1. 

Prezenta cerere de decizie preliminară a fost formulată în cadrul executării în Țările de Jos a unui mandat european de arestare emis de o instanță poloneză împotriva domnului Dworzecki. Acest mandat european de arestare privește executarea a trei pedepse privative de libertate, una dintre ele fiind pronunțată în urma unui proces la care domnul Dworzecki nu s‑a prezentat în persoană.

2. 

Prezenta cauză ridică în principal problema dacă se poate considera că notificarea unei citații către o persoană majoră (în speță, bunicul domnului Dworzecki), membru al gospodăriei care locuiește la adresa desemnată de persoana solicitată, îndeplinește condiția prevăzută la articolul 4a alineatul (1) litera (a) punctul (i) din Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre ( 2 ), astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009 ( 3 ) (denumită în continuare „decizia‑cadru”).

3. 

Prezenta trimitere preliminară invită Curtea să analizeze interpretarea anumitor noțiuni conținute în articolul 4a din decizia‑cadru. Răspunsul la întrebările adresate va permite să se precizeze competența instanței de executare în materia verificării circumstanțelor care conduc la aplicarea posibilităților alternative prevăzute la articolul 4a alineatul (1) din decizia‑cadru.

4.

Potrivit articolului 1 alineatul (2) din decizia‑cadru, „[s]tatele membre execută orice mandat european de arestare, pe baza principiului recunoașterii reciproce și în conformitate cu dispozițiile prezentei decizii‑cadru”. Conform alineatului (3) al aceleiași dispoziții, decizia‑cadru „nu poate avea ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor fundamentale și a principiilor juridice fundamentale, astfel cum sunt acestea consacrate de articolul 6 [UE]”.

5.

Decizia‑cadru 2009/299 a modificat Decizia‑cadru 2002/584. Aceasta a abrogat printre altele articolul 5 alineatul (1) din decizia‑cadru menționată și a introdus un nou articol 4a, privind deciziile pronunțate în urma unui proces la care persoana nu a fost prezentă în persoană.

6.

Considerentul (4) al Deciziei‑cadru 2009/299 are următorul conținut:

„[…] este necesar să se prevadă temeiuri clare și comune pentru nerecunoașterea deciziilor care au fost pronunțate în urma unui proces la care persoana în cauză nu a fost prezentă în persoană. Prezenta decizie‑cadru este destinată precizării definiției acestor temeiuri comune care să permită autorității de executare să execute decizia în pofida absenței persoanei în cauză de la proces, respectându‑se pe deplin dreptul persoanei la apărare. Prezenta decizie‑cadru nu este destinată reglementării formelor și metodelor, inclusiv a cerințelor procedurale care sunt folosite pentru obținerea rezultatelor menționate în prezenta decizie‑cadru, aceasta fiind o chestiune de legislație națională a statelor membre.”

7.

Considerentul (7) al Deciziei‑cadru 2009/299 precizează:

„Recunoașterea și executarea unei decizii care a fost pronunțată în urma unui proces la care persoana în cauză nu a fost prezentă în persoană nu ar trebui refuzate în cazul în care aceasta din urmă a fost citată personal și, prin urmare, informată cu privire la data și locul stabilite pentru procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia sau în cazul în care persoana în cauză a primit efectiv, prin alte mijloace, o informare oficială cu privire la data și locul stabilite pentru respectivul proces, în așa fel încât s‑a determinat fără echivoc faptul că persoana în cauză a avut cunoștință de procesul stabilit. În acest context, se înțelege că persoana ar fi trebuit să primească informațiile respective «în timp util», aceasta însemnând cu suficient de mult timp înainte pentru a‑i permite persoanei să participe la proces și să își exercite efectiv dreptul la apărare.”

8.

Potrivit considerentului (8) al Deciziei‑cadru 2009/299:

„Dreptul la un proces echitabil al persoanei acuzate este garantat de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, astfel cum a fost interpretată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Acest drept include dreptul persoanei în cauză de a fi prezentă în persoană la proces. Pentru a‑și exercita acest drept, persoana în cauză trebuie să aibă cunoștință de procesul stabilit. În conformitate cu prezenta decizie‑cadru, informarea persoanei cu privire la proces ar trebui să fie asigurată de fiecare stat membru în conformitate cu legislația națională proprie, prin aceasta înțelegându‑se că statul membru respectiv trebuie să respecte cerințele convenției respective. În conformitate cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, atunci când se analizează dacă modul în care au fost furnizate informațiile este suficient pentru a asigura informarea persoanei cu privire la proces, o atenție deosebită ar putea fi acordată, acolo unde este cazul, și eforturilor depuse de către persoana în cauză pentru a primi informațiile ce i‑au fost adresate.”

9.

Articolul 4a din decizia‑cadru are următorul cuprins:

„(1)   Autoritatea judiciară de executare poate refuza, de asemenea, executarea mandatului european de arestare emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri privative de libertate, în cazul în care persoana nu a fost prezentă în persoană la procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia, cu excepția cazului în care mandatul european de arestare precizează că persoana, în conformitate cu alte cerințe procedurale definite în legislația națională a statului membru emitent:

sau

sau

sau

[…]”

10.

Legea privind predarea (Overleveringswet, denumită în continuare „OLW”) transpune în dreptul neerlandez decizia‑cadru. Articolul 12 din OLW pune în aplicare articolul 4a alineatul (1) din decizia‑cadru și prevede că:

„Predarea nu este autorizată atunci când mandatul european de arestare urmărește punerea în executare a unei hotărâri judecătorești, dacă persoana acuzată nu a fost prezentă în persoană la procesul în urma căruia a fost pronunțată hotărârea, cu excepția cazului în care mandatul european de arestare precizează, în conformitate cu cerințele procedurale ale statului membru emitent, că:

[…]”

11.

La 30 noiembrie 2015, rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam, Țările de Jos) a fost sesizat de officier van justitie bij de rechtbank (Ministerul Public de pe lângă Tribunal) cu o cerere privind executarea unui mandat european de arestare emis la 4 februarie 2015 de Sąd Okręgowy w Zielonej Górze (Tribunalul Regional din Zielona Góra, Polonia) privind arestarea și predarea domnului Dworzecki.

12.

Mandatul de arestare a fost emis în vederea executării în Polonia a trei pedepse privative de libertate aplicate prin trei hotărâri pronunțate la 12 martie 2007 (hotărârea I), la 22 iunie 2010 (hotărârea II) și la 2 iunie 2011 (hotărârea III). Pedepsele au o durată de 2 ani (din care rămân de executat 7 luni și 12 zile), de 8 luni și, respectiv, de 6 luni ( 4 ).

13.

Din cuprinsul literei (d) a mandatului european de arestare reiese că domnul Dworzecki nu s‑a prezentat în persoană la procesul în urma căruia a fost pronunțată hotărârea II. De asemenea, autoritatea judiciară emitentă a bifat punctul 1 litera b) din formularul de mandat de arestare (corespunzător punctului 3.1b. din formularul anexat la decizia‑cadru), aplicabil în cazurile în care „persoana nu a fost citată personal, dar a primit efectiv prin alte mijloace o informare oficială cu privire la data și locul stabilite pentru acest proces, în așa fel încât s‑a stabilit fără echivoc faptul că persoana în cauză a avut cunoștință de procesul stabilit și a fost informată că poate fi pronunțată o decizie în cazul în care nu se prezintă la proces”.

14.

În temeiul „informații[lor] cu privire la modul în care a fost îndeplinită condiția”, prevăzute la punctul 4 al literei (d) din formularul anexat la decizia‑cadru, autoritatea judiciară emitentă a precizat după cum urmează:

„Citația a fost trimisă la adresa indicată de domnul Pawel Dworzecki pentru notificare și a fost primită de o persoană majoră care locuiește la această adresă, bunicul domnului Pawel Dworzecki, în conformitate cu articolul 132 din Codul de procedură penală, care prevede că, «în lipsa destinatarului, actul de procedură trebuie comunicat unei persoane majore, membră a gospodăriei destinatarului, iar în lipsa unei persoane majore membre a gospodăriei, actul de procedură poate fi comunicat și proprietarului sau portarului sau primarului localității, cu condiția ca aceste persoane să se angajeze să predea notificarea destinatarului său». O copie a hotărârii a fost de asemenea trimisă la aceeași adresă și primită de o persoană majoră care locuiește la această adresă. În plus, domnul Paweł Dworzecki și‑a recunoscut vinovăția și a acceptat anticipat pedeapsa propusă de Ministerul Public.”

15.

Domnul Dworzecki se află în detenție în Țările de Jos în așteptarea, pe de o parte, a predării efective – autorizată deja – pentru hotărârile I și III și, pe de altă parte, a deciziei instanței de trimitere cu privire la hotărârea II.

16.

Instanța de trimitere arată că, contrar dispozițiilor articolului 4a alineatul (1) din decizia‑cadru, articolul 12 din OLW prevede un motiv imperativ de refuz al executării în cazul în care persoana solicitată nu s‑a prezentat în persoană la procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia care stă la baza mandatului de arestare.

17.

Din decizia de trimitere reiese că, în trecut, rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam) a interpretat teza „în conformitate cu cerințele procedurale ale statului membru emitent”, care precedă literele a)-d) ale articolului 12 din OLW ( 5 ), în sensul că revine legislației statului membru emitent al mandatului european de arestare sarcina de a stabili dacă situațiile de fapt în discuție se încadrează în unul dintre cazurile enumerate la această dispoziție. Totuși, instanța de trimitere ridică în prezent, astfel cum demonstrează întrebările sale preliminare, problema compatibilității unei asemenea interpretări cu decizia‑cadru.

18.

În aceste condiții, rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

utilizate la articolul 4a alineatul (1) litera (a) din [decizia‑cadru], sunt noțiuni autonome de drept al Uniunii?

intră sub incidența uneia dintre cele două noțiuni autonome avute în vedere la prima întrebare?”

19.

Instanța de trimitere a solicitat ca prezenta trimitere preliminară să fie supusă procedurii de urgență prevăzute la articolul 107 din Regulamentul de procedură al Curții. Aceasta a motivat cererea respectivă subliniind că domnul Dworzecki este privat în prezent de libertate în așteptarea, pe de o parte, a predării sale efective – autorizată deja de instanța de trimitere pentru două dintre cele trei hotărâri – și, pe de altă parte, a deciziei acesteia privind hotărârea rămasă. Instanța de trimitere subliniază că termenul de răspuns pe care îl are Curtea are o incidență directă și determinantă asupra duratei detenției domnului Dworzecki.

20.

Camera a patra a Curții a hotărât la 10 martie 2016 să admită cererea instanței de trimitere având ca obiect judecarea prezentei trimiteri preliminare potrivit procedurii de urgență.

21.

Domnul Dworzecki, guvernul neerlandez și Comisia Europeană au depus observații scrise. La ședința care a avut loc la 14 aprilie 2016, pe lângă persoanele citate anterior, guvernele polonez și al Regatului Unit au formulat de asemenea observații orale.

22.

Prin intermediul primei întrebări preliminare, instanța de trimitere urmărește să afle în esență dacă interpretarea anumitor noțiuni conținute în articolul 4a alineatul (1) litera (a) punctul (i) din decizia‑cadru trebuie stabilită doar printr‑o trimitere la dreptul național al statului membru emitent sau dacă este vorba despre noțiuni autonome ale dreptului Uniunii. În această a doua ipoteză, instanța de trimitere solicită Curții, prin intermediul celei de a doua întrebări, să se pronunțe cu privire la interpretarea care trebuie dată noțiunilor conținute în această dispoziție având în vedere circumstanțele speței.

23.

Cu titlu introductiv, trebuie subliniat că la baza prezentei cauze stă problema transformării prin legislația națională a unui motiv facultativ de neexecutare într‑un motiv obligatoriu. Această problemă importantă nu a fost examinată încă de către Curte, aceasta din urmă având doar ocazia să se pronunțe cu privire la posibilitatea statelor membre de a limita situațiile în care autoritățile judiciare de executare pot refuza să predea o persoană căutată ( 6 ). Cu toate acestea, întrucât problema respectivă, pe de o parte, nu a dat naștere unei argumentări susținute din partea statelor membre și, pe de altă parte, nu constituie un element necesar pentru a da un răspuns util instanței de trimitere în speță, nu o vom aborda în prezentele concluzii.

24.

Prima întrebare adresată de instanța de trimitere distinge două posibilități care în aparență se exclud reciproc: fie este vorba despre noțiuni „autonome de drept al Uniunii” – al căror conținut și a căror interpretare sunt, în consecință, stabilite în mod uniform de dreptul Uniunii, care armonizează în mod implicit legislațiile naționale –, fie aceste noțiuni au fost concepute prin referire la dreptul național ( 7 ).

25.

Toate observațiile scrise și orale depuse în fața Curții susțin că noțiunile conținute în articolul 4a alineatul (1) litera (a) punctul (i) din decizia‑cadru constituie noțiuni autonome de drept al Uniunii.

26.

În opinia noastră, o distincție realizată de asemenea între, pe de o parte, noțiunile autonome de drept al Uniunii și, pe de altă parte, cele care fac trimitere la dreptul național nu permite să se înțeleagă în mod corect problematica subiacentă prezentei întrebări preliminare. Astfel, dispoziția în litigiu nu pare să urmeze în mod evident o asemenea dihotomie. Întrebarea adresată de instanța de trimitere are în vedere ansamblul noțiunilor incluse în articolul 4a alineatul (1) litera (a) punctul (i) din decizia‑cadru, care constituie prima dintre excepțiile de la motivul facultativ de neexecutare prevăzut de această dispoziție. Ar părea artificial să se considere această dispoziție ca fiind un ansamblu de noțiuni autonome juxtapuse. Ne aflăm mai degrabă în prezența unor cerințe minime sau a unor garanții independente sau autonome ale dreptului Uniunii care enunță, sub forma unor situații de fapt detaliate, excepții de la posibilitatea de nerecunoaștere prevăzută la articolul 4a alineatul (1) din decizia‑cadru. Astfel cum arată Comisia, considerentele Deciziei‑cadru 2009/299 dovedesc intenția legiuitorului de a stabili „temeiuri clare și comune pentru nerecunoaștere” și „soluții comune” ( 8 ) privind deciziile pronunțate în lipsă.

27.

Astfel, articolul 4a alineatul (1) din decizia‑cadru prevede un motiv facultativ de neexecutare atunci când persoana nu a fost prezentă la proces. Există totuși patru excepții care privează autoritatea judiciară de executare de posibilitatea de a refuza executarea mandatului european de arestare ( 9 ). Aceste situații sunt prevăzute la articolul 4a alineatul (1) din decizia‑cadru, care precizează condițiile în care autoritatea de executare trebuie să execute decizia în pofida absenței persoanei în cauză de la proces ( 10 ).

28.

Acest sistem impune o cooperare între autoritățile judiciare emitente și de executare întemeiată pe încredere reciprocă. În practică, revine autorității judiciare emitente sarcina să indice în mandatul de arestare – în conformitate cu formularul anexat la decizia‑cadru, astfel cum a fost modificat prin Decizia‑cadru 2009/299 – maniera în care garanțiile prevăzute la articolul 4a au fost respectate. Atunci când autoritatea emitentă bifează caseta care specifică dacă persoana în cauză nu a fost prezentă în persoană la procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia, aceasta trebuie să precizeze în mod explicit dacă persoana în cauză a fost citată personal [punctul 3.1a din formularul anexă la decizia‑cadru] sau, în caz contrar, dacă a primit efectiv prin alte mijloace o informare oficială [punctul 3.1b din acest formular]. În această a doua ipoteză, autoritatea emitentă trebuie să indice (conform punctului 4 din formularul respectiv) modul în care a fost îndeplinită această condiție. Acest lucru implică în mod necesar o descriere a faptelor, precum și calificarea juridică a anumitor elemente, în conformitate cu aprecierea autorității emitente.

29.

Faptul că autoritatea emitentă este obligată să indice aceste informații factuale la punctul 4 din formular confirmă rolul de control sau de verificare recunoscut autorității de executare. Astfel, informațiile conținute în mandatul european de arestare privind maniera în care persoana în cauză a fost informată permit autorității de executare să își exercite prerogativele în materie de refuz al executării prin intermediul unei examinări independente a condițiilor și a garanțiilor prevăzute la articolul 4a alineatul (1) din decizia‑cadru. Acest control independent efectuat de autoritatea de executare trebuie asigurat în lumina conținutului autonom al garanțiilor precise și comune enunțate prin excepțiile de la motivul facultativ de nerecunoaștere prevăzut la acest articol 4a.

30.

Trebuie subliniat că rolul de control independent efectuat de autoritatea de executare se limitează la o verificare a calificării juridice [punctele 3.1b, 3.2 sau 3.3 din formular] a faptelor astfel cum au fost prezentate de autoritatea emitentă (punctul 4 din formular). Contrar argumentelor invocate la ședință de către guvernele neerlandez și al Regatului Unit, aceasta nu înseamnă că autoritatea de executare poate contesta faptele stabilite de autoritatea emitentă. Decurge astfel din principiul încrederii reciproce – dar și din economia mijloacelor în materie judiciară – că autoritatea de executare este legată de faptele prezentate de autoritatea emitentă.

31.

În ceea ce privește consecințele practice care decurg din garanțiile prevăzute de a doua parte a alternativei care figurează la articolul 4a alineatul (1) litera (a) punctul (i) din decizia‑cadru, se poate concluziona că, în pofida faptului că autoritatea emitentă a indicat la punctul 3 din formularul privind mandatul european de arestare că persoana în cauză care nu a fost citată personal a primit efectiv, prin alte mijloace, o informare oficială, este posibil ca autoritatea de executare să verifice dacă condițiile speciale comune prevăzute de această dispoziție sunt îndeplinite, ținând seama de informațiile oferite la punctul 4 din formular de către autoritatea emitentă.

32.

Astfel, din sistemul conceput de decizia‑cadru în desfășurarea sa practică reiese că excepțiile enumerate la articolul 4a alineatul (1) litera (a) punctul (i) din decizia‑cadru constituie garanții autonome care enunță condițiile minime impuse de dreptul Uniunii, a căror respectare este controlată de autoritățile de executare. În acest sens, cerințele menționate au fost definite în decizia‑cadru în mod autonom și comun statelor membre.

33.

Astfel, existența unor garanții autonome comune prevăzute la articolul 4a alineatul (1) literele (a)-(d) din decizia‑cadru constituie tocmai elementul care face posibilă instituirea prin acest articol a unui sistem care favorizează recunoașterea reciprocă, respectând totodată dreptul la apărare. În lumina acestor două obiective, decizia‑cadru definește consecințele juridice ale actelor procedurale ale statelor membre fără a prevedea totuși modalități procedurale concrete.

34.

Astfel, reiese cu claritate din conținutul deciziei‑cadru, precum și din considerentele Deciziei‑cadru 2009/299 că regimul instituit de dreptul Uniunii cu privire la aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul deciziilor pronunțate în lipsă nu are ca obiect armonizarea normelor procedurale ale statelor membre. În primul rând, trimiterea la „alte cerințe procedurale” prevăzută la articolul 4a alineatul (1) din decizia‑cadru arată că această dispoziție prevede doar un conținut procedural minim care trebuie completat de dreptul procedural național ( 11 ). În al doilea rând, considerentul (4) al Deciziei‑cadru 2009/299 evidențiază cu claritate faptul că această decizie‑cadru „nu este destinată reglementării formelor și metodelor, inclusiv a cerințelor procedurale care sunt folosite pentru obținerea rezultatelor menționate în prezenta decizie‑cadru, aceasta fiind o chestiune de legislație națională a statelor membre” ( 12 ).

35.

Rezultă că modalitățile procedurale, în special cele referitoare la notificarea sau comunicarea actelor de procedură, continuă să fie reglementate de dreptul național, în conformitate, de altfel, cu principiul autonomiei procedurale a statelor membre și cu natura juridică a deciziilor‑cadru. De asemenea, articolul 4a alineatul (1) din decizia‑cadru prevede doar cerințe minime sub forma unor condiții de fapt care trebuie îndeplinite și lasă dreptului național alegerea modalităților procedurale.

36.

În consecință, este necesar să se răspundă la prima întrebare preliminară că articolul 4a alineatul (1) litera (a) punctul (i) din decizia‑cadru trebuie interpretat în sensul că acesta conține garanții minime autonome a căror respectare trebuie verificată în mod independent de către autoritatea judiciară de executare în vederea executării unui mandat european de arestare emis în scopul executării unei decizii pronunțate fără ca persoana în cauză să se fi prezentat în persoană la proces.

37.

Prin intermediul celei de a doua întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită Curții, în primul rând, să se pronunțe cu privire la interpretarea care trebuie dată în general noțiunilor conținute în articolul 4a alineatul (1) litera (a) punctul (i) din decizia‑cadru. În al doilea rând, instanța de trimitere solicită Curții să stabilească dacă o situație precum cea din prezenta cauză ține de una dintre cele două situații prevăzute de această dispoziție. După câteva considerații cu caracter general, vom examina particularitățile ipotezelor prevăzute de dispoziția în litigiu în raport cu circumstanțele speței.

38.

Importanța fundamentală, în dreptul Uniunii în general și în economia deciziei‑cadru în special, a principiului încrederii reciproce și a principiului – strâns legat de acesta – al recunoașterii reciproce nu ridică niciun fel de îndoieli ( 13 ). Curtea a reamintit în numeroase rânduri că principiul recunoașterii reciproce, care constituie „piatra de temelie” a cooperării judiciare, implică în special obligația statelor membre de a da curs în principiu unui mandat european de arestare ( 14 ). În consecință, acestea din urmă nu pot refuza să execute un asemenea mandat decât în cazurile de neexecutare obligatorie sau facultativă, enumerate în mod exhaustiv la articolele 3-4a din decizia‑cadru. În plus, executarea mandatului european de arestare nu poate fi supusă decât uneia dintre condițiile limitativ prevăzute la articolul 5 ( 15 ). Astfel, deși statele membre dispun de o marjă de apreciere certă atunci când transpun aceste dispoziții în dreptul lor intern, ele nu pot să extindă înțelesul lor dincolo de cel care decurge dintr‑o interpretare uniformă ( 16 ).

39.

În ceea ce privește articolul 4a alineatul (1) din decizia‑cadru, reiese din considerentul (3) al Deciziei‑cadru 2009/299 că legiuitorul Uniunii a intenționat să pună capăt situației prevăzute la articolul 5 din versiunea inițială a Deciziei‑cadru 2002/584, potrivit căruia revenea autorității de executare sarcina de a aprecia dacă asigurările date în ceea ce privește posibilitatea de a solicita rejudecarea cauzei erau suficiente ( 17 ).

40.

Cu toate acestea, existența unor motive de neexecutare dovedește faptul că principiul recunoașterii reciproce nu implică o obligație absolută de executare a mandatului de arestare ( 18 ). În special, articolul 4a din decizia‑cadru constituie un motiv de neexecutare legat în mod explicit de dreptul la apărare în cursul unui proces care a condus la o condamnare în lipsă ( 19 ). În acest context, articolul 4a alineatul (1) din decizia‑cadru prevede cerințe autonome de protecție a dreptului la apărare care permit să se asigure executarea mandatului de arestare chiar și în cazul în care persoana în cauză nu se prezintă la proces. Astfel, deși Decizia‑cadru 2009/299 a permis o evoluție certă în sensul recunoașterii reciproce, această evoluție a fost posibilă prin integrarea unor garanții esențiale minime și autonome stabilite de dreptul Uniunii.

41.

În consecință, principiul recunoașterii reciproce nu poate ghida ca atare interpretarea articolului 4a alineatul (1) litera (a) din decizia‑cadru, dat fiind că această dispoziție constituie o excepție de la posibilitatea de a aplica un motiv de neexecutare a cărui existență are legătură în mod explicit cu respectarea drepturilor fundamentale. De asemenea, particularitățile acestei dispoziții speciale trebuie să stabilească interpretarea ei.

42.

În primul rând, este cert că este vorba despre o dispoziție care descrie în mod detaliat anumite condiții de fapt care trebuie îndeplinite.

43.

În al doilea rând, trebuie să se țină seama de faptul că această dispoziție se înscrie în domeniul specific al dreptului penal, ceea ce justifică existența unor garanții crescute ( 20 ).

44.

În al treilea rând, această dispoziție este strâns legată de drepturile fundamentale precum dreptul la apărare și dreptul la o cale de atac efectivă prevăzute la articolele 47 și 48 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

45.

În această privință, astfel cum arată Comisia, articolul 4a alineatul (1) litera (a) punctul (i) din decizia‑cadru trebuie interpretat mai ales în raport cu obiectivul respectării drepturilor persoanei acuzate, îmbunătățind totodată recunoașterea reciprocă a deciziilor judiciare ( 21 ). Obiectivul protecției drepturilor persoanelor acuzate reiese și din considerentele (1) și (8) ale Deciziei‑cadru 2009/299, care exprimă intenția de a pune în aplicare un sistem conform cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

46.

Potrivit acestei jurisprudențe, dreptul de a se înfățișa – care decurge din obiectivul și din scopul întregului articol 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”) ( 22 ) – nu este absolut și, în anumite condiții, persoana acuzată poate renunța la el din proprie inițiativă, în mod expres sau tacit, dar neechivoc. Astfel, s‑a statuat că o procedură care se desfășoară în lipsa inculpatului nu este incompatibilă în sine cu articolul 6 din CEDO. Aceasta este situația în special atunci când inculpatul poate obține ulterior o nouă hotărâre judecătorească după ascultarea sa și atunci când s‑a stabilit că a renunțat la dreptul său de a se înfățișa și de a se apăra sau a avut intenția să se sustragă de la judecată ( 23 ).

47.

Curtea a avut deja ocazia să se pronunțe cu privire la compatibilitatea sistemului definit de articolul 4a din decizia‑cadru cu articolele 47 și 48 din cartă. În Hotărârea Melloni, Curtea a evidențiat faptul că legiuitorul Uniunii a reținut o soluție care constă în prevederea exhaustivă a cazurilor în care trebuie să se considere că executarea unui mandat european de arestare emis în scopul executării unei hotărâri pronunțate în lipsă nu aduce atingere dreptului la apărare ( 24 ).

48.

Obiectivul general al deciziei‑cadru – și anume să faciliteze și să accelereze cooperarea judiciară ( 25 ) – trebuie să fie, așadar, pus în balanță cu obiectivul specific al respectării dreptului persoanei acuzate de a se prezenta în persoană la proces, care stă la baza articolului 4a, introdus prin Decizia‑cadru 2009/299.

49.

În concluzie, pentru cele trei motive arătate mai sus, nu este posibil să se fi utilizat, astfel cum procedează guvernul neerlandez, un argument întemeiat pe efectul util al deciziei‑cadru doar din perspectiva îmbunătățirii recunoașterii reciproce. Asemenea argumente nu pot fi invocate în defavoarea dreptului la apărare în cadrul procedurilor penale, chiar dacă s‑ar ajunge la o situație în care executarea mandatului de arestare ar trebui refuzată.

50.

Ca răspuns la cea de a doua întrebare preliminară litera a), considerăm că, în scopul interpretării garanțiilor comune conținute la articolul 4a din decizia‑cadru, trebuie să se rețină o interpretare literală a acestei dispoziții care ia în considerare drepturile fundamentale.

51.

Cea de a doua întrebare preliminară litera b) urmărește să stabilească dacă o situație precum cea din cauza principală îndeplinește cerințele prevăzute la articolul 4a alineatul (1) litera (a) punctul (i) din decizia‑cadru.

52.

Potrivit guvernelor neerlandez, polonez și al Regatului Unit, cerințele prevăzute la articolul 4a alineatul (1) litera (a) punctul (i) din decizia‑cadru sunt îndeplinite în speță. În schimb, Comisia consideră că a doua opțiune prevăzută de această dispoziție impune ca persoana în cauză să fi avut în mod efectiv cunoștință de data și de locul procesului, ceea ce nu se poate întemeia pe o ficțiune juridică. În consecință, Comisia consideră că din indicațiile furnizate de autoritatea judiciară emitentă nu reiese că s‑a stabilit fără echivoc că persoana în cauză a avut cunoștință de locul și de data stabilite pentru proces. Domnul Dworzecki arată la rândul său că din motivarea adusă de autoritatea emitentă nu reiese că au fost îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 132 din Codul de procedură penală polonez.

53.

Trebuie arătat cu titlu introductiv că revine doar instanței naționale sarcina de a aprecia elementele de fapt de care dispune. Cu toate acestea, trebuie reamintit, asemenea guvernelor neerlandez și polonez, că într‑o situație precum cea din litigiul principal, atunci când o instanță de executare consideră că informațiile transmise de statul membru emitent nu sunt suficiente, aceasta trebuie să solicite autorității judiciare emitente să îi transmită în cel mai scurt timp informații suplimentare ( 26 ), conform articolului 15 alineatul (2) din decizia‑cadru ( 27 ).

54.

În acest context, analiza noastră va preciza criteriile care pot rezulta din articolul 4a alineatul (1) litera (a) punctul (i) din decizia‑cadru pentru a permite instanței de trimitere să aprecieze circumstanțele speței.

55.

Articolul 4a alineatul (1) litera (a) punctul (i) din decizia‑cadru face trimitere în mod clar la două situații: persoana în cauză trebuie fie să fi fost „citată personal”, fie să fi „primit efectiv, prin alte mijloace, o informare oficială […]”. Considerentul (7) al Deciziei‑cadru 2009/299, precum și însăși structura formularului anexat confirmă această distincție.

56.

Potrivit primei părți a alternativei, persoana în cauză trebuie să fi fost citată personal și, prin urmare, să fi fost informată cu privire la data și locul stabilite pentru proces. Astfel cum reiese din textul articolului 4a alineatul (1) din decizia‑cadru, subiectul citării personale este, fără îndoială, persoana în cauză.

57.

În consecință, faptul că stabilirea modalităților procedurale de citare aparține statelor membre nu este suficientă pentru a se reține o interpretare a noțiunii „citare personală” care s‑ar întemeia pe o ficțiune potrivit căreia o notificare adresată unei alte persoane decât persoana în cauză ar putea fi considerată citare personală.

58.

Astfel cum au arătat Comisia și guvernele neerlandez și polonez, o citare indirectă nu poate echivala cu o citare personală. Acest lucru ar fi nu numai contrar uzanței și sensului obișnuit al expresiei în limbajul comun, precum și juridic (care presupune ca citarea personală să fi avut loc în mod „direct”), însă ar fi, astfel cum arată guvernul polonez, și incoerent în raport cu articolul 4a alineatul (1) litera (a) punctul (i) din decizia‑cadru, care prevede o a doua situație în care informarea poate fi efectuată „prin alte mijloace”.

59.

În sfârșit, este clar că sarcina de a dovedi că o citare personală a avut loc într‑adevăr revine autorităților statului membru emitent. În consecință, astfel cum arată Comisia, autoritatea judiciară emitentă poloneză a bifat în mod corect punctul corespunzător punctului 3.1b din formular, întrucât aceasta nu a considerat, în cauza principală, că persoana respectivă fusese citată personal.

60.

A doua parte a alternativei prevăzute la articolul 4a alineatul (1) litera (a) din decizia‑cadru are în vedere situația în care persoana în cauză „a primit efectiv, prin alte mijloace, o informare oficială cu privire la data și locul stabilite pentru respectivul proces, în așa fel încât s‑a stabilit fără echivoc faptul că persoana în cauză a avut cunoștință de procesul stabilit”.

61.

Conținutul acestei dispoziții arată cu claritate că se impune un rezultat factual lipsit de ambiguitate.

62.

Garanțiile specifice prevăzute de această dispoziție privesc astfel modalitățile informării – aceasta trebuie să fie oficială, și nu numai circumstanțială sau informală –, conținutul său – aceasta trebuie să includă data și locul procesului –, și rezultatul său – persoana în cauză trebuie să primească efectiv, o informare, în așa fel încât faptul de a fi avut cunoștință de procesul prevăzut să fi fost stabilit fără echivoc.

63.

În consecință, toate aceste condiții trebuie să fie îndeplinite în mod cumulativ. Astfel, faptul că a avut „cunoștință” de proces nu pune capăt obligației de a furniza o informare oficială și efectivă cu privire la data și locul acestuia.

64.

În plus, nu avem niciun fel de îndoieli, astfel cum a admis guvernul neerlandez la ședință, că sarcina de a dovedi că o informare oficială și efectivă a fost furnizată revine autorităților statului membru emitent. În sfârșit, astfel cum reiese din observațiile Comisiei din ședință, această a doua parte a alternativei este supusă unor cerințe cu atât mai ridicate cu privire la rezultatul care trebuie atins, cu cât aceasta oferă numeroase posibilități în ceea ce privește mijloacele de atingere a acestui rezultat.

65.

Statele membre care au depus observații în prezenta cauză au considerat că cerințele prevăzute la articolul 4a alineatul (1) litera (a) punctul (i) a doua parte din decizia‑cadru erau îndeplinite în speță, date fiind, pe de o parte, lipsa de diligență din partea domnului Dworzecki și, pe de altă parte, informațiile conținute în mandatul de arestare, care arată că domnul Dworzecki „și‑a recunoscut vinovăția și a acceptat anticipat pedeapsa propusă de Ministerul Public”.

66.

Pentru a ajunge la această concluzie, statele membre respective se întemeiază în special pe considerentul (8) al Deciziei‑cadru 2009/299, care, făcând trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, prevede că, „atunci când se analizează dacă modul în care au fost furnizate informațiile este suficient pentru a asigura informarea persoanei cu privire la proces, o atenție deosebită ar putea fi acordată, acolo unde este cazul, și eforturilor depuse de către persoana în cauză pentru a primi informațiile ce i‑au fost adresate”. Potrivit guvernului Regatului Unit, acest considerent dovedește intenția legiuitorului de a nu depăși nivelul de protecție garantat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În schimb, în ceea ce privește Comisia, considerentul (8) este expresia unui compromis între statele membre, prin care motivul de refuz în discuție a fost conceput, desigur, ca un motiv facultativ, însă fără a implica o reducere a garanțiilor prevăzute la articolul 4a alineatul (1) litera (a) punctul (i) din decizia‑cadru.

67.

Nu suntem de acord cu raționamentul guvernului Regatului Unit. Textul articolului 4a alineatul (1) litera (a) punctul (i) din decizia‑cadru nu prevede nicio derogare de la cerința informării oficiale și efective cu privire la data și locul procesului în cazul în care persoana în cauză ar fi avut într‑o oarecare măsură cunoștință despre acesta prin mijloace care nu îndeplinesc cerințele acestei dispoziții. În aceste condiții, valoarea interpretativă a considerentului (8) nu este pusă în discuție. Astfel, dat fiind că articolul 4a alineatul (1) din decizia‑cadru prevede un motiv de refuz facultativ, autoritățile de executare ar putea eventual să procedeze totuși la predare în cazul în care situația în litigiu nu ar fi acoperită de niciunul dintre cazurile enumerate la literele (a)-(d) ale acestui articol. Or, astfel cum subliniază în mod întemeiat Comisia, statele membre ar mai avea obligația în acest caz să respecte cerințele prevăzute în CEDO, în conformitate cu ceea ce reiese din considerentele (8) și (15) ale Deciziei‑cadru 2009/299.

68.

Astfel cum arată Comisia, informația potrivit căreia domnul Dworzecki „și‑a recunoscut vinovăția și a acceptat anticipat pedeapsa propusă de Ministerul Public” nu oferă nicio indicație în ceea ce privește data sau locul procesului și nu implică renunțarea la înfățișare.

69.

În această privință, trebuie să se arate că Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că „informarea unei persoane cu privire la acțiunile introduse împotriva sa constituie un act juridic de o asemenea importanță, încât trebuie să îndeplinească condiții de formă și de fond de natură să garanteze exercitarea efectivă a drepturilor persoanei acuzate, și că o cunoaștere vagă și neoficială nu poate fi suficientă” ( 28 ). Astfel, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în mod necesar cazuistică, furnizează exemple în care speculații privind comunicări private sau informații neoficiale nu au fost considerate ca îndeplinind garanțiile unei cunoașteri suficiente ( 29 ). De asemenea, o notificare către o altă persoană (de exemplu un avocat), în conformitate cu legea națională, necesită o diligență specială pentru a se asigura că persoana în cauză a renunțat la dreptul său de a se înfățișa ( 30 ).

70.

Desigur, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu exclude ca anumite fapte certe să poată demonstra fără echivoc că persoana acuzată cunoștea faptul că o procedură penală era în curs și că nu avea intenția să se înfățișeze sau intenționa să se sustragă de la urmărirea penală ( 31 ). Cu toate acestea, astfel cum arată Comisia, în lipsa citării personale, renunțarea la înfățișare nu se poate deduce din lipsa sa de la proces ( 32 ). De asemenea, lipsa diligenței din partea persoanei în cauză nu conduce în mod necesar la o renunțare la dreptul său de înfățișare ( 33 ). Dimpotrivă, un nivel crescut de diligență se impune instanțelor naționale atunci când persoana acuzată nu a fost citată personal ( 34 ).

71.

În orice caz, cerințele conținute în articolul 4a alineatul (1) litera (a) punctul (i) din decizia‑cadru garantează respectarea drepturilor prevăzute la articolele 47 și 48 din cartă. Cu toate că, în conformitate cu explicațiile cu privire la cartă, aceste dispoziții au același înțeles și aceeași întindere ca și articolul 6 din CEDO, acest lucru nu se opune ca dreptul Uniunii să confere o protecție mai largă în temeiul articolului 52 alineatul (3) din cartă.

72.

Curtea a considerat, în contexte diferite, că dreptul persoanei acuzate de a fi prezentă în persoană la proces nu este absolut ( 35 ).

73.

În ceea ce privește dreptul la o cale de atac efectivă și la un proces echitabil prevăzut la articolul 47 din cartă, precum și dreptul la apărare garantat de articolul 48 alineatul (2) din aceasta, Curtea a precizat în Hotărârea Melloni că situația prevăzută la articolul 4a alineatul (1) litera (a) din decizia‑cadru prevede „condițiile în care persoana în cauză trebuie să fie considerată că a renunțat în mod voluntar și neechivoc să se prezinte la proces, astfel încât executarea mandatului european de arestare în scopul executării pedepsei de către persoana condamnată în lipsă nu poate fi supusă condiției ca aceasta să poată beneficia de rejudecarea cauzei în prezența sa în statul membru emitent” ( 36 ). Rezultă că, în contextul specific al deciziei‑cadru, nu are loc o încălcare a dreptului la un proces echitabil atunci când, printre altele, persoana acuzată a fost informată cu privire la data și la locul procesului, chiar dacă nu s‑a prezentat în persoană ( 37 ).

74.

Reiese astfel în mod clar din modul de redactare a articolului 4a alineatul (1) litera (a) punctul (i) din decizia‑cadru că, în ceea ce privește acest aspect particular, dreptul Uniunii asigură o protecție mai ridicată decât CEDO prin faptul că stabilește o garanție expresă cu privire la rezultatul notificării, care trebuie să conțină astfel informații cu privire la data și locul procesului. O cunoaștere generală a urmăririi penale nu îndeplinește condițiile prevăzute de această dispoziție.

75.

Astfel, excepțiile de la posibilitatea de a refuza executarea unui mandat european de arestare, prevăzute la articolul 4a alineatul (1) din decizia‑cadru, se întemeiază pe cerințe clare și precise, care garantează un nivel de protecție ridicat tocmai pentru că acestea conduc la executarea obligatorie a mandatului european de arestare în cazul în care o decizie a fost pronunțată în lipsă.

76.

În încheiere, trebuie amintit că, din punct de vedere sistematic, aplicarea articolului 4a alineatul (1) litera (a) din decizia‑cadru implică o prezumție de renunțare la dreptul inculpatului de a se prezenta și nu îi garantează, spre deosebire de litera (d) a acestei dispoziții, un drept la rejudecarea cauzei sau la o cale de atac.

77.

Astfel cum s‑a subliniat deja, revine instanței de trimitere sarcina de a aprecia, în funcție de elementele de fapt de care dispune și în conformitate cu criteriile prevăzute mai sus, dacă s‑a stabilit fără echivoc că domnul Dworzecki a avut cunoștință de proces în timp util prin intermediul unor informări oficiale și efective cu privire la data și locul stabilite pentru acesta. Cu toate acestea, pentru a da un răspuns util instanței de trimitere și sub rezerva unor informații suplimentare primite conform articolului 15 alineatul (2) din decizia‑cadru, considerăm că o citare efectuată în maniera descrisă în cea de a doua întrebare preliminară nu poate fi considerată ca îndeplinind condiția potrivit căreia persoana în cauză trebuie să fi „primit efectiv, prin alte mijloace, o informare oficială” în sensul articolului 4a alineatul (1) litera (a) punctul (i) din decizia‑cadru, în măsura în care nu se poate stabili fără echivoc că citația a fost predată efectiv persoanei solicitate.

78.

Cu toate acestea, trebuie arătat că diferitele situații prevăzute la literele (a)-(d) ale articolului 4a alineatul (1) din decizia‑cadru constituie un ansamblu normativ care funcționează ca un sistem coerent. În consecință, în cazul în care predarea nu poate fi acordată în temeiul literei (a), este posibil să se întemeieze pe o altă situație care permite respectarea dreptului la apărare prin garantarea dreptului la exercitarea acțiunii sau la rejudecarea cauzei.

79.

Astfel, guvernul polonez a explicat că ordinea sa juridică internă prevede posibilitatea de a solicita rejudecarea cauzei. Acest element, astfel cum arată Comisia, ar putea determina eventual instanța emitentă să considere că în speță sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 4a alineatul (1) litera (d) din decizia‑cadru.

80.

În sfârșit, trebuie să se adauge de asemenea, în orice caz, că articolul 4a alineatul (1), precum și considerentul (6) al Deciziei‑cadru 2009/299 prevăd că este vorba despre condiții opționale. Nimic nu împiedică autoritatea emitentă să arate că mai multe condiții sunt îndeplinite în mod simultan, dat fiind că nu se poate considera că aceste condiții se exclud reciproc. O asemenea informare, mai exhaustivă, ar facilita astfel recunoașterea reciprocă și rapiditatea cooperării.

81.

În concluzie, din modul de redactare a dispoziției în litigiu, precum și din economia generală și din finalitatea deciziei‑cadru reiese că aplicarea articolului 4a alineatul (1) litera (a) punctul (i) din decizia‑cadru impune ca persoana în cauză să fi fost citată direct personal sau, în caz contrar, că reiese fără echivoc că persoana în cauză a avut cunoștință de procesul stabilit prin intermediul unor informări oficiale și efective cu privire la data și locul stabilite pentru acesta.

82.

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam) după cum urmează: