–

pentru NJ și OZ, de P. Bland, SC, și M. O Donnell, BL, mandatați de O. Clarke, solicitor;

–

pentru An Bord Pleanála, de B. Foley, SC, S. Hughes, BL, mandatați de R. E. Minch, SC, și A. Whittaker, solicitor;

–

pentru Ireland și Attorney General, de M. Browne, C. Dullea, A. Joyce, în calitate de agenți, asistate de E. Egan McGrath, BL, și N. J. Travers, SC;

–

pentru DBTR‑SCR1 Fund, a Sub Fund of TWTC Multi‑Family ICAV, de A. Carroll, BL, J. Kelly, solicitor, și R. Mulcahy, SC;

–

pentru Comisia Europeană, de C. Hermes și M. Noll‑Ehlers, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 2 litera (a) și a articolului 3 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2001/42/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 27 iunie 2001 privind evaluarea efectelor anumitor planuri și programe asupra mediului (JO 2001, L 197, p. 30, Ediție specială, 15/vol. 7, p. 135), precum și a articolului 2 alineatul (1) din Directiva 2011/92/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind evaluarea efectelor anumitor proiecte publice și private asupra mediului (JO 2012, L 26, p. 1), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2014/52/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 aprilie 2014 (JO 2014, L 124, p. 1) (denumită în continuare „Directiva 2011/92”).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între NJ și OZ, pe de o parte, și An Bord Pleanála (Agenția pentru Amenajarea Teritoriului, Irlanda) (denumită în continuare „agenția”), precum și Ireland (Irlanda) și Attorney General (procurorul general, Irlanda), pe de altă parte, cu privire la un proiect de construire de locuințe rezidențiale.

3

Potrivit articolului 1 din Directiva 2001/42, intitulat „Obiective”:

„Obiectivul prezentei directive este să asigure un înalt nivel de protecție a mediului și să contribuie la integrarea considerațiilor privind mediul în elaborarea și adoptarea planurilor și programelor în vederea promovării dezvoltării durabile, asigurând că, în conformitate cu prezenta directivă, anumite planuri și programe care pot avea efecte semnificative asupra mediului fac obiectul unei evaluări ecologice.”

4

Articolul 2 din această directivă, intitulat „Definiții”, are următorul cuprins:

„În sensul prezentei directive:

[…]”

5

Articolul 3 din directiva menționată, intitulat „Domeniul de aplicare”, prevede:

„(1)   O evaluare ecologică, în conformitate cu articol[ele] 4-9, se realizează pentru planurile și programele prevăzute la alineatele (2)-(4) care pot avea efecte semnificative asupra mediului.

(2)   Sub rezerva alineatului (3), o evaluare ecologică se realizează pentru toate planurile și programele:

[…]

(3)   Planurile și programele prevăzute la alineatul (2) care stabilesc utilizarea unor zone mici la nivel local și modificări minore ale planurilor și programelor menționate la alineatul (2) necesită o evaluare ecologică numai în cazul în care statele membre stabilesc că pot avea efecte semnificative asupra mediului.

[…]”

6

Articolul 8 din aceeași directivă, intitulat „Luarea deciziei”, prevede:

„Raportul de mediu elaborat în conformitate cu articolul 5, avizele exprimate în temeiul articolului 6 și rezultatele consultărilor transfrontaliere efectuate în conformitate cu articolul 7 se iau în considerare în timpul elaborării planului sau programului și înainte de adoptarea sa sau de supunerea sa procedurii legislative.”

7

Articolul 2 alineatul (1) din Directiva 2011/92 prevede:

„Statele membre adoptă toate măsurile necesare pentru a asigura că, înaintea acordării aprobării de dezvoltare, proiectele care ar putea avea efecte semnificative asupra mediului, în temeiul, între altele, al naturii, al dimensiunii și al localizării lor, fac obiectul unei cereri de aprobare de dezvoltare și al unei evaluări a efectelor lor asupra mediului. Respectivele proiecte sunt definite la articolul 4.”

8

Articolul 3 alineatul (1) din această directivă prevede:

„Evaluarea impactului asupra mediului identifică, descrie și evaluează într‑o manieră corespunzătoare, în funcție de fiecare caz, efectele semnificative directe și indirecte ale unui proiect asupra următorilor factori:

9

În conformitate cu articolul 14 primul paragraf din directiva menționată, aceasta a abrogat Directiva 85/337. În temeiul celui de al doilea paragraf al acestui articol, „[t]rimiterile la [Directiva 85/337] se înțeleg ca trimiteri la [Directiva 2011/92]”.

10

Potrivit articolului 15 alineatul (1) din Planning and Development Act 2000 (Legea din anul 2000 privind amenajarea teritoriului și dezvoltarea), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumită în continuare „Legea din 2000”):

„Este de datoria unei autorități pentru amenajarea teritoriului să adopte, în cadrul competențelor sale, măsurile necesare pentru realizarea obiectivelor planului de amenajare.”

11

Articolul 28 din Legea din 2000, intitulat „Orientări ministeriale”, prevede:

„(1)   Ministrul poate în orice moment să adreseze autorităților pentru amenajarea teritoriului orientări cu privire la una dintre atribuțiile care le revin acestora în temeiul prezentei legi, iar autoritățile pentru amenajarea teritoriului trebuie să țină seama de aceste orientări în exercitarea atribuțiilor lor.

[…]

(1C)   Fără a aduce atingere caracterului general al alineatului (1), orientările menționate la acest alineat pot conține cerințe specifice în materie de politică de amenajare a teritoriului cărora autoritățile pentru amenajarea teritoriului, adunările regionale și [agenția] trebuie să li se conformeze, în exercitarea atribuțiilor lor.

(2)   Dacă este cazul, [agenția] trebuie să țină seama de orientările adresate autorităților pentru amenajarea teritoriului în temeiul alineatului (1), în exercitarea atribuțiilor sale.

[…]”

12

Partea X din Legea din 2000, intitulată „Evaluarea impactului asupra mediului”, urmărește transpunerea Directivei 2011/92 în ordinea juridică irlandeză și prevede, prin urmare, normele privind realizarea unei evaluări a impactului asupra mediului.

13

La 25 mai 2020, DBTR‑SCR1 Fund, a sub Fund of TWTC Multi‑Family ICAV (denumit în continuare „DBTR”), a introdus o cerere de autorizare a unui proiect de construire de locuințe rezidențiale format din 416 unități rezidențiale repartizate în cinci imobile a câte 2-16 etaje, cu instalații pentru locatari, spații deschise comune, facilități de îngrijire a copiilor, spații comerciale și amenajări accesorii pe situl unei vechi uzine dezafectate, situat în sudul zonei centrale a orașului Dublin (Irlanda).

14

La 20 august 2020, inspectorul principal în domeniul urbanismului al agenției a recomandat respingerea cererii.

15

Cu toate acestea, prin decizia din 14 septembrie 2020, agenția a acordat autorizația solicitată, sub rezerva unei liste cuprinzând 24 de condiții.

16

În fața instanței de trimitere, High Court (Înalta Curte, Irlanda), reclamanții din litigiul principal solicită anularea deciziei. Aceștia solicită totodată să se constate nevaliditatea articolului 28 din Legea din 2000 întrucât ar contraveni dreptului Uniunii.

17

În această privință, reclamanții din acțiunea principală susțin, pe de o parte, că decizia din 14 septembrie 2020 încalcă Directiva 2001/42 în măsura în care se întemeiază pe planul general al Strategic Development and Regeneration Area (SDRA) 12 – St Teresa’s Gardens and Environs (Zona de amenajare strategică și regenerare 12, Grădinile Sfintei Tereza și împrejurimile) (denumit în continuare „planul general”). Astfel, acest plan general nu ar fi făcut obiectul unei evaluări ecologice, în pofida cerințelor care rezultă din această directivă.

18

Din decizia de trimitere reiese că planul general a fost elaborat în comun de consilierii DBTR și de Dublin City Council (Consiliul municipal Dublin, Irlanda) și că a fost adoptat de acesta din urmă.

19

Pe de altă parte, elaborarea unui plan general este preconizată în mod expres în Dublin City Development Plan 2016-2022 (Planul de amenajare a orașului Dublin 2016-2022), care prevede, la punctul 2.2.8.1, că „Consiliul local al municipiului Dublin elaborează orientări specifice zonei pentru zonele de amenajare strategică și de regenerare și pentru centrele‑cheie la nivel de cartier, utilizând […] planuri generale schematice […]”.

20

De asemenea, instanța de trimitere arată că, deși planul general nu este un instrument juridic cu caracter obligatoriu, acesta este totuși prevăzut în mod expres de un instrument cu caracter obligatoriu, a cărui elaborare este prevăzută de Legea din 2000, și anume Planul de amenajare teritorială al orașului Dublin 2016-2022. În plus, acest plan de amenajare teritorială a făcut, la rândul său, obiectul unei evaluări ecologice.

21

În sfârșit, din decizia de trimitere reiese că planul general prevede autorizarea unor proiecte care nu ar fi conforme cu planul de amenajare teritorială menționat, astfel încât ar trebui să se deroge de la acesta din urmă, în special în ceea ce privește înălțimea clădirilor.

22

Pe de altă parte, obligația legală prevăzută la articolul 28 alineatul (1C) din Legea din 2000, potrivit căreia agenția este obligată să respecte orientările ministeriale, în speță Urban Development and Building Heights Guidelines for Planning Authorities (December 2018) [Orientări privind amenajarea urbană și înălțimea clădirilor destinate autorităților pentru amenajarea teritoriului (decembrie 2018), denumite în continuare „orientările din 2018”] și în special Specific Planning Policy Requirement 3 (cerința specifică privind politica de amenajare a teritoriului nr. 3, denumită în continuare „cerința specifică nr. 3”), ar încălca Directiva 2011/92.

23

Din dosarul aflat la dispoziția Curții reiese că orientările din 2018 au fost adoptate cu obiectivul de a se îndepărta de modelele de dezvoltare mari consumatoare de energie și de a crea orașe mai diverse, mai dinamice și mai durabile. În acest scop, la punctul 3.1 din aceste orientări se precizează că, „[î]n ceea ce privește evaluarea cererilor individuale de amenajare teritorială și a contestațiilor, politica guvernamentală este cea potrivit căreia înălțimea clădirilor trebuie în general să crească în zonele urbane corespunzătoare. Prin urmare, există o prezumție în favoarea clădirilor mai înalte plasate în centrele noastre urbane și în alte zone urbane deservite în mod corespunzător de transportul public.”

24

Instanța de trimitere arată astfel că orientările menționate, care au făcut obiectul unei evaluări ecologice în temeiul Directivei 2001/42, au la origine politici motivate în principal, chiar dacă nu exclusiv, de considerente care nu țin de mediu.

25

În aceste condiții, High Court (Înalta Curte) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

26

Prin intermediul primelor trei întrebări, care trebuie examinate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 2 litera (a) și articolul 3 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2001/42 trebuie interpretate în sensul că un plan intră în domeniul de aplicare al acestei directive atunci când, în primul rând, a fost elaborat de o autoritate la nivel local în colaborare cu un dezvoltator al proiectului vizat de acest plan și a fost adoptat de autoritatea menționată, în al doilea rând, a fost adoptat în temeiul unei dispoziții care figurează într‑un alt plan sau program și, în al treilea rând, vizează proiecte distincte de cele care figurează într‑un alt plan sau program.

27

În ceea ce privește în primul rând articolul 2 litera (a) din Directiva 2001/42, acesta definește „planurile și programele”, în sensul acestei directive, ca fiind acelea care îndeplinesc cele două condiții cumulative pe care le prevede, și anume, pe de o parte, să fi fost elaborate și/sau adoptate de o autoritate la nivel național, regional sau local sau elaborate de o autoritate în vederea adoptării, printr‑o procedură legislativă, de către parlament sau guvern (prima condiție) și, pe de altă parte, să fie impuse prin acte cu putere de lege sau acte administrative (a doua condiție) (Hotărârea din 22 februarie 2022, Bund Naturschutz in Bayern, C‑300/20, EU:C:2022:102, punctul 35 și jurisprudența citată).

28

Din moment ce planul general a fost adoptat de Consiliul local al municipiului Dublin, care constituie o autoritate locală, această primă condiție trebuie considerată ca fiind îndeplinită în speță.

29

În această privință, faptul că acest plan a fost elaborat în comun de consilierii DBTR și de Consiliul local al municipiului Dublin este lipsit de relevanță întrucât planul trebuie să fie, în conformitate cu formularea primei condiții menționate, „elaborat […] și/sau adoptat […] de o autoritate la nivel național, regional sau local”.

30

În ceea ce privește a doua condiție enunțată la punctul 27 din prezenta hotărâre, din jurisprudența Curții reiese că trebuie considerate „impuse”, în sensul și în scopul aplicării Directivei 2001/42, planurile și programele a căror adoptare este reglementată de acte cu putere de lege sau de norme administrative naționale, care stabilesc autoritățile competente pentru a le adopta, precum și procedura de elaborare a acestora. Astfel, având în vedere finalitatea articolului 2 litera (a) din Directiva 2001/42, care constă în garantarea unui înalt nivel de protecție a mediului și pentru a menține efectul util al acesteia, un plan sau un program trebuie considerat „impus” atunci când există în dreptul național un temei juridic specific care autorizează autoritățile competente să procedeze la adoptarea lui, chiar dacă această adoptare nu are un caracter obligatoriu (Hotărârea din 22 februarie 2022, Bund Naturschutz in Bayern, C‑300/20, EU:C:2022:102, punctul 37 și jurisprudența citată).

31

În măsura în care această dispoziție vizează nu numai planurile și programele impuse sau reglementate de acte cu putere de lege, ci și pe cele care sunt impuse sau reglementate de norme administrative, dispoziția menționată trebuie interpretată în sensul că vizează, în principiu, și planurile adoptate în baza unui temei juridic prevăzut într‑un alt plan, precum, în speță, Planul de amenajare teritorială al orașului Dublin 2016-2022.

32

Astfel cum susține în esență Comisia Europeană, dacă planurile și programele adoptate de autorități la nivel național, regional sau local, precum acest plan de amenajare teritorială, ar fi în principiu excluse din sfera noțiunii de „acte cu putere de lege sau acte administrative”, în sensul articolului 2 litera (a) din Directiva 2001/42, statele membre ar putea eluda cu ușurință obligația de evaluare ecologică prevăzând într‑un plan sau un program, de exemplu, că anumite elemente ale cadrului pe care acest plan sau program urmărește să îl definească urmează să fie stabilite într‑un alt document.

33

Pe de altă parte, așa cum arată reclamanții din litigiul principal, în conformitate cu dispozițiile articolului 15 alineatul (1) din Legea din 2000, stă în sarcina autorităților pentru amenajarea teritoriului să adopte, pe baza competențelor care le revin, măsurile necesare pentru realizarea obiectivelor planului de amenajare teritorială.

34

În lumina considerațiilor expuse la punctele 30-32 din prezenta hotărâre, un plan adoptat pe baza unui temei juridic prevăzut într‑un plan precum Planul de amenajare teritorială al orașului Dublin 2016-2022 ar putea constitui un plan a cărui adoptare este reglementată de acte cu putere de lege sau acte administrative, în sensul articolului 2 litera (a) din Directiva 2001/42, sau, ținând seama de articolul 15 alineatul (1) din Legea din 2000, un plan impus de astfel de dispoziții.

35

Cu toate acestea, revine instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă planul general poate fi considerat ca fiind adoptat în temeiul dispoziției, cuprinsă în Planul de amenajare teritorială al orașului Dublin 2016-2022, citată la punctul 19 din prezenta hotărâre.

36

Referitor, în al doilea rând, la articolul 3 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2001/42, trebuie amintit că, în temeiul acestei dispoziții, o evaluare ecologică trebuie să se realizeze pentru toate planurile și programele care îndeplinesc două condiții cumulative, și anume să fie elaborate pentru sectoarele vizate de această dispoziție (prima condiție) și să definească cadrul în care punerea în aplicare a proiectelor enumerate în anexele I și II la Directiva 2011/92 va putea fi autorizată în viitor (a doua condiție).

37

Din moment ce planul general privește sectoarele amenajării teritoriului urban și/sau al utilizării terenului, iar aceste sectoare sunt vizate la articolul 3 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2001/42, prima condiție prevăzută de această dispoziție pare îndeplinită.

38

În ceea ce privește a doua condiție enunțată în dispoziția menționată, trebuie amintit că noțiunea de „planuri și programe” se referă la orice act care stabilește, prin definirea normelor și a procedurilor de control aplicabile sectorului vizat, un ansamblu semnificativ de criterii și de modalități pentru autorizarea și pentru punerea în aplicare a unuia sau mai multor proiecte care pot avea efecte semnificative asupra mediului (Hotărârea din 22 februarie 2022, Bund Naturschutz in Bayern, C‑300/20, EU:C:2022:102, punctul 60 și jurisprudența citată).

39

Pe de altă parte, Curtea a statuat în repetate rânduri că noțiunea de „planuri și programe” include nu numai elaborarea, ci și modificarea acestora, urmărind astfel să garanteze că cerințele care pot avea efecte semnificative asupra mediului fac obiectul unei evaluări ecologice (Hotărârea din 12 iunie 2019, CFE, C‑43/18, EU:C:2019:483, punctul 71 și jurisprudența citată).

40

În conformitate cu articolul 3 alineatul (3) din Directiva 2001/42, această noțiune include de asemenea, în principiu, modificări minore ale planurilor și programelor prevăzute la articolul 3 alineatul (2). Într‑adevăr, în special în ceea ce privește astfel de modificări minore, statele membre sunt obligate să stabilească dacă acestea pot avea efecte semnificative asupra mediului.

41

Prin urmare, noțiunea menționată trebuie să includă în mod necesar și acte care, fără a modifica un plan sau un program, permit totuși derogări de la anumite elemente ale cadrului în care punerea în aplicare a proiectelor enumerate în anexele I și II la Directiva 2011/92 va putea fi autorizată în viitor, astfel cum este el definit de acest plan sau de acest program.

42

Potrivit articolului 1 din Directiva 2001/42, obiectivul acesteia este să asigure un înalt nivel de protecție a mediului și să contribuie la integrarea considerațiilor privind mediul în elaborarea și adoptarea planurilor și programelor în vederea promovării dezvoltării durabile, asigurând că, în conformitate cu această directivă, anumite planuri și programe care pot avea efecte semnificative asupra mediului fac obiectul unei evaluări ecologice.

43

Or, acest obiectiv ar fi compromis dacă ar fi posibil să se deroge de la cadrul definit de un plan sau de un program care a fost supus unei evaluări ecologice, în sensul Directivei 2001/42, și a fost elaborat cu luarea în considerare, în conformitate cu articolul 8 din această directivă, a concluziilor desprinse din această evaluare fără ca o astfel de derogare să fie supusă cel puțin obligației care decurge din articolul 3 alineatul (3) din directiva menționată, de a stabili dacă respectiva derogare poate avea efecte semnificative asupra mediului.

44

În speță, din cererea de decizie preliminară reiese că, înainte de adoptarea planului general, viitoarea amenajare a zonei în discuție în litigiul principal făcuse obiectul Planului de amenajare teritorială al orașului Dublin 2016-2022, precum și al unui plan‑cadru de amenajare teritorială, adoptat de Consiliul local al municipiului Dublin în iulie 2017 și al cărui obiectiv era, potrivit propriei formulări, „transpunerea cerințelor și a principiilor [acestui plan de amenajare a orașului Dublin 2016-2022] în ceea ce privește amenajarea și dezvoltarea [zonei în discuție în litigiul principal]”.

45

În această privință, instanța de trimitere arată, pe de o parte, că, în timp ce planul‑cadru includea o propunere pentru un parc cu suprafața de 0,2 hectare în interiorul acestei zone, planul general prevede eliminarea respectivului spațiu public.

46

Pe de altă parte, această instanță arată că, deși planul general nu modifică în mod oficial Planul de amenajare teritorială al orașului Dublin 2016-2022, el prevede autorizarea unor proiecte care nu ar fi conforme cu acest din urmă plan și care ar constitui, de fapt, o derogare de la acesta, întrucât prevede în mod expres un ansamblu diferit de proiecte, în special în ceea ce privește înălțimea clădirilor.

47

Astfel de elemente pot fi analizate în sensul că planul general constituie un plan sau un program care intră în domeniul de aplicare al Directivei 2001/42, cu excepția situației în care se consideră, dacă este cazul, că aceste elemente decurg deja din alte acte care au făcut obiectul unei evaluări ecologice în sensul acestei directive, precum orientările din 2018.

48

Cu toate acestea, instanța de trimitere constată de asemenea că planul general nu este „obligatoriu în sine”.

49

Or, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței, dispozițiile cu valoare pur orientativă nu îndeplinesc a doua condiție prevăzută la articolul 3 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2001/42. Pentru a îndeplini această condiție, ele trebuie să aibă cel puțin un caracter obligatoriu pentru autoritățile competente în domeniul eliberării autorizațiilor pentru proiecte [a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 iunie 2020, A și alții (Turbine eoliene la Aalter și la Nevele), C‑24/19, EU:C:2020:503, punctele 76 și 77].

50

Într‑adevăr, numai actele cu caracter obligatoriu pot limita marja de manevră de care dispun aceste autorități și pot exclude astfel modalități de punere în aplicare a unor proiecte care s‑ar putea dovedi mai favorabile mediului, motiv pentru care astfel de acte trebuie supuse unei evaluări ecologice în sensul Directivei 2001/42.

51

Rezultă că numai în ipoteza în care, în temeiul dreptului irlandez, planul general ar fi impus autorității competente să elibereze autorizația pentru proiectul în discuție în litigiul principal, și anume, în speță, agenția, ceea ce revine instanței de trimitere să stabilească, ar trebui să se considere, sub rezerva menționată la punctul 47 din prezenta hotărâre, că acest plan intră în domeniul de aplicare al Directivei 2001/42 și că, prin urmare, ar fi trebuit să fie supus cel puțin obligației, care revine statelor membre în temeiul articolului 3 alineatul (3) din această directivă, de a stabili dacă ar putea avea efecte semnificative asupra mediului.

52

Ținând seama de ceea ce precedă, este necesar să se răspundă la primele trei întrebări că articolul 2 litera (a) și articolul 3 alineatele (2) și (3) din Directiva 2001/42 trebuie interpretate în sensul că un plan intră în domeniul de aplicare al acestei directive atunci când, în primul rând, a fost elaborat de o autoritate la nivel local în colaborare cu un dezvoltator al proiectului vizat de acest plan și a fost adoptat de autoritatea menționată, în al doilea rând, a fost adoptat în temeiul unei dispoziții care figurează într‑un alt plan sau program și, în al treilea rând, vizează proiecte distincte de cele care figurează într‑un alt plan sau program, cu condiția însă ca acesta să aibă cel puțin un caracter obligatoriu pentru autoritățile competente în domeniul eliberării autorizațiilor pentru proiecte.

53

Prin intermediul celei de a patra întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă Directiva 2011/92 trebuie interpretată în sensul că se opune unei reglementări naționale care impune autorităților competente ale unui stat membru, atunci când acestea decid să acorde sau nu o autorizație pentru un proiect, să acționeze în conformitate cu orientările care impun creșterea, dacă este posibil, a înălțimii clădirilor și care au făcut obiectul unei evaluări ecologice în temeiul Directivei 2001/42.

54

În speță, reclamanții din litigiul principal reproșează agenției că a ținut seama, în decizia sa din 14 septembrie 2020, de orientările din 2018.

55

Astfel cum reiese din cuprinsul punctului 23 din prezenta hotărâre, aceste orientări urmăresc în esență creșterea înălțimii clădirilor în anumite zone urbane. Acesta este cadrul în care apare cerința specifică nr. 3, care prevede:

„O cerință specifică a politicii de amenajare a teritoriului este aceea că, atunci când:

autoritatea pentru amenajarea teritoriului poate aproba o astfel de amenajare, chiar dacă anumite obiective ale planului de amenajare relevant sau ale planului local ar putea să indice contrariul.

[…]”

56

În temeiul articolului 28 alineatul (1C) din Legea din 2000, autoritățile pentru amenajarea teritoriului sunt obligate, de altfel, în exercitarea atribuțiilor lor, să se conformeze unor cerințe specifice, precum această cerință specifică nr. 3.

57

În această privință trebuie arătat, în primul rând, că în ordinea juridică a unui stat membru pot exista norme sau cerințe de a căror respectare este condiționată conceperea proiectelor care intră în domeniul de aplicare al Directivei 2011/92 și care, eventual, pot exclude anumite opțiuni, chiar și pe cele mai favorabile pentru mediu, în anumite circumstanțe.

58

Acesta este motivul pentru care a fost adoptată Directiva 2001/42, după cum reiese din lucrările pregătitoare ale acesteia. Astfel, din Propunerea de directivă a Consiliului privind evaluarea efectelor anumitor planuri și programe asupra mediului [COM(96) 511 final] (JO 1997, C 129, p. 14) rezultă că adoptarea Directivei 2001/42 era motivată în special de faptul că aplicarea Directivei 85/337 demonstrase că, la momentul evaluării proiectelor, efectele semnificative asupra mediului fuseseră deja stabilite pe baza unor măsuri de amenajare a teritoriului anterioare și că, în consecință, deși a fost posibil să se examineze aceste efecte în cadrul acestei evaluări, nu mai era posibil să se țină seama pe deplin de ele la momentul autorizării proiectului în cauză, așa încât se impunea ca aceste efecte să fie examinate încă din etapa măsurilor de planificare pregătitoare și să fie luate în considerare în acest context.

59

Or, în speță, după cum reiese din cuprinsul punctului 24 din prezenta hotărâre, orientările din 2018 au făcut obiectul unei evaluări ecologice în sensul Directivei 2001/42.

60

În al doilea rând, pe de o parte, din dosarul de care dispune Curtea reiese că, în orientările menționate, se subliniază că, „[î]n susținerea propunerilor […], pot fi necesare evaluări specifice și acestea pot include […] cerințe relevante în domeniul evaluării ecologice, inclusiv în domeniul [evaluării strategice de mediu în sensul Directivei 2001/42], al [evaluării impactului asupra mediului în sensul Directivei 2011/92], al evaluării corespunzătoare [în sensul Directivei 92/43] și al evaluării impactului ecologic, dacă este cazul”.

61

Pe de altă parte, nu rezultă, aspect a cărui verificare revine însă instanței de trimitere, că obligația prevăzută la articolul 28 alineatul (1C) din Legea din 2000 în sarcina autorităților pentru amenajarea teritoriului, de a se conforma eventualelor cerințe specifice în materie de politică de amenajare a teritoriului cuprinse în orientări precum cele în discuție în litigiul principal, ar putea să contravină, într‑un mod sau altul, obligațiilor care le revin autorităților competente irlandeze în temeiul părții X din legea menționată, care urmărește transpunerea Directivei 2011/92 în ordinea juridică irlandeză, și în special obligației, prevăzută la articolul 3 alineatul (1) din această directivă, de a identifica, descrie și evalua într‑o manieră corespunzătoare, în funcție de fiecare caz, efectele semnificative directe și indirecte ale unui proiect asupra tuturor factorilor enumerați în această din urmă dispoziție.

62

Trebuie adăugat că, în orice caz, din formularea cerinței specifice nr. 3 pare să rezulte, în măsura în care aceasta prevede că autoritatea pentru amenajarea teritoriului „poate” aproba un proiect, că această cerință nu are un caracter absolut și nu impune, așadar, creșterea înălțimii clădirilor în raport cu eventuala înălțime prevăzută în planul de amenajare aplicabil, în orice ipoteză, aspect a cărui verificare revine însă de asemenea instanței de trimitere.

63

Ținând seama de ceea ce precedă, trebuie să se răspundă la a patra întrebare că Directiva 2011/92 trebuie interpretată în sensul că nu se opune unei reglementări naționale care impune autorităților competente ale unui stat membru, atunci când decid să acorde sau nu o autorizație pentru un proiect, să acționeze în conformitate cu orientările care impun creșterea, dacă este posibil, a înălțimii clădirilor și care au făcut obiectul unei evaluări ecologice în temeiul Directivei 2001/42.

64

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a șaptea) declară: