1.

Programul Erasmus (EuRopean Action Scheme for the Mobility of University Students) a fost conceput cu referire la o perioadă a Renașterii în care studenții și intelectualii puteau circula liber în Europa. Astfel, acesta poartă numele filosofului, filologului, teologului și umanistului Erasmus din Rotterdam (1469-1536), care, dorindu‑se cetățean al lumii, a trăit și a lucrat în mai multe regiuni ale Europei. În fapt, el considera că numai legăturile pe care le avea cu celelalte țări îi aduceau cunoștințele, experiențele și ideile care constituiau obiectul cercetărilor sale ( 2 ).

2.

De la crearea sa în anul 1987, programul Erasmus a permis mai multor generații de tineri studenți să circule liber în Uniunea Europeană în scopul studiului, contribuind astfel la apropierea între popoarele Uniunii. De asemenea, a deschis calea către Europa educației, parte inseparabilă a Europei cetățenilor și apoi a cetățeniei Uniunii. În prezent, programul Erasmus+ contribuie la realizarea cooperării Uniunii în domenii esențiale precum educația și formarea profesională, strâns legate de dezvoltarea economică și socială a Uniunii, și la promovarea valorilor Uniunii, în conformitate cu articolul 2 TUE ( 3 ). Dar mâine? Mâine, acest program trebuie să continue să promoveze mobilitatea studenților, ca obiectiv ce ține de interesul general, și să consolideze valorile Uniunii. Să nu uităm, astfel, că „democrația în Uniune are nevoie de un substrat educativ” ( 4 ).

3.

În prezenta cauză, se solicită în esență Curții să se pronunțe cu privire la interpretarea articolelor 18, 20, 21 și 165 TFUE. În esență, trebuie să se răspundă la probleme determinante care se ridică în fața instanței de trimitere, Ustavni sud Republike Hrvatske (Curtea Constituțională, Croația) și care pot fi rezumate după cum urmează: de primirea unei burse Erasmus de către un student resortisant al unui stat membru poate profita, în parte, administrația fiscală a acestui stat membru? Tratamentul fiscal nefavorabil părintelui contribuabil este compatibil cu obiectivul programului Erasmus+, și anume promovarea mobilității studenților?

4.

Prin urmare, prezenta cerere de decizie preliminară oferă Curții ocazia de a examina din nou mobilitatea studenților, având ca fundal legislația unui stat membru cu privire la anumite avantaje fiscale, și se înscrie în contextul trasat de jurisprudența sa referitoare la libera circulație a studenților ( 5 ).

5.

Articolul 21 alineatul (1) TFUE prevede că „[o]rice cetățean al Uniunii are dreptul de liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor și condițiilor prevăzute de tratate și de dispozițiile adoptate în vederea aplicării acestora”.

6.

Articolul 165 TFUE prevede la alineatele (1) și (2):

„(1)   Uniunea contribuie la dezvoltarea unei educații de calitate, prin încurajarea cooperării dintre statele membre și, în cazul în care este necesar, prin sprijinirea și completarea acțiunii acestora, respectând pe deplin responsabilitatea statelor membre față de conținutul învățământului și de organizarea sistemului educațional, precum și diversitatea lor culturală și lingvistică.

[…]

(2)   Acțiunea Uniunii urmărește:

[…]”

7.

Considerentul (40) al Regulamentului (UE) nr. 1288/2013 ( 6 ), în versiunea aplicabilă faptelor din litigiul principal (denumit în continuare „Regulamentul Erasmus+”), enunța:

„Pentru a spori accesul la program, granturile acordate pentru sprijinirea mobilității persoanelor ar trebui adaptate în funcție de costul vieții și subzistenței din țara gazdă. În conformitate cu legislația națională, statele membre ar trebui încurajate, de asemenea, să scutească aceste granturi de orice taxe sau contribuții sociale. Aceeași scutire ar trebui să se aplice organismelor publice sau private care acordă un astfel de sprijin financiar persoanelor în cauză.”

8.

Articolul 6 din Regulamentul Erasmus+, intitulat „Acțiuni ale programului”, prevedea la alineatul (1):

„În domeniul educației și formării, programul își urmărește obiectivele prin următoarele tipuri de acțiuni:

[…]”

9.

Articolul 18 din acest regulament, intitulat „Buget”, prevedea la alineatul (7):

„Fondurile pentru mobilitatea persoanelor în scopul învățării menționate la articolul 6 alineatul (1) litera (a) și articolul 12 litera (a) care urmează să fie gestionate de o agenție națională sau de agenții naționale (denumite în continuare «agenție națională») se alocă în funcție de populație și de costul vieții în statul membru, de distanța dintre capitalele statelor membre și de performanță. Parametrul de performanță reprezintă 25 % din totalul fondurilor în conformitate cu criteriile menționate la alineatele (8) și (9). În ceea ce privește fondurile pentru parteneriatele strategice menționate la articolul 8 alineatul (1) litera (a) și la articolul 14 alineatul (1) litera (a), care urmează să fie selectate și gestionate de o agenție națională, fondurile se alocă pe baza criteriilor ce urmează a fi stabilite de Comisie, în conformitate cu procedura de examinare menționată la articolul 36 alineatul (3). În măsura posibilului, respectivele formule sunt neutre în raport cu diferitele sisteme de educație și formare din statele membre, evită reduceri substanțiale în bugetul anual alocat statelor membre de la un an la altul și reduc la maximum dezechilibrele excesive la nivelul granturilor alocate.”

10.

Articolul 67 din Regulamentul (CE) nr. 883/2004 ( 7 ), intitulat „Membrii de familie care își au reședința într‑un alt stat membru”, prevede:

„Persoana are dreptul la prestații familiale în conformitate cu legislația statului membru competent, inclusiv pentru membrii familiei sale care își au reședința în alt stat membru, ca și cum aceștia și‑ar avea reședința în primul stat membru. Cu toate acestea, titularul unei pensii are dreptul la prestații familiale în conformitate cu legislația statului membru competent pentru pensia sa.”

11.

Zakon o porezu na dohodak (Legea privind impozitul pe venit), în versiunea în vigoare la data faptelor ( 8 ) (denumită în continuare „ZPD”), prevede la articolul 6 că baza de impozitare pentru impozitul pe venit se diminuează cu deducerea personală.

12.

Articolul 10 din ZPD enumeră sumele scutite de impozitul pe venit. Printre acestea figurează în special:

13.

Articolul 36 din ZPD prevede:

„(1)   Pentru rezidenți, suma totală a venitului realizat în conformitate cu articolul 5 din prezenta lege este diminuată cu o deducere de bază cu caracter personal în cuantum de 2200,00 de kune [croate (HRK) (aproximativ 292 de euro)], iar aceasta pentru fiecare lună a perioadei fiscale pentru care se stabilește impozitul. […]

(2)   Rezidenții pot majora deducerea personală prevăzută la alineatul (1) al prezentului articol cu următoarele sume:

[…]

[…]

(4)   Sunt considerați membri de familie apropiați și copii aflați în întreținere persoanele fizice ale căror venituri impozabile, venituri exonerate și alte sume care, în sensul prezentei legi, nu sunt considerate venituri, nu depășesc, pe an, o sumă egală cu de cinci ori cuantumul deducerii de bază cu caracter personal prevăzută la alineatul (1) al prezentului articol.

(5)   Prin excepție de la alineatul (4) al prezentului articol, la stabilirea dreptului la deducerea cu caracter personal pentru membrii apropiați ai familiei și pentru copiii aflați în întreținere nu se iau în considerare cuantumurile prevăzute în conformitate cu dispozițiile speciale privind ajutorul social, alocațiile pentru copii, ajutorul pentru nou‑născut, adică cuantumurile destinate echipării nou‑născutului și pensiile de urmaș în urma decesului unei rude. […]”

14.

Articolul 54 din ZPD prevede, pentru anumiți contribuabili care au reședința în zone care beneficiază de ajutoare și în orașul Vukovar (Croația), precum reclamanta din litigiul principal, un cuantum mai mare al deducerii de bază cu caracter personal și, în consecință, o deducere mai semnificativă pentru copiii aflați în întreținere, prin aplicarea factorilor stabiliți la articolul 36 alineatul (2) punctul 1 din ZPD. Potrivit deciziei de trimitere, această sumă se ridica la 3000 HRK (aproximativ 398 de euro) la data faptelor și la 2700 HRK (aproximativ 358 de euro) înainte.

15.

Reclamanta din litigiul principal, resortisantă croată, își obține veniturile în principal din activități salariate. Ea este obligată la plata impozitului pe venit și a unui supliment local la impozitul pe venit ca venit fiscal special al unei colectivități locale. Având în vedere locul de domiciliu, aceasta beneficiază de avantajele fiscale prevăzute de ZPD.

16.

Din decizia de trimitere reiese că, în perioadele fiscale anterioare anului 2014, reclamanta din litigiul principal a beneficiat, în conformitate cu articolul 36 alineatul (2) punctul 2 și cu articolul 54 alineatul (1) punctul 2 din ZPD, de dreptul la majorarea deducerii de bază (parte neimpozabilă din sumele anuale primite) pentru un copil aflat în întreținere care urma, în perioada relevantă, studii superioare cu frecvență integrală în Finlanda.

17.

Prin decizia din 27 iulie 2015, Porezna uprava Ministarstva financija Republike Hrvatske (Administrația fiscală din cadrul Ministerului de Finanțe al Republicii Croația) a informat reclamanta din litigiul principal, pe de o parte, cu privire la existența unei diferențe de impozit pe venit și de supliment local la impozitul pe venit, legată de faptul că deducerea de bază pentru copilul său, membru de familie aflat în întreținere, fusese eliminată pentru perioada cuprinsă între 1 ianuarie și 31 decembrie 2014, și, pe de altă parte, la suma pe care trebuia să o plătească în acest sens.

18.

Reclamanta din litigiul principal a introdus o contestație împotriva acestei decizii de impunere la Samostalni sektor za drugostupanjski upravni postupak Ministarstva financija Republike Hrvatske (Ministerul de Finanțe al Republicii Croația, Departamentul independent pentru căi de atac administrative).

19.

În opinia sa, dreptul la majorarea deducerii de bază privind impozitul pe venit pentru anul 2014 nu a fost acordat în mod eronat pentru copilul aflat în întreținere. În această privință, ea arată că acel copil a beneficiat de sprijinul pentru mobilitate din partea universității finlandeze Y pentru anul universitar 2014/2015, în cadrul programului Erasmus+, pentru șederea sa în acest stat membru în scopul de a urma studii universitare. Ea precizează că din decizia de impunere în discuție reiese că acest sprijin pentru mobilitate depășește limita aplicabilă de 11000 HRK (aproximativ 1460 de euro), prevăzută la articolul 36 alineatele (4) și (5) din ZPD, pentru a putea beneficia de dreptul la majorarea deducerii de bază, ca măsură de politică socială, referitoare la impozitul pe venit pentru membrul de familie aflat în întreținere în temeiul articolului 36 alineatele (1) și (4) din ZPD (denumite în continuare „dispozițiile în litigiu”). Pe de altă parte, ea susține că sprijinul pentru mobilitate menționat trebuie calificat drept „ajutor social” și, în consecință, nu trebuie luat în considerare la calcularea dreptului la această majorare, în temeiul articolului 36 alineatul (5) din ZPD.

20.

Prin decizia din 17 iulie 2019, Departamentul autonom pentru căi de atac administrative de gradul al doilea din cadrul Ministerului de Finanțe a respins contestația sa ca nefondată.

21.

Reclamanta din litigiul principal a introdus o acțiune împotriva acestei decizii la Upravni sud Osijek (Tribunalul Administrativ din Osijek, Croația), pe care acesta a respins‑o ca nefondată la 30 ianuarie 2020.

22.

Apelul declarat de reclamanta din litigiul principal împotriva acestei decizii a fost de asemenea respins de Visoki upravni sud Republike Hrvatske (Curtea Administrativă de Apel, Croația) la 20 ianuarie 2021.

23.

Reclamanta din litigiul principal a formulat acțiune în declararea neconstituționalității printre altele împotriva acestei decizii la Ustavni sud Republike Hrvatske (Curtea Constituțională). În susținerea acțiunii formulate, ea invocă în special un motiv întemeiat pe încălcarea obligației prevăzute la articolul 141.c din Constituție de a proteja drepturile subiective conferite de dreptul Uniunii. În fapt, reclamanta susține că este discriminată, în temeiul articolului 18 TFUE, și dezavantajată, în temeiul articolului 20 alineatul (2) litera (a) și al articolului 21 alineatul (1) TFUE, pentru motivul că copilul său și‑a exercitat dreptul de circulație și de ședere în alt stat membru în scopul de a urma studii.

24.

Instanța de trimitere ridică problema dacă, în lipsa jurisprudenței Curții susceptibile să răspundă la motivele întemeiate pe o încălcare a principiului interzicerii discriminărilor sau a caracterului disproporționat al măsurilor fiscale legate de mobilitatea studenților în cadrul programului Erasmus+, dreptul Uniunii se aplică situației reclamantei din litigiul principal și, mai precis, dacă legislația fiscală în discuție este compatibilă cu articolele 18, 20, 21 și cu articolul 165 alineatul (2) TFUE, precum și cu articolul 67 din Regulamentul nr. 883/2004.

25.

Apreciind că litigiul principal ridică probleme de interpretare a dreptului Uniunii, Ustavni sud Republike Hrvatske (Curtea Constituțională) a hotărât, prin decizia din 18 aprilie 2023, primită de Curte la 28 aprilie 2023, să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

26.

Guvernul croat, precum și Comisia au depus observații scrise în fața Curții. Curtea a decis să nu organizeze o ședință de audiere a pledoariilor în prezenta cauză.

27.

În situația în discuție în litigiul principal, un resortisant croat, student cu frecvență integrală, a beneficiat de un sprijin pentru mobilitate de la o universitate finlandeză pentru studii universitare de cinci luni în Finlanda în anul universitar 2014/2015 în cadrul programului Erasmus+. Primirea acestui ajutor a avut drept consecință calcularea impozitului pe venitul mamei sale, respectiv depășirea limitei prevăzute de legislația națională dincolo de care mama, care este lucrătoare salariată în Croația, pierde, în calitate de contribuabil, dreptul la majorarea deducerii de bază pentru copilul aflat în întreținere, ca măsură de politică socială. Din decizia de trimitere reiese că, în măsura în care deducerea prevăzută de legislația menționată a fost eliminată pentru perioada în discuție în litigiul principal, reclamanta din litigiul principal a trebuit să plătească o diferență, în ceea ce privește cuantumul impozitului pe venit și cel al suplimentului la impozit, de aproximativ 4500 HRK (aproximativ 597 de euro).

28.

Cererea de decizie preliminară urmărește în esență să se stabilească dacă dreptul Uniunii se opune unei legislații naționale în temeiul căreia sprijinul pentru mobilitate în cadrul programului Erasmus+ de care a beneficiat un copil aflat în întreținerea unui contribuabil este luat în considerare, determinând astfel consecințe dezavantajoase la stabilirea cuantumului deducerii de bază la care părintele contribuabil are dreptul în cadrul calculării impozitului său pe venit.

29.

Înainte de a examina întrebările preliminare adresate de instanța de trimitere, este necesar să se înlăture obiecția ridicată de guvernul croat cu privire la admisibilitatea întrebărilor.

30.

Guvernul croat apreciază că întrebările preliminare trebuie declarate inadmisibile pentru motivul că situația fiscală a reclamantei din litigiul principal și în special calculul impozitului său pe venit, precum și dreptul său la deducerea fiscală de bază sunt reglementate de dreptul național. Astfel, potrivit acestui guvern, nu trebuie să se considere că simpla participare la programul Erasmus+ privește toate persoanele care au legătură cu un student care ia parte la acest program. În plus, guvernul menționat susține că este vorba, în speță, despre o situație pur internă ținând seama de cetățenia reclamantei din litigiul principal, de faptul că lucrează și obține venituri în Croația, precum și de împrejurarea că nu și-a exercitat personal libertatea de circulație și nici nu a beneficiat de sprijinul pentru mobilitatea studenților în cadrul programului respectiv.

31.

În opinia noastră, asemenea argumente nu pot fi admise.

32.

În primul rând, în ceea ce privește pertinența întrebărilor adresate Curții, trebuie amintit că este numai de competența instanței naționale care este sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată să aprecieze, în raport cu particularitățile cauzei, atât necesitatea unei întrebări preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. Rezultă că întrebările adresate de instanțele naționale beneficiază de o prezumție de pertinență și Curtea poate refuza să se pronunțe asupra întrebărilor respective numai dacă este evident că interpretarea solicitată nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau dacă Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările menționate ( 9 ).

33.

Această situație nu se regăsește în speță. Astfel, trebuie să se constate că instanța de trimitere expune cu precizie motivele care au determinat‑o să aprecieze că o interpretare a dreptului Uniunii este necesară pentru a pronunța propria decizie și întrebările preliminare pot avea un impact asupra soluționării litigiului principal. Această instanță explică faptul că, având în vedere obiectul acțiunii cu care a fost sesizată și în lipsa unei jurisprudențe a Curții care să poată răspunde la motivele întemeiate pe încălcarea interzicerii discriminărilor sau pe caracterul disproporționat al măsurilor fiscale legate de mobilitatea studenților în cadrul programului „Erasmus+”, aceasta este obligată printre altele, pentru a pronunța decizia, să stabilească dacă actele individuale care fac obiectul acțiunii cu care a fost sesizată sunt contrare articolelor 18, 20, 21 și articolului 165 alineatul (2) TFUE.

34.

În al doilea rând, în ceea ce privește argumentul potrivit căruia litigiul principal ar trebui considerat ca fiind „pur intern” în raport cu articolele 18, 20 și 21 TFUE, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, normele Tratatului FUE care reglementează libera circulație a persoanelor și măsurile adoptate pentru punerea în aplicare a acestora nu pot fi aplicate unor activități care nu prezintă niciun punct de legătură cu niciuna dintre situațiile reglementate de dreptul Uniunii și în care totalitatea elementelor relevante se limitează la interiorul unui singur stat membru. În schimb, așa cum a precizat Curtea, orice resortisant al Uniunii, indiferent de locul său de reședință și de cetățenia sa, care s‑a folosit de această libertate într‑un alt stat membru se încadrează în domeniul de aplicare al dispozițiilor menționate ( 10 ).

35.

În speță, este necesar să se arate că decizia de trimitere cuprinde precizările necesare pentru a permite Curții să constate legătura dintre situația reclamantei din litigiul principal și dreptul Uniunii. În plus, astfel cum a precizat Curtea deja, deși fiscalitatea directă este de competența statelor membre, acestea din urmă trebuie totuși să o exercite cu respectarea dreptului Uniunii ( 11 ), în special a dispozițiilor Tratatului FUE referitoare la libertatea recunoscută oricărui cetățean al Uniunii la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre ( 12 ) și a principiului egalității de tratament.

36.

În acest context, trebuie observat că, contrar celor susținute de guvernul croat, situația unui resortisant al unui stat membru precum reclamanta din litigiul principal, care nu și‑a exercitat dreptul la liberă circulație, nu poate, numai pentru acest motiv, să fie asimilată unei situații pur interne. Astfel, deși este desigur adevărat că reclamanta din litigiul principal nu și-a exercitat personal acest drept și nu a beneficiat personal de sprijinul pentru mobilitatea studenților în cadrul programului Erasmus+, este totuși cert, pe de o parte, că copilul său aflat în întreținere și‑a exercitat dreptul la liberă circulație ( 13 ) și, pe de altă parte, că, după cum precizează instanța de trimitere, tratamentul fiscal dezavantajos al reclamantei din litigiul principal, care este, în speță, părintele contribuabil, este în mod incontestabil legat de sprijinul pentru mobilitate de care copilul său aflat în întreținere a beneficiat în cadrul acestui program.

37.

În consecință, considerăm că întrebările adresate de instanța de trimitere sunt admisibile.

38.

Amintim de la bun început că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, articolul 21 TFUE prevede nu doar dreptul de liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre, ci și interzicerea oricărei discriminări pe motiv de cetățenie sau naționalitate. În consecință, situația reclamantei din litigiul principal trebuie examinată exclusiv în lumina acestei dispoziții ( 14 ), în raport cu articolul 165 TFUE.

39.

Prin intermediul primei întrebări preliminare, instanța de trimitere urmărește în esență să afle dacă articolul 21 TFUE, citit în lumina articolului 165 alineatul (2) a doua liniuță TFUE, trebuie interpretat în sensul că se opune unei legislații a unui stat membru care, pentru a stabili cuantumul deducerii de bază la care un părinte contribuabil are dreptul pentru copilul aflat în întreținere, ia în considerare sprijinul pentru mobilitate în scopul de a urma studii de care copilul a beneficiat în temeiul programului Erasmus+, cu consecința pierderii dreptului la o majorare a acestei deduceri în cadrul calculării impozitului pe venit.

40.

Guvernul croat apreciază că dispozițiile în litigiu nu constituie nici o discriminare (directă sau indirectă) împotriva persoanelor în cauză, nici un obstacol în calea libertății lor de circulație în cadrul Uniunii. În schimb, Comisia consideră că aceste dispoziții constituie o restricție privind libera circulație a persoanelor prevăzută la articolul 21 TFUE, interpretat în lumina articolului 165 TFUE și a articolului 4 alineatul (3) TUE, din moment ce, în speță, tratamentul fiscal dezavantajos aplicat veniturilor reclamantei din litigiul principal este legat în mod direct de faptul că copilul său și‑a exercitat dreptul la liberă circulație.

41.

Prin urmare, prezenta cauză se află la intersecția dintre domeniul fiscalității directe și cel al liberei circulații a cetățenilor Uniunii. Pentru a propune Curții un răspuns util la prima întrebare preliminară și ținând seama de obiectivele programului Erasmus+, vom analiza pe scurt, într‑o primă etapă, caracterul specific al sprijinului pentru mobilitate în cadrul acestui program (secțiunea a) și, într‑o a doua etapă, problema dacă legislația în discuție în litigiul principal constituie o discriminare pe motive de cetățenie și/sau o restricție privind libertatea de circulație a cetățenilor Uniunii (secțiunea b).

42.

Pentru a înțelege mai bine caracterul specific al sprijinului pentru mobilitate în cadrul programului Erasmus+, vom evoca pe scurt geneza acestui program. Întrucât evoluția juridică a programului respectiv este strâns legată de cea a acțiunii Uniunii în domeniul învățării, consacrată în prezent la articolele 165 și 166 TFUE, vom examina evoluția lor paralelă în considerațiile următoare.

43.

Subliniem de la bun început că, deși Tratatul de la Roma din anul 1957 conținea deja, de la început, perspectiva unor acțiuni ale Uniunii în domeniul educației, a fost nevoie să se aștepte anul 1963 pentru ca Consiliul să adopte o decizie privind politica comună de formare profesională (fostul articol 128 din Tratatul CEE) ( 15 ), oferind astfel reflecții privind legătura dintre formarea profesională și învățământul general ( 16 ). De la acest moment, a fost nevoie să treacă mai multe etape pentru ca educația și formarea să fie în centrul cooperării europene, permițând astfel instituțiilor Uniunii să instituie programe de formare și de educație.

44.

În special, trebuie reținută perioada 1985-1992, în care au fost create printre altele programele Comett (cooperare universități‑întreprinderi), Erasmus (mobilitatea studenților și cooperare universitară) și Lingua (promovarea predării limbilor străine). În paralel, în această perioadă, cooperarea în domeniul educației a fost consacrată în Tratatul CE ( 17 ). În fapt, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht din 1992, termenul „educație” apare pentru prima dată în Tratatul CE ( 18 ), care recunoaște astfel importanța, în construcția europeană, a rolului complementar al Uniunii în promovarea sistemelor europene de educație de calitate, stabilind în același timp limitele rolului Uniunii și obiectivele esențiale ale acțiunii sale, în contextul afirmării explicite a responsabilității primare a statelor membre pentru sistemele lor educaționale, și respectând, așadar, pe deplin principiul subsidiarității. Pe de altă parte, înscrierea domeniului educației în dreptul primar a oferit un temei juridic clar care pune capăt dezbaterilor și controverselor juridice cu privire la acest subiect ( 19 ). În sfârșit, articolul 165 TFUE, care a fost introdus în tratate prin Tratatul de la Lisabona, a concretizat această evoluție legislativă și jurisprudențială ( 20 ).

45.

Programul Erasmus a fost creat în anul 1987, după mai mult de cincisprezece ani de discuții, și urmărea să favorizeze schimburile de studenți exclusiv între universitățile din state membre diferite ( 21 ). Acest program a deschis astfel calea către Europa educației, ca o componentă inseparabilă a Europei cetățenilor ( 22 ). În primul an de existență, 3200 de studenți proveniți de la universități din 11 state membre au participat la program ( 23 ). De atunci, succesul mare al programului Erasmus este demonstrat în sens larg de creșterea constantă a numărului de participanți. În anul 2017, 9 milioane de persoane au beneficiat de acest program și, în anul 2024, peste 15 milioane de persoane, printre care se numărau în special studenți, dar și elevi de colegiu, de liceu, ucenici, educatori și formatori sau tineri absolvenți, care au luat parte la o gamă largă de proiecte de educație, de formare și de mobilitate a tinerilor.

46.

Din evoluția acțiunilor Uniunii în domeniul învățării, precum și din dezvoltarea programului Erasmus, numit în prezent „programul Erasmus+”, rezultă că obiectivele acestuia din urmă sunt în prezent consacrate la articolul 165 TFUE ( 24 ).

47.

Regulamentul Erasmus+, aplicabil în prezenta cauză, a fost adoptat în temeiul articolului 165 alineatul (4) și al articolului 166 alineatul (4) TFUE. Articolul 165 alineatul (1) TFUE prevede că obiectivul general al Uniunii este de a contribui „la dezvoltarea unei educații de calitate, prin încurajarea cooperării dintre statele membre și, în cazul în care este necesar, prin sprijinirea și completarea acțiunii acestora, respectând pe deplin responsabilitatea statelor membre față de conținutul învățământului și de organizarea sistemului educațional, precum și diversitatea lor culturală și lingvistică”. Articolul 165 alineatul (2) a doua liniuță TFUE precizează în continuare ceea ce acțiunea Uniunii urmărește cu precizie, și anume printre altele „să favorizeze mobilitatea studenților și a profesorilor” ( 25 ).

48.

Acțiunea Uniunii era de asemenea consacrată la articolul 6 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul Erasmus+, care prevedea că, în domeniul educației și formării, programul Erasmus+ își urmărește obiectivele printr‑o serie de acțiuni, inclusiv „mobilitatea persoanelor în scopul învățării” ( 26 ). În această privință, articolul 7 din regulamentul menționat prevedea că acțiunea respectivă urmărește să sprijine printre altele „mobilitatea studenților din toate ciclurile învățământului superior”.

49.

Amintim de la bun început că, de la crearea programului Erasmus, principiul complementarității între finanțarea Uniunii și cea a statelor membre a fost întotdeauna considerat un factor esențial al dezvoltării programului respectiv. Acest lucru este valabil în special în ceea ce privește finanțarea mobilității studenților, dat fiind caracterul complementar al burselor Erasmus+, care au ca obiect doar acoperirea costurilor suplimentare legate de mobilitate ( 27 ).

50.

Rezultă astfel din lectura considerentului (40) al Regulamentului Erasmus+ că, pentru a spori accesul la program, granturile acordate pentru sprijinirea mobilității persoanelor ar trebui adaptate în funcție de costul vieții și subzistenței din țara gazdă. Acest considerent enunța printre altele că, în conformitate cu legislația națională, statele membre ar trebui încurajate de asemenea să scutească aceste granturi de orice taxe sau contribuții sociale.

51.

În această privință, în ceea ce privește bugetul programului Erasmus+, articolul 18 din Regulamentul Erasmus+ prevedea că fondurile pentru mobilitatea persoanelor în scopul învățării menționate la articolul 6 alineatul (1) litera (a) și articolul 12 litera (a) din acest regulament care urmează să fie gestionate de o agenție națională sau de agenții naționale se alocau „în funcție de populație și de costul vieții în statul membru, de distanța dintre capitalele statelor membre și de performanță” ( 28 ).

52.

Astfel, așa cum arată Comisia, în măsura în care programul Erasmus+ are ca obiectiv general și specific promovarea mobilității persoanelor în scopul învățării, bursele Erasmus+ au ca obiect să contribuie la costurile suplimentare care nu s‑ar fi produs în absența mobilității ( 29 ).

53.

Acesta este, așadar, contextul evolutiv și normativ în lumina căruia trebuie apreciată problema juridică ridicată de instanța de trimitere.

54.

În măsura în care instanța de trimitere însăși are îndoieli cu privire la existența unei discriminări indirecte pe motiv de cetățenie, vom începe prin a examina acest aspect.

55.

În ceea ce privește domeniul fiscalității directe, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, în afara domeniilor în care dreptul fiscal al Uniunii face obiectul unei armonizări, stabilirea caracteristicilor constitutive ale fiecărui impozit ține de puterea de apreciere a statelor membre, cu respectarea autonomiei lor fiscale, această putere trebuind, în orice caz, să fie exercitată cu respectarea dreptului Uniunii. Curtea a precizat că acest lucru este valabil în special în ceea ce privește alegerea cotei impozitului, care poate fi proporțională sau progresivă, dar și pentru stabilirea bazei sale de impozitare și a faptului generator ( 30 ).

56.

În acest context, statele membre au obligația să exercite o asemenea putere cu respectarea dreptului Uniunii și în special cu respectarea principiului egalității de tratament. Pe de altă parte, cerința menționată vizează atât măsurile prin care se utilizează această putere, cât și aplicarea lor. În plus, potrivit unei jurisprudențe constante, principiul egalității de tratament impune ca situații comparabile să nu fie tratate într‑un mod diferit și ca situații diferite să nu fie tratate în același mod, cu excepția cazului în care un asemenea tratament este justificat în mod obiectiv ( 31 ). În această privință, trebuie arătat că Curtea a statuat deja că comparabilitatea situațiilor nu poate fi apreciată în mod necesar decât în cadrul unuia și aceluiași sistem fiscal ( 32 ). Trebuie de asemenea amintit că normele privind egalitatea de tratament interzic nu numai discriminările evidente, întemeiate pe naționalitate sau cetățenie, ci și orice forme disimulate de discriminare care, prin aplicarea altor criterii de diferențiere, conduc în fapt la același rezultat ( 33 ).

57.

În speță, instanța de trimitere arată că este dificil de identificat un grup de referință cu care să poată fi comparată situația reclamantei din litigiul principal pentru a stabili dacă există, în speță, o încălcare a principiului egalității de tratament.

58.

În special, această instanță consideră că, la prima vedere, aplicarea dispozițiilor în litigiu ar putea crea, în ceea ce privește cheltuielile efectuate de părinți pentru întreținerea copiilor lor aflați în întreținere, o diferență de tratament între, pe de o parte, părinții contribuabili al căror copil aflat în întreținere și‑a exercitat dreptul la libera circulație în cadrul programului Erasmus+ pentru a se deplasa într‑un stat membru în care costul vieții este similar sau mai ridicat, cum este cazul reclamantei din litigiul principal, și, pe de altă parte, părinții contribuabili al căror copil aflat în întreținere și‑a exercitat acest drept în cadrul aceluiași program pentru a se deplasa într‑un stat membru în care costul vieții este similar sau mai scăzut, precum și cei al căror copil aflat în întreținere nu și‑a exercitat acest drept pentru a‑și continua studiile universitare, aceștia din urmă neavând niciun fel de cheltuieli legate de mobilitate.

59.

Cu toate acestea, instanța de trimitere însăși arată că, ținând seama în special de obiectivele Regulamentului Erasmus+, situația reclamantei din litigiul principal nu este comparabilă nici, în general, cu cea a persoanelor supuse la plata impozitului pe venit ai căror copii nu și‑au exercitat dreptul la liberă circulație, nici cu cea a unor astfel de persoane impozabile ai căror copii au obținut un sprijin pentru mobilitate în cadrul programului Erasmus+ pentru studii universitare în statele membre cu costuri de viață similare sau mai scăzute.

60.

În schimb, această instanță pare să considere că situația reclamantei din litigiul principal este diferită de cea a celorlalte persoane supuse la plata impozitului pe venit și, prin urmare, nu trebuie să primească același tratament fiscal.

61.

În această privință, trebuie să se constate că, din punctul de vedere al obiectivelor programului Erasmus+ și al caracterului specific al burselor obținute în temeiul programului respectiv ( 34 ), situațiile acestor categorii de părinți contribuabili nu sunt comparabile ( 35 ). Dimpotrivă, având în vedere caracteristicile specifice ale burselor Erasmus+, este vorba despre situații diferite care nu ar trebui tratate în mod egal, ceea ce implică faptul că sprijinul pentru mobilitate Erasmus+ nu ar trebui luat în considerare la calcularea impozitului pe venit al părintelui contribuabil, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere.

62.

În orice caz, suntem convinși că dispozițiile în litigiu constituie o restricție privind libera circulație a studenților, pentru următoarele motive.

63.

Amintim că, în calitate de resortisantă croată, reclamanta din litigiul principal beneficiază, în temeiul articolului 20 alineatul (1) TFUE, de statutul de cetățean al Uniunii, care, astfel cum a arătat Curtea în mai multe rânduri, are vocația de a fi statutul fundamental al resortisanților statelor membre ( 36 ). În consecință, aceasta are posibilitatea de a se prevala, inclusiv, dacă este cazul, în raport cu statul său membru de origine, de drepturile aferente unui astfel de statut, în special dreptul de circulație și de ședere pe teritoriul statelor membre, așa cum au fost conferite de articolul 21 TFUE ( 37 ).

64.

Arătăm de asemenea că reiese dintr‑o jurisprudență constantă că o reglementare națională care dezavantajează anumiți resortisanți naționali pentru simplul motiv că și‑au exercitat libertatea de circulație și de ședere într‑un alt stat membru constituie o restricție privind libertățile recunoscute la articolul 21 alineatul (1) TFUE oricărui cetățean al Uniunii ( 38 ). Desigur, Curtea a statuat deja că tratatul nu garantează unui cetățean al Uniunii că exercitarea libertății de circulație este neutră în materie de impozitare. În această privință, ea a precizat, pe de o parte, că, ținând seama de diferențele care există în acest domeniu între reglementările statelor membre, un astfel de exercițiu poate fi, în funcție de caz, mai mult sau mai puțin avantajos sau dezavantajos. Pe de altă parte, același principiu se aplică a fortiori unei situații în care persoana în cauză nu și‑a exercitat ea însăși dreptul de circulație, ci se pretinde victima unui tratament dezavantajos în urma exercitării libertății de circulație a unui membru al familiei sale ( 39 ).

65.

Cu toate acestea, observăm, așa cum reiese din decizia de trimitere și cum subliniază Comisia, că exercitarea dreptului la libera circulație a copilului aflat în întreținerea reclamantei din litigiul principal în cadrul programului Erasmus+ a avut o incidență certă asupra dreptului său la deducere fiscală ( 40 ).

66.

În aceste condiții, reiese de asemenea din jurisprudența Curții că facilitățile oferite de tratat în materie de circulație a cetățenilor Uniunii nu ar putea produce efecte depline dacă un resortisant al unui stat membru ar putea fi descurajat să le exercite din cauza obstacolelor determinate de șederea sa în alt stat membru în temeiul unei reglementări din statul său de origine care îl sancționează pentru simplul fapt că a exercitat aceste facilități ( 41 ). Nu trebuie să uităm, după cum a arătat și Curtea, că această considerație este deosebit de importantă în domeniul educației, având în vedere obiectivele urmărite de articolul 6 litera (e) TFUE și de articolul 165 alineatul (2) a doua liniuță TFUE, și anume, printre altele, favorizarea mobilității studenților și a profesorilor ( 42 ). Astfel, deși statele membre sunt competente, în temeiul articolului 165 alineatul (1) TFUE, în ceea ce privește conținutul învățământului și organizarea sistemelor lor educaționale, ele trebuie să exercite această competență cu respectarea dreptului Uniunii și în special a dispozițiilor tratatului privind libertatea de circulație și de ședere pe teritoriul statelor membre, astfel cum este recunoscută prin articolul 21 alineatul (1) TFUE oricărui cetățean al Uniunii ( 43 ).

67.

În această privință, trebuie adăugat că obiectivul comun atribuit acțiunii Uniunii în domeniul educației, în temeiul articolului 165 alineatul (2) TFUE și al Regulamentului Erasmus+, este promovarea mobilității studenților și a profesorilor ( 44 ). În ceea ce privește acest obiectiv, Curtea s‑a pronunțat deja în sensul că el ține de interesul general și face parte dintre acțiunile pe care articolul 165 TFUE le‑a atribuit Uniunii în cadrul politicii privind educația, formarea profesională, tineretul și sportul și că mobilitatea în cadrul educației și al formării face parte integrantă din libera circulație a persoanelor și constituie unul dintre principalele obiective ale acțiunii Uniunii ( 45 ).

68.

În speță, chiar dacă sprijinul pentru mobilitate Erasmus+ nu este, ca atare, supus impozitării în Croația, este cert că reclamanta din litigiul principal, al cărei copil aflat în întreținere a beneficiat de sprijinul pentru mobilitate Erasmus+ și, în consecință, și‑a exercitat dreptul de liberă circulație și de ședere în Finlanda, a fost sancționată prin dispozițiile în litigiu. Astfel, faptul că aceste dispoziții prevăd luarea în considerare a cuantumului sprijinului pentru mobilitate Erasmus+ de care a beneficiat copilul aflat în întreținere a avut drept consecință pierderea dreptului său la majorarea deducerii de bază.

69.

După cum explică instanța de trimitere și arată în mod întemeiat Comisia, efectul disuasiv reiese într‑un mod deosebit de clar din raportul Ombudsmanului Republicii Croația pentru anul 2017 ( 46 ). În fapt, potrivit acestui raport, universitățile croate declarau că numeroși studenți interesați de programul Erasmus+ renunțau la acesta după ce erau informați cu privire la faptul că, potrivit interpretării reținute de Ministerul de Finanțe croat, primirea sprijinului Erasmus+ pentru mobilitate avea drept consecință privarea părinților lor de dreptul la majorarea deducerii de bază pentru studentul aflat în întreținere. Această instanță adaugă că, în urma recomandării Ombudsmanului, ZPD a fost modificat în anul 2018 ( 47 ).

70.

Prin urmare, considerăm că dispozițiile în litigiu sunt de natură să descurajeze resortisanții Uniunii, precum studenții din universități, să își exercite libertatea de circulație și de ședere în alt stat membru în scopul de a studia ca urmare a impactului pe care exercitarea acestei libertăți îl poate avea asupra dreptului de deducere al părinților lor contribuabili.

71.

Amintim că o restricție privind exercitarea libertății de circulație și de ședere nu poate fi justificată din perspectiva dreptului Uniunii decât dacă este întemeiată pe motive obiective de interes general independente de cetățenia persoanelor vizate și dacă este proporțională cu obiectivul urmărit în mod legitim de dreptul național. O măsură este proporțională atunci când, fiind aptă pentru realizarea obiectivului urmărit, nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea acestuia ( 48 ).

72.

În ceea ce privește, în primul rând, identificarea unui motiv obiectiv de interes general, instanța de trimitere precizează că dispozițiile în litigiu urmăresc, în conformitate cu principiile egalității și al echității sistemului fiscal și bunei administrări a resurselor publice limitate, un obiectiv legitim prin care se urmărește corectarea inegalităților sociale și materiale în ceea ce privește veniturile și cheltuielile medii între persoanele impozabile care au în întreținere copii și cele care nu au cheltuieli cu întreținerea copiilor ( 49 ).

73.

În această privință, dispozițiile în litigiu au astfel ca efect legitim luarea în considerare a capacității contributive a părinților supuși la plata impozitului pe venit ( 50 ). Totuși, în măsura în care este cert că aceste dispoziții constituie o restricție privind libertatea de circulație a studenților din universități în cadrul Uniunii, această restricție nu poate fi justificată în mod valabil decât dacă dispozițiile menționate respectă principiul proporționalității.

74.

În ceea ce privește, în al doilea rând, proporționalitatea, trebuie amintit că reiese din jurisprudența constantă a Curții că o reglementare care este susceptibilă să restrângă o libertate fundamentală garantată de tratat, precum libera circulație și ședere a cetățenilor Uniunii, nu poate fi justificată în mod valabil decât dacă este de natură să asigure realizarea obiectivului legitim urmărit și nu depășește ceea ce este necesar pentru a atinge acest obiectiv ( 51 ), aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere.

75.

În ceea ce privește, primo, caracterul adecvat al dispozițiilor în litigiu, se ridică problema dacă aceste dispoziții sunt de natură să asigure, în mod coerent și sistematic, realizarea obiectivului urmărit de legislația în discuție în litigiul principal.

76.

Considerăm că răspunsul în această privință este negativ.

77.

Din analiza noastră privind caracterul specific al sprijinului pentru mobilitate Erasmus+ reiese că, în măsura în care programul Erasmus+ are ca obiectiv promovarea mobilității studenților în scopul de a urma studii, în special în cadrul învățământului universitar, acest sprijin contribuie numai la costurile suplimentare care nu s‑ar fi produs în absența mobilității și, în consecință, primirea lor nu conduce la reducerea cheltuielilor părinților contribuabili în cadrul obligației lor de întreținere (a copiilor aflați în întreținere) ( 52 ).

78.

În consecință, astfel cum arată instanța de trimitere însăși, prin prevederea unei limite pentru a beneficia de dreptul la o majorare a deducerii de bază fără a ține seama de diferențele dintre diferitele categorii de părinți contribuabili, dispozițiile în litigiu sunt contrare obiectivului legitim al articolului 36 alineatul (2) din ZPD, potrivit căruia dreptul la deducerea de bază pentru copiii aflați în întreținere este recunoscut în scopul de a corecta inegalitățile sociale și materiale dintre contribuabili.

79.

În această privință, avem îndoieli în legătură cu coerența dispozițiilor în litigiu în măsura în care, așa cum reiese din decizia de trimitere, guvernul croat subliniase, pentru a motiva modificarea acestor dispoziții, faptul că soluția legislativă anterioară, și anume cea care este aplicabilă reclamantei din litigiul principal, avea ca efect faptul că tinerii, în principal din medii defavorizate, renunțau să plece în cadrul programului Erasmus+. Reiese de asemenea din această decizie că modificarea respectivă a exclus cuantumul burselor Erasmus+ din categoria sumelor care erau luate în considerare la calcularea impozitului pe venitul părinților contribuabili și pe baza cărora administrația fiscală putea refuza acestora din urmă dreptul la o asemenea deducere ( 53 ).

80.

Rezultă că dispozițiile în litigiu nu sunt de natură să atingă obiectivul de interes general pe care îl urmăresc, și anume luarea în considerare a capacității contributive a părinților supuși la plata impozitului pe venit.

81.

În ceea ce privește, secundo, necesitatea ca dispozițiile în litigiu să atingă acest obiectiv, reiese în mod evident din modificarea legislativă în discuție că dispozițiile menționate depășeau ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului urmărit. În special, aceasta demonstrează că era posibil ca legiuitorul croat să ia măsuri mai puțin restrictive, luând în considerare caracterul specific al sprijinului pentru mobilitate și al obiectivului programului Erasmus+, și, în consecință, fără a dezavantaja în mod nejustificat părinții contribuabili ai studenților care au beneficiat de sprijin pentru mobilitate în cadrul programului Erasmus+ și, prin urmare, care și‑au exercitat libertatea de circulație atunci când au mers să studieze la o universitate dintr‑un alt stat membru.

82.

Prin intermediul celei de a doua întrebări preliminare, instanța de trimitere ridică în esență problema conformității dispozițiilor în litigiu cu articolul 67 din Regulamentul nr. 883/2004. Guvernul croat și Comisia consideră că articolul 67 din acest regulament nu este aplicabil în speță.

83.

Trebuie amintit că articolul 3 alineatul (1) litera (j) din Regulamentul nr. 883/2004 prevede că acesta se aplică „tuturor legislațiilor referitoare la ramurile de securitate socială privind […] prestațiile familiale”. Astfel, pentru a stabili dacă o anumită prestație intră în sfera prestațiilor familiale prevăzute de această dispoziție, trebuie arătat că, potrivit articolului 1 litera (z) din Regulamentul nr. 883/2004, în versiunea aplicabilă faptelor din litigiul principal, termenii „prestații familiale” desemnează „toate prestațiile în natură sau în numerar pentru acoperirea cheltuielilor familiei, cu excepția avansurilor din pensiile alimentare și a alocațiilor speciale de naștere sau de adopție prevăzute în anexa I” (sublinierea noastră).

84.

În ceea ce privește dreptul la deducerea fiscală pentru copilul aflat în întreținere în discuție în litigiul principal, trebuie arătat că reiese din cadrul juridic că o asemenea deducere nu este o prestație în numerar pentru acoperirea cheltuielilor familiei, ci mai degrabă un avantaj fiscal care ar reduce, în anumite condiții, cuantumul impozitului pe venit ( 54 ).

85.

În consecință, în măsura în care dreptul la deducerea fiscală în discuție în litigiul principal nu constituie o prestație familială, în sensul articolului 1 litera (z) din Regulamentul nr. 883/2004, articolul 67 din acest regulament nu se aplică unei legislații precum cea în discuție în litigiul principal.

86.

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la prima întrebare preliminară adresată de Ustavni sud Republike Hrvatske (Curtea Constituțională, Croația) după cum urmează:

Articolul 21 TFUE, citit în lumina articolului 165 alineatul (2) a doua liniuță TFUE,

trebuie interpretat în sensul că

se opune legislației unui stat membru care, în vederea stabilirii cuantumului deducerii de bază la care are dreptul un părinte contribuabil pentru un copil aflat în întreținere, ia în considerare sprijinul pentru mobilitate în scopul de a urma studii de care a beneficiat copilul în temeiul programului Erasmus+, cu consecința pierderii dreptului la majorarea acestei deduceri în cadrul calculării impozitului pe venit.