1.

Prin prezenta cerere de decizie preliminară, Visoki trgovački sud Republike Hrvatske (Curtea Comercială de Apel, Croația) a adresat Curții două întrebări referitoare la interpretarea Regulamentului (CE) nr. 44/2001 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială ( 2 ) (denumit în continuare „Regulamentul Bruxelles I”).

2.

Aceste întrebări au fost adresate în cadrul unui litigiu între HRVATSKE ŠUME d.o.o., Zagreb, o societate de drept croat, pe de o parte, și BP EUROPA SE, o societate cu sediul în Hamburg (Germania), pe de altă parte, în legătură cu o sumă de bani, poprită în contul bancar al primei societăți și transferată în patrimoniul celei de a doua în cadrul unei proceduri de executare. Întrucât această procedură a fost ulterior invalidată, apelanta din litigiul principal solicită restituirea sumei în discuție în temeiul îmbogățirii fără justă cauză.

3.

În stadiul introductiv în care se află litigiul principal, instanța de trimitere trebuie să stabilească dacă instanțele croate sunt competente să se pronunțe cu privire la această cerere de restituire sau dacă instanțele germane, în calitate de instanțe din statul membru de domiciliu al BP EUROPA, sunt cele care trebuie să fie sesizate cu aceasta. Răspunsul depinde în special de aspectul dacă o astfel de cerere se încadrează în „materi[a] delictuală și cvasidelictuală”, în sensul articolului 5 punctul 3 din Regulamentul Bruxelles I.

4.

Nu este prima dată când Curtea este chemată să se pronunțe cu privire la calificarea cererilor întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză în raport cu Regulamentul Bruxelles I. Totuși, ea nu a răspuns încă în mod univoc la aspectul dacă norma de competență în „materie delictuală și cvasidelictuală”, prevăzută la articolul 5 punctul 3 din acest regulament, este aplicabilă acestui tip de cereri. Întrucât această dispoziție este, pe plan sistematic, legată de cea din „materi[a] contractuală”, care figurează la articolul 5 punctul 1 din regulamentul menționat, prezenta cauză va da Curții ocazia de a oferi un răspuns de ansamblu cu privire la aceste două norme.

5.

În prezentele concluzii, vom explica faptul că cererile de restituire întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză, pe de o parte, nu decurg din „materi[a] contractuală”, în sensul articolului 5 punctul 1 din Regulamentul Bruxelles I, cu excepția cazului în care acestea sunt strâns legate de un raport contractual existent sau despre care se presupune că există între părțile în litigiu, și, pe de altă parte, nu se încadrează în „materi[a] delictuală și cvasidelictuală”, în sensul articolului 5 punctul 3 din acest regulament.

6.

Considerentele (11) și (12) ale Regulamentului Bruxelles I au următorul cuprins:

7.

Articolul 2 alineatul (1) din acest regulament prevede:

„Sub rezerva dispozițiilor prezentului regulament, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acționate în justiție, indiferent de naționalitatea lor, în fața instanțelor statului membru în cauză.”

8.

Articolul 5 din regulamentul menționat prevede la punctele 1 și 3:

„O persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție într‑un alt stat membru:

[…]

9.

Regulamentul Bruxelles I a fost înlocuit prin Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială ( 3 ) (denumit în continuare „Regulamentul Bruxelles Ia”). Însă, în conformitate cu articolul 66 din acest din urmă regulament, acesta se aplică numai acțiunilor judiciare intentate la 10 ianuarie 2015 sau după această dată. Întrucât acțiunea în discuție în cauza principală a fost intentată la 1 octombrie 2014, Regulamentul Bruxelles I se aplică acesteia ratione temporis.

10.

În dreptul croat, normele privind îmbogățirea fără justă cauză figurează la articolele 1111-1120 din zakon o obveznim odnosima (Legea privind obligațiile, Narodne novine, br. 35/05, 41/08, 125/11, 78/15 și 29/18).

11.

Articolul 1111 din această lege prevede:

„1. Dacă o parte din patrimoniul unei persoane este transferată, indiferent în ce mod, către patrimoniul unei alte persoane, iar acest transfer nu are ca temei un act juridic, o decizie a unei instanțe sau a unei alte autorități competente, partea care a obținut un beneficiu este obligată să îl restituie sau, dacă acest lucru nu este posibil, să restituie valoarea beneficiului obținut.

2. De asemenea, prin transfer de patrimoniu se înțelege obținerea unui avantaj ca urmare a executării unui act.

3. Obligația de restituire sau de compensare a valorii există chiar și atunci când avantajul a fost obținut pe baza unui temei inoperant sau care a fost ulterior suprimat.”

12.

Din decizia de trimitere reiese că, la o anumită dată, Trgovački sud u Zagrebu (Tribunalul Comercial din Zagreb, Croația) a dispus, la cererea THE BURMAH OIL (Deutschland) GmbH, executarea silită a unei obligații care incumbă societății FUTURA d.o.o., Zagreb (Croația), prin intermediul popririi, în beneficiul primei societăți, a unei creanțe pecuniare, deținută de a doua societate asupra unei a treia societăți, și anume HRVATSKE ŠUME ( 4 ).

13.

Această din urmă societate a introdus, la Vrhovni sud Republike Hrvatske (Curtea Supremă, Croația), o cale de atac extraordinară având ca obiect constatarea nevalidității măsurilor de executare dispuse în privința sa. Întrucât această cale de atac nu are efect suspensiv, executarea silită a fost pusă în aplicare la 11 martie 2003, dată la care suma de 3792600,87 kune croate (HRK) (aproximativ 503331 de euro) a fost prelevată din contul său bancar și transferată către DEUTSCHE BP AG [care, între timp, a devenit succesorul legal al THE BURMAH OIL (Deutschland)] pentru recuperarea creanței în discuție.

14.

În cadrul căii de atac introduse de HRVATSKE ŠUME, Vrhovni sud (Curtea Supremă) a statuat, printr‑o hotărâre din 21 mai 2009, că măsurile de executare puse în aplicare în privința acestei societăți erau nevalide.

15.

Prin cererea introductivă din 1 octombrie 2014, HRVATSKE ŠUME a formulat, în fața Trgovački sud u Zagrebu (Tribunalul Comercial din Zagreb), o acțiune în restituirea plății nedatorate întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză ( 5 ) împotriva BP EUROPA (care a devenit între timp succesorul legal al DEUTSCHE BP). În acest cadru, apelanta din litigiul principal a susținut în esență că hotărârea din 21 mai 2009 pronunțată de Vrhovni sud (Curtea Supremă) a făcut să dispară temeiul juridic al transferului în patrimoniul DEUTSCHE BP al creanței poprite, această societate beneficiind astfel de o îmbogățire fără justă cauză. În consecință, BP EUROPA ar fi obligată să restituie HRVATSKE ŠUME suma în discuție, majorată cu dobânzile legale.

16.

În apărare, BP EUROPA a invocat necompetența instanțelor croate. Prin ordonanța din 20 martie 2019, Trgovački sud u Zagrebu (Tribunalul Comercial din Zagreb) a respins acțiunea introdusă de HRVATSKE ŠUME pentru acest motiv. În esență, această instanță a considerat că, în lipsa, în Regulamentul Bruxelles Ia, a unei norme de competență specială în materie de îmbogățire fără justă cauză, este aplicabilă numai norma generală privind competența instanțelor din statul membru de domiciliu al pârâtului, prevăzută la articolul 4 alineatul (1) din acest regulament. Prin urmare, apelanta din litigiul principal ar fi trebuit să introducă acțiunea în fața instanțelor germane.

17.

HRVATSKE ŠUME a formulat apel împotriva acestei ordonanțe în fața Visoki trgovački sud Republike Hrvatske (Curtea Comercială de Apel). Această instanță observă că Trgovački sud u Zagrebu (Tribunalul Comercial din Zagreb) a făcut trimitere în mod eronat la Regulamentul Bruxelles Ia, întrucât Regulamentul Bruxelles I se aplică ratione temporis acțiunii intentate de apelanta din litigiul principal ( 6 ). În plus, instanța de apel ridică problema dacă instanțele croate ar putea fi competente în temeiul articolului 5 punctul 3 sau al articolului 22 punctul 5 din Regulamentul Bruxelles I să soluționeze această acțiune. În acest cadru, instanța menționată ridică, pe de o parte, problema dacă o acțiune în restituirea plății nedatorate întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză se încadrează în „materi[a] delictuală și cvasidelictuală”, în sensul primei dispoziții. Ea ridică, pe de altă parte, problema dacă acțiunea în discuție este, „în ceea ce privește executarea hotărârilor”, în sensul celei de a doua dispoziții, ținând seama de faptul că pretinsa îmbogățire a avut loc în legătură cu o procedură de executare.

18.

În aceste condiții, Visoki trgovački sud (Curtea Comercială de Apel) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

19.

Cererea de decizie preliminară din 6 mai 2020 a fost primită de Curte la data 8 iunie a aceluiași an. Guvernele croat și ceh, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise în fața Curții. Nu a avut loc nicio ședință în prezenta cauză.

20.

Cele două întrebări adresate de instanța de trimitere privesc competența instanțelor din statele membre ale Uniunii, în temeiul Regulamentului Bruxelles I ( 7 ), de a soluționa o acțiune întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză. În conformitate cu cererea Curții, prezentele concluzii vor viza prima dintre aceste întrebări.

21.

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că articolul 2 alineatul (1) din acest regulament prevede, ca normă generală, competența instanțelor din statul membru de domiciliu al pârâtului. În speță, este cert că domiciliul BP EUROPA se află, în scopul aplicării acestui regulament, în Germania ( 8 ). Prin urmare, această dispoziție conferă competență instanțelor germane.

22.

Însă, Regulamentul Bruxelles I prevede de asemenea norme care permit reclamantului, în anumite situații, să acționeze pârâtul în justiție într‑un alt stat membru ( 9 ). Acest regulament conține printre altele, la articolul 5, norme de competență specială, referitoare la diferite „materii”, care oferă reclamantului opțiunea de a introduce acțiunea în fața uneia sau a mai multe instanțe suplimentare.

23.

Astfel de norme există în special în „materie contractuală” și în „materie delictuală și cvasidelictuală”. Pentru acțiunile care se încadrează în prima categorie, articolul 5 punctul 1 din Regulamentul Bruxelles I permite reclamantului să sesizeze instanțele de la „locul în care obligația care formează obiectul cererii a fost sau urmează a fi executată”. Pentru cele care se încadrează în a doua categorie, articolul 5 punctul 3 din acest regulament prevede că ele pot fi introduse în fața instanțelor de la „locul unde s‑a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă”.

24.

Posibilitatea unui reclamant de a beneficia de aceste opțiuni de competență depinde de calificarea acțiunii intentate de acesta. Or, instanța de trimitere ridică tocmai o problemă de calificare. Aceasta solicită în esență să se stabilească dacă o acțiune în restituire întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, precum cea intentată de HRVATSKE ŠUME, decurge, în lipsa unei norme specifice în Regulamentul Bruxelles I, din „materi[a] delictuală și cvasidelictuală”, menționată la articolul 5 punctul 3 din acest regulament. În fine, trebuie să se stabilească dacă instanța croată sesizată de această societate poate sau nu să aibă competență în temeiul acestei dispoziții.

25.

După cum am arătat în introducerea prezentelor concluzii, calificarea cererilor întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză în raport cu Regulamentul Bruxelles I nu este, de fapt, o problemă inedită în jurisprudența Curții ( 10 ). Astfel, aceasta a fost sesizată deja cu mai multe cauze referitoare la această problematică în raport cu diverse dispoziții ale acestui regulament ( 11 ). Însă, ea nu a soluționat încă, în mod univoc, problema ridicată în prezenta cauză ( 12 ).

26.

Instanța de trimitere tinde să considere, la fel ca guvernul ceh și Comisia, că o acțiune întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză intră sub incidența articolului 5 punctul 3 din Regulamentul Bruxelles I. Asemenea guvernului croat, nu suntem de aceeași părere. În acest cadru, precizăm că, deși prima întrebare preliminară privește numai articolul 5 punctul 3 menționat, această dispoziție este, pe plan sistematic, astfel cum se va detalia ulterior, legată de articolul 5 punctul 1 din acest regulament. Astfel, nu ne putem pronunța cu privire la primul fără să îl fi înlăturat în prealabil pe al doilea. Prin urmare, le vom examina pe rând (secțiunea B). Înainte de aceasta, vom reveni pe scurt asupra instituției juridice a îmbogățirii fără justă cauză, astfel cum reiese din sistemele de drept național ale statelor membre (secțiunea A).

27.

După cunoștințele noastre, toate sistemele de drept național ale statelor membre cunosc, sub o formă sau alta, instituția juridică a îmbogățirii fără justă cauză (denumită și îmbogățire „injustă”, „nejustificată” sau, de asemenea, „nelegitimă”) ( 13 ). În temeiul acestei instituții, o persoană care obține o îmbogățire nejustificată în detrimentul unei alte persoane este obligată să o restituie acesteia din urmă ( 14 ). Se consideră în general că instituția menționată constituie expresia principiului echității potrivit căruia nimeni nu se poate îmbogăți pe seama altei persoane ( 15 ).

28.

Contururile aceleiași instituții variază de la un stat membru la altul. În special, anumite sisteme de drept național precum dreptul maghiar și cel polonez conțin o noțiune care include îmbogățirea fără justă cauză, căreia îi corespunde o acțiune unică, denumită istoric „de in rem verso”. Alte sisteme de drept național, printre care dreptul danez, spaniol, francez sau austriac, prezintă această instituție în diferite variante și acțiuni corespunzătoare, restituirea plății nedatorate (condictio indebiti) distingându‑se în special de celelalte forme de îmbogățire fără justă cauză. În plus, categoria juridică de care sunt legate această instituție și eventualele sale variante diferă. De exemplu, în dreptul francez, îmbogățirea fără justă cauză (și restituirea plății nedatorate) intră în sfera „cvasicontractelor”, noțiune de altfel necunoscută în alte ordini juridice, precum dreptul german, în timp ce în Common law, instituția menționată aparține unei ramuri recente a dreptului, desemnată drept law of restitution ( 16 ).

29.

În aceste condiții, subtilitățile menționate nu sunt determinante în vederea aplicării normelor de drept internațional privat al Uniunii. În special, considerăm că nu este necesar să se distingă restituirea plății nedatorate de îmbogățirea fără justă cauză, întrucât a doua noțiune, înțeleasă în sens larg, o include pe prima. În plus, clasificarea exactă a acestei din urmă instituții în dreptul național al fiecărui stat membru nu contează atât de mult ca faptul că ea face parte în general dintr‑o categorie sui generis, care nu este legată printre altele nici de dreptul contractelor, nici de normele aplicabile răspunderii civile.

30.

Astfel, în sistemele de drept național ale statelor membre, îmbogățirea fără justă cauză constituie o sursă autonomă de obligație. Mai precis, obținerea unei asemenea îmbogățiri dă naștere unei obligații de restituire. Îmbogățitul este obligat să restituie sărăcitului avantajul patrimonial (sau, dacă este cazul, echivalentul în bani al acestui avantaj) de care primul a beneficiat în mod injust în detrimentul celui de al doilea. Legea încearcă astfel să remedieze o situație inechitabilă impunând restabilirea statu quo ante. Reclamantul invocă această obligație în cadrul unei acțiuni în îmbogățire fără justă cauză ( 17 ). Prin urmare, vom vorbi în continuarea prezentelor concluzii, din comoditate, despre acțiune (acțiuni) sau despre cerere (cereri) de restituire întemeiată (întemeiate) pe îmbogățirea fără justă cauză.

31.

În aceste diferite sisteme de drept național, exercitarea unei astfel de acțiuni presupune, de regulă, întrunirea a patru condiții, și anume (1) îmbogățirea pârâtului, (2) sărăcirea reclamantului, (3) existența unei corelații între îmbogățire și sărăcire, precum și (4) lipsa unei „juste cauze” (cu alte cuvinte, a unui temei juridic) care să le justifice ( 18 ).

32.

HRVATSKE ŠUME susține că aceste condiții, astfel cum figurează în dreptul croat, sunt îndeplinite în speță. După cum explică instanța de trimitere, poprirea a mai multe milioane de HRK în contul bancar al apelantei din litigiul principal și transferul acestei sume în patrimoniul THE BURMAH OIL (Deutschland) a determinat îmbogățirea celei de a doua societăți și sărăcirea corelativă a celei dintâi. Deși acest transfer de bogăție avea inițial o „justă cauză” în procedura de executare inițiată de THE BURMAH OIL (Deutschland) împotriva FUTURA și, mai precis, în măsurile de executare dispuse de Trgovački sud u Zagrebu (Tribunalul Comercial din Zagreb) în privința HRVATSKE ŠUME, Vrhovni sud Republike Hrvatske (Curtea Supremă a Republicii Croația) a invalidat aceste măsuri și, procedând astfel, a suprimat retroactiv această „cauză” ( 19 ).

33.

Odată trasate liniile generale ale îmbogățirii fără justă cauză, trebuie examinată acum calificarea cererilor care au un astfel de temei în raport cu articolul 5 punctul 1 și cu articolul 5 punctul 3 din Regulamentul Bruxelles I. Câteva mențiuni privind metoda se impun în această privință.

34.

În lipsa unor definiții în Regulamentul Bruxelles I, Curtea a statuat în mod repetat că „materi[a] contractuală”, menționată la prima dispoziție, și „materi[a] delictuală și cvasidelictuală”, evocată la cea de a doua, constituie noțiuni autonome de drept al Uniunii, care trebuie interpretate prin referire în principal ( 20 ) la sistemul și la obiectivele acestui regulament pentru a se garanta aplicarea uniformă a normelor de competență pe care le prevede în toate statele membre. Prin urmare, legătura unei cereri cu una dintre categorii nu depinde nici de soluțiile prevăzute de dreptul intern al instanței sesizate (denumit „lex fori”), nici de calificarea reținută în legea aplicabilă (denumită „lex causae”) ( 21 ).

35.

În ceea ce privește, pe de o parte, sistemul Regulamentului Bruxelles I, Curtea a statuat în mod repetat că acesta se întemeiază pe norma generală de competență a instanțelor statului membru de la domiciliul pârâtului, prevăzută la articolul 2 alineatul (1) din acest regulament, în timp ce normele de competență specială, care figurează printre altele la articolul 5 din acesta, constituie derogări de la această normă generală care, ca atare, sunt de strictă interpretare ( 22 ).

36.

În ceea ce privește, pe de altă parte, obiectivele Regulamentului Bruxelles I, din considerentul (12) al acestuia reiese că normele de competență specială prevăzute la articolul 5 punctul 1 și la articolul 5 punctul 3 din Regulamentul Bruxelles I urmăresc, printre altele ( 23 ), obiective de proximitate și de bună administrare a justiției. În această privință, Curtea a statuat în mod repetat că opțiunea oferită reclamantului de aceste dispoziții a fost introdusă în considerarea existenței, în „materiile” pe care le vizează, a unei legături deosebit de strânse între cerere și instanța care poate fi chemată să o soluționeze, pentru organizarea utilă a procesului ( 24 ).

37.

În lumina acestor considerații generale, Curtea a definit, de‑a lungul constituirii jurisprudenței sale, „materi[a] contractuală” și „materi[a] delictuală și cvasidelictuală”.

38.

Pe de o parte, reiese dintr‑o jurisprudență constantă a Curții, care începe cu Hotărârea Handte ( 25 ), că aplicarea articolului 5 punctul 1 din Regulamentul Bruxelles I „presupune determinarea unei obligații juridice liber consimțite de către o persoană față de alta și pe care se întemeiază acțiunea reclamantului” ( 26 ). În alți termeni, „materi[a] contractuală”, în sensul acestei dispoziții, cuprinde orice cerere întemeiată pe o astfel de obligație ( 27 ).

39.

Pe de altă parte, în conformitate cu o jurisprudență de asemenea constantă, rezultată din Hotărârea Kalfelis și care tocmai a fost precizată în Hotărârea Wikingerhof, „materi[a] delictuală și cvasidelictuală”, în sensul articolului 5 punctul 3 din Regulamentul Bruxelles I, cuprinde „orice cerere care urmărește să pună în discuție răspunderea unui pârât și care nu decurge din «materi[a] contractuală»”, în sensul articolului 5 punctul 1 din acest regulament, „și anume nu se bazează pe o obligație juridică liber consimțită de o persoană în raport cu alta” ( 28 ).

40.

Din coroborarea acestor definiții rezultă că, astfel cum am explicat în Concluziile noastre prezentate în cauza Wikingerhof ( 29 ) și astfel cum a statuat Curtea în hotărârea cu același nume ( 30 ), legătura unei cereri cu „materi[a] contractuală”, în sensul articolului 5 punctul 1 din Regulamentul Bruxelles I, sau cu „materi[a] delictuală și cvasidelictuală”, în sensul articolului 5 punctul 3 din acest regulament, depinde de obligația pe care se întemeiază cererea respectivă.

41.

În esență, „testul” de calificare constă în identificarea obligației pe care o invocă reclamantul împotriva pârâtului și, ulterior, în stabilirea naturii acestei obligații, care depinde, la rândul său, de fapta sau de actul care constituie sursa acesteia din urmă. Astfel cum vom reveni asupra acestui lucru, în cazul în care obligația în discuție își are sursa într‑un contract sau într‑o altă formă de angajament voluntar al unei persoane față de o alta, această obligație și, prin deducție, cererea sunt de natură „contractuală”, în sensul articolului 5 punctul 1 din Regulamentul Bruxelles I. În schimb, în cazul în care obligația în discuție își are sursa într‑o „faptă prejudiciabilă”, obligația și cererea sunt de natură „delictuală și cvasidelictuală”, în sensul articolului 5 punctul 3 din acest regulament ( 31 ). În sfârșit, dacă această sursă este alta, aplicarea uneia dintre aceste dispoziții este exclusă.

42.

În acest context, Regulamentul (CE) nr. 593/2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I) ( 32 ) (denumit în continuare „Regulamentul Roma I”), pe de o parte, și Regulamentul (CE) nr. 864/2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale (Roma II) ( 33 ) (denumit în continuare „Regulamentul Roma II”), pe de altă parte, furnizează indicații utile pentru stabilirea naturii unei anumite obligații și, în acest mod, pentru pronunțarea cu privire la calificarea cererii la baza căreia se află aceasta. Astfel, deși aceste regulamente nu au exact același domeniu de aplicare precum articolul 5 punctul 1 și, respectiv, articolul 5 punctul 3 din Regulamentul Bruxelles I ( 34 ), ele constituie totuși, în domeniul conflictelor de legi, dispozițiile echivalente ale acestor norme, iar aceste trei regulamente trebuie interpretate, în măsura posibilului, într‑un mod care să concorde ( 35 ).

43.

Odată făcute aceste mențiuni, vom explica, în secțiunile care urmează, motivul pentru care cererile de restituire întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză nu decurg, în principiu, din „materi[a] contractuală”, cu excepția anumitor cazuri (secțiunea 1), și motivul pentru care acestea nu se încadrează în „materi[a] delictuală și cvasidelictuală” (secțiunea 2).

44.

Astfel cum am explicat la punctul 38 din prezentele concluzii, „materi[a] contractuală”, în sensul articolului 5 punctul 1 din Regulamentul Bruxelles I, cuprinde orice cerere întemeiată pe o „obligație juridică liber consimțită”, cu alte cuvinte pe o „obligație contractuală”, în sensul autonom în care dreptul internațional privat al Uniunii înțelege această noțiune ( 36 ). O astfel de obligație își are sursa într‑un contract sau într‑o altă formă de angajament voluntar al unei persoane față de o alta ( 37 ).

45.

Or, în cadrul unei cereri întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză, obligația de restituire pe care o invocă reclamantul nu rezultă, de regulă, dintr‑un astfel de angajament voluntar al pârâtului față de acesta. Dimpotrivă, obligația menționată se naște independent de voința îmbogățitului. Deși, în speță, predecesoarea societății BP EUROPA a inițiat procedura de executare care a generat îmbogățirea sa, voința sa se limita la acest lucru. Ea nu avea intenția de a se angaja față de HRVATSKE ŠUME. Obligația de restituire menționată decurge, în realitate, direct din lege, care atribuie, pentru motive de echitate, efecte juridice lipsei de „justă cauză” care ar justifica această îmbogățire.

46.

În consecință, obligația care își are sursa într‑o îmbogățire fără justă cauză nu constituie, de regulă, o „obligație juridică liber consimțită”, în sensul jurisprudenței aferente articolului 5 punctul 1 din Regulamentul Bruxelles I. Prin urmare, cererile de restituire întemeiate pe o astfel de îmbogățire nu decurg, în principiu, din „materi[a] contractuală” menționată la această dispoziție ( 38 ).

47.

Lectura Regulamentului Roma II confirmă această interpretare. Astfel, din articolul 2 alineatul (1) din acest regulament reiese că obligația de restituire care își are sursa într‑o îmbogățire fără justă cauză este considerată o „obligație necontractuală”, care intră sub incidența regulamentului menționat ( 39 ) și care face obiectul, la articolul 10 din acesta, al normelor specifice privind conflictul de legi.

48.

În aceste condiții, interpretarea care precedă trebuie temperată. Astfel, după cum remarcă în mod foarte corect Comisia, cererile de restituire întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză se pot înscrie în contexte diferite. În special, deși o asemenea cerere poate fi formulată între persoane care nu sunt, de altfel, legate prin niciun raport juridic, cum este a priori cazul HRVATSKE ŠUME și al BP EUROPA ( 40 ), ea poate fi de asemenea strâns legată de un raport contractual existent sau despre care se presupune că există între părțile în litigiu.

49.

Or, astfel cum a statuat Curtea în Hotărârea Profit Investment SIM ( 41 ), o cerere de restituire a prestațiilor furnizate în temeiul unui contract nevalabil (nul, caduc etc.) se încadrează în „materia contractuală”, în sensul articolului 5 punctul 1 din Regulamentul Bruxelles I. Aceeași interpretare se impune, în opinia noastră, în ceea ce privește cererile de restituire consecutive rezoluțiunii pentru neexecutare a unui contract sau consecutive unei plăți nedatorate efectuate în cadrul unui contract, de exemplu atunci când un debitor contractual se achită de o datorie mai mare decât cuantumul său real.

50.

Astfel, deși asemenea cereri de restituire se întemeiază uneori (dar nu întotdeauna), în dreptul material, pe normele privind îmbogățirea fără justă cauză ( 42 ), ele trebuie considerate, în vederea aplicării normelor de competență prevăzute de Regulamentul Bruxelles I, ca avându‑și sursa într‑un contract. În esență, reclamantul invocă o „obligație contractuală” care, în opinia sa, este nevalabilă sau nu a fost executată de pârât sau pe care apreciază că a „executat‑o în exces” pentru a justifica dreptul său la restituire, care constituie „remediul” (remedy) solicitat. Prin urmare, o asemenea cerere se întemeiază în esență pe „obligația contractuală” în discuție, întrucât obligația de restituire de care se prevalează reclamantul nu are existență autonomă ( 43 ).

51.

În plus, este conform cu obiectivele de proximitate și de bună administrare a justiției, urmărite la articolul 5 punctul 1 din Regulamentul Bruxelles I, ca instanța contractului să se poată pronunța cu privire la consecințele nevalabilității, ale neexecutării sau ale „executării în exces” a acestuia și, printre altele, cu privire la restituirile care rezultă din acestea ( 44 ). În special, competența nu ar trebui să varieze după cum, ca răspuns la neexecutarea de către pârât a unei obligații contractuale, reclamantul solicită daune interese sau rezoluțiunea contractului și restituirea prestațiilor furnizate ( 45 ). De altfel, pronunțarea cu privire la astfel de cereri de restituire implică în esență, pentru instanța sesizată, soluționarea unor probleme de ordin contractual (precum, după caz, cele privind conținutul obligației contractuale în discuție, validitatea sa sau modul în care trebuia executată de pârât) prin aprecierea elementelor de probă corespunzătoare. Prin urmare, există o legătură deosebit de strânsă între cerere și instanța de la „locul în care obligația care formează obiectul cererii a fost sau urmează a fi executată”, în sensul acestei dispoziții ( 46 ).

52.

În plus, pe de o parte, articolul 12 alineatul (1) literele (c) și (e) din Regulamentul Roma I prevede că legea aplicabilă contractului (denumită „lex contractus”) reglementează consecințele neexecutării obligațiilor contractuale și, respectiv, efectele nulității contractului. Prin urmare, legiuitorul Uniunii și‑a precizat poziția în favoarea caracterului „contractual” al cererilor de restituire consecutive rezoluțiunii sau nevalabilității unui contract, precum și a obligațiilor care stau la baza acestora. Pe de altă parte, din articolul 10 alineatul (1) din Regulamentul Roma II reiese că, dacă o obligație necontractuală care rezultă din îmbogățirea fără justă cauză se referă la un raport contractual preexistent între părți (tipic atunci când un debitor contractual se achită de o datorie mai mare decât cuantumul său real), această obligație este guvernată de legea care reglementează raportul vizat, și anume lex contractus. Coerența dintre aceste două regulamente și Regulamentul Bruxelles I este astfel asigurată în măsura posibilului.

53.

În ceea ce privește, acum, articolul 5 punctul 3 din Regulamentul Bruxelles I, amintim că din jurisprudența rezultată din Hotărârea Kalfelis, citată la punctul 39 din prezentele concluzii, reies două condiții cumulative: o cerere se încadrează în „materi[a] delictuală și cvasidelictuală”, în sensul acestei dispoziții, în măsura în care, pe de o parte, „urmărește să pună în discuție răspunderea unui pârât” și, pe de altă parte, „nu decurge din «materi[a] contractuală»”, în sensul articolului 5 punctul 1 din acest regulament.

54.

Din secțiunea precedentă rezultă că cererile de restituire întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză nu decurg din „materi[a]contractuală”, întrucât nu sunt întemeiate pe o „obligație juridică liber consimțită”, ci pe o „obligație necontractuală”, cu excepția cazului în care sunt strâns legate de un raport contractual anterior existent sau despre care se presupune că există între părțile în litigiu.

55.

Prin urmare, rămâne să se examineze dacă o astfel de cerere „urmărește să pună în discuție răspunderea unui pârât”, în sensul „jurisprudenței Kalfelis”.

56.

După cum am arătat deja, asemenea guvernului croat, nu suntem de acord cu acest lucru ( 47 ).

57.

În primul rând, amintim că articolul 5 punctul 3 din Regulamentul Bruxelles I conferă competență, în „materie delictuală și cvasidelictuală”, instanțelor de la „locul unde s‑a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă”. Prin urmare, identificarea unei asemenea „fapt[e] prejudiciabil[e]” este indispensabilă pentru aplicarea acestei dispoziții. Astfel, este vorba despre presupoziția oricărei cereri în „materie delictuală și cvasidelictuală”.

58.

Începând cu Hotărârea Bier ( 48 ), Curtea a împărțit noțiunea de „faptă prejudiciabilă”, în sensul articolului 5 punctul 3 din Regulamentul Bruxelles I, în două concepte distincte: „dauna” (sau, altfel spus, „prejudiciul”) și „evenimentul cauzator al acestui prejudiciu” ( 49 ). În acest cadru, Curtea s‑a referit la elementele constitutive ale răspunderii extracontractuale, astfel cum reies din principiile generale care rezultă din sistemele de drept național ale statelor membre ( 50 ). Astfel, ea a statuat că „răspunderea delictuală sau cvasidelictuală nu poate fi luată în considerare decât cu condiția dovedirii unei legături de cauzalitate între prejudiciu și fapta aflată la originea prejudiciului” ( 51 ).

59.

În consecință, o cerere „urmărește să pună în discuție răspunderea unui pârât”, în sensul Hotărârii Kalfelis, dacă se întemeiază pe o „faptă prejudiciabilă” imputabilă pârâtului și care a cauzat un prejudiciu reclamantului ( 52 ). În conformitate cu jurisprudența Curții și cu principiile generale evocate la punctul precedent, o asemenea „faptă prejudiciabilă” este o faptă ilicită, cu alte cuvinte o acțiune sau o omisiune contrară unei obligații sau unei interdicții impuse tuturor prin lege și care cauzează un prejudiciu altei persoane ( 53 ).

60.

Instanța de trimitere ridică totuși problema dacă distincția făcută la articolul 5 punctul 3 din Regulamentul Bruxelles I, în mai multe dintre versiunile sale lingvistice, între materia „delictuală” și „cvasidelictuală” nu necesită o interpretare mai largă a domeniului de aplicare al acestei dispoziții. În acest cadru, ea tinde să considere că a doua noțiune ar putea include, spre deosebire de prima, alte fapte juridice decât „faptele prejudiciabile”.

61.

În opinia noastră, nu aceasta este situația. Curtea nu a distins niciodată în mod întemeiat, în jurisprudența sa referitoare la articolul 5 punctul 3 din Regulamentul Bruxelles I, între „cvasidelicte” și „delicte”. În afară de faptul că această distincție nu figurează în toate versiunile lingvistice ale acestui regulament ( 54 ), prezența termenului „cvasidelict” în unele dintre ele nu urmărește să extindă domeniul de aplicare al acestei dispoziții. În realitate, este vorba despre un împrumut din dreptul francez care are particularitatea de a separa răspunderea civilă care rezultă din acte intenționate (delicte) de cea care rezultă din fapte prejudiciabile săvârșite din imprudență sau din neglijență (cvasidelicte) ( 55 ). Pe scurt, termenul menționat se limitează la a indica, în versiunile în cauză, că această dispoziție acoperă „faptele prejudiciabile” indiferent de aspectul dacă acestea au fost săvârșite intenționat sau din neglijență ( 56 ). „Delicte” și „cvasidelicte” constituie două variante ale acelorași „fapte”. De altfel, după cum arată chiar instanța de trimitere, dacă noțiunea de „cvasidelict” ar include și alte tipuri de fapte juridice, articolul 5 punctul 3 menționat nu ar furniza un criteriu de competență pentru cererile în cauză.

62.

Din considerațiile care precedă rezultă că o cerere „urmărește să pună în discuție răspunderea unui pârât”, în sensul Hotărârii Kalfelis, și decurge, prin urmare, din „materi[a] delictuală și cvasidelictuală”, în sensul articolului 5 punctul 3 din Regulamentul Bruxelles I, atunci când se întemeiază pe o obligație necontractuală care, astfel cum am explicat la punctul 41 din prezentele concluzii, își are sursa într‑o „faptă prejudiciabilă” („delict” sau „cvasidelict”), astfel cum a fost definită la punctul 59 din aceste concluzii ( 57 ). În schimb, o cerere întemeiată pe o obligație necontractuală care își are sursa într‑o altă faptă juridică mai degrabă decât o „faptă prejudiciabilă” nu intră sub incidența acestei dispoziții. Pe scurt, dispoziția menționată nu acoperă ansamblul obligațiilor necontractuale, ci o subcategorie dintre acestea, pe care le vom califica drept „obligații delictuale și cvasidelictuale”.

63.

Astfel, deși categoria pe care o constituie „materi[a] delictuală și cvasidelictuală”, astfel cum a fost interpretată în Hotărârea Kalfelis, include o mare diversitate de tipuri de răspundere ( 58 ), nu este vorba totuși, contrar celor sugerate de Comisie, despre o „categorie reziduală” care absoarbe orice cerere întemeiată pe o obligație civilă sau comercială care nu este „contractuală”, în sensul articolului 5 punctul 1 din Regulamentul Bruxelles I ( 59 ). În această hotărâre, Curtea a arătat numai că această dispoziție și articolul 5 punctul 3 din acest regulament se exclud reciproc, aceeași cerere în răspundere civilă neputând intra sub incidența ambelor dispoziții ( 60 ). În aceste condiții, există cereri care nu decurg din niciuna dintre acestea, pentru motivul că se întemeiază pe obligații care nu sunt nici „contractuale”, nici „delictuale și cvasidelictuale”.

64.

Or, în al doilea rând, dacă o cerere de restituire întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză se întemeiază, în principiu, pe o obligație necontractuală ( 61 ), această obligație nu își are sursa într‑o „faptă prejudiciabilă” imputabilă pârâtului, în sensul articolului 5 punctul 3 din Regulamentul Bruxelles I ( 62 ). Astfel, după cum a arătat în esență instanța de trimitere, îmbogățirea fără justă cauză nu poate fi considerată o asemenea „faptă”. Prin urmare, contrar celor susținute de guvernul ceh și de Comisie, nu este vorba despre un „cvasidelict”, în sensul acestei dispoziții.

65.

Astfel, obligația de restituire care stă la baza unei asemenea cereri rezultă din obținerea de către pârât a unei îmbogățiri și din lipsa (sau mai degrabă, în speță, din dispariția retroactivă) a unei „juste cauze” care să o justifice ( 63 ). Prin urmare, astfel cum arată în mod întemeiat guvernul croat, o asemenea cerere nu presupune vreo acțiune sau vreo omisiune prejudiciabilă imputabilă pârâtului. Obligația în discuție se naște spontan, independent de comportamentul său ( 64 ).

66.

Guvernul ceh răspunde în esență că faptul generator al îmbogățirii (și anume, în speță, punerea în aplicare, de către intimata din litigiul principal, a procedurii de executare invalidate ulterior) ar trebui asimilat unei „fapte prejudiciabile”, în sensul articolului 5 punctul 3 din Regulamentul Bruxelles I.

67.

Totuși, în opinia noastră, această asimilare nu trebuie să existe. Mai întâi, de fapt, obligația care stă la baza unei cereri de restituire întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză nu își are sursa în faptul generator al acestei îmbogățiri, ci chiar în îmbogățire. În continuare, acest fapt generator nu este întotdeauna imputabil pârâtului. Dimpotrivă, el va fi adesea imputabil reclamantului – care va fi transferat, de exemplu, din eroare o sumă de bani nedatorată. În sfârșit, deși, în speță, punerea în aplicare a procedurii de executare a intervenit la inițiativa intimatei din litigiul principal, acest lucru nu poate fi considerat o „faptă prejudiciabilă” imputabilă, întrucât o astfel de acțiune nu are nimic ilicit și întrucât nu a cauzat, în sensul juridic al termenului, un prejudiciu apelantei din litigiul principal.

68.

Comisia răspunde, la rândul său, că „fapta prejudiciabilă”, în sensul articolului 5 punctul 3 din Regulamentul Bruxelles I, ar fi faptul că intimata din litigiul principal a omis să restituie apelantei din litigiul principal îmbogățirea în litigiu, cu încălcarea articolului 1111 din Legea privind obligațiile ( 65 ).

69.

Acest argument nu poate fi admis. Astfel, obligația de restituire invocată exista, prin ipoteză, înainte de un eventual refuz al intimatei din litigiul principal de a o executa. Prin urmare, a considera că obligația menționată rezultă din comportamentul acesteia din urmă ar fi un raționament circular. Obligația în discuție își are sursa în amonte: ea a luat naștere, amintim, încă din momentul obținerii îmbogățirii fără justă cauză (sau mai degrabă, în speță, în momentul în care procedura de executare a fost declarată nevalidă ex tunc).

70.

De altfel, dacă simplul fapt că un pârât nu și‑a îndeplinit o obligație preexistentă ar trebui să fie analizat ca o „faptă prejudiciabilă”, articolul 5 punctul 3 din Regulamentul Bruxelles I ar avea un domeniu de aplicare extrem de vast, întrucât o acțiune în justiție în materie civilă și comercială este în general motivată de neexecutarea de către pârât a unei pretinse obligații ( 66 ).

71.

Contrar celor susținute de Comisie, situația nu este comparabilă cu cea în discuție în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Austro‑Mechana ( 67 ), invocată de asemenea de instanța de trimitere. Astfel, împrejurările acestei cauze sunt, în opinia noastră, foarte specifice.

72.

Trebuie amintit că, în această hotărâre, Curtea a statuat că o cerere de plată a „compensației echitabile” prevăzute la articolul 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29/CE privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională ( 68 ), precum cea formulată de Austro‑Mechana, o societate de gestiune colectivă a drepturilor de autor, împotriva societăților Amazon, se încadrează în „materia delictuală și cvasidelictuală”, în sensul articolului 5 punctul 3 din Regulamentul Bruxelles I ( 69 ). Această cerere avea drept temei obligația de plată a acestei „compensații”, care era impusă societății Amazon, în temeiul dreptului austriac, ca urmare a comercializării de suporturi de înregistrare pe teritoriul austriac ( 70 ). Nu era vorba în acest caz despre o faptă ilicită. Totuși, acest comportament contribuia la prejudiciul cauzat titularilor de drepturi prin realizarea de copii private ale obiectelor lor protejate. Or, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, „compensația” menționată are ca obiect repararea acestui prejudiciu. Austro‑Mechana, în calitate de societate de gestiune colectivă, încasa această „compensație” în numele titularilor de drepturi pe care îi reprezenta. Prin urmare, prejudiciul pe care îl invoca această societate era, în realitate, cel al acestor titulari. Pe scurt, obligația care constituia temeiul cererii își avea sursa, luând în considerare toate aspectele, într‑o „faptă prejudiciabilă” ( 71 ). De altfel, instanțele austriece erau cele mai în măsură să aprecieze prejudiciul cauzat acestor titulari de copiile private realizate de consumatorii austrieci (care depindeau potențial de numărul de suporturi de înregistrare vândute în Austria de societățile Amazon) și, prin urmare, să se pronunțe cu privire la valoarea „compensației echitabile” care trebuia plătită de aceste societăți ( 72 ).

73.

În al treilea rând, interpretarea potrivit căreia o cerere de restituire întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză nu intră sub incidența articolului 5 punctul 3 din Regulamentul Bruxelles I este confirmată, în opinia noastră, de un alt fragment din Hotărârea Kalfelis. Amintim că, în cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre, un particular a introdus o acțiune împotriva băncii sale în urma unor operațiuni bursiere infructuoase și, în acest cadru, a formulat cereri cumulative bazate pe trei tipuri de temeiuri, și anume răspunderea contractuală, răspunderea delictuală și, în sfârșit, îmbogățirea fără justă cauză. În acest context, instanța de trimitere a solicitat Curții să se pronunțe în special cu privire la problema dacă instanța competentă să statueze, în temeiul articolului 5 punctul 3 din Regulamentul Bruxelles I, asupra cererii întemeiate pe răspunderea delictuală era competentă să statueze, cu titlu accesoriu, și în ceea ce privește cererile bazate pe răspunderea contractuală și îmbogățirea fără justă cauză.

74.

Curtea a răspuns la această întrebare „că o instanță competentă, în temeiul [articolului 5 punctul 3 din Regulamentul Bruxelles I], să judece elementul unei cereri care are un temei delictual nu este competentă să judece alte elemente ale aceleiași cereri care au la bază temeiuri nedelictuale” ( 73 ). Or, interpretată în contextul amintit la punctul precedent, expresia „temeiuri nedelictuale” trimite, implicit, dar în mod necesar, la răspunderea contractuală și la îmbogățirea fără justă cauză.

75.

În al patrulea rând, spre deosebire de guvernul ceh și de Comisie, apreciem că lectura Regulamentului Roma II nu infirmă, ci, dimpotrivă, susține interpretarea sugerată în prezentele concluzii.

76.

Astfel, deși, după cum am arătat la punctul 47 din prezentele concluzii, acest regulament include, printre „obligațiile necontractuale” care intră în domeniul său de aplicare, obligațiile care își au sursa într‑o îmbogățire fără justă cauză, acestea se încadrează, în regulamentul menționat, într‑o categorie specifică ( 74 ).

77.

Mai precis, Regulamentul Roma II cuprinde, pe de o parte, în capitolul II, norme aplicabile obligațiilor necontractuale care rezultă dintr‑o „faptă ilicită”. Această noțiune trebuie, în opinia noastră, să aibă același sens cu cea, care figurează la articolul 5 punctul 3 din Regulamentul Bruxelles I ( 75 ), care este identică. Prin urmare, sunt vizate aici „obligațiile delictuale și cvasidelictuale” menționate la punctul 62 din prezentele concluzii ( 76 ). În concluzie, acest capitol II acoperă, în principiu, aceleași obligații precum articolul 5 punctul 3 menționat ( 77 ).

78.

Pe de altă parte, Regulamentul Roma II reunește, într‑un capitol III, normele aplicabile obligațiilor necontractuale care rezultă dintr‑un „act care nu constituie o faptă ilicită” ( 78 ). Cererile întemeiate pe obligațiile în discuție nu ar trebui, ipotetic, să intre sub incidența articolului 5 punctul 3 din Regulamentul Bruxelles I ( 79 ). Or, acest capitol III include îmbogățirea fără justă cauză. Această clasificare confirmă, astfel, că obligația de restituire care stă la baza unei cereri întemeiate pe o astfel de îmbogățire nu își are sursa într‑o „faptă prejudiciabilă”, în sensul articolului 5 punctul 3 menționat ( 80 ).

79.

Ținând seama de cele ce precedă, considerăm că cererile de restituire întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză nu intră sub incidența articolului 5 punctul 3 din Regulamentul Bruxelles I ( 81 ).

80.

Contrar celor sugerate de guvernul ceh, această interpretare nu determină nicio denegare de dreptate. În situațiile în care articolul 5 punctul 1 din acest regulament nu este aplicabil ( 82 ), rezultă doar că un justițiabil nu dispune de o opțiune de competență pentru a introduce o cerere întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, care va trebui formulată în fața instanțelor statului membru în care își are domiciliul pârâtul, în conformitate cu norma generală prevăzută la articolul 2 alineatul (1) din regulamentul menționat ( 83 ).

81.

De altfel, acest rezultat este, în primul rând, pe deplin conform cu sistemul Regulamentului Bruxelles I. Amintim că acesta se întemeiază tocmai pe principiul competenței instanței domiciliului pârâtului ( 84 ). În această privință, Curtea a statuat în mod repetat că această normă generală, care este expresia adagiului actor sequitur forum rei ( 85 ), se explică prin faptul că acesta din urmă poate, în principiu, să se apere mai ușor în fața instanțelor de la domiciliul său ( 86 ). Această alegere de a favoriza pârâtul este, la rândul său, justificată de faptul că acesta din urmă se află, de regulă, într‑o poziție mai slabă în cadrul procesului, întrucât nu a luat inițiativa acestuia și suportă acțiunea reclamantului ( 87 ).

82.

Astfel, nu se poate afirma, așa cum procedează Comisia, că, în materie de obligații civile și comerciale, nu ar trebui să existe un „vid juridic” între articolul 5 punctul 1 și articolul 5 punctul 3 din Regulamentul Bruxelles I și că, prin urmare, ar trebui să existe întotdeauna o alternativă la competența instanțelor din statul membru de domiciliu al pârâtului. Dacă instanțele suplimentare prevăzute de aceste dispoziții ar fi disponibile întotdeauna, norma generală ar fi trecută pe plan secund, iar reclamantul ar fi clar favorizat, contrar voinței legiuitorului Uniunii ( 88 ).

83.

Dimpotrivă, în conformitate cu ceea ce tocmai am explicat, Curtea s‑a pronunțat în mod repetat în sensul că articolul 5 punctul 3 din Regulamentul Bruxelles I, ca derogare de la această normă generală, este de strictă interpretare, astfel încât nu ar fi posibil ca „interpretarea acestora să depășească ipotezele preconizate în mod expres” de această dispoziție ( 89 ). Or, a interpreta noțiunea „faptă prejudiciabilă” într‑un mod atât de larg precum sugerează guvernul ceh și Comisia ar echivala tocmai cu a aplica această dispoziție într‑o ipoteză pe care aceasta nu o preconizează în mod expres, și anume cea a îmbogățirii fără justă cauză ( 90 ).

84.

În al doilea rând, nu suntem convinși că obiectivele de proximitate și de bună administrare a justiției care stau la baza articolului 5 punctul 3 din Regulamentul Bruxelles I ( 91 ) necesită o interpretare diferită.

85.

Astfel, pe lângă faptul că aceste obiective nu permit, în orice caz, îndepărtarea de termenii articolului 5 punctul 3 menționat, avem îndoieli că există, în speță, o legătură „deosebit de strânsă” între cererea în discuție în litigiul principal și instanța croată sesizată de apelanta din litigiul principal și, prin urmare, că această instanță este în mod necesar mai aptă decât instanțele germane să se pronunțe cu privire la afirmațiile acestei societăți, și anume să stabilească dacă sunt îndeplinite condițiile unei asemenea îmbogățiri ( 92 ), în special în ceea ce privește colectarea și evaluarea elementelor de probă pertinente în această privință.

86.

Instanța de trimitere, căreia i se alătură guvernul ceh și Comisia, consideră că aceasta este situația pentru motivul că faptul generator al îmbogățirii, și anume procedura de executare inițiată de predecesoarea societății BP EUROPA, a avut loc în Croația. Toate elementele de fapt pertinente ar fi astfel legate de această țară, în timp ce numai domiciliul intimatei din litigiul principal se află în Germania.

87.

Cu toate acestea, pentru a se pronunța cu privire la o cerere de restituire întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, trebuie, înainte de toate, să se stabilească dacă a existat tocmai o asemenea îmbogățire. Astfel, nu instanțele de la locul în care a survenit faptul generator al îmbogățirii, ci, la alegere, cele de la locul în care se pretinde că pârâtul s‑a îmbogățit sunt acelea care par cele mai apte să se pronunțe cu privire la o asemenea cerere.

88.

Prin analogie, articolul 10 alineatul (3) din Regulamentul Roma II prevede că, dacă o îmbogățire fără justă cauză s‑a produs în lipsa unui raport preexistent între părți, iar acestea nu își au reședința obișnuită în aceeași țară, legea aplicabilă obligației necontractuale care rezultă din aceasta este legea țării în care „s‑a produs îmbogățirea fără justă cauză”. Astfel, nu este vizată țara în care a survenit faptul generator al îmbogățirii, ci țara în care pârâtul a obținut beneficiul economic în discuție. În cazul unui transfer de fonduri într‑un cont bancar, precum în speță, țara îmbogățirii este cea în care se află instituția bancară la care este înregistrat acest cont ( 93 ).

89.

Or, este probabil că, în speță, acest loc se află în Germania ( 94 ). Prin urmare, instanțele din statul membru de domiciliu al pârâtului, în măsura în care corespund locului în care este obținută îmbogățirea, sunt cele mai în măsură să aprecieze caracterul real al acestei îmbogățiri ( 95 ). Reiese, în opinia noastră, că, în general, nu există o legătură „deosebit de strânsă” între cererile întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză și o altă instanță decât cea de la domiciliul pârâtului ( 96 ).

90.

De altfel, dezagrementul practic, pentru HRVATSKE ŠUME, de a trebui să acționeze în justiție BP EUROPA în fața instanțelor din statul membru de domiciliu al acesteia din urmă, dezagrement care, amintim, provine din voința legiuitorului Uniunii ( 97 ), este compensat de un avantaj procedural: presupunând că cererea este întemeiată și în măsura în care patrimoniul intimatei din litigiul principal se află în Germania, apelanta din litigiul principal va dispune deja de un titlu executoriu național pentru a recupera cuantumul în litigiu (hotărârea care va fi pronunțată de instanțele germane) în loc să trebuiască să recurgă la procedura de exequatur pentru a fi declarată executorie, în acest stat membru, o eventuală hotărâre croată ( 98 ).

91.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la prima întrebare adresată de Visoki trgovački sud Republike Hrvatske (Curtea Comercială de Apel, Croația) după cum urmează:

Articolul 5 punctul 1 și articolul 5 punctul 3 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială trebuie interpretate în sensul că o cerere de restituire întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză: