12.2.2018   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 52/14

1)

Articolul 3 alineatele (1) și (2) din Directiva 2010/13/UE (1) a Parlamentului European și a Consiliului din 10 martie 2010 privind coordonarea anumitor dispoziții stabilite prin acte cu putere de lege sau acte administrative în cadrul statelor membre cu privire la furnizarea de servicii mass-media audiovizuale vizează numai cazurile în care un stat membru receptor urmărește să suspende transmisiile și/sau retransmisiile de televiziune sau vizează și alte măsuri luate de un stat membru receptor în vederea restricționării în alt mod a liberei recepționări a programelor și a transmiterii acestora?

2)

Considerentul (8) al Directivei 2010/13/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 10 martie 2010 privind coordonarea anumitor dispoziții stabilite prin acte cu putere de lege sau acte administrative în cadrul statelor membre cu privire la furnizarea de servicii mass-media audiovizuale și articolul 3 alineatele (1) și (2) din aceasta trebuie interpretate în sensul că interzic statelor membre receptoare, după ce acestea au stabilit că materialul menționat la articolul 6 din această directivă a fost publicat, transmis spre difuzare și difuzat în cadrul unui program de televiziune redifuzat și/sau difuzat prin internet dintr-un stat membru al Uniunii Europene, să ia o decizie, fără a fi îndeplinite condițiile prevăzute de articolul 3 alineatul (2) din directivă, precum cea prevăzută la articolul 33 alineatul 11 și la articolul 33 alineatul 12 punctul 1) din Legea lituaniană privind furnizarea de informații către public, și anume o decizie care impune reemițătorilor care desfășoară activități pe teritoriul statului membru receptor și altor persoane care furnizează servicii de difuzare a programelor de televiziune prin internet să stabilească, cu titlu provizoriu, că programul de televiziune poate fi redifuzat și/sau difuzat prin internet numai în cadrul unor pachete de programe de televiziune care sunt supuse plăţii unei taxe suplimentare?