1

În conformitate cu Acordul de parteneriat dintre membrii grupului de state din Africa, Caraibe și Pacific, pe de o parte, și Comunitatea Europeană și statele sale membre, pe de altă parte, semnat la Cotonou la 23 iunie 2000 (JO 2000, L 317, p. 3) și aprobat în numele Comunității prin Decizia 2003/159/CE a Consiliului din 19 decembrie 2002 (JO 2003, L 65, p. 27, Ediție specială, 11/vol. 31, p. 93), cel de al nouălea Fond european de dezvoltare (FED) a instituit un program de sprijin pentru inițiativele culturale pentru cinci state din Africa, zona Caraibilor și Pacific (ACP), și anume țările africane de limbă oficială portugheză (denumite în continuare „PALOP”).

2

Statele PALOP sunt Republica Angola, Republica Capului Verde, Republica Guineea‑Bissau, Republica Mozambic și Republica Democrată São Tomé și Príncipe.

3

În cadrul programului de sprijin pentru inițiativele culturale care le era consacrat, PALOP au beneficiat de o decizie de finanțare din partea Comisiei Europene în cuantum de 3 milioane de euro, pusă în aplicare prin acordul de finanțare cu numărul de referință 9888/REG (denumit în continuare „acordul de finanțare”), semnat de Comisie la 19 decembrie 2007 și de PALOP, reprezentate de ordonatorul regional de credite al Republicii Guineea‑Bissau, la 29 februarie 2008 și intrat în vigoare în aceeași zi. Acordul menționat a încetat la 31 decembrie 2013.

4

În temeiul acordului de finanțare, la 20 iulie 2009 a fost semnat contractul de servicii cu numărul de referință FED/2009/210-646 (denumit în continuare „contractul de servicii”) între ordonatorul național de credite în cauză, și anume ministrul economiei și finanțelor din Republica Guineea‑Bissau (denumit în continuare „ordonatorul național de credite”), în calitatea sa de autoritate contractantă, și reclamanta, Transtec, care este un cabinet de consultanță în materie de dezvoltare, a cărui activitate este consacrată furnizării de servicii de cooperare tehnică în favoarea instituțiilor publice, a sectorului privat și a altor organizații în economiile emergente.

5

Contractul de servicii a fost de asemenea semnat spre avalizare de ministrul educației, culturii și științei din Republica Guineea‑Bissau, în calitate de beneficiar, și vizat de șeful delegației Uniunii Europene în Republica Guineea‑Bissau (denumit în continuare „șeful delegației”), în calitate de finanțator.

6

Unele dispoziții și anexe la contractul de servicii au făcut obiectul unor acte adiționale în 2011 și în 2012. Încheiat, în temeiul articolului 3 din acesta, pentru o valoare de 344992 de euro și pe o perioadă de 24 de luni, contractul respectiv a ajuns în final, în temeiul diferitor acte adiționale, la o valoare de 484787 de euro și cu o durată care depășește cu puțin 36 de luni, și anume până la 31 august 2012. Actele adiționale erau destinate să acopere cheltuielile referitoare la îndeplinirea diferitor sarcini ale reclamantei, detaliate în anexele II și III la acest contract, referitoare la prestarea de servicii de asistență tehnică către unitatea de gestionare a programului de sprijin pentru inițiativele culturale ale PALOP.

7

În executarea contractului de servicii, reclamanta a întocmit și a semnat un document cu numărul de referință FED/2010/249-005, intitulat „Orçamento‑programa de cruzeiro e de encerramento” (devizul de program de desfășurare și de închidere, denumit în continuare „devizul de program”), aprobat de ordonatorul național de credite, semnat spre avalizare de beneficiar și vizat de șeful delegației.

8

În vederea aplicării devizului de program și a acoperirii tuturor aspectelor operaționale ale acestuia, reclamantei i s‑a încredințat gestionarea unor resurse financiare de aproximativ 2531560 de euro.

9

În conformitate cu contractul de servicii și cu devizul de program, reclamanta și‑a îndeplinit sarcinile care i‑au fost atribuite în termenele stabilite. La 31 august 2012, la încetarea contractului respectiv, astfel cum a fost modificat, aceasta a declarat cheltuieli în cuantum de 475108,25 euro în temeiul contractului de servicii și în cuantum de 1679933,71 euro în ceea ce privește punerea în aplicare a devizului de program.

10

Comisia a solicitat ulterior efectuarea a două audituri, unul referitor la contractul de servicii și unul referitor la devizul de program. Cele două proiecte de rapoarte de audit, care au fost întocmite la 12 și, respectiv, la 25 mai 2014, au identificat diferite cheltuieli pe care le calificau drept cheltuieli neeligibile, în valoare totală de 607072,24 euro, devenite, în urma corecției contabile, 607096,08 euro, pentru devizul de program, și 10151,17 euro, pentru contractul de servicii.

11

Reclamanta a transmis observații cu privire la proiectele de rapoarte de audit la 11 iunie 2014. Versiunea finală a acestor rapoarte, care a fost prezentată la 25 iulie 2014, includea comentariile auditorului cu privire la observațiile reclamantei.

12

În urma acestor rapoarte, delegația Uniunii Europene în Republica Guineea‑Bissau a achiesat la concluziile auditorului. Cu toate acestea, înainte de luarea unei decizii cu privire la recuperarea sumei referitoare la devizul de program, și anume 607096,08 euro, reclamanta a fost invitată, prin scrisoarea din 29 octombrie 2014, să își prezinte observațiile Comisiei. La 7 noiembrie 2014, reclamanta a răspuns la această scrisoare.

13

La 12 decembrie 2014, printr‑o scrisoare semnată în comun de șeful delegației și de ordonatorul național de credite, obiecțiile și argumentele reclamantei au fost respinse. La 14 decembrie 2014, reclamanta a contestat conținutul acestei scrisori și și‑a reiterat poziția.

14

La 26 martie 2015, delegația Uniunii Europene în Republica Guineea‑Bissau a trimis reclamantei nota de debit nr. 4940150201, în cuantum de 607096,08 euro, cu titlul „Rambursare de fonduri, conform raportului de audit”. Nota de debit a fost urmată de o scrisoare, din 30 martie 2015, potrivit căreia:

„Având în vedere [d]evizul de [p]rogram […] pentru care raportul de audit a stabilit o valoare neeligibilă de 607072,24 euro, vă transmitem prin scrisoare separată o notă de debit cu privire la suma respectivă. Articolul 40 [din anexa I la contractul de servicii, referitor la soluționarea diferendelor] nu se aplică devizului de [p]rogram. Am dori să vă informăm că o evaluare tehnică este în curs de desfășurare și că rezultatele acesteia vor fi depuse la dosar.”

15

Prin scrisoarea din 6 mai 2015, reclamanta a contestat nota de debit și scrisoarea de însoțire din 30 martie 2015. Aceasta s‑a adresat din nou Comisiei la 22 iunie 2015. Un mesaj electronic al Comisiei, din 24 iunie 2015, a ajuns apoi la reclamantă pentru a o informa că i se va da un răspuns în cel mai scurt timp.

16

Întrucât reclamanta a invocat alte creanțe de care dispunea în privința Comisiei, aceasta din urmă a decis să lichideze sumele datorate prin compensarea creanțelor și a datoriilor existente, precizându‑se că suma de plată, potrivit Comisiei, în temeiul devizului de program a fost în cele din urmă de 624388,73 euro, pentru a include 17292,65 euro cu titlu de dobânzi de întârziere.

17

Astfel, reclamanta a primit din partea Direcției Generale (DG) „Buget” din cadrul Comisiei șase decizii de compensare prin care se urmărea recuperarea creanței constituite din cheltuielile calificate drept „neeligibile” în raportul de audit referitor la devizul de program (denumită în continuare „creanța în litigiu”). Deciziile respective sunt următoarele:

18

După primirea deciziei din 25 august 2015, reclamanta a transmis delegației Uniunii Europene în Republica Guineea‑Bissau scrisoarea din 26 august 2015, prin care amintea termenii scrisorii din 6 mai 2015 și solicita suspendarea oricărei măsuri de punere în aplicare a notei de debit până la examinarea poziției sale de către serviciile Comisiei.

19

Prin scrisoarea din 2 octombrie 2015, transmisă prin mesaj electronic la 5 octombrie 2015, șeful delegației a răspuns reclamantei negativ, încheind cu această frază:

„Cu toate acestea, dată fiind importanța sumei considerate a fi contestată, efectuăm verificări suplimentare în legătură cu care veți fi ținută la curent.”

20

FED a fost instituit pentru a finanța cooperarea cu statele ACP, mai întâi prin intermediul unei anexe la Tratatul CEE, apoi prin acorduri interne ale statelor membre reunite în cadrul Consiliului Uniunii Europene. Până în prezent, au existat unsprezece FED succesive, iar acordurile interne referitoare la aceste FED au fost încheiate pentru o durată corespunzătoare duratei diverselor acorduri și convenții prin care Uniunea Europeană și statele sale membre au instituit acest parteneriat special cu statele ACP. Cuantumurile care au fost alocate FED nu au fost înscrise în bugetul general al Uniunii, ceea ce explică faptul că gestiunea fiecărui FED a fost reglementată de un regulament financiar specific.

21

Prezenta acțiune se înscrie în cadrul punerii în aplicare a Regulamentului financiar din 27 martie 2003 aplicabil celui de‑al nouălea FED (JO 2003, L 83, p. 1, Ediție specială, 11/vol. 31, p. 98), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 309/2007 al Consiliului din 19 martie 2007 (JO 2007, L 82, p. 1) (denumit în continuare „Regulamentul financiar aplicabil celui de‑al nouălea FED”).

22

Cu toate acestea, astfel cum reiese din articolul 156 din Regulamentul (CE) nr. 215/2008 al Consiliului din 18 februarie 2008 privind regulamentul financiar aplicabil celui de‑al zecelea FED (JO 2008, L 78, p. 1), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (UE) nr. 370/2011 al Consiliului din 11 aprilie 2011 (JO 2011, L 102, p. 1) (denumit în continuare „Regulamentul financiar aplicabil celui de‑al zecelea FED”), operațiunile finanțate în special din cel de‑al nouălea FED au fost supuse aplicării dispozițiilor Regulamentului financiar aplicabil celui de‑al zecelea FED, de la data intrării sale în vigoare, la 20 martie 2008, referitoare la actorii financiari, la operațiunile cu venituri, la lichidarea, la ordonanțarea și la plata cheltuielilor, la sistemele informatice, la prezentarea conturilor, precum și la auditul extern și la descărcarea de gestiune.

23

Ulterior, începând de la 6 martie 2015, dispozițiile Regulamentului (UE) 2015/323 al Consiliului din 2 martie 2015 privind regulamentul financiar aplicabil celui de al unsprezecelea FED (JO 2015, L 58, p. 1), s‑au aplicat operațiunilor finanțate din FED anterioare, fără a aduce atingere angajamentelor juridice existente. În speță, întrucât operațiunile finanțate de Comisie în temeiul acordului de finanțare au făcut obiectul unor angajamente juridice anterioare intrării în vigoare a Regulamentului 2015/323, acestora nu li s‑au aplicat, așadar, dispozițiile regulamentului menționat.

24

Contractul de servicii a fost adoptat în conformitate cu articolul 5 din acordul de finanțare, în temeiul căruia ordonatorul național de credite în cauză trebuia să încheie contracte de prestări servicii cu organismele selecționate, însărcinate cu pregătirea devizelor de programe adecvate (mai întâi de „demarare”, apoi de „desfășurare” și, în cele din urmă, de „închidere”), până la 18 decembrie 2010.

25

Potrivit articolului 80 alineatul (4) din Regulamentul financiar aplicabil celui de al nouălea FED, un deviz de program a fost definit ca fiind „un document de stabilire a resurselor umane și materiale necesare, a bugetului și a măsurilor detaliate, tehnice și administrative, de punere în aplicare pentru execuția unui proiect”.

26

Această definiție figura și la punctul 2.4.1 din Ghidul practic al procedurilor aplicabile devizelor de programe finanțate din FED și din bugetul general al Uniunii Europene din 2009 (denumit în continuare „ghidul”).

27

Articolele 12 și 13 din Regulamentul financiar aplicabil celui de al nouălea FED priveau controlul exercitat de Comisie în cadrul execuției financiare a proiectelor și a programelor susținute din FED respectiv.

28

Articolul 13 alineatul (3) din Regulamentul financiar aplicabil celui de al nouălea FED prevedea, printre altele, următoarele:

„Punerea în aplicare de către statele ACP […] a operațiunilor finanțate din resurse FED se supune unui control al Comisiei, care poate fi exercitat printr‑o aprobare prealabilă, prin controale ex post sau printr‑o procedură combinată […]”

29

În acest context, prin articolul 18 din anexa I la acordul de finanțare au fost instituite, în favoarea Comisiei, mai multe sisteme de verificare și de control cu privire la utilizarea fondurilor alocate. Acestea din urmă includeau, printre altele, posibilitatea de a efectua un audit complet, dacă este necesar, pe baza documentelor justificative cu privire la conturi și a documentelor contabile și a oricărui alt document referitor la finanțarea proiectului sau a programului, până la sfârșitul unei perioade de șapte ani de la data ultimei plăți. În temeiul articolului 18.4 din anexa respectivă, controalele și auditurile se puteau „extinde la contractanții și la subcontractanții care au beneficiat de fonduri comunitare”. Efectuarea auditurilor financiare era de asemenea prevăzută la articolul 4.5 din anexa II la respectivul acord și la articolul 25.1 din anexa I la contractul de servicii.

30

Pe de altă parte, potrivit articolului 4.15 din devizul de program, cheltuielile efectuate în temeiul devizului de program erau de asemenea supuse efectuării unui audit financiar, în cadrul căruia auditorii puteau efectua toate verificările contabile, tehnice, administrative și juridice pe care le considerau utile sau necesare.

31

În ceea ce privește eventualele creanțe constatate de Comisie sau de ordonatorul național de credite, acestea au fost mai întâi supuse aplicării articolelor 41-47 din Regulamentul financiar aplicabil celui de al nouălea FED, iar ulterior, de la intrarea în vigoare a Regulamentului financiar aplicabil celui de al zecelea FED, la 20 martie 2008, articolelor 63-65 din acest din urmă regulament.

32

Articolul 65 alineatul (2) din Regulamentul aplicabil celui de al zecelea FED reproducea conținutul articolului 46 alineatul (3) din Regulamentul financiar aplicabil celui de al nouălea FED. Aceste dispoziții, precum și articolul 80 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul (UE, Euratom) nr. 966/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 25 octombrie 2012 privind normele financiare aplicabile bugetului general al Uniunii și de abrogare a Regulamentului (CE, Euratom) nr. 1605/2002 al Consiliului (JO 2012, L 298, p. 1), confereau contabilului Comisiei competența de a recupera sumele prin compensarea lor cu creanțele echivalente ale FED și ale Uniunii asupra oricărui debitor care are, la rândul lui, asupra FED și a Uniunii o creanță certă, în sumă fixă și exigibilă.

33

Punctul 3.3.2 din ghid făcea distincție între tipurile de cheltuieli acoperite de devizele de program și cele acoperite de contractele de servicii, după cum urmează:

„În cazul unor operațiuni descentralizate indirecte private (exclusiv FED), cheltuielile de personal ale entității în cauză, precum și propriile sale cheltuieli de funcționare necesare pentru execuția financiară a părții de avans din bugetul diferitor devize de program nu pot fi finanțate din partea de avans din bugetul devizelor de program, aceste cheltuieli fiind acoperite din bugetul aferent contractului de servicii încheiat cu această entitate.”

34

În ceea ce privește, în primul rând, recuperarea sumelor acordate în temeiul contractului de servicii care fac obiectul prezentei acțiuni, articolul 31.1 din anexa I la acest contract prevedea:

„Titularul [contractului de servicii] se angajează să ramburseze autorității contractante sumele care i‑au fost plătite [în temeiul contractului de servicii] în plus în raport cu suma finală datorată cel târziu la data limită menționată în nota de debit, ceea ce corespunde cu 45 de zile de la data emiterii acestei note de debit.”

35

În această privință, articolul 31.3 din anexa I la contractul de servicii prevedea că autoritatea contractantă putea să procedeze la rambursarea sumelor care îi erau datorate prin compensarea cu sume datorate titularului, indiferent pe ce temei și că, dacă este cazul, Comisia, în calitate de finanțator, putea să se subroge autorității contractante.

36

În ceea ce privește, în al doilea rând, recuperarea cuantumurilor acordate în temeiul devizului de program, articolul 4.14 din devizul de program preciza că sumele corespunzătoare cheltuielilor neeligibile trebuiau să fie rambursate fără întârziere de către administratorul contului de avans și de contabil sau, după caz, de către entitatea menționată la punctul 4.2 din devizul de program, și anume reclamanta.

37

În conformitate cu paragraful introductiv al punctului 4 din devizul de program, dispozițiile tehnice referitoare la punerea în aplicare a devizului de program trebuiau să respecte normele și procedurile descrise în ghid. Punctul 3.4.1 din acesta din urmă prevedea, printre altele, următoarele:

„Semnarea devizului de program de către șeful de delegație implică acordul său cu privire la finanțare […] în măsura în care normele și procedurile prevăzute în prezentul ghid practic vor fi respectate. În cazul nerespectării acestor norme și proceduri, cheltuielile referitoare la operațiunile în cauză vor fi neeligibile pentru finanțare din resursele Uniunii Europene.”

38

Pe de altă parte, punctul 4.1.2 din ghid prevedea că, „pentru a fi eligibile, cheltuielile trebui[au] să fie legate de desfășurarea de acțiuni în devizul de program aprobat în mod corespunzător și semnat în prealabil”.

39

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 3 noiembrie 2015, reclamanta a introdus prezenta acțiune.

40

Prin act separat depus la grefa Tribunalului la 22 ianuarie 2016, Comisia a ridicat o excepție în temeiul articolului 130 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului. Reclamanta a depus observații cu privire la această excepție la 21 martie 2016.

41

Prin Ordonanța din 30 mai 2016, Camera a opta a Tribunalului (vechea compunere) a decis să unească excepția cu fondul.

42

Reclamanta solicită Tribunalului:

43

Comisia solicită Tribunalului:

44

În cadrul excepției, Comisia susține, cu titlu introductiv, că obiectul prezentei acțiuni trebuie să se limiteze la o cerere de anulare a cinci dintre cele șase decizii de compensare menționate la punctul 17 de mai sus, întrucât reclamanta a omis să conteste decizia din 25 septembrie 2015 în cererea introductivă. În opinia acesteia, rezultă că suma care trebuie luată în considerare în cadrul acțiunii trebuie limitată la 560096,51 euro.

45

În observațiile sale cu privire la excepție, reclamanta nu contestă omiterea deciziei din 25 septembrie 2015 în concluziile cuprinse în cererea introductivă. Totuși, aceasta arată că suma a cărei plată o solicită implică în mod necesar luarea în considerare a acestei decizii în obiectul acțiunii. În plus, cererea face referire în mod expres la această decizie ca făcând parte din deciziile împotriva cărora este îndreptată acțiunea.

46

În temeiul articolului 76 litera (d) din Regulamentul de procedură, orice cerere de sesizare trebuie să indice obiectul litigiului, motivele și argumentele invocate, precum și o expunere sumară a motivelor menționate. Această indicație trebuie să fie suficient de clară și de precisă pentru a permite pârâtului să își pregătească apărarea, iar Curții să își exercite controlul. De aici rezultă că elementele esențiale de fapt și de drept pe care se întemeiază o acțiune trebuie să reiasă în mod coerent și comprehensibil din textul cererii introductive înseși (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 aprilie 2015, Parlamentul/Consiliul, C‑317/13 și C‑679/13, EU:C:2015:223, punctul 17 și jurisprudența citată).

47

În speță, în cererea introductivă, reclamanta indică în mod clar și neechivoc suma a cărei rambursare o solicită, care include cuantumul avut în vedere în decizia din 25 septembrie 2015. În plus, această decizie este desemnată cel puțin o dată ca fiind una dintre „deciziile atacate prin prezenta acțiune”.

48

Prin urmare, omiterea deciziei din 25 septembrie 2015 în părțile din cererea introductivă referitoare la concluziile reclamantei este irelevantă pentru obiectul acțiunii.

49

[Astfel cum a fost îndreptat prin Ordonanța din 3 octombrie 2018] Astfel, reiese fără ambiguitate din lectura cererii introductive că argumentarea reclamantei urmărește în special să obțină anularea tuturor deciziilor de compensare menționate la punctul 17 de mai sus, prin care se urmărește recuperarea creanței în litigiu, ceea ce permite nu numai Tribunalului să își exercite controlul, ci și Comisiei să își pregătească apărarea. În înscrisurile sale, aceasta din urmă a răspuns, de altfel, la argumentele respective, făcând trimitere la creanța respectivă în totalitate.

50

Rezultă de aici că prezenta acțiune este îndreptată împotriva tuturor deciziilor de compensare menționate la punctul 17 de mai sus (denumite în continuare „deciziile atacate”).

51

Prin urmare, este necesar să se respingă argumentul invocat cu titlu introductiv de către Comisie în excepție potrivit căruia obiectul acțiunii trebuie să fie limitat la o cerere de anulare a cinci dintre cele șase decizii atacate.

52

În susținerea excepției, Comisia invocă trei argumente.

53

În primul rând, Comisia invocă inadmisibilitatea acțiunii în considerarea lipsei din cererea introductivă a unor motive specifice privind deciziile atacate. Ea afirmă, în această privință, că motivele invocate de reclamantă urmăresc doar să repună în discuție temeinicia creanței în litigiu, iar nu legalitatea juridică și financiară a actelor de compensare care fac obiectul deciziilor menționate.

54

În al doilea rând, Comisia solicită Tribunalului să își declare necompetența de a soluționa acțiunea, având în vedere circumstanța că deciziile atacate nu îi sunt imputabile. Aceasta susține, pe de o parte, că a intervenit doar în scopul de a asigura finanțarea programului și, pe de altă parte, că contabilul său a acționat subrogându‑se ordonatorului național de credite, căruia îi sunt imputabile deciziile respective.

55

În al treilea rând, Comisia consideră că reclamanta a săvârșit un „abuz de procedură”. În opinia sa, deciziile atacate ar privi, în esență, raporturile contractuale dintre reclamantă și autoritățile competente ale Republicii Guineea‑Bissau, astfel încât reclamanta nu poate, în lipsa unei clauze compromisorii, să înainteze acțiunea spre examinare Tribunalului.

56

În observațiile sale cu privire la excepție, reclamanta susține că este într‑adevăr destinatarul deciziilor atacate. Acestea din urmă nu ar ține de un context contractual și ar proveni din partea Comisiei, care acționează în temeiul propriilor sale competențe, în baza prerogativelor sale de putere publică.

57

În ceea ce privește argumentele Comisiei potrivit cărora reclamanta a săvârșit un „abuz de procedură”, este necesar să se sublinieze că prezenta acțiune este întemeiată în parte pe articolul 263 TFUE și are în special ca obiect o cerere de anulare a deciziilor atacate. În susținerea acțiunii, reclamanta a invocat, în esență, cinci motive, și anume un motiv întemeiat pe „lipsa unui temei juridic”, un motiv întemeiat pe încălcarea principiului interzicerii îmbogățirii fără justă cauză, un motiv întemeiat pe încălcarea puterii de apreciere în temeiul articolelor 42, 44, 45 și 47 din Regulamentul financiar aplicabil celui de al nouălea FED și a principiului proporționalității, un motiv întemeiat pe încălcarea principiului bunei administrări și un motiv întemeiat pe erori vădite de apreciere ale Comisiei cu privire la mai multe constatări din raportul de audit referitor la devizul de program.

58

Trimiterile explicite la articolul 263 TFUE în cererea introductivă și titlurile motivelor invocate în aceasta invită astfel Tribunalul să își exercite competențele în materie de control al legalității deciziilor atacate. În această privință, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței, un act prin care Comisia efectuează, la fel ca în fiecare dintre deciziile respective, o compensare extrajudiciară între datoriile și creanțele care rezultă din diferite raporturi juridice cu aceeași persoană constituie un act atacabil în sensul dispoziției menționate. În cadrul unei astfel de acțiuni în anulare, revine Tribunalului sarcina de a examina legalitatea unei sau a mai multor decizii de compensare în raport cu efectele legate de lipsa plății efective a sumelor datorate reclamantei (a se vedea Hotărârea din 6 octombrie 2015, Technion și Technion Research & Development Foundation/Comisia, T‑216/12, EU:T:2015:746, punctul 53 și jurisprudența citată).

59

Cu toate acestea, invocând un motiv întemeiat pe „lipsa unui temei juridic” și un motiv întemeiat pe o eroare vădită de apreciere a Comisiei cu privire la mai multe constatări din raportul de audit referitor la devizul de program, reclamanta solicită, în esență, Tribunalului să constate că deciziile atacate nu se puteau întemeia pe creanța în litigiu. Astfel, în cadrul motivului întemeiat pe „lipsa unui temei juridic”, aceasta a reproșat Comisiei în special că a desemnat‑o debitorul creanței respective, al cărei caracter exigibil îl contestă.

60

Prezenta acțiune vizează, așadar, în realitate, să obțină nu numai anularea deciziilor atacate, obligarea Comisiei la plata sumei de 624388,73 euro și repararea prejudiciului moral al reclamantei, ci și constatarea de către Tribunal a faptului că Uniunea nu deține față de reclamantă creanța în litigiu (a se vedea prin analogie Hotărârea din 6 octombrie 2015, Technion și Technion Research & Development Foundation/Comisia, T‑216/12, EU:T:2015:746, punctele 54 și 55).

61

Or, în ceea ce privește natura creanței în litigiu, pe de o parte, trebuie să se arate că nu există un raport contractual între Uniune, reprezentată de Comisie, și reclamantă. Cealaltă parte la contractul de servicii în temeiul căruia reclamanta a pregătit devizul de program este ministrul economiei și finanțelor al Republicii Guineea‑Bissau, iar nu Uniunea, reprezentată de Comisie. În ceea ce privește devizul de program, reclamanta a atras atenția, în observațiile privind excepția, că nu era vorba despre un contract, ci despre un document de programare prin care se urmărește executarea fondurilor plătite de Comisie în conformitate cu bugetul stabilit prin demersurile sale și nu se creează angajamente reciproce cu Comisia. În ședință, Comisia a precizat că împărtășește opinia reclamantei cu privire la acest aspect. Aceasta a calificat devizul de program drept act unilateral care poate fi asemănat cu o declarație de voință a reclamantei, prin intermediul căreia aceasta din urmă ar fi devenit răspunzătoare pentru punerea corectă în aplicare a proiectului.

62

În această privință, trebuie să se precizeze că reiese din articolul 54 alineatul (4) din Regulamentul financiar aplicabil celui de al nouălea FED că devizele de program constituie „angajamente juridice individuale” și că sunt încheiate de statul ACP sau de țara sau teritoriul de peste mări beneficiar (TTPM) sau de către Comisie, acționând în numele și în contul acestora. În consecință, simpla împrejurare că șeful delegației a semnat devizul de program „spre aprobare” nu poate conduce la concluzia că este vorba despre un contract între reclamantă și Uniune, reprezentată de Comisie, fără a intra în contradicție cu însuși modul de redactare a dispoziției menționate.

63

În plus, plata resurselor financiare atribuite devizului de program de către Comisie constituia punerea în aplicare a obligației de plată de care aceasta era ținută în temeiul articolului 54 alineatul (3) litera (a) din Regulamentul financiar aplicabil celui de al nouălea FED, fără ca o astfel de obligație să fi fost prevăzută în devizul de program. În aceste condiții, drepturile Comisiei aferente creanțelor care au la bază aceleași resurse financiare nu pot decurge nici din devizul de program și se înscriu numai în cadrul exercitării prerogativelor de drept al Uniunii pe care Comisia le deține în temeiul diferitor regulamente financiare privind resursele alocate FED‑urilor.

64

Pe de altă parte, este necesar să se sublinieze că creanța în litigiu se întemeia numai pe constatările raportului de audit referitor la devizul de program, care a fost întocmit în conformitate cu articolul 4.15 din devizul de program și cu articolul 4.5 din acordul de finanțare, fără a se face trimitere la dispozițiile contractului de servicii. Pe de altă parte, din cuprinsul punctului 2.5 din acest raport reiese că numai cheltuielile neeligibile constatate în cadrul gestionării bugetului, constituit din contribuțiile financiare ale Uniunii sub forma unor conturi de avans, erau vizate de respectivul raport. Prin urmare, acesta din urmă nu includea cheltuielile acoperite de contractul respectiv, și anume cheltuielile de personal ale reclamantei și propriile cheltuieli de funcționare necesare pentru execuția financiară a părții de avans din bugetul devizului de program.

65

Rezultă că problema existenței creanței în litigiu nu ține nici de contextul contractual legat de încheierea contractului de servicii dintre reclamantă și ordonatorul național de credite, nici de interpretarea stipulațiilor unui contract sau a oricărui acord de grant, încheiat între reclamantă și Uniune, reprezentată de Comisie.

66

În aceste condiții, contrar celor susținute de Comisie, reclamanta nu a săvârșit un „abuz de procedură” prin depunerea cererii de anulare a deciziilor atacate la Tribunal. Astfel, potrivit jurisprudenței, instanțele Uniunii pot fi sesizate cu o acțiune în temeiul articolului 263 TFUE dacă actul atacat urmărește să producă efecte juridice obligatorii care se situează în afara raportului contractual dintre părți și care implică exercitarea prerogativelor de putere publică conferite instituției în calitatea sa de autoritate administrativă (Ordonanța din 29 septembrie 2016, Investigación y Desarrollo en Soluciones y Servicios IT/Comisia, C‑102/14 P, nepublicată, EU:C:2016:737, punctul 55; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 9 septembrie 2015, Lito Maieftiko Gynaikologiko kai Cheirourgiko Kentro/Comisia, C‑506/13 P, EU:C:2015:562, punctul 20).

67

Pe de altă parte, în ceea ce privește argumentele Comisiei potrivit cărora deciziile atacate nu îi sunt imputabile, în măsura în care le‑a adoptat subrogându‑se ordonatorului național de credite, este necesar să se sublinieze că dispozițiile financiare aplicabile resurselor FED, și anume articolul 46 alineatul (3) din Regulamentul financiar aplicabil celui de al nouălea FED și articolul 80 alineatul (1) din Regulamentul financiar aplicabil celui de al zecelea FED, privind recuperarea prin compensarea creanțelor, nu prevedeau un sistem de subrogare. Un asemenea sistem era prevăzut numai în temeiul articolului 31.1 din contractul de servicii. Or, din cuprinsul punctului 64 de mai sus reiese că dispozițiile contractului respectiv nu erau aplicabile în scopul recuperării creanței în litigiu. În orice caz, întrucât subrogarea permite transmiterea unei creanțe către un creditor prin subrogație, care devine titularul drepturilor legate de creanță, se impune constatarea că deciziile atacate rămân, chiar și în cazul unei subrogații, imputabile Comisiei.

68

În sfârșit, în ceea ce privește argumentele Comisiei referitoare la inadmisibilitatea concluziilor în anulare ale reclamantei, acestea nu pot fi admise. În conformitate cu articolul 63 alineatele (2) și (3) din Regulamentul financiar aplicabil celui de al zecelea FED, verificarea de către ordonatorul de credite și de către contabilul competent a faptului că creanța este certă, lichidă și exigibilă constituie o condiție prealabilă adoptării unei decizii de recuperare și este valabilă a fortiori în ceea ce privește o decizie de compensare a creanțelor în temeiul articolului 65 din Regulamentul financiar aplicabil celui de al zecelea FED. Prin urmare, reclamantei nu i se poate nega posibilitatea de a contesta existența creanței pe care Comisia o deține în privința sa, din moment ce aceasta constituie temeiul juridic însuși al deciziilor atacate.

69

Având în vedere toate considerațiile care precedă, Tribunalul este competent să soluționeze prezentul litigiu. Excepția Comisiei trebuie respinsă, iar acțiunea declarată admisibilă în totalitate.

70

Trebuie examinate primul, al treilea și al cincilea motiv înaintea celui de al patrulea motiv, întemeiat pe încălcarea garanțiilor procedurale, în măsura în care acestea se referă la „lipsa unui temei juridic” precis pentru pretențiile formulate de Comisie, precum și la întinderea puterii sale de apreciere în temeiul dispozițiilor financiare aplicabile în cadrul execuției resurselor FED și urmăresc să demonstreze că aceasta a săvârșit erori vădite de apreciere prin faptul că a confirmat anumite constatări din raportul de audit referitor la devizul de program.

71

În ceea ce privește cel de al doilea motiv, acesta trebuie examinat în cadrul analizei capătului de cerere prin care se solicită restituirea sumelor pretins legate de o îmbogățire fără justă cauză a Comisiei, majorate cu o dobândă de întârziere, care urmează să fie stabilită la rata dobânzii de referință a BCE, majorată cu două puncte. Capătul de cerere respectiv va fi examinat în continuarea concluziilor în anulare.

72

În primul rând, reclamanta susține că, în deciziile atacate, Comisia nu a identificat un „temei juridic” precis pentru pretențiile sale și, în consecință, a încălcat principiul securității juridice. În această privință, ea se întemeiază pe scrisorile din 29 octombrie și din 12 decembrie 2014, precum și din 2 octombrie 2015, în care, pentru a justifica existența unei creanțe a Uniunii în privința sa, Comisia ar fi făcut trimitere doar la articolele 28-31 din condițiile generale ale contractului de servicii, precum și la „normele financiare aplicabile [celui de al nouălea] FED”, fără altă precizare.

73

În al doilea rând, reclamanta susține că nu poate fi considerată debitorul creanței în litigiu, întrucât a acționat ca intermediar între Comisie și statul Republica Guineea‑Bissau, de care este distinctă din punct de vedere juridic. Aceasta susține că articolul 46 din Regulamentul financiar aplicabil celui de al nouălea FED nu permitea recuperarea unei creanțe de la o entitate privată care intervine în cadrul unei operațiuni descentralizate indirecte care nu era beneficiarul sumelor menționate. În opinia reclamantei, din articolul 3 din anexa I la acordul de finanțare reiese că statul beneficiar rămâne responsabil de punerea în aplicare a programului față de Comisie. În această privință, ea precizează că sumele considerate neeligibile în temeiul devizului de program nu au fost utilizate pentru acoperirea costurilor sale și nu au fost afectate unei marje de profit.

74

Comisia contestă argumentele reclamantei. Aceasta afirmă că articolul 13 alineatul (3) și articolele 42-47 din Regulamentul financiar aplicabil celui de al nouălea FED conferă contabilului său posibilitatea de a recupera creanța în litigiu și constituie, prin urmare, temeiul juridic al deciziilor atacate. În plus, aceasta susține că reclamanta nu poate fi considerată un simplu intermediar financiar și este pe deplin responsabilă de gestionarea fondurilor alocate în temeiul devizului de program, conform articolului 80 din regulamentul menționat, al cărui alineat (3) prevedea că „organismul [de drept privat] în cauză își asum[a] responsabilitatea pentru […] punerea în aplicare a programului sau a proiectului în locul ordonatorului național de credite”.

75

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că principiul securității juridice face parte dintre principiile generale de drept al Uniunii a căror respectare trebuie să fie asigurată de către Tribunal. Acest principiu impune ca orice act care urmărește să creeze efecte juridice își derivă forța obligatorie dintr‑o dispoziție a dreptului Uniunii, care trebuie să fie indicată în mod expres ca temei juridic al actului și care prescrie forma juridică pe care acesta trebuie să o îmbrace (a se vedea Hotărârea din 12 decembrie 2007, Italia/Comisia, T‑308/05, EU:T:2007:382, punctul 123 și jurisprudența citată). Această obligație se aplică a fortiori deciziilor adresate unor persoane fizice sau juridice prevăzute la articolul 288 al patrulea paragraf TFUE.

76

Cu toate acestea, omiterea referinței la temeiul juridic precis al unui act sau al unei decizii poate să nu constituie un viciu substanțial atunci când acesta poate să fie determinat cu ajutorul altor elemente ale actului sau ale deciziei în cauză. O menționare explicită este totuși indispensabilă atunci când, în lipsa acesteia, persoanele interesate și instanța Uniunii competentă rămân în incertitudine cu privire la temeiul juridic precis (Hotărârea din 26 martie 1987, Comisia/Consiliul, 45/86, EU:C:1987:163, punctul 9, și Hotărârea din 12 decembrie 2007, Italia/Comisia, T‑308/05, EU:T:2007:382, punctul 124).

77

În speță, trebuie să se constate că deciziile atacate conțin, în nota de subsol respectivă, o trimitere explicită la articolul 65 din Regulamentul financiar aplicabil celui de al zecelea FED și la articolul 80 din Regulamentul nr. 966/2012.

78

Or, astfel cum reiese din modul de redactare a articolului 65 din Regulamentul financiar aplicabil celui de al zecelea FED, această dispoziție conferă Comisiei, în conformitate cu alineatul (2), posibilitatea de a recupera creanțele FED prin compensare.

79

În ceea ce privește articolul 80 din Regulamentul nr. 966/2012, trebuie să se precizeze că alineatul (1) al doilea paragraf al acestei dispoziții a înlocuit articolul 83 din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2342/2002 al Comisiei din 23 decembrie 2002 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului (CE, Euratom) nr. 1605/2002 al Consiliului privind Regulamentul financiar aplicabil bugetului general al Comunităților Europene (JO 2002, L 357, p. 1, Ediție specială, 01/vol. 4, p. 3), care se aplica mutatis mutandis punerii în aplicare a articolului 65 alineatul (2) din Regulamentul financiar aplicabil celui de al zecelea FED, în conformitate cu articolul 65 alineatul (7) din acest din urmă regulament.

80

Rezultă din aceasta că, întrucât deciziile atacate se întemeiau pe articolul 65 din Regulamentul financiar aplicabil celui de al zecelea FED și pe articolul 80 din Regulamentul nr. 966/2012, Comisiei nu i se poate reproșa că nu și‑a îndeplinit obligația de a furniza un temei juridic precis pentru a efectua acte de compensare în deciziile atacate.

81

În ceea ce privește problema dacă Comisia putea să se întemeieze în mod corect pe creanța în litigiu pentru a efectua actele de compensare care fac obiectul deciziilor atacate, în sensul că aceasta nu ar fi identificat, în opinia reclamantei, un „temei juridic” precis pentru pretențiile sale, trebuie amintit că creanța în litigiu se întemeiază, astfel cum rezultă în mod clar din deciziile atacate și din nota de debit, pe raportul de audit referitor la devizul de program. Or, punctul 2.2 din raportul respectiv identifică în mod explicit toate dispozițiile care au permis să se dovedească creanța în litigiu.

82

În ceea ce privește, pe de altă parte, argumentele reclamantei referitoare la calitatea sa de intermediar între Comisie și Republica Guineea‑Bissau, prin acestea se reproșează, în esență, Comisiei că a adoptat deciziile atacate fără ca un temei juridic să îi permită identificarea sa ca debitor al creanței în litigiu și, în consecință, ca destinatar al deciziilor respective.

83

În această privință, mai întâi, este necesar să se precizeze că din articolul 64 alineatul (2) din Regulamentul aplicabil celui de al zecelea FED reiese că, fără a aduce atingere responsabilităților statelor ACP, Comisia poate „constata că are de încasat o creanță de la alte persoane decât statele respective, pe baza unei decizii care se pune în aplicare în aceleași condiții ca și cele prevăzute la articolul [299] din tratat”.

84

Rezultă de aici că, contrar susținerilor reclamantei, Comisia dispunea, în temeiul articolului 64 alineatul (2) din Regulamentul aplicabil celui de al zecelea FED, de un temei juridic care să îi permită să constate o creanță asupra reclamantei în calitate de entitate de drept privat, separată de statul beneficiar, în speță Republica Guineea‑Bissau.

85

În continuare, trebuie să se verifice dacă, în speță, creanța în litigiu era exigibilă, în sensul articolului 63 alineatele (2) și (3) din Regulamentul financiar aplicabil celui de al zecelea FED, în privința reclamantei.

86

În această privință, este necesar să se arate că articolul 4.14 din devizul de program prevedea, în termeni expliciți, că revenea administratorului contului sau contabilului desemnat de reclamantă sau acesteia sarcina de a proceda la rambursarea sumelor neeligibile și că numai atunci când acestea ar fi lipsit și nu ar fi fost obținută nicio garanție bancară înainte de plata resurselor inițiale, reprezentantul țării beneficiare, și anume ordonatorul național de credite, putea fi obligat să efectueze rambursarea acestor sume.

87

Rezultă că, în conformitate cu articolul 4.14 din devizul de program, reclamanta s‑a angajat în mod unilateral, prin întocmirea devizului de program, să ramburseze eventualele cheltuieli neeligibile constatate de Comisie. Prin urmare, Comisia a considerat‑o în mod corect debitorul creanței în litigiu.

88

Această concluzie nu poate fi repusă în discuție de punctele 2.5 și 4.1.5 din ghid, care prevedeau că, „indiferent de întinderea competențelor și responsabilităților delegate, răspunderea financiară pentru punerea în aplicare a devizelor de program față de Comisie […] rămân[ea] de asemenea de competența reprezentantului în cauză al țării(țărilor) beneficiare” și, respectiv, că, „în cazul emiterii unui ordin de recuperare, reprezentantul în cauză al țării(țărilor) beneficiare trebui[a] să asigure rambursarea efectivă a sumei datorate”.

89

Astfel, din paragraful introductiv al punctului 4 din devizul de program reiese că elementele dezvoltate la acest punct urmăreau să specifice și să completeze dispozițiile ghidului aplicabile devizului de program, astfel încât acestea din urmă nu pot fi invocate în scopul repunerii în discuție a răspunderii financiare a entităților stabilită prin dispozițiile specifice din devizul de program.

90

În mod similar, în măsura în care acordul de finanțare se aplică unei serii de programe sau de proiecte care nu fac în mod necesar obiectul unei gestiuni descentralizate indirecte private, acesta nu poate fi invocat pentru a contrazice sensul angajamentelor specifice asumate de reclamantă în temeiul devizului de program.

91

În sfârșit, în ceea ce privește argumentul reclamantei potrivit căruia sumele calificate drept neeligibile în temeiul devizului de program nu au fost utilizate pentru acoperirea costurilor sale și nu au fost afectate unei marje de profit, acesta nu poate fi admis. Astfel cum rezultă din articolul 65 alineatul (2) din Regulamentul aplicabil celui de al zecelea FED, recuperarea prin compensare se poate efectua cu privire la creanțele „de la orice debitor”. Prin urmare, se pot avea în vedere orice resurse financiare ale Comisiei, atribuite în cadrul gestionării resurselor FED, indiferent dacă este vorba sau nu despre sume plătite pentru a acoperi costurile sau remunerația debitorului sau pentru a‑i conferi o marjă de profit.

92

Având în vedere toate considerațiile care precedă, primul motiv trebuie respins.

93

Prin intermediul celui de al treilea motiv, pe de o parte, reclamanta susține că Comisia nu și‑a exercitat puterea de apreciere care i‑a fost conferită de dispozițiile Regulamentului financiar aplicabil celui de al nouălea FED, referitoare la constatarea și la recuperarea creanțelor, coroborate cu ghidul, întrucât s‑a limitat să confirme aprecierile auditorului fără a adopta o decizie autonomă în urma prezentării raportului de audit referitor la devizul de program.

94

Pe de altă parte, reclamanta arată că Comisia a săvârșit o încălcare a principiului proporționalității întrucât nu a pus în balanță impactul creanței și valoarea contractului de servicii și nu a ținut seama de faptul că contractul de servicii prevedea sancțiuni pentru cazul în care reclamanta nu și‑ar fi îndeplinit obligațiile care îi reveneau în temeiul contractului respectiv. Aceasta susține că Comisia a omis de asemenea să ia în considerare faptul că cheltuielile calificate drept neeligibile au fost angajate și plătite de ea diferitor beneficiari finali și că cuantumul creanței în litigiu ajunge până la 97 % din sumele plătite de ea beneficiarilor respectivi.

95

Comisia contestă argumentele reclamantei. Comisia consideră că raportul de audit referitor la devizul de program era corect și bine argumentat, astfel încât îl putea accepta, renunțând la observații superflue. În ceea ce privește luarea în considerare a elementelor referitoare la valoarea contractului de servicii și la sancțiunile prevăzute de același contract, aceasta amintește că respectivul contract și devizul de program trebuie considerate documente distincte.

96

Prin intermediul celui de al cincilea motiv, reclamanta afirmă că Comisia a săvârșit erori vădite de apreciere, întrucât aceasta a confirmat în special constatările financiare nr. 1, 2 și 8 din raportul de audit referitor la devizul de program.

97

În această privință, trebuie să se precizeze că, în cadrul constatării financiare nr. 1 din raportul de audit menționat, intitulată „Depășirea de execuție a liniilor bugetare”, auditorul a identificat cheltuieli neeligibile în cuantum de 200779,27 euro, pentru motivul depășirii în intern a mai multor rubrici din bugetul devizului de program, în urma realocării cheltuielilor clasificate inițial în mod incorect de către reclamantă.

98

În cadrul constatării financiare nr. 2, intitulată „Cheltuieli legate de contractele de grant după perioada actelor adiționale nr. 1”, auditorul a considerat că cheltuielile efectuate în perioada punerii în aplicare a actelor adiționale nr. 2 la diferitele contracte de grant, în valoare de 312265,42 euro, erau neeligibile, pentru motivul că nu a existat nicio continuitate între finalul actelor adiționale nr. 1 (între 24 ianuarie și 16 aprilie 2012) și începutul actelor adiționale nr. 2 (la 23 mai 2012).

99

În cadrul constatării financiare nr. 8, intitulată „Cheltuieli efectuate în afara perioadei contractuale”, auditorul a concluzionat că anumite cheltuieli, în valoare totală de 32585 de euro, au fost efectuate după încetarea devizului de program și, în consecință, erau neeligibile.

100

În ceea ce privește constatarea financiară nr. 1, reclamanta susține că punctul 3.5.2 din ghid, articolul 2.1 din anexa I la acordul de finanțare și articolul 4.12 din devizul de program permiteau numai realocarea sumelor între rubricile principale ale bugetului sau în cadrul aceleiași rubrici principale, astfel încât o realocare a sumelor între subrubricile din buget nu putea fi efectuată. În ceea ce privește unele dintre cuantumurile realocate, auditorul nu ar fi furnizat o motivare suficientă. În plus, reclamanta afirmă că, în urma reclasificării sumei indicate la linia bugetară 390000 la linia bugetară 177000, efectuată de auditor, aceasta a fost obligată să asigure costurile legate de necesitatea, pe de o parte, de a menține, în afara termenului prevăzut, primele două garanții financiare și, pe de altă parte, de a contracta o a treia garanție financiară.

101

Comisia arată că bugetul devizului de program trebuie considerat ca fiind suma elementelor sale constitutive și că reclasificările și ajustările contabile aduse de auditor au fost efectuate pe baza unei analize riguroase a originalelor documentelor justificative ale cheltuielilor menționate.

102

În ceea ce privește constatarea financiară nr. 2, reclamanta recunoaște lipsa de continuitate între încetarea actelor adiționale nr. 1 și începutul actelor adiționale nr. 2 la contractele de grant. Totuși, aceasta reproșează, în esență, Comisiei că a refuzat să acorde actelor adiționale la contractele de grant beneficiul retroactivității, pe care l‑a permis în legătură cu actul adițional nr. 2 la contractul de servicii pentru a remedia propria întârziere în încheierea actului adițional la contractul menționat, ceea ce a determinat‑o să continue îndeplinirea misiunii sale, fără contract, între 1 ianuarie și 10 februarie 2012.

103

Comisia susține că, în conformitate cu articolele 11 și 14.1 din Condițiile generale aplicabile contractelor de grant încheiate în cadrul acțiunilor din afara Uniunii Europene, astfel cum au fost reluate de devizul de program și anexate la fiecare contract de grant, perioada de punere în aplicare a acțiunilor în cauză nu putea fi prelungită în mod legal.

104

În ceea ce privește constatarea financiară nr. 8, reclamanta arată că cheltuielile efectuate sunt legate de servicii efectuate în perioada corespunzătoare devizului de program, și anume activități de monitorizare și de revizuire a lucrărilor efectuate în cadrul contractelor de grant, înainte de sfârșitul perioadei operaționale, la 30 iunie 2012.

105

Comisia afirmă că reclamanta nu poate pretinde că a furnizat serviciile în cauză în întregime, omițând totodată să prezinte rapoartele finale privind aceste servicii înainte de data impusă și să prezinte elemente de probă în susținerea concluziei sale.

106

Trebuie amintit că principiul bunei gestiuni financiare a resurselor Uniunii este prevăzut la articolul 4 din Regulamentul financiar aplicabil celui de al nouălea FED și la articolul 6 litera (d) din Regulamentul financiar aplicabil celui de al zecelea FED. Astfel cum reiese din articolul 11 din acest din urmă regulament, principiul amintit include principiile economiei, eficienței și eficacității.

107

Obligația Comisiei de a asigura buna gestiune financiară a resurselor Uniunii, în conformitate cu articolul 317 TFUE, și necesitatea de a combate frauda privind finanțările Uniunii conferă o importanță fundamentală obligațiilor legate de condițiile financiare (Hotărârea din 17 iunie 2010, CEVA/Comisia, T‑428/07 și T‑455/07, EU:T:2010:240, punctul 126).

108

Rezultă că, în speță, obligația reclamantei de a prezenta cheltuieli angajate în perioada de executare a proiectului și în conformitate cu cerințele prevăzute în devizul de program, în ghid și în acordul de finanțare, constituia un angajament esențial, care urmărește să permită Comisiei să dispună de datele necesare pentru a verifica dacă contribuțiile plătite erau eligibile pentru finanțarea din FED și să solicite, dacă este cazul, recuperarea creanțelor constatate.

109

Având în vedere principiul bunei gestiuni financiare și în special principiul eficacității, Comisiei nu i se poate reproșa, pe de altă parte, că s‑a întemeiat pe concluziile raportului de audit referitor la devizul de program pentru a valorifica creanțele pe care le deținea în calitate de finanțator, cu condiția să îi pară a fi exacte și justificate.

110

În pofida acestei considerații, din cuprinsul articolului 63 alineatul (1) și al articolului 65 alineatul (2) din Regulamentul financiar aplicabil celui de al zecelea FED reiese că ordonatorul de credite competent desemnat de Comisie era obligat să verifice existența și valoarea creanței, precum și condițiile sale de exigibilitate și putea anula sau ajusta cuantumul creanței.

111

Prin urmare, în cadrul exercitării puterii sale de apreciere cu ocazia recuperării creanțelor, Comisia nu se poate sustrage de la un control jurisdicțional. În această situație, marja de apreciere a ordonatorului de credite competent al acesteia din urmă ar deveni în realitate o putere cvasiarbitrară, ferită de controlul instanței Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 iulie 2011, Grecia/Comisia, T‑81/09, nepublicată, EU:T:2011:366, punctul 142).

112

În lumina acestor considerații, trebuie să se examineze dacă a fost efectuată o apreciere autonomă și suficientă în temeiul dispozițiilor Regulamentului financiar aplicabil celui de al zecelea FED și, după caz, dacă Comisia a considerat în mod corect că neregulile financiare săvârșite de reclamantă erau de o gravitate suficient de ridicată pentru a face necesară, în lumina principiului proporționalității, recuperarea integrală a cheltuielilor neeligibile identificate în raportul de audit referitor la devizul de program.

113

În această privință, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței, principiul proporționalității impune ca actele instituțiilor Uniunii să nu depășească limitele a ceea ce este adecvat și necesar pentru realizarea obiectivelor legitime urmărite de reglementarea în cauză, înțelegându‑se că, atunci când este posibilă alegerea între mai multe măsuri adecvate, trebuie să se recurgă la cea mai puțin constrângătoare și că inconvenientele cauzate nu trebuie să fie disproporționate în raport cu scopurile urmărite (a se vedea Hotărârea din 26 februarie 2016, Bodson și alții/BEI, T‑240/14 P, EU:T:2016:104, punctul 116 și jurisprudența citată).

114

În speță, trebuie să se aprecieze dacă actele de compensare, întrucât erau întemeiate pe creanța în litigiu formată în special din cheltuielile neeligibile în temeiul constatărilor nr. 1, 2 și 8 din raportul de audit referitor la devizul de program, nu depășeau ceea ce era necesar pentru realizarea obiectivelor privind buna gestiune financiară și combaterea fraudei privind finanțările Uniunii, astfel cum au fost amintite la punctele 105 și 106 de mai sus.

115

În ceea ce privește, mai întâi, constatarea financiară nr. 1 din raportul de audit, este necesar să se constate că argumentul reclamantei, prin care aceasta susține că a trebuit să își asume toate costurile garanțiilor bancare și celelalte cheltuieli legate de granturi și de garanțiile bugetate, se întemeiază pe afirmații eronate. Astfel, realocarea efectuată de auditor cu privire la linia bugetară 177000, intitulată „Alte costuri cu granturi și garanții”, consta în deducerea unei sume de 53279,17 euro, astfel încât suma totală executată, după corecție, se ridica la 2672,17 euro. În urma corecțiilor auditorului, în consecință, reclamantei nu îi revenea, în temeiul liniei bugetare 177000, nicio cheltuială neeligibilă.

116

[Astfel cum a fost îndreptat prin Ordonanța din 3 octombrie 2018] În final, corecțiile auditorului efectuate la diferitele linii bugetare au condus la identificarea unor cheltuieli neeligibile în valoare de 80988,96 euro, întrucât acestea au crescut sau au cauzat depășirea anumitor subrubrici din buget (pentru liniile bugetare 250000, 320000, 340000, 350000, 370000, 112000 și 172000). Cu toate acestea, în ceea ce privește alte subrubrici din buget, realocarea efectuată de auditor a avut drept consecință reducerea depășirii bugetare (pentru liniile bugetare 154000, 174000 și 360000), chiar eliminarea acesteia (pentru liniile bugetare 152000, 156000, 177000 și 390000).

117

În urma corecțiilor auditorului, o sumă de 50554,74 euro a fost, în consecință, dedusă din suma totală corespunzătoare depășirilor bugetare imputabile reclamantei în executarea bugetului final al devizului de program. Prin urmare, realocarea efectuată de auditor nu reprezintă decât un cuantum de 30434,22 euro (și anume diferența dintre 80988,96 euro și 50554,74 euro) din cuantumul total de 200779,27 euro, care corespunde tuturor cheltuielilor neeligibile identificate în cadrul constatării financiare nr. 1.

118

Rezultă că nu se poate reproșa Comisiei că a confirmat corecțiile auditorului în măsura în care acestea reprezentau doar o parte limitată din cuantumul total corespunzător depășirilor bugetare imputabile reclamantei, a căror existență sau amploare nu a fost contestată de aceasta din urmă. În plus, întrucât aceste corecții au fost efectuate de auditor pe baza înscrisurilor și a facturilor prezentate pe loc de reclamantă auditorului, Comisia nu era, în orice caz, în măsură să efectueze o examinare proprie cu privire la sumele detaliate care trebuiau alocate fiecărei linii bugetare.

119

Prin urmare, aprobând constatarea financiară nr. 1 din raportul de audit, Comisia nu a săvârșit o încălcare a principiului proporționalității. Pe de altă parte, nu i se poate reproșa că a omis să efectueze o apreciere autonomă a constatărilor auditorului, întrucât nu era în posesia tuturor înscrisurilor luate în considerare de auditor.

120

În mod similar, în ceea ce privește constatarea financiară nr. 8 din raportul de audit, este necesar să se considere că, din moment ce reclamanta nu a fost în măsură să furnizeze Comisiei rapoartele finale referitoare la serviciile efectuate înainte de sfârșitul perioadei contractuale și nu dispunea decât de facturi ulterioare datei încetării devizului de program, aceasta nu a prezentat nicio probă care să permită să se concluzioneze în sensul existenței unei erori vădite de apreciere din partea Comisiei sau a unei încălcări a principiului proporționalității.

121

În schimb, în ceea ce privește constatarea financiară nr. 2 din raportul de audit, trebuie să se constate că, astfel cum a arătat reclamanta în mod întemeiat în înscrisurile sale și în ședință, Comisia nu a ținut seama de împrejurarea că încheierea actului adițional nr. 2 la contractul de servicii făcuse de asemenea obiectul unei întârzieri, între 1 ianuarie și 10 februarie 2012.

122

În această privință, trebuie să se precizeze că dintr‑un mesaj electronic din 23 ianuarie 2012 adresat reclamantei de către un reprezentant al Comisiei, furnizat în anexa la cererea introductivă, reiese că aprobarea prelungirii contractului de servicii nu avusese încă loc la această dată. În acest mesaj electronic, reprezentantul Comisiei, atașat pentru afaceri politice și relații cu mass‑media în cadrul delegației Uniunii Europene în Republica Guineea‑Bissau, și‑a exprimat regretul cu privire la întârzierea apărută și a dat asigurări că retroactivitatea prelungirii contractului respectiv „nu ridică probleme”.

123

Rezultă că, prin faptul că a dispus recuperarea cheltuielilor constatate în cadrul constatării financiare nr. 2 din raportul de audit, Comisia a refuzat, în esență, să extindă la actele adiționale la contractele de grant beneficiul retroactivității acordate de aceasta actului adițional la contractul de servicii, cunoscând pe deplin caracterul tardiv al prelungirii acestuia.

124

Acest refuz se putea întemeia în mod legal pe textul condițiilor generale aplicabile contractelor de grant încheiate în cadrul acțiunilor din afara Uniunii Europene, în măsura în care, pe de o parte, în temeiul articolului 11.1 din condițiile generale menționate, orice prelungire a perioadei de punere în aplicare a contractelor de grant trebuia să facă obiectul unei cereri din partea beneficiarului grantului, în conformitate cu articolul 9, care prevedea că un „contract [de finanțare] poate fi modificat numai în perioada de punere în aplicare”, și, pe de altă parte, în conformitate cu articolul 14.1 din aceleași condiții generale, numai costurile suportate efectiv în „perioada de punere în aplicare a acțiunii” puteau fi calificate drept eligibile.

125

Totuși, acest refuz era susceptibil să constituie o încălcare a principiului proporționalității, din moment ce, în mesajul electronic din 23 ianuarie 2012, reprezentantul Comisiei a încurajat în mod expres reclamanta să continue colaborarea eficace până la încheierea programului și a lăudat perseverența acesteia „în pofida tuturor obstacolelor și a peripețiilor […] întâlnite”.

126

În aceste condiții, din moment ce punerea în aplicare a proiectului se întemeia, in fine, în aplicarea dispozițiilor din devizul de program și în special a punctului 1.5.4.3 din acesta, pe acordarea de granturi de către reclamantă beneficiarilor finali, executarea proiectului nu putea continua, conform asigurărilor oferite de Comisie cu privire la retroactivitatea actului adițional la contractul de servicii, fără ca reclamanta să asigure, la rândul său, continuitatea punerii în aplicare a contractelor de grant.

127

În această privință, este necesar în plus să se constate că cheltuielile neeligibile în temeiul constatării financiare nr. 2 reprezintă o sumă totală de 312265,42 euro, care corespunde cu jumătate din creanța în litigiu și a făcut obiectul unor plăți către beneficiarii finali cu care reclamanta a încheiat contractele de grant.

128

Având în vedere aceste elemente, trebuie să se concluzioneze în speță, pe de o parte, că nu a existat o fraudă privind finanțările Uniunii și, pe de altă parte, că interesele Uniunii legate de necesitatea de a garanta respectarea principiului bunei gestiuni financiare nu au fost afectate în mod semnificativ în această privință.

129

Rezultă că Comisia ar fi trebuit să constate, având în vedere circumstanțele speciale ale speței și mai ales întârzierea în încheierea actului adițional la contractul de servicii care îi era imputabilă, precum și consecințele deciziei de recuperare pentru reclamantă, caracterul disproporționat al actului de recuperare cu privire la concluziile auditorului în cadrul constatării financiare nr. 2 din raportul de audit.

130

Cu titlu subsidiar, Tribunalul amintește că, în cazul actelor sau al deciziilor a căror elaborare se efectuează în mai multe etape, în special la finalul unei proceduri interne, în principiu, nu constituie act atacabil decât măsurile care stabilesc definitiv poziția instituției la sfârșitul acestei proceduri, cu excluderea măsurilor intermediare al căror obiectiv este de a pregăti decizia finală (a se vedea Ordonanța din 8 februarie 2010, Alisei/Comisia, T‑481/08, EU:T:2010:32, punctul 48 și jurisprudența citată).

131

Astfel cum a arătat reclamanta în mod întemeiat în ședință, raportul de audit nu este un act atacabil. Un raport de audit nu face decât să constate eventualele neregularități deja existente, precum și creanțele care rezultă de aici și, prin urmare, acesta nu modifică cu nimic situația juridică a debitorului acestor creanțe (a se vedea în acest sens Ordonanța din 8 februarie 2010, Alisei/Comisia, T‑481/08, EU:T:2010:32, punctul 67).

132

Tocmai pentru acest motiv, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 107 de mai sus și din jurisprudență (a se vedea în acest sens Ordonanța din 8 februarie 2010, Alisei/Comisia, T‑481/08, EU:T:2010:32, punctul 53), Comisia se poate întemeia pe concluziile unui audit, în cadrul adoptării actului de compensare prin care se stabilește definitiv poziția sa, numai cu condiția să i se pară exacte și justificate. În acest context, ea nu poate renunța, astfel cum a procedat în speță, să aprecieze concluziile raportului de audit în lumina principiului proporționalității.

133

Prin urmare, este necesar să se admită acțiunea în temeiul celui de al treilea și al celui de al cincilea motiv, numai în ceea ce privește constatarea financiară nr. 2 din raportul de audit referitor la devizul de program.

134

Reclamanta arată, în esență, că Comisia nu a respectat garanțiile procedurale prevăzute la articolul 41 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

135

În primul rând, reclamanta susține că Comisia nu a comunicat motivele în temeiul cărora a decis să își mențină poziția exprimată în scrisoarea din 29 octombrie 2014, ca urmare a observațiilor sale detaliate, cuprinse în scrisoarea din 7 noiembrie 2014 și în mesajul electronic din 14 decembrie 2014.

136

În al doilea rând, reclamanta reproșează Comisiei că s‑a limitat să prezinte un răspuns de două pagini la scrisoarea sa din 6 mai 2015, în condițiile în care aceasta din urmă cuprindea șapte pagini de argumente detaliate. Aceasta adaugă că răspunsul respectiv a fost comunicat doar prin scrisoarea din 2 octombrie 2015, respectiv după un termen de cinci luni, ceea ce ar fi lăsat‑o în incertitudine. În această din urmă scrisoare, s‑ar fi indicat, în plus, că erau în curs „cercetări suplimentare”, ceea ce însemna că Comisia urma să continue examinarea dosarului.

137

În al treilea rând, reclamanta susține că raportul de audit și în special constatarea financiară nr. 1, nu a fost însoțit de o motivare suficientă. Aceasta consideră că nu a fost în măsură să înțeleagă întinderea acestei constatări și a deciziilor atacate și să își exercite dreptul de a fi ascultată.

138

Comisia arată că observațiile reclamantei în ceea ce privește desfășurarea procedurii care a condus la constatarea creanței în litigiu și la compensarea sa cu creanțele de care aceasta se prevalează sunt eronate. În această privință, Comisia amintește că scrisoarea reclamantei din 7 noiembrie 2014 și mesajul său electronic din 14 decembrie 2014 i‑ar fi fost trimise ca răspuns la scrisoarea din 29 octombrie 2014, în care aceasta informa cu privire la intenția sa de a proceda la recuperarea creanței respective și o invita să își prezinte observațiile.

139

În opinia Comisiei, reclamanta nu invocă niciun element de probă de natură să demonstreze că scrisoarea din 2 octombrie 2015 nu oferea un răspuns satisfăcător la observațiile sale din 6 mai 2015. În plus, trimiterea la „cercetări suplimentare” în curs ar fi avut ca unic obiectiv acoperirea eventualității în care noi motive ar justifica redeschiderea dosarului.

140

Trebuie amintit că, potrivit articolului 41 alineatul (1) din cartă, „[o]rice persoană are dreptul de a beneficia, în ce privește problemele sale, de un tratament imparțial, echitabil și într‑un termen rezonabil din partea instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii”. Articolul 41 alineatul (2) litera (a) din cartă precizează că acest drept include în principal „dreptul oricărei persoane de a fi ascultată înainte de luarea oricărei măsuri individuale care ar putea să îi aducă atingere”.

141

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, respectarea dreptului la apărare impune ca destinatarii unor decizii care le afectează în mod semnificativ interesele să aibă posibilitatea de a‑și face cunoscut în mod util punctul de vedere (a se vedea Hotărârea din 21 septembrie 2000, Mediocurso/Comisia, C‑462/98 P, EU:C:2000:480, punctul 36 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 26 septembrie 2013, Texdata Software, C‑418/11, EU:C:2013:588, punctul 83 și jurisprudența citată).

142

În speță, Comisia a solicitat reclamantei, prin scrisoarea din 29 octombrie 2014, să își prezinte observațiile, în termen de două săptămâni de la primirea mesajului respectiv, cu privire la intenția sa de a recupera creanța în litigiu. La 7 noiembrie și la 14 decembrie 2014, precum și la 6 mai și la 22 iunie 2015, reclamanta a fost în măsură să trimită patru scrisori Comisiei, înainte de adoptarea deciziilor atacate. Pe de altă parte, Comisia a lăsat să treacă un termen rezonabil între scrisoarea reclamantei din 6 mai 2015 și adoptarea deciziilor atacate, începând de la 25 august 2015.

143

Rezultă de aici că reclamanta a fost în măsură să își prezinte în mod util punctul de vedere și, prin urmare, să își exercite dreptul de a fi ascultată înainte de adoptarea deciziilor atacate.

144

Această concluzie nu poate fi repusă în discuție de circumstanța că reclamanta a primit răspuns la scrisoarea sa din 6 mai 2015 numai după adoptarea deciziilor atacate.

145

Astfel, dreptul de a fi ascultat nu include dreptul la o dezbatere în contradictoriu între autorul actelor atacate și destinatarul lor, ci garantează oricărei persoane posibilitatea de a‑și exprima în mod util și efectiv punctul de vedere în cursul procedurii administrative și înainte de adoptarea oricărei decizii susceptibile să îi afecteze în mod defavorabil interesele (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 decembrie 2014, Boudjlida, C‑249/13, EU:C:2014:2431, punctul 36, și Hotărârea din 9 februarie 2017, M, C‑560/14, EU:C:2017:101, punctele 25 și 31).

146

Având în vedere toate considerațiile care precedă, trebuie să se concluzioneze că Comisia nu a încălcat dreptul reclamantei de a fi ascultată, prevăzut la articolul 41 alineatul (2) din cartă.

147

Pe de altă parte, în ceea ce privește argumentele reclamantei prin care aceasta susține că Comisia s‑a limitat să prezinte o scrisoare de două pagini ca răspuns la scrisoarea sa din 6 mai 2015 și să răspundă pe scurt la explicațiile sale detaliate din 7 noiembrie și din 14 decembrie 2014, acestea țin mai degrabă de examinarea obligației de motivare a Comisiei, prevăzută la articolul 41 alineatul (2) din cartă și la articolul 296 TFUE.

148

În această privință, din jurisprudență rezultă că motivarea impusă de articolul 296 al doilea paragraf TFUE trebuie să menționeze în mod clar și neechivoc raționamentul instituției care a emis actul, astfel încât să dea posibilitatea persoanelor interesate să ia cunoștință de temeiurile măsurii luate, iar instanței competente să își exercite controlul (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 aprilie 1998, Comisia/Sytraval și Brink’s France, C‑367/95 P, EU:C:1998:154, punctul 63 și jurisprudența citată).

149

În cadrul deciziilor individuale, obligația de a motiva o decizie individuală are ca scop, în afară de a permite un control judiciar, să furnizeze persoanei interesate indicații suficiente pentru a ști dacă decizia prezintă un eventual viciu care să permită să i se conteste validitatea (a se vedea Hotărârea din 29 septembrie 2011, Elf Aquitaine/Comisia, C‑521/09 P, EU:C:2011:620, punctul 148 și jurisprudența citată).

150

În speță, reclamanta nu se poate întemeia însă numai pe lungimea răspunsului Comisiei la scrisoarea sa din 6 mai 2015, dat fiind că aceasta nu poate constitui, în sine, un element relevant pentru a se stabili o încălcare a obligației de motivare în sensul articolului 296 al doilea paragraf TFUE. În plus, reclamanta nu poate omite circumstanța că, astfel cum reiese în mod clar din deciziile atacate, raționamentul Comisiei s‑a întemeiat pe raportul de audit referitor la devizul de program, care a fost comunicat reclamantei, precum și pe explicațiile auditorului financiar care figurează în acesta.

151

În orice caz, reclamanta nu poate pretinde că a furnizat explicații detaliate prin scrisoarea sa din 7 noiembrie 2014 și prin mesajul său electronic din 14 decembrie 2014, din moment ce reiese în mod clar din aceasta din urmă că urmărea mai ales să solicite ca articolul 40 din contractul de servicii, care prevedea posibilitatea unei soluționări amiabile, să fie aplicat cu privire la creanța în litigiu. Aceasta se limita să susțină că concluziile rapoartelor de audit erau „eronate, inadmisibile din punct de vedere juridic, parțiale și rezultate dintr‑un raționament unilateral”, fără a prezenta elemente de probă sau argumente suplimentare.

152

Prin urmare, Comisia a considerat în mod corect că își putea menține poziția, fără să furnizeze motive suplimentare reclamantei în urma scrisorilor sau a mesajelor electronice în cauză.

153

În consecință, al patrulea motiv trebuie respins.

154

[Astfel cum a fost îndreptat prin Ordonanța din 3 octombrie 2018] Prin intermediul celui de al doilea motiv, invocat în susținerea capătului de cerere prin care se solicită restituirea sumelor reprezentând creanța în litigiu, reclamanta susține că, întrucât deciziile atacate sunt lipsite de temei juridic și au avut drept consecință îmbunătățirea patrimoniului Comisiei cu o sumă totală de 624388,73 euro – și anume cuantumul creanței în litigiu, care se ridica la 607096,08 euro, majorat cu dobânzi –, aceasta este îndreptățită să solicite restituirea sumelor legate de această îmbogățire fără justă cauză.

155

Comisia afirmă că a demonstrat că creanța în litigiu era întemeiată pe un temei juridic solid și era imputabilă reclamantei. Ea susține că nicio încălcare a principiului interzicerii îmbogățirii fără justă cauză nu poate fi, așadar, invocată în speță.

156

Potrivit unei jurisprudențe constante, o acțiune în restituire întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză a Uniunii impune, pentru a fi admisă, dovada îmbogățirii fără temei juridic legitim a Uniunii și a unei sărăciri a reclamantului legate de îmbogățirea menționată (a se vedea Hotărârea din 28 iulie 2011, Agrana Zucker, C‑309/10, EU:C:2011:531, punctul 53 și jurisprudența citată).

157

Astfel, potrivit principiilor comune sistemelor de drept ale statelor membre, dreptul la o restituire din partea persoanei îmbogățite este subordonat lipsei unui temei juridic al îmbogățirii fără justă cauză [a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 decembrie 2008, Masdar (UK)/Comisia, C‑47/07 P, EU:C:2008:726, punctele 44-46 și 49].

158

În speță, nu se poate considera că compensarea creanțelor efectuată de Comisie era lipsită de temei juridic, întrucât, astfel cum reiese din analiza primului motiv de mai sus, deciziile atacate au fost adoptate în aplicarea dispozițiilor Regulamentului financiar aplicabil celui de al zecelea FED și ale Regulamentului nr. 966/2012. În plus, reclamanta se angajase în mod unilateral, în devizul de program, să ramburseze Comisiei cheltuielile neeligibile pentru finanțare din FED.

159

Decurge de aici că Comisia nu poate fi supusă, pentru motivul unei îmbogățiri fără justă cauză a Uniunii, obligației de a restitui cuantumul creanței în litigiu, reprezentând cheltuielile neeligibile constatate în raportul de audit referitor la devizul de program.

160

În schimb, Comisia va trebui să deducă consecințele anulării în parte a deciziilor de compensare, întemeiată pe o încălcare a principiului proporționalității.

161

În consecință, trebuie să se respingă al doilea motiv, precum și capătul de cerere prin care se solicită restituirea sumelor reprezentând creanța în litigiu, majorată cu dobânda de întârziere, care urmează să fie stabilită la rata dobânzii de referință a BCE, majorată cu două puncte.

162

Reclamanta consideră că a suferit un prejudiciu moral, pentru motivul incertitudinii cauzate de întârzierea răspunsului Comisiei la scrisoarea sa din 6 mai 2015 și al unei atingeri aduse imaginii și reputației sale. Aceasta susține că deciziile atacate au pus în discuție legitimitatea sa în calitate de operator și de partener obișnuit al Comisiei.

163

Comisia susține că cererea de despăgubire a reclamantei este pur simbolică și nu îndeplinește cele trei condiții prevăzute la articolele 268 TFUE și 340 TFUE, în temeiul cărora trebuie să se stabilească nelegalitatea comportamentului reproșat Comisiei, existența unui prejudiciu real și a unei legături de cauzalitate între comportamentul în cauză și prejudiciul invocat.

164

În ceea ce privește repararea simbolică a prejudiciului moral, din articolul 340 al doilea paragraf TFUE reiese că angajarea răspunderii extracontractuale a Uniunii și exercitarea dreptului la repararea prejudiciului suferit depind de întrunirea mai multor condiții referitoare la nelegalitatea comportamentului imputat instituțiilor, la caracterul real al prejudiciului și la existența unei legături de cauzalitate între această conduită și prejudiciul pretins. Această răspundere nu poate fi angajată fără a fi îndeplinite toate condițiile aplicabile obligației de reparare a prejudiciului cauzat definite în dispoziția menționată (a se vedea Hotărârea din 11 decembrie 2014, Heli‑Flight/AESA, T‑102/13, EU:T:2014:1064, punctul 116 și jurisprudența citată).

165

Pe de altă parte, anularea unui act afectat de nelegalitate poate constitui în sine repararea adecvată și, în principiu, suficientă a oricărui prejudiciu moral pe care acest act l‑ar fi putut cauza, cu excepția situației în care reclamantul demonstrează că a suferit un prejudiciu moral care poate fi separat de nelegalitatea care constituie temeiul anulării și care nu poate fi reparat integral prin această anulare (a se vedea Hotărârea din 14 septembrie 2017, Bodson și alții/BEI, T‑504/16 și T‑505/16, EU:T:2017:603, punctul 77 și jurisprudența citată).

166

[Astfel cum a fost îndreptat prin Ordonanța din 3 octombrie 2018] În speță, trebuie să se arate, în primul rând, în ceea ce privește nelegalitatea comportamentului reproșat Comisiei, că reclamanta nu invocă alt element decât motivele invocate în susținerea cererii în anulare, în al doilea rând, că doar al treilea și al cincilea motiv au fost admise în parte și, în al treilea rând, că anularea deciziilor atacate constituie prin ea însăși o reparare adecvată a prejudiciului moral invocat, în măsura în care reclamanta nu a prezentat niciun element de probă de natură să dovedească existența unui prejudiciu moral care să poată fi separat de nelegalitatea pe care se întemeiază anularea în parte a deciziilor atacate.

167

Având în vedere toate considerațiile care precedă, este necesar să se respingă concluziile în despăgubire ale reclamantei.

168

Potrivit articolului 134 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, în cazul în care părțile cad în pretenții cu privire la unul sau mai multe capete de cerere, fiecare parte suportă propriile cheltuieli de judecată.

169

În speță, în măsura în care deciziile atacate trebuie anulate numai în parte, Tribunalul decide că fiecare parte suportă propriile cheltuieli de judecată.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera întâi)

declară și hotărăște: