură cu posibilitatea ca o persoană suspectată sau acuzată să fie vulnerabilă din cauza faptului că aceasta întâmpină dificultăți de înțelegere a procedurii sau în participarea la procedură ( 31 ). Această obligație are efect direct. În cazul în care există o suspiciune de vulnerabilitate, autoritățile trebuie să manifeste a atenție sporită pentru a se asigura că drepturile conferite în temeiul Directivelor 2013/48 și 2016/1919 sunt protejate.

66.

În ceea ce privește dreptul de a avea acces la un avocat, articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2013/48 ne indică faptul că K.P., chiar și dacă nu ar fi fost vulnerabil, ar fi trebuit să fie asistat de un avocat în cursul interogării sale de către poliție și, cu siguranță, fără întârzieri nejustificate după lipsirea sa de libertate. Este cu atât mai important ca acest drept să fie respectat atunci când persoana este vulnerabilă.

67.

Prin urmare, concluzionăm că dispozițiile coroborate ale articolului 3 alineatul (2) și ale articolului 13 din Directiva 2013/48 au efect direct și trebuie interpretate în sensul că autoritățile competente, care au cunoștință de posibila vulnerabilitate a unei persoane suspectate sau acuzate, trebuie să se asigure că aceasta din urmă este asistată de un avocat.

68.

Atunci când este în discuție acordarea asistenței juridice gratuite, o interpretare analoagă ne pare convingătoare ( 32 ).

69.

În situațiile în care Directiva 2016/1919 este aplicabilă, asistența juridică gratuită poate fi acordată fie pe baza criteriului stării materiale ( 33 ) sau a criteriului temeiniciei ( 34 ), fie pe baza ambelor criterii. La modul general, articolul 4 alineatul (1) din directiva menționată prevede că „persoanele suspectate și persoanele acuzate care nu dispun de resurse suficiente pentru a acoperi costurile asistenței juridice din partea unui avocat au dreptul la asistență juridică gratuită atunci când acest lucru este în interesul actului de justiție”.

70.

Suntem în asentimentul tuturor participanților la prezenta procedură că, odată ce vulnerabilitatea unei persoane suspectate sau acuzate este stabilită, participarea efectivă a acesteia la proceduri ar putea fi compromisă fără acordarea asistenței juridice gratuite. Această concluzie este conformă cu articolul 4 alineatul (5) din Directiva 2016/1919, care impune statelor membre obligația de a se asigura că asistența juridică gratuită este acordată fără întârzieri nejustificate și cel târziu înainte de prima interogare a persoanei de către poliție.

71.

Acest lucru este valabil cu atât mai mult într‑o situație precum cea din litigiul principal, în care sancțiunea prevăzută constă în privarea de libertate ( 35 ).

72.

Prin urmare, concluzionăm că dispozițiile coroborate ale articolului 2 alineatul (1), ale articolului 4 alineatele (1) și (5) și ale articolului 9 din Directiva 2016/1919 au efect direct și trebuie interpretate în sensul că autoritățile competente care au cunoștință de posibila vulnerabilitate a unei persoane suspectate sau acuzate trebuie să îi acorde acesteia asistență juridică gratuită. Această obligație este deosebit de importantă în situațiile în care sancțiunea aplicată pentru pretinsa infracțiune constă în privarea de libertate.

73.

Dreptul Uniunii, în stadiul său actual, nu impune statelor membre o obligație de a institui o prezumție de vulnerabilitate. Dreptul național este cel care trebuie să prevadă modalitățile și procedurile concrete de stabilire a vulnerabilității unei persoane.

74.

Articolul 9 din Directiva 2016/1919 și articolul 13 din Directiva 2013/48 trebuie interpretate în sensul că impun autorităților competente obligația de a fi diligente cu privire la posibilitatea ca o persoană suspectată sau acuzată să fie vulnerabilă ca urmare a faptului că aceasta are dificultăți de înțelegere a procedurii sau în participarea la procedură. Această obligație are efect direct. În cazul în care există o suspiciune cu privire la existența vulnerabilității, autoritățile trebuie să manifeste o atenție sporită în asigurarea faptului că drepturile conferite în temeiul Directivelor 2013/48 și 2016/1919 sunt protejate.

75.

Dispozițiile coroborate ale articolului 3 alineatul (2) și ale articolului 13 din Directiva 2013/48 au efect direct și trebuie interpretate în sensul că autoritățile competente, care au cunoștință de vulnerabilitatea potențială a unei persoane suspectate sau acuzate, trebuie să se asigure că aceasta din urmă este asistată de un avocat.

76.

Dispozițiile coroborate ale articolului 2 alineatul (1), ale articolului 4 alineatele (1) și (5) și ale articolului 9 din Directiva 2016/1919 au efect direct și trebuie interpretate în sensul că autoritățile competente, care au cunoștință de vulnerabilitatea potențială a unei persoane suspectate sau acuzate, sunt obligate să îi asigure acesteia asistență juridică gratuită. Această obligație este deosebit de importantă în situațiile în care sancțiunea aplicată pentru pretinsa infracțiune constă în privarea de libertate.

77.

În cuprinsul celei de a doua și al celei de a zecea întrebări, instanța de trimitere ridică problema dacă statele membre au obligația de a garanta faptul că atât decizia de a proceda la interogarea unei persoane vulnerabile în lipsa unui avocat, cât și decizia de a nu identifica și recunoaște imediat o persoană vulnerabilă pot face obiectul unei căi de atac.

78.

Atât articolul 12 din Directiva 2013/48, cât și articolul 8 din Directiva 2016/1919 prevăd obligația statelor membre de a garanta căi de atac efective pentru persoanele suspectate sau acuzate în cazul unei încălcări a drepturilor de care acestea beneficiază în temeiul fiecăreia dintre cele două directive.

79.

Dreptul la o cale de atac efectivă include dreptul de a avea acces la o instanță de judecată care are competența de a evalua și de a remedia încălcarea unui drept întemeiat pe dreptul Uniunii. Curtea a confirmat acest lucru încă începând cu Hotărârea Johnston ( 36 ), aceeași cerință rezultând în prezent din articolul 47 din cartă.

80.

Directivele în discuție nu precizează însă care sunt consecințele care iau naștere atunci când o instanță constată o încălcare a dreptului de a avea acces la un avocat sau a dreptului la asistență juridică gratuită. În schimb, cele două directive lasă această posibilitate statelor membre, impunând doar caracterul efectiv al căii de atac alese.

81.

Mai precis, directivele în discuție nu prevăd nicio dispoziție cu privire la aspectul dacă probele colectate cu încălcarea unui astfel de drept trebuie respinse. Considerăm că aceasta reprezintă elementul esențial al întrebării adresate de instanța de trimitere cu privire la aspectul dacă anumite acțiuni întreprinse de autorități în cursul procedurii de investigare sunt supuse unei căi judiciare de atac.

82.

În observațiile scrise pe care le‑au adresat Curții, participanții, în special Parchetul Districtual, pun un accent deosebit pe faptul că cele două dispoziții nu cuprind o normă care să prevadă că instanța națională trebuie să constate că elementele de probă colectate cu încălcarea directivelor sunt inadmisibile, chestiune care nu este reglementată deloc în dreptul Uniunii.

83.

Adoptând același punct de vedere ca cel pe care l‑am adoptat în cauza M.S. ș.a. ( 37 ), suntem de acord cu argumentul formulat de Parchetul Districtual: în prezent, legislația relevantă a Uniunii nu reglementează admisibilitatea probelor în cadrul procedurilor penale naționale. Problema admisibilității probelor este, pentru moment, o chestiune de drept intern ( 38 ).

84.

Cu toate acestea, atunci când dreptul Uniunii este aplicabil, dispozițiile naționale relevante nu trebuie să încalce articolele 47 și 48 din cartă ( 39 ).

85.

În opinia noastră, respectarea drepturilor fundamentale, astfel cum acestea sunt consacrate la articolele 47 și 48 din cartă, impune obligația ca instanțele naționale să aibă flexibilitatea necesară pentru a aprecia caracterul echitabil al procedurii în ansamblu. În cazul în care consideră că un element de probă trebuie exclus, întrucât a fost colectat cu încălcarea dreptului la apărare, acestea trebuie să fie libere să facă acest lucru. Cu alte cuvinte, dreptul Uniunii nu reglementează admisibilitatea elementelor de probă, însă se opune ca dreptul național să limiteze competența instanțelor de fond de a evalua în mod liber elementele de probă și de a stabili, în urma unei astfel de evaluări, orice consecință pe care o consideră necesară ( 40 ).

86.

O abordare similară este adoptată și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a considerat că CEDO nu reglementează admisibilitatea elementelor de probă ( 41 ), întrucât aceasta se limitează să prevadă necesitatea unei evaluări a aspectului dacă caracterul echitabil al procedurii în ansamblu a fost prejudiciat ( 42 ).

87.

În concluzie, principiul protecției jurisdicționale efective impune posibilitatea ca orice încălcare a unui drept întemeiat pe dreptul Uniunii să facă obiectul unei căi judiciare de atac. Articolul 12 din Directiva 2013/48 și articolul 8 din Directiva 2016/1919 nu prevăd însă căile adecvate de atac, ci lasă în schimb această posibilitate statelor membre, impunând doar caracterul efectiv al căii de atac alese. Cu toate acestea, respectarea drepturilor fundamentale, astfel cum acestea sunt consacrate la articolele 47 și 48 din cartă, impune obligația ca instanțele naționale să aibă flexibilitatea necesară pentru a aprecia caracterul echitabil al procedurii în ansamblu. În ipoteza în care consideră că un element de probă trebuie exclus, întrucât a fost colectat cu încălcarea drepturilor procedurale, care echivalează cu încălcarea dreptului la apărare, acestea trebuie să fie libere să îl excludă.

88.

Prin intermediul celei de a douăsprezecea întrebări, instanța de trimitere urmărește să se stabilească dacă interogatoriul unei persoane suspectate efectuat de un ofițer de poliție sau de o altă persoană autorizată, în condițiile internării într‑un spital de psihiatrie, fără a ține seama de starea de incertitudine, în condițiile unei libertăți deosebit de limitate de exprimare a opiniilor și în condițiile unei vulnerabilități specifice unei boli psihice, precum și în lipsa unui avocat, constituie tratamente inumane sau degradante în temeiul articolului 4 din cartă.

89.

Conform articolului 94 din Regulamentul de procedură al Curții, este necesar ca instanța de trimitere să definească cadrul factual și normativ în care se încadrează întrebările adresate sau cel puțin să explice ipotezele de fapt pe care se întemeiază aceste întrebări ( 43 ).

90.

În decizia de trimitere, instanța de trimitere a explicat că atunci când poliția l‑a interogat pe K.P. la 14 octombrie 2022 acesta se afla într‑un spital de psihiatrie. Nu există însă alte detalii referitoare la respectivul interogatoriu care să îi permită Curții să ofere îndrumări cu privire la eventuala încălcare a interdicției tratamentelor inumane sau degradante.

91.

Pentru acest motiv, din cauza lipsei de informații suficiente, considerăm că Curtea trebuie să declare cea de a douăsprezecea întrebare inadmisibilă.

92.

Cu toate acestea, pentru exhaustivitatea analizei, Curtea ar putea furniza instanței naționale parametrii relevanți, pe care aceasta i‑ar putea apoi utiliza atunci când stabilește faptele și decide cu privire la o posibilă încălcare a interdicției tratamentelor inumane sau degradante.

93.

În Hotărârea Jawo ( 44 ), Curtea a decis că articolul 4 din cartă și articolul 3 din CEDO au aceeași întindere și același înțeles. Prin urmare, este util să ne raportăm la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului ( 45 ).

94.

În stabilirea existenței tratamentelor inumane sau degradante aplicate unei persoane vulnerabile în cadrul procedurii penale, în Hotărârea Khlaifia ș.a. împotriva Italiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că aprecierea aspectului dacă tratamentele sunt inumane sau degradante este „relativă și depinde de datele cauzei în ansamblu, în special de durata tratamentelor și de efectele lor fizice și psihice, precum și, uneori, de sexul, vârsta și starea de sănătate a victimei” ( 46 ).

95.

Curtea EDO a furnizat exemple de elemente care pot fi luate în considerare atunci când se stabilește gravitatea tratamentului în fiecare caz în parte. Astfel de exemple au inclus scopul în care au fost aplicate relele tratamente, precum și intenția sau motivația din spatele acestora, contextul în care au fost aplicate relele tratamente, precum o atmosferă foarte tensionată și cu o puternică încărcătură emoțională, eventuala situație de vulnerabilitate în care ar putea să se afle victima, având în vedere că persoanele private de libertate se află, în mod normal, într‑o astfel de situație ( 47 ).

96.

Concluzia care se poate desprinde cu certitudine este că simplul fapt că K.P. a fost interogat în lipsa unui avocat în timp ce se afla internat într‑un spital de psihiatrie nu constituie în sine un tratament inuman sau degradant, atunci când acesta este apreciat în raport cu jurisprudența menționată anterior a Curții EDO.

97.

Cu toate acestea, aprecierea situației de fapt și orice constatare a unei posibile încălcări a articolului 4 din cartă trebuie să fie efectuată de instanța de trimitere.

98.

În a patra, a cincea, a șasea, a opta, a unsprezecea, a treisprezecea și a paisprezecea întrebare, instanța de trimitere ridică problema consecințelor care trebuie deduse din efectul direct al dispozițiilor relevante ale directivelor în discuție.

99.

Parchetul Districtual, guvernul polonez și Comisia susțin că cea de a paisprezecea întrebare, care se referă la obligațiile procurorului în etapa precontencioasă a procedurii penale, este irelevantă pentru soluționarea cauzei cu care este sesizată instanța de trimitere și, prin urmare, inadmisibilă.

100.

Nu suntem de acord cu acest punct de vedere. Este relevant pentru instanța de trimitere aspectul dacă acțiunile întreprinse de procuror în etapa precontencioasă au fost conforme cu dreptul Uniunii, în scopul de a aprecia în mod corespunzător și, eventual, de a exclude elementele de probă care i‑au fost prezentate. Considerăm așadar că cea de a paisprezecea întrebare este admisibilă.

101.

Trebuie adăugat faptul că, în observațiile sale scrise, Parchetul Districtual susține că nu există niciun element problematic în legătură cu dispozițiile naționale în discuție din perspectiva dreptului Uniunii, ci mai degrabă că cei implicați în procedură au săvârșit erori și s‑au făcut vinovați de omisiuni în ceea ce îl privește pe K.P.

102.

Aceasta reprezentând în definitiv o chestiune care trebuie stabilită de instanța de trimitere, vom sintetiza acum doar consecințele care decurg dintr‑o situație în care dreptul relevant al Uniunii, astfel cum este interpretat acesta de Curte, diferă de dreptul național, astfel cum este înțeles acesta de instanța de trimitere.

103.

Curtea a explicat anterior în numeroase ocazii consecințele efectului direct în jurisprudența sa. În același mod în care am procedat în cauza M.S. ș.a. ( 48 ), ne vom limita, așadar, să repetăm doar cele mai importante consecințe care privesc prezenta cauză.

104.

În temeiul articolului 19 alineatul (1) TUE și al articolului 267 primul paragraf TFUE, Curtea are competență să interpreteze doar dreptul Uniunii, în timp ce instanțele naționale au competența exclusivă de a interpreta dreptul național ( 49 ).

105.

Conform acestei diviziuni stricte a muncii între Curte și instanțele naționale, prima nu are competența de a se pronunța cu privire la compatibilitatea dreptului național cu dreptul Uniunii ( 50 ). Revine instanței de trimitere obligația ca, odată ce a primit răspunsul din partea Curții, să determine consecințele care se impun cu privire la dreptul național aplicabil ( 51 ).

106.

Consecințele unei posibile constatări de către o instanță națională a unei incompatibilități între dreptul național și cel al Uniunii sunt următoarele.

107.

În cazul în care instanța națională poate interpreta dispozițiile de drept național existente în conformitate cu dreptul Uniunii, astfel cum acesta este interpretat de Curte, ea trebuie să facă acest lucru ( 52 ). O astfel de interpretare conformă a dreptului național și aplicarea acestuia trebuie să conducă instanța de trimitere la același rezultat ca cel urmărit de dreptul Uniunii aplicabil. În speță, acest lucru înseamnă că trebuie să existe un drept al persoanelor vulnerabile ca autoritățile competente să le stabilească vulnerabilitatea și ca acestea să fie interogate în prezența avocatului sau, în cazul în care nu au la dispoziție unul, ca acestora să li se acorde asistență juridică gratuită.

108.

În cazul în care instanța națională nu poate interpreta dreptul național în conformitate cu dreptul Uniunii, este aplicabil principiul efectului direct. Potrivit acestui principiu, particularii pot reclama drepturile care le revin în temeiul dreptului Uniunii, prin invocarea în mod direct a dispozițiilor dreptului Uniunii în fața instanțelor naționale, iar instanțele naționale sunt așadar obligate să recunoască aceste drepturi prin aplicarea directă a dispozițiilor relevante ale dreptului Uniunii ( 53 ).

109.

În cazul în care aceste drepturi intră în conflict cu dispozițiile care sunt prevăzute în cadrul dreptului național, dreptul Uniunii autorizează instanțele naționale să elimine astfel de dispoziții contrare ale dreptului național. Această autorizare ia naștere din efectul combinat al principiilor constitutive ale Uniunii privind efectul direct și supremația dreptului Uniunii ( 54 ).

110.

Pe scurt, instanța de trimitere trebuie să încerce să elimine orice posibile obstacole în calea recunoașterii drepturilor întemeiate pe dreptul Uniunii, prin interpretarea dispozițiilor relevante ale dreptului național într‑un mod conform cu cerințele dreptului Uniunii. În cazul în care interpretarea conformă se dovedește imposibilă, instanța de trimitere trebuie să elimine normele naționale incompatibile și să acorde protecție respectivelor drepturi conferite în temeiul dreptului Uniunii.

111.

În sfârșit, nu doar instanțele naționale sunt cele care trebuie să acorde efect deplin dispozițiilor dreptului Uniunii, ci și autoritățile administrației naționale ( 55 ) și toate celelalte organe ale statului ( 56 ). Astfel, principiul interpretării conforme, cel al efectului direct și cel al supremației dreptului Uniunii sunt obligatorii pentru toate entitățile statelor membre, care sunt de asemenea obligate să recunoască drepturile conferite în temeiul dreptului Uniunii.

112.

Aceasta înseamnă că, în cadrul etapei precontencioase a procedurii penale, procurorul și poliția trebuie să recunoască drepturile persoanelor vulnerabile și propriile lor obligații corelative, întemeiate în mod direct pe directivele relevante. Aceștia trebuie să interpreteze dreptul național în conformitate cu urmările impuse de respectivele directive. În mod alternativ, aceștia au obligația de a elimina normele de drept național pentru a permite protecția persoanelor vulnerabile, astfel cum este impus în egală măsură de respectivele directive. Această obligație include orice normă de drept național care ar împiedica procurorul care instrumentează cauza să confere un efect deplin aplicării dreptului Uniunii, cum ar fi, de exemplu, instrucțiunile obligatorii primite din partea unui procuror superior sau din partea oricărui alt organism.

113.

În cazul în care procurorul sau un alt organism responsabil de desfășurarea procedurii penale nu reușește să confere un efect deplin dreptului Uniunii (fie prin imposibilitatea de interpretare a normelor naționale astfel încât acestea să fie conforme cu dreptul Uniunii, fie prin aplicarea unor norme naționale contrare dreptului Uniunii), instanța înaintea căreia procesul penal se află în desfășurare trebuie să constate că respectivele entități ale statelor membre și‑au încălcat obligațiile care le reveneau în temeiul dreptului Uniunii.

114.

În cea de a cincisprezecea întrebare, instanța de trimitere ridică problema dacă articolul 2 TUE, articolul 19 alineatul (1) TUE, statul de drept, principiul independenței judiciare și articolul 47 din cartă impun obligația ca un procuror să fie independent.

115.

Parchetul Districtual, guvernul polonez și Comisia au exprimat cu toții îndoieli cu privire la admisibilitatea acestei întrebări.

116.

Constituie o jurisprudență constantă a Curții faptul că întrebările adresate de instanța națională „în cadrul normativ și factual pe care îl definește sub propria răspundere și a cărui exactitate Curtea nu are competența să o verifice beneficiază de o prezumție de pertinență” ( 57 ). Cu toate acestea, în cazul în care Curtea consideră că răspunsul la întrebările adresate nu este necesar pentru a permite instanței de trimitere să pronunțe o hotărâre în cauza cu care este sesizată, aceasta își va declina competența ( 58 ).

117.

Considerăm că o întrebare referitoare la organizarea generală a ministerului public din Polonia nu prezintă o pertinență directă pentru procedura penală aflată în curs de desfășurare înaintea instanței de trimitere. Indiferent de independența procurorului față de organul executiv, cel dintâi are obligația de a asigura drepturile persoanelor vulnerabile în cadrul procedurilor penale, drepturi de care acestea beneficiază în temeiul dreptului Uniunii ( 59 ).

118.

Propunem așadar Curții să declare a cincisprezecea întrebare inadmisibilă.

119.

În lumina celor prezentate mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Sąd Rejonowy we Włocławku (Tribunalul Districtual, Włocławek, Polonia), după cum urmează: