1.

Un cuplu franco‑britanic a divorțat. Cei doi au un copil de vârstă mică. În temeiul unei hotărâri pronunțate de o instanță franceză, mama duce copilul cu ea din Franța în Irlanda. Șapte luni mai târziu, această hotărâre este anulată de o curte de apel franceză, dispunându‑se încredințarea copilului către tată. Mama nu înapoiază copilul.

2.

Unde este și unde a fost reședința obișnuită a copilului? A existat o răpire sub forma unei rețineri ilicite? Acestea sunt întrebările cu care se confruntă Supreme Court (Irlanda) în contextul prezentei cereri de decizie preliminară.

3.

Este de notorietate că în ordinea juridică a Uniunii competența în materia răspunderii părintești este reglementată de Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului ( 2 ), denumit și „Regulamentul Bruxelles IIA (sau Bruxelles II bis)”. Este de asemenea de notorietate că Convenția din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, adoptată sub auspiciile Conferinței de drept internațional privat de la Haga ( 3 ) (denumită în continuare „Convenția de la Haga din 1980”), prevede o procedură privind înapoierea unui copil.

4.

Răspunsul legiuitorului Uniunii cu privire la modul în care se calibrează raportul dintre aceste două instrumente legale se găsește la articolul 11 din Regulamentul nr. 2201/2003. Prezenta cauză, care se află pe linia de demarcație dintre Convenția de la Haga din 1980 și Regulamentul nr. 2201/2003, vizează interpretarea dispoziției menționate și raporturile reciproce dintre Regulamentul nr. 2201/2003 și Convenția de la Haga din 1980.

5.

Articolul 1 din Convenția de la Haga din 1980 prevede:

„Prezenta convenție are drept obiect:

[…]”

6.

Potrivit articolului 3 din această convenție:

„Deplasarea sau neînapoierea unui copil se consideră ilicită:

Dreptul privind încredințarea, vizat la litera a), poate rezulta, între altele, dintr‑o atribuire de plin drept, dintr‑o hotărâre judecătorească sau administrativă sau dintr‑un acord în vigoare potrivit dreptului acelui stat.”

7.

Articolul 12 din Convenția de la Haga din 1980 are următorul cuprins:

„Când un copil a fost deplasat sau reținut ilicit în înțelesul articolului 3 și o perioadă de mai puțin de un an s‑a scurs cu începere de la deplasare sau neînapoiere în momentul introducerii cererii înaintea autorității judiciare sau administrative a statului contractant unde se află copilul, autoritatea sesizată dispune înapoierea sa imediată.

Autoritatea judiciară sau administrativă, sesizată fiind chiar după expirarea perioadei de un an prevăzute la alineatul precedent, urmează, de asemenea, să dispună înapoierea copilului, afară dacă nu se stabilește că copilul s‑a integrat în noul său mediu.

Când autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat are motive de a crede că copilul a fost luat într‑un alt stat, ea poate suspenda procedura sau să respingă cererea de înapoiere a copilului.”

8.

Articolul 13 din această convenție prevede:

„Prin excepție de la dispozițiile articolului precedent, autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat nu este ținută să dispună înapoierea copilului, dacă persoana, instituția sau organismul care se împotrivește înapoierii sale stabilește:

Autoritatea judiciară sau administrativă poate, de asemenea, să refuze a dispune înapoierea copilului, dacă constată că acesta se împotrivește la înapoierea sa și că a atins o vârstă sau o maturitate care face necesar să se țină seama de opinia sa.

La aprecierea împrejurărilor vizate în acest articol, autoritățile judiciare sau administrative urmează să țină seama de informațiile puse la dispoziție de autoritatea centrală sau de orice altă autoritate competentă a statului în care se află reședința obișnuită a copilului privitor la situația sa socială.”

9.

Articolul 16 din Convenția de la Haga din 1980 are următorul cuprins:

„După ce vor fi fost informate despre deplasarea ilicită a unui copil sau despre neînapoierea sa în înțelesul articolului 3, autoritățile judiciare sau administrative ale statului contractant unde copilul a fost deplasat sau reținut nu vor mai putea statua asupra fondului dreptului privind încredințarea până când nu se va stabili că nu sunt întrunite condițiile prezentei convenții pentru înapoierea copilului sau până când o perioadă rezonabilă nu se va fi scurs fără ca o cerere pentru aplicarea convenției să se fi făcut.”

10.

Articolul 19 din Convenția de la Haga din 1980 prevede:

„O hotărâre asupra înapoierii copilului, pronunțată în cadrul [Convenției de la Haga din 1980], nu afectează fondul dreptului privind încredințarea.”

11.

Considerentul (17) al Regulamentului nr. 2201/2003 are următorul cuprins:

„În caz de deplasare sau de reținere ilicită a unui copil, înapoierea sa ar trebui obținută fără întârziere, iar, în acest scop, Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 ar trebui să se aplice în continuare, astfel cum a fost completată cu dispozițiile din prezentul regulament, în special cu cele din articolul 11. Instanțele din statul membru în care a fost deplasat copilul sau a fost reținut ilicit ar trebui să fie în măsură să se opună înapoierii sale în cazuri precise, justificate în mod corespunzător. Cu toate acestea, o astfel de hotărâre ar trebui să poată fi înlocuită cu o hotărâre ulterioară a instanței din statul membru al reședinței obișnuite a copilului înaintea deplasării sale sau a reținerii sale ilicite. Dacă această hotărâre implică înapoierea copilului, înapoierea ar trebui realizată fără a fi necesară recurgerea la vreo procedură pentru recunoașterea și executarea hotărârii în cauză în statul membru în care se află copilul răpit.”

12.

Articolul 2 din acest regulament, intitulat „Definiții”, prevede:

„În sensul prezentului regulament:

[…]

13.

Capitolul II din Regulamentul nr. 2201/2003, referitor la „Competență”, cuprinde secțiunea 2, intitulată „Răspundere părintească” (articolele 8-15).

14.

Articolul 8 din regulamentul menționat este intitulat „Competență de fond” și are următorul cuprins:

„(1)   Instanțele judecătorești dintr‑un stat membru sunt competente în materia răspunderii părintești privind un copil care are reședința obișnuită în acest stat membru la momentul la care instanța este sesizată.

(2)   Alineatul (1) se aplică sub rezerva dispozițiilor articolelor 9, 10 și 12.”

15.

Articolul 9, privind „Menținerea competenței fostei reședințe obișnuite a copilului”, stipulează:

„(1)   În cazul în care copilul se mută în mod legal dintr‑un stat membru în altul și dobândește o nouă reședință obișnuită, instanțele judecătorești din statul membru al fostei reședințe obișnuite a copilului își păstrează competența, prin derogare de la articolul 8, pe o perioadă de trei luni de la mutare, pentru modificarea unei hotărâri privind dreptul de vizită pronunțate în acest stat membru înainte de mutarea copilului, în cazul în care titularul dreptului de vizită în temeiul hotărârii privind dreptul de vizită continuă să locuiască în mod obișnuit în statul membru al fostei reședințe obișnuite a copilului.

(2)   Alineatul (1) nu se aplică în cazul în care titularul dreptului de vizită menționat la alineatul (1) a acceptat competența instanțelor judecătorești din statul membru în care copilul are noua sa reședință obișnuită prin participarea la o procedură în fața acestor instanțe fără a le contesta competența.”

16.

Articolul 10 reglementează „[c]ompetența judecătorească în cazuri de răpire a copilului”. Acesta prevede:

„În caz de deplasare sau de reținere ilicită a unui copil, instanțele judecătorești din statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sale sau a reținerii sale ilicite rămân competente până în momentul în care copilul dobândește o reședință obișnuită într‑un alt stat membru și până când

sau

17.

Articolul 11 din regulament, intitulat „Înapoierea copilului”, prevede:

„(1)   În cazul în care o persoană, instituție sau orice alt organism căruia/căreia i s‑a încredințat copilul solicită autorităților competente dintr‑un stat membru să pronunțe o hotărâre judecătorească pe baza Convenției de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii (denumită în continuare «Convenția de la Haga din 1980») în vederea obținerii înapoierii copilului care a fost deplasat sau reținut ilicit într‑un alt stat membru decât statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înainte de deplasarea sau de reținerea sa ilicită, se aplică alineatele (2)-(8).

(2)   La aplicarea articolelor 12 și 13 din Convenția de la Haga din 1980, se asigură posibilitatea de ascultare a copilului în cadrul procedurii, cu excepția cazului în care aceasta este necorespunzătoare în conformitate cu vârsta sau cu gradul său de maturitate.

(3)   O instanță sesizată cu o cerere de înapoiere a unui copil prevăzută la alineatul (1) acționează cu celeritate în cadrul procedurii privind cererea, utilizând procedurile urgente prevăzute de dreptul intern.

Fără a aduce atingere primului paragraf, instanța judecătorească pronunță hotărârea, cu excepția cazului în care aceasta se dovedește imposibilă din cauza unor împrejurări excepționale, în cel mult șase săptămâni de la sesizarea sa.

(4)   O instanță judecătorească nu poate refuza înapoierea copilului în temeiul articolului 13 litera (b) din Convenția de la Haga din 1980 în cazul în care se stabilește că s‑au luat măsuri corespunzătoare pentru a asigura protecția copilului după înapoierea sa.

(5)   O instanță judecătorească nu poate refuza înapoierea copilului în cazul în care persoana care a solicitat înapoierea copilului nu a avut posibilitatea să fie ascultată.

(6)   În cazul în care o instanță judecătorească a pronunțat o hotărâre de neînapoiere în temeiul articolului 13 din Convenția de la Haga din 1980, instanța trebuie să transmită de îndată, fie direct, fie prin intermediul autorității sale centrale, o copie a hotărârii judecătorești de neînapoiere și a documentelor pertinente, în special un proces‑verbal al ședințelor, instanței competente sau autorității centrale din statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sale sau reținerii sale ilicite, în conformitate cu dreptul intern. Instanța trebuie să primească toate documentele menționate în termen de o lună de la data hotărârii de neînapoiere.

(7)   Cu excepția cazului în care instanțele judecătorești din statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înainte de deplasarea sa sau de reținerea sa ilicită au fost deja sesizate de una dintre părți, instanța judecătorească sau autoritatea centrală care primește informația menționată la alineatul (6) trebuie să o notifice părților și să le invite să prezinte observații instanței, în conformitate cu dreptul intern, în termen de trei luni de la data notificării, pentru ca instanța judecătorească să examineze problema încredințării copilului.

Fără a aduce atingere normelor în materie de competență prevăzute de prezentul regulament, instanța judecătorească închide cauza în cazul în care nu a primit nicio observație în termenul prevăzut.

(8)   Fără a aduce atingere unei hotărâri de neînapoiere pronunțate în conformitate cu articolul 13 din Convenția de la Haga din 1980, orice hotărâre ulterioară prin care se dispune înapoierea copilului, pronunțată de o instanță competentă în temeiul prezentului regulament, este executorie în conformitate cu capitolul III secțiunea 4, în vederea asigurării înapoierii copilului.”

18.

Articolul 12 reglementează „[p]rorogare[a] de competență” și prevede:

„(1)   Instanțele judecătorești din statul membru care exercită competența în temeiul articolului 3 cu privire la o cerere de divorț, de separare de drept sau de anulare a căsătoriei sunt competente în orice chestiune privind răspunderea părintească în legătură cu această cerere atunci când

și

(2)   Competența acordată la alineatul (1) încetează de îndată ce

(3)   Instanțele judecătorești dintr‑un stat membru sunt competente, de asemenea, în materie de răspundere părintească în alte proceduri decât cele menționate la alineatul (1) atunci când

și

(4)   În cazul în care copilul își are reședința obișnuită pe teritoriul unui stat terț, care nu este parte contractantă la Convenția de la Haga din 19 octombrie 1996 privind competența, dreptul aplicabil, recunoașterea, executarea și cooperarea în materia răspunderii părintești și a măsurilor de protecție a copiilor, competența bazată pe prezentul articol se consideră a fi în interesul copilului, în special atunci când o procedură se dovedește a fi imposibilă în respectivul stat terț.”

19.

Potrivit articolului 16, care poartă titlul „Sesizarea unei instanțe judecătorești”:

„(1)   O instanță judecătorească se consideră sesizată:

sau

20.

Articolul 19, cu privire la „Litispendență și acțiuni conexe”, are următorul cuprins:

„(1)   În cazul în care se introduc cereri de divorț, de separare de drept sau de anulare a căsătoriei între aceleași părți în fața unor instanțe judecătorești din state membre diferite, instanța sesizată în al doilea rând suspendă din oficiu procedura până când se stabilește competența primei instanțe sesizate.

(2)   În cazul în care acțiuni referitoare la răspunderea părintească privind un copil, având același obiect și aceeași cauză, se introduc în fața instanțelor judecătorești din state membre diferite, instanța sesizată în al doilea rând suspendă din oficiu procedura până când se stabilește competența primei instanțe sesizate.

(3)   În cazul în care se stabilește competența primei instanțe sesizate, instanța sesizată în al doilea rând își declină competența în favoarea acesteia.

În acest caz, partea care a introdus acțiunea la instanța sesizată în al doilea rând poate intenta respectiva acțiune la prima instanță sesizată.”

21.

Legea din 1991 privind răpirile de copii și executarea hotărârilor în materie de încredințare (Child Abduction and Enforcement of Custody Orders Act, 1991) ( 4 ) implementează Convenția de la Haga din 1980 în dreptul irlandez. Această lege a fost modificată prin Regulamentul din 2005 privind Comunitățile Europene (hotărâri judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești) [European Communities (Judgments in Matrimonial Matters and Matters of Parental Responsibility) Regulations, 2005, S. I. 112 din 2005] ( 5 ), în vederea punerii în aplicare a Regulamentului nr. 2201/2003 în cauzele aflate sub incidența Convenției de la Haga din 1980 care apar între statele membre ale Uniunii Europene.

22.

Litigiul aflat pe rolul instanței de trimitere privește reținerea ilicită a unui copil, H, cetățean francez, născut în Franța la 14 iulie 2008, din părinții, pe atunci căsătoriți, C, tatăl, resortisant francez, și M, mama, care este britanică, născută în Anglia din părinți irlandezi.

23.

Căsătoria părinților s‑a deteriorat la puțin timp după nașterea copilului. La 17 noiembrie 2008, mama a depus o cerere de divorț în Franța. De atunci, părinții s‑au angajat într‑un maraton litigios cu privire la drepturile părintești față de copil ( 6 ).

24.

La 2 aprilie 2012, instanța pentru cauze de dreptul familiei din Angoulême a pronunțat divorțul părților, dispunând ca acesta să producă efecte de la data de 7 aprilie 2009. Prin respectiva hotărâre, instanța a dispus de asemenea exercitarea în comun a autorității părintești de către cei doi părinți, stabilind însă reședința obișnuită a copilului la domiciliul mamei. Transferul reședinței urma să fie progresiv și să aibă efect deplin începând de la data de 7 iulie 2012 ( 7 ). Instanța respectivă a permis mamei să își stabilească reședința în Irlanda împreună cu copilul. Aceasta a stabilit dreptul de vizită al tatălui luând în calcul eventualitatea plecării mamei în Irlanda (o dată pe lună).

25.

La 23 aprilie 2012, tatăl a formulat apel împotriva acestei hotărâri cu privire la răspunderea părintească. El a introdus o cerere de suspendare a executării imediate a acelei părți din hotărâre care autoriza mama să plece în Irlanda.

26.

La 5 iulie 2012, prim‑președintele Cour d’appel de Bordeaux (Curtea de Apel Bordeaux) a respins cererea de suspendare a executării imediate.

27.

La 12 iulie 2012, mama și copilul s‑au mutat în Irlanda și au rămas acolo de atunci. Potrivit informațiilor transmise de instanța de trimitere, mama nu s‑a conformat dispozițiilor hotărârii din 2 aprilie 2012, care o obligau să respecte dreptul de vizită al tatălui.

28.

La 5 martie 2013, Cour d’appel de Bordeaux, pronunțându‑se asupra apelului formulat împotriva hotărârii din 2 aprilie 2012, a hotărât exercitarea în comun a autorității părintești și a dispus ca reședința copilului să fie la domiciliul tatălui, stabilind drepturi specifice de vizită și de cazare pentru mamă.

29.

La 29 mai 2013, printr‑o citație specială, tatăl a solicitat în fața instanțelor irlandeze înapoierea copilului la reședința sa obișnuită din Franța, în temeiul articolului 12 din Convenția de la Haga din 1980, în scopul executării hotărârilor privind încredințarea pronunțate de instanțele din Franța și al exercitării propriilor drepturi privind încredințarea și vizitarea, precum și constatarea faptului că mama reținuse în mod ilicit copilul în Irlanda.

30.

La 2 iulie 2013, în cadrul unei ședințe desfășurate în fața instanței pentru cauze de dreptul familiei din Niort, tatăl a solicitat pronunțarea unei hotărâri prin care să fie transferată către sine exclusiv autoritatea părintească și prin care să se interzică deplasarea copilului din Franța. Mama a invocat obiecții procedurale referitoare la procedura inițiată la 29 mai 2013 în fața instanțelor irlandeze.

31.

La 10 iulie 2013, instanța pentru cauze de dreptul familiei din Niort a pronunțat hotărârea și a respins obiecțiile procedurale invocate de mamă, considerând că litigiul din fața instanțelor irlandeze nu privea încredințarea copilului pe fond și că nu exista niciun risc de conflict între instanțe întrucât instanța irlandeză „nu rezultă că ar avea competența de a se pronunța cu privire la înapoierea sau la neînapoierea unui copil a cărui reședință obișnuită, așadar fondul cauzei, a fost stabilită în Franța în apel, printr‑o hotărâre foarte recentă”. Instanța pentru cauze de dreptul familiei din Niort a acordat tatălui autoritatea părintească exclusivă, a dispus înapoierea copilului la domiciliul din Franța al tatălui său și a interzis deplasarea copilului în afara teritoriului Franței fără consimțământul acestuia. Copilul nu a fost înapoiat până în prezent în Franța.

32.

La 13 august 2013, High Court of Ireland a respins cererea de înapoiere a copilului în Franța formulată în temeiul articolului 12 din Convenția de la Haga din 1980 și cererea de constatare a faptului că mama a reținut în mod ilicit copilul în Irlanda (articolul 3 din Convenția de la Haga din 1980) ( 8 ). Instanța respectivă a reținut că elementele probatorii evidențiau faptul că copilul a avut reședința obișnuită în Irlanda începând cu luna iulie 2012, când acesta și mama sa s‑au mutat în Irlanda. Instanța a hotărât că aceasta a fost o deplasare licită, întemeiată pe hotărârea instanței pentru cauze de dreptul familiei din Angoulême din 2 aprilie 2012.

33.

La 10 octombrie 2013, tatăl a formulat apel împotriva hotărârii High Court. În fața Supreme Court, acesta a susținut în special că o deplasare licită poate deveni reținere ilicită, că instanțele irlandeze sunt ținute de hotărârile instanțelor franceze, care sunt primele sesizate și care își păstrează competența cu privire la încredințarea copilului, precum și că instanța pentru cauze de dreptul familiei din Niort a reafirmat în special, în hotărârea din 10 iulie 2013, că este singura instanță judecătorească competentă potrivit Regulamentului nr. 2201/2003 și că reședința obișnuită a copilului este în Franța.

34.

Mama susține în special că, potrivit hotărârii instanței judecătorești din Angoulême din 2 aprilie 2012, avea dreptul să decidă cu privire la reședința obișnuită a copilului, fără consimțământul tatălui, că reședința obișnuită a copilului s‑a schimbat după deplasarea în Irlanda, astfel încât copilul avea reședința obișnuită în Irlanda anterior lunii martie 2013, precum și că reținerea continuă a copilului în Irlanda nu este ilicită.

35.

În contextul litigiului privind procedura de înapoiere pendinte în fața sa, Supreme Court a adresat Curții trei întrebări cu privire la interpretarea Regulamentului nr. 2201/2003 (a se vedea punctul 39 de mai jos).

36.

La 18 decembrie 2013, în temeiul articolului 28 din Regulamentul nr. 2201/2003, tatăl a adresat unui Master al High Court of Ireland o cerere de încuviințare a executării hotărârii din 5 martie 2013 pronunțate de Cour d’appel de Bordeaux. Cererea a fost admisă, iar hotărârea a fost comunicată mamei la 20 decembrie 2013.

37.

La rândul său, mama a solicitat suspendarea procedurii de executare. Termenul a fost stabilit la 9 mai 2014 în fața High Court of Ireland. Soluția dată în această procedură nu se cunoaște în momentul de față.

38.

La 7 ianuarie 2014, mama a formulat recurs (pourvoi en cassation) în fața Cour de Cassation (Curtea de Casație) din Franța împotriva hotărârii Cour d’appel de Bordeaux din 5 martie 2013. Ședința a fost stabilită la 25 iunie 2014. Soluția dată în această procedură este de asemenea necunoscută în prezent.

39.

Prin decizia din 31 iulie 2014, primită de Curte la 7 august 2014, Supreme Court a adresat următoarele întrebări preliminare:

40.

Prin aceeași decizie din 31 iulie 2014, instanța de trimitere a solicitat ca prezenta cerere de decizie preliminară să fie judecată potrivit procedurii de urgență prevăzute la articolul 107 din Regulamentul de procedură al Curții. Aceasta și‑a motivat cererea prin faptul că, potrivit considerentului (17) al Regulamentului nr. 2201/2003, în caz de deplasare sau de reținere ilicită a unui copil, înapoierea sa ar trebui obținută fără întârziere.

41.

Camera a treia a Curții a hotărât, la 14 august 2014, la propunerea judecătorului raportor, după ascultarea avocatului general, să admită cererea instanței de trimitere de judecare a cererii de decizie preliminară potrivit procedurii de urgență. Apelantul și intimata din procedura principală, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise. Aceleași părți, alături de Republica Franceză, au participat la ședința din 22 septembrie 2014.

42.

În decizia sa de trimitere preliminară, instanța de trimitere face referire la mai multe dispoziții ale Regulamentului nr. 2201/2003. Aceasta urmărește în special o interpretare a articolelor 2, 12, 19 și 24 din Regulamentul nr. 2201/2003 și, pe de altă parte, pare a-și întemeia argumentația pe dispozițiile articolelor 8, 9, 10, 13, 16, 17 și 23 din acesta. Mai mult, din decizia de trimitere preliminară reiese că instanța de trimitere consideră că articolul 19 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2201/2003 cu privire la litispendență este aplicabil în speță.

43.

În acest context, ar trebui clarificate câteva aspecte înainte de a propune răspunsuri la cele trei întrebări adresate.

44.

De la bun început, trebuie menționat că instanța de trimitere este sesizată în contextul unei cereri de înapoiere a unui copil formulate în temeiul Convenției de la Haga din 1980, astfel cum prevede articolul 11 din Regulamentul nr. 2201/2003.

45.

Acest lucru impune o scurtă clarificare a raportului juridic dintre Convenția de la Haga din 1980 și articolul 11 din Regulamentul nr. 2201/2003, raport care ar trebui înțeles din perspectiva sa istorică.

46.

Inițial, atât Convenția Bruxelles II ( 9 ), cât și Regulamentul Bruxelles II ( 10 ), predecesorul Regulamentului nr. 2201/2003, au urmărit să facă distincție între Convenția de la Haga din 1980 și reglementările comunitare privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești. Astfel, articolul 4 din Regulamentul Bruxelles II conținea doar o trimitere la Convenția de la Haga din 1980 ( 11 ). În afară de această trimitere, nu exista nicio altă interacțiune cu convenția menționată. În procesul legislativ care a condus la adoptarea Regulamentului nr. 2201/2003, într‑un proiect al capitolului III, Comisia a propus inițial un sistem intracomunitar în ceea ce privește procedura de înapoiere ( 12 ). Chiar dacă acest sistem nu era destinat să înlocuiască în totalitate ( 13 ) – Convenția de la Haga din 1980, el ar fi „comunitarizat” în mod esențial procedura de înapoiere. Propunerea nu a fost acceptată, în schimb, a fost ales un compromis: procedura de înapoiere continuă să se întemeieze pe Convenția de la Haga din 1980, dar se completează cu articolul 11 din Regulamentul nr. 2201/2003 ( 14 ).

47.

Potrivit articolului 11 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003, în cazul în care o persoană, instituție sau orice alt organism căruia/căreia i s‑a încredințat copilul solicită autorităților competente dintr‑un stat membru să pronunțe o hotărâre judecătorească pe baza Convenției de la Haga din 1980 în vederea obținerii înapoierii copilului care a fost deplasat sau reținut ilicit într‑un alt stat membru decât statul membru în care copilul avea reședința obișnuită imediat înainte de deplasarea sau de reținerea sa ilicită, se aplică alineatele (2)-(8) ale acestui articol.

48.

Din modul de redactare a articolului 11 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003 reiese imediat că această dispoziție nu stabilește în mod direct care este instanța judecătorească competentă să examineze aspectul înapoierii copilului ( 15 ). Dimpotrivă, dispoziția permite „autorităților competente ( 16 ) dintr‑un stat membru [cărora li se adresează o cerere] să pronunțe o hotărâre judecătorească pe baza Convenției de la Haga din […] 1980”. Prin urmare, articolul 11 alineatul (1) nu constituie, per se, un temei legal pentru pronunțarea unei hotărâri privind înapoierea ( 17 ). Un astfel de temei juridic decurge din alte dispoziții ale dreptului național sau internațional.

49.

Rezultă că, pentru ca articolul 11 din Regulamentul nr. 2201/2003 să se aplice, trebuie să se desfășoare o procedură în temeiul Convenției de la Haga. Această procedură este prevăzută în esență la articolele 12 și 13 din regulament coroborate cu articolul 3 din Convenția de la Haga din 1980. În esență, instanța națională trebuie să stabilească dacă a existat o deplasare sau o reținere ilicită a copilului de la locul reședinței sale obișnuite.

50.

Astfel, articolul 11 din Regulamentul nr. 2201/2003 completează ( 18 ) procedura de înapoiere cuprinsă în Convenția de la Haga din 1980 după cum urmează: alineatele (2) și (5) impun ascultarea copilului în cadrul procedurii, alineatul (3) obligă instanțele sesizate să acționeze cu celeritate, iar alineatul (4) subliniază că, în cazul în care s‑au luat măsuri corespunzătoare pentru a asigura protecția copilului după înapoierea sa, o astfel de înapoiere nu poate fi refuzată în temeiul articolului 13 litera (b) din Convenția de la Haga din 1980. Cu toate acestea, principala funcție a articolului 11 din Regulamentul nr. 2201/2003 se regăsește la alineatul (6) și următoarele. În cazul în care o instanță judecătorească pronunță o hotărâre de neînapoiere în temeiul articolului 13 din Convenția de la Haga din 1980, instanțele judecătorești din statul membru în care copilul avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sale sau a reținerii sale ilicite au ultimul cuvânt cu privire la înapoiere ( 19 ). O astfel de extindere a procedurii cuprinse în Convenția de la Haga din 1980 se explică în cele din urmă prin gradul mai ridicat de cooperare și de încredere dintre statele membre ale Uniunii Europene ( 20 ).

51.

În mod evident, în măsura în care articolul 11 din Regulamentul nr. 2201/2003 se suprapune cu Convenția de la Haga din 1980, articolul 11 prevalează ( 21 ), în timp ce convenția continuă să își producă efectele în materiile nereglementate de regulament ( 22 ).

52.

Faptul că Convenția de la Haga din 1980 este cea care determină în primul rând procedura aferentă prezentei cauze ridică problema dacă întrebările adresate Curții sunt în totalitate admisibile, cu alte cuvinte dacă Curtea are competența să interpreteze Convenția de la Haga din 1980, astfel cum este aceasta menționată la articolul 11 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003 ( 23 ).

53.

În acest context, trebuie reținut că, în timp ce Uniunea este membră a Conferinței de drept internațional privat de la Haga ( 24 ), fără a fi parte la Convenția de la Haga din 1980, toate statele membre ale Uniunii sunt părți la această convenție ( 25 ).

54.

În anumite cazuri, Regulamentul nr. 2201/2003 conține texte similare cu cele ale convenției. În prezenta cauză, acest lucru este valabil în special în ceea ce privește definițiile legale care figurează la articolul 2 din Regulamentul nr. 2201/2003, pe de o parte, și termenii utilizați la articolele 3 și 12 din Convenția de la Haga din 1980, pe de altă parte. În plus, articolul 11 din Regulamentul nr. 2201/2003, făcând trimitere la Convenția de la Haga din 1980, reproduce o parte din terminologia acesteia.

55.

Într‑o astfel de situație, o interpretare dată de Curte, chiar în contextul Convenției de la Haga din 1980, este cu siguranță utilă pentru a consolida o aplicare paralelă și coerentă în raport cu regulamentul, astfel încât să asigure o aplicare uniformă a Regulamentului nr. 2201/2003 și astfel încât să contribuie la o interpretare coerentă a Convenției de la Haga din 1980, în măsura în care sunt vizate cele 28 de state membre ale Uniunii ( 26 ).

56.

Curtea tinde să adopte o abordare liberală când vine vorba despre interpretarea procedurii de înapoiere în temeiul Convenției de la Haga din 1980 și al articolului 11 din Regulamentul nr. 2201/2003. În Hotărârea McB. ( 27 ), în care dreptul irlandez impunea unei instanțe naționale să interpreteze Convenția de la Haga din 1980 în același mod ca Regulamentul nr. 2201/2003, Curtea a considerat admisibilă o întrebare referitoare la Convenția de la Haga din 1980 ( 28 ). În aceeași hotărâre, Curtea a reținut de asemenea că, întrucât răpirile de copii dintr‑un stat membru către un altul intră în prezent sub incidența unui ansamblu de norme constituit din dispozițiile Convenției de la Haga din 1980, astfel cum au fost completate de cele ale Regulamentului nr. 2201/2003, fiind de la sine înțeles că dispozițiile regulamentului prevalează în cadrul domeniului de aplicare al acestuia, interpretarea astfel solicitată de instanța de trimitere nu pare lipsită de pertinență din perspectiva deciziei pe care aceasta din urmă trebuie să o pronunțe ( 29 ).

57.

În concluzie, considerăm că există motive întemeiate pentru a se răspunde la întrebările în discuție, în scopul de a fi îndrumată instanța de trimitere în soluționarea cererii de înapoiere a copilului.

58.

În contextul articolului 19 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2201/2003 există o situație de litispendență în cazul în care acțiuni referitoare la răspunderea părintească privind un copil, având același obiect și aceeași cauză, se introduc în fața instanțelor judecătorești din state membre diferite. Obiectivul acestei dispoziții este acela de a preveni pronunțarea unor hotărâri judecătorești incompatibile ( 30 ).

59.

Nu aceasta este situația în ceea ce privește cauza în discuție. Toate acțiunile introduse în fața instanțelor judecătorești franceze au ca obiect problema răspunderii părintești și, mai concret, stabilirea dreptului privind încredințarea și a dreptului de vizită în raport cu copilul. În schimb, în fața instanțelor judecătorești irlandeze nu există nicio acțiune pe fond în materia răspunderii părintești. În fața acestor din urmă instanțe sunt două acțiuni. În primul rând, acțiunea aferentă prezentei cauze în care tatăl a solicitat instanțelor irlandeze înapoierea copilului în Franța ( 31 ) în temeiul articolului 12 din Convenția de la Haga din 1980 coroborat cu articolul 11 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003. În al doilea rând, o acțiune privind executarea hotărârii Cour d’appel de Bordeaux din 5 martie 2013, în temeiul articolului 28 din Regulamentul nr. 2201/2003.

60.

Având în vedere că acțiunea formulată în Irlanda în prezenta cauză are un obiect distinct față de cel al acțiunii formulate în Franța, nu există nicio situație de litispendență. În consecință, este irelevant dacă instanțele judecătorești franceze au rămas „sesizate” ( 32 ).

61.

Din decizia de trimitere reiese în continuare că instanța de trimitere solicită un răspuns din partea Curții pentru a stabili dacă „instanțele irlandeze trebuie să își decline competența ( 33 ) în favoarea instanțelor franceze potrivit Regulamentului nr. 2201/2003”. În acest context, instanța de trimitere arată de asemenea că, „în aplicarea regulamentului, instanțele irlandeze își vor declina competența în favoarea primei instanțe sesizate, care își păstrează competența, cu excepția unor împrejurări excepționale [articolul 19 alineatul (3) din regulament]”.

62.

Astfel cum am explicat mai sus, având în vedere că în prezenta cauză instanțele irlandeze nu sunt sesizate să se pronunțe pe fond în materia răspunderii părintești, ci sunt sesizate doar cu o cerere de înapoiere a copilului, nu se ridică problema declinării competenței. O hotărâre asupra fondului dreptului poate fi pronunțată numai după ce se va stabili că nu sunt întrunite condițiile pentru înapoierea copilului, potrivit Convenției de la Haga din 1980 și articolului 11 din Regulamentul nr. 2201/2003 ( 34 ).

63.

Din considerațiile de mai sus rezultă, așadar, că ceea ce instanța de trimitere dorește de fapt să afle este modul în care trebuie să aplice Convenția de la Haga din 1980 și articolul 11 din Regulamentul nr. 2201/2003 plecând de la definițiile legale care figurează la articolul 2 din Regulamentul nr. 2201/2003. Nu este nevoie ca instanța să aplice în cauza cu care este sesizată articolele 8, 9, 10, 12, 23 și 24 din Regulamentul nr. 2201/2003 și, prin urmare, nu este necesară interpretarea acestor articole, astfel cum vom încerca să subliniem pe scurt în rândurile care urmează.

64.

Articolul 8 constituie regula generală de competență în materia răspunderii părintești. Acesta prevede că instanțele judecătorești dintr‑un stat membru sunt competente în materia răspunderii părintești privind un copil care are reședința obișnuită în acest stat membru la momentul la care instanța este sesizată. Având în vedere că prezenta cauză nu privește răspunderea părintească pe fond, articolul 8 poate fi exclus de la bun început.

65.

Prin derogare de la articolul 8, articolul 9 prevede că, în cazul în care copilul se mută în mod legal dintr‑un stat membru în altul și dobândește o nouă reședință obișnuită, instanțele judecătorești din statul membru al fostei reședințe obișnuite a copilului își păstrează competența pe o perioadă de trei luni de la mutare, pentru modificarea unei hotărâri privind dreptul de vizită pronunțate în acest stat membru înainte de mutarea copilului. Un astfel de drept de vizită este definit la articolul 2 punctul 10 din Regulamentul nr. 2201/2003 ca însemnând în special dreptul de a duce copilul pentru o perioadă limitată într‑un alt loc decât cel al reședinței sale obișnuite.

66.

În mod evident, prezenta cauză nu se referă la dreptul de vizită, ci la ceva cu totul diferit ( 35 ): tatăl nu urmărește nici să ducă copilul într‑un alt loc decât cel al reședinței sale obișnuite ( 36 ), nici să facă acest lucru pentru o perioadă limitată. El vrea să obțină încredințarea copilului cu titlu permanent, prin intermediul unei cereri de înapoiere formulate în temeiul Convenției de la Haga din 1980.

67.

În aceeași ordine de idei, nici articolul 10 din Regulamentul nr. 2201/2003 nu poate fi aplicat în prezenta cauză. Potrivit acestei dispoziții, în caz de deplasare sau de reținere ilicită a unui copil, instanțele judecătorești din statul membru în care copilul avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sale sau a reținerii sale ilicite rămân competente până în momentul în care copilul dobândește o reședință obișnuită într‑un alt stat membru, dacă sunt îndeplinite mai multe condiții suplimentare. Din nou, această dispoziție vizează răspunderea părintească pe fond, iar nu o hotărâre de înapoiere, precum prezenta cauză.

68.

Același raționament este valabil și în ceea ce privește neaplicarea articolului 12 privind prorogarea de competență în cauza de față ( 37 ).

69.

Articolele 23 ( 38 ) și 24 ( 39 ) din Regulamentul nr. 2201/2003 nu prezintă interes pentru prezenta cauză, având în vedere că acestea se referă la recunoașterea hotărârilor judecătorești, aspect care nu constituie obiectul litigiului în discuție.

70.

Prin intermediul primei întrebări formulate, instanța de trimitere urmărește, în esență, obținerea unei interpretări a noțiunii „reședință obișnuită”, care figurează la articolul 3 din Convenția de la Haga din 1980 și la articolul 11 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003. Aceasta pare să aibă îndoieli cu privire la existența vreunei posibilități ca copilul să fi dobândit o reședință obișnuită în afara Franței, având în vedere procedura privind încredințarea desfășurată în această țară.

71.

Pentru soluționarea cererii de înapoiere pe baza Convenției de la Haga din 1980, astfel cum prevede articolul 11 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003, prezintă relevanță doar reședința obișnuită a copilului, imediat înainte de pretinsa sa deplasare sau reținere ilicită ( 40 ).

72.

În acest context, trebuie subliniat că, în mod contrar articolelor 8, 9, 10 și 12, noțiunea de reședință obișnuită în sensul articolului 11 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003 nu este un criteriu determinant pentru stabilirea competenței, având în vedere că, astfel cum s‑a explicat mai sus, acest articol nu se referă la acordarea competenței, ci la declanșarea aplicării procedurii de înapoiere.

73.

Acestea fiind spuse, jurisprudența Curții cu privire la reședința obișnuită, în contextul articolelor 8 și 10 din Regulamentul nr. 2201/2003, poate servi drept ghid pentru problema analizată. Vom aborda concis acest aspect, întrucât instanța de trimitere pare a fi bine familiarizată cu jurisprudența relevantă a Curții de Justiție și abordează noțiunea de reședință obișnuită prin trimitere la două cauze, A ( 41 ) și Mercredi ( 42 ).

74.

În Regulamentul nr. 2201/2003 nu există o definiție a reședinței obișnuite. Utilizarea adjectivului „obișnuită” permite doar să se deducă faptul că reședința trebuie să prezinte un anumit caracter de stabilitate sau de regularitate ( 43 ). Astfel cum a subliniat Curtea ( 44 ), reședința obișnuită este legată de interesul superior al copilului și în special de criteriul proximității ( 45 ).

75.

În stabilirea reședinței obișnuite, Curtea ia în considerare elementele de fapt.

76.

Potrivit unei jurisprudențe constante, noțiunea „reședință obișnuită” corespunde locului care exprimă o anumită integrare a copilului într‑un mediu social și familial. În acest scop, trebuie să fie luate în considerare mai ales durata, regularitatea, condițiile și motivele sejurului pe teritoriul unui stat membru și ale mutării familiei în acest stat, cetățenia copilului, locul și condițiile de școlarizare, cunoștințele lingvistice, precum și raporturile familiale și sociale întreținute de copil în statul respectiv ( 46 ). Mai mult decât atât, reședința obișnuită trebuie să fie de o anumită durată pentru a exprima o stabilitate suficientă ( 47 ). Trebuie să fie luată în considerare vârsta copilului, precum și faptul că, în general, mediul unui copil de vârstă mică este în mod esențial un mediu familial, determinat de persoana sau de persoanele de referință cu care copilul trăiește, care îl au în fapt în îngrijire și se ocupă de el ( 48 ).

77.

În mod decisiv, este de competența instanței naționale să determine reședința obișnuită a copilului ținând cont de ansamblul împrejurărilor de fapt specifice fiecărui caz în parte ( 49 ).

78.

Din jurisprudența citată rezultă, așadar, că reședința obișnuită trebuie înțeleasă ca o noțiune de fapt. Această interpretare este confirmată de Raportul explicativ cu privire la Convenția de la Haga din 1980, care este categoric în această privință. Potrivit acestui raport, „noțiunea de reședință obișnuită [este] o noțiune familiară Conferinței de la Haga, în cadrul căreia este înțeleasă ca o noțiune de pur fapt, care diferă în această privință de cea de domiciliu” ( 50 ).

79.

În plus, literatura juridică academică referitoare la Convenția de la Haga din 1980 abordează de asemenea reședința obișnuită ca pe o noțiune de fapt ( 51 ). Același lucru este valabil și în ceea ce privește lucrările juridice academice referitoare la Regulamentul nr. 2201/2003 și la predecesoarele acestuia ( 52 ) sau în ceea ce privește dreptul internațional privat în general ( 53 ). Este esențial locul în care copilul își are, în fapt, centrul vieții ( 54 ).

80.

Având în vedere că reședința obișnuită este o noțiune de fapt, rezultă că aceasta este independentă de orice problemă referitoare la aspectul dacă a fost sau nu a fost legal stabilită. În caz contrar, articolul 10 din Regulamentul nr. 2201/2003 ar fi golit de orice semnificație, întrucât această dispoziție permite dobândirea unei reședințe obișnuite chiar dacă deplasarea este ilicită. Cu alte cuvinte, dobândirea unei reședințe obișnuite nu are nimic a face cu caracterul licit al unei deplasări. Reședința obișnuită poate fi dobândită, în principiu, ca rezultat al unei deplasări ilicite.

81.

În plus, ar trebui clarificat faptul că, deși instanța pentru cauze de dreptul familiei din Angoulême a utilizat noțiunea „reședință obișnuită” a copilului pentru a dispune ca el să rămână la domiciliul mamei, acest aspect nu are nicio legătură cu problema dacă copilul a dobândit în fapt reședința obișnuită în Irlanda, în sensul dispozițiilor Convenției de la Haga din 1980 și ale Regulamentului nr. 2201/2003.

82.

În decizia de trimitere, instanța de trimitere pare să încline oarecum în favoarea unei interpretări care condiționează reședința obișnuită de lipsa unei proceduri judiciare, în sensul că procedura aflată pe rol în Franța referitoare la încredințare nu permite ca locul de reședință obișnuită a copilului să se schimbe din Franța în Irlanda ( 55 ).

83.

În opinia noastră, nu există niciun motiv să ne îndepărtăm de la clasificarea general acceptată a reședinței obișnuite drept noțiune de fapt. Nu este necesar să se încarce această noțiune cu ipoteze juridice. Securitatea juridică impune existența unei noțiuni care să poată fi ușor aplicată. Dacă s‑ar admite că reședința obișnuită a unui copil nu se poate schimba din cauza existenței unei proceduri pendinte, acest lucru ar conduce în mod efectiv la imposibilitatea dobândirii unei reședințe obișnuite pentru o perioadă nedefinită. Acest lucru ar însemna de asemenea că, în cauze precum cea de față, simpla existență a unui apel ar prevala asupra tuturor celorlalte elemente de fapt amintite mai sus. Nu se poate ca aceasta să fi fost intenția autorilor Convenției de la Haga din 1980 sau a legiuitorului, în cazul Regulamentului nr. 2201/2003.

84.

Reședința obișnuită trebuie, așadar, să continue să fie interpretată ca noțiune de fapt. O instanță (națională) ar trebui să fie în situația de a determina cu promptitudine, pe baza elementelor probatorii privind faptele expuse acesteia, unde are un copil reședința obișnuită. Având în vedere criteriile menționate mai sus, acest lucru ar trebui să fie un exercițiu ușor de gestionat. Nu se poate pretinde unei instanțe naționale să cerceteze istoricul litigiilor dintre două părți, desfășurate în altă țară, doar pentru a stabili reședința obișnuită a copilului lor.

85.

În consecință, propunem ca răspunsul Curții la prima întrebare să fie acela că, într‑o cauză precum litigiul principal, în care un copil a fost deplasat dintr‑un stat membru în altul de către un părinte căruia îi era încredințat la momentul respectiv și căruia i s‑a permis de către o instanță judecătorească din statul membru de origine să se deplaseze în celălalt stat membru, copilul poate dobândi, în principiu, reședința obișnuită în celălalt stat membru. Faptul că procedura privind încredințarea copilului este încă pendinte în statul membru de origine nu schimbă această constatare, întrucât reședința obișnuită este o noțiune de fapt și nu depinde de existența sau de inexistența unor proceduri judiciare.

86.

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă tatăl rămâne titularul dreptului privind încredințarea sau dacă instanțele franceze ( 56 ) rămân competente în ceea ce privește încredințarea copilului, astfel încât reținerea acestuia în Irlanda să dobândească un caracter ilicit. Aceasta înseamnă că, în esență, instanța de trimitere are nevoie de o interpretare a Convenției de la Haga, astfel cum este menționată la articolul 11 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003, pentru a stabili dacă prezența copilului în Irlanda constituie sau nu constituie o reținere ilicită din partea mamei.

87.

Trebuie amintit faptul că mama a plecat cu copilul în Irlanda la 12 iulie 2012 și a rămas acolo de atunci. Această deplasare a fost făcută în temeiul hotărârii instanței din Angoulême din 2 aprilie 2012. La 5 martie 2013, Cour d’appel de Bordeaux a dispus ca copilul să fie adus înapoi în Franța.

88.

Deplasarea din data de 12 iulie 2012 a fost licită. În acel moment, mama nu încălca niciun drept privind încredințarea ( 57 ).

89.

Instanța de trimitere face referire la posibilitatea existenței unei rețineri ilicite „începând de la prima nerespectare a dispozițiilor privind dreptul de vizită din hotărârea pronunțată de instanța pentru cauze de dreptul familiei din Angoulême la 2 iunie 2012” ( 58 ). Aceasta se bazează pe supoziția „că instanțele franceze însele afirmă că și‑au păstrat competența în ceea ce privește «răspunderea părintească» privind copilul, în pofida prezenței acestuia în Irlanda” ( 59 ).

90.

Un astfel de raționament nu poate fi reținut.

91.

Atât Convenția de la Haga din 1980, cât și Regulamentul nr. 2201/2003 se referă la o încălcare a dreptului privind încredințarea, iar nu la o încălcare a dreptului de vizită. În măsura în care este vizată Convenția de la Haga din 1980, această afirmație reflectă în mod clar voința autorilor convenției ( 60 ).

92.

În consecință, este de neconceput că mama a deplasat sau a reținut în mod ilicit copilul la 12 iulie 2012 sau în lunile imediat următoare ( 61 ).

93.

Ce se poate spune însă despre perioada ulterioară datei de 5 martie 2013?

94.

În această privință, tatăl pretinde că copilul a fost reținut în mod ilicit în Irlanda după pronunțarea hotărârii Cour d’appel de Bordeaux ( 62 ). Cu alte cuvinte, problema care se ridică este aceea dacă în prezenta cauză o deplasare licită a devenit reținere ilicită.

95.

Ne exprimăm îndoiala că părțile contractante ale Convenției de la Haga au intenționat să includă o astfel de situație în sfera reținerii ilicite. Potrivit Raportului explicativ cu privire la Convenția de la Haga din 1980, situațiile preconizate de această convenție sunt cele care decurg din folosirea unor mijloace de fapt pentru a crea legături artificiale de competență judiciară internațională în vederea obținerii încredințării unui copil ( 63 ). Potrivit raportului explicativ, ceea ce contează este că copilul a fost sustras din mediul familial și social în care se desfășura viața sa ( 64 ). În prezenta cauză nu poate fi identificată o astfel de situație. La momentul pronunțării hotărârii Cour d’appel de Bordeaux, copilul era deja prezent în Irlanda de mai mult de șapte luni. Așadar, el nu a fost sustras în mod subit din mediul său familial și social la acel moment.

96.

Prin urmare, nu înțelegem cum, în circumstanțele prezentei cauze, o deplasare licită ar fi putut deveni reținere ilicită ( 65 ).

97.

Raționamentul de la acest punct este foarte asemănător cu cel expus la întrebarea privind reședința obișnuită de mai sus.

98.

În opinia noastră, o astfel de constatare este în conformitate cu spiritul Convenției de la Haga din 1980 și al Regulamentului nr. 2201/2003. Nu vom face decât să examinăm dacă sunt îndeplinite criteriile pentru pronunțarea unei hotărâri de înapoiere a copilului pe baza Convenției de la Haga din 1980, astfel cum prevede articolul 11 din Regulamentul nr. 2201/2003.

99.

Această problemă este distinctă de cea a recunoașterii și a executării hotărârilor judecătorești pronunțate de instanțele franceze cu privire la încredințare. În această privință, regulamentul prevede o procedură de recunoaștere și de executare, potrivit capitolului III din acesta.

100.

Rezultă că răspunsul la cea de a doua întrebare trebuie să fie acela că, într‑o cauză precum litigiul principal, în care un copil a fost deplasat dintr‑un stat membru în altul de către un părinte căruia îi era încredințat la momentul respectiv și căruia i s‑a permis de către o instanță judecătorească din statul membru de origine să se deplaseze în celălalt stat membru, o schimbare a dreptului privind încredințarea dispusă printr‑o hotărâre judecătorească pronunțată în apel în statul membru de origine nu conferă reținerii copilului un caracter ilicit.

101.

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere urmărește să afle dacă are dreptul să examineze problema reședinței obișnuite.

102.

Răspunsul la această întrebare este afirmativ.

103.

Cu toate acestea, am dori să repetăm și să subliniem că instanțele judecătorești irlandeze pot să stabilească reședința obișnuită a copilului numai în sensul Convenției de la Haga din 1980, astfel cum prevede articolul 11 din Regulamentul nr. 2201/2003, adică numai pentru a se stabili dacă a existat o reținere ilicită.

104.

Problema competenței în cauzele privind încredințarea este distinctă și trebuie stabilită în temeiul articolelor 8, 10 și 12 din Regulamentul nr. 2201/2003, care nu sunt supuse analizei în prezenta procedură.

105.

În consecință, propunem să se răspundă la cea de a treia întrebare că o instanță judecătorească dintr‑un stat membru care a fost sesizată cu o cerere de pronunțare a unei hotărâri de înapoiere pe baza Convenției de la Haga din 1980, astfel cum prevede articolul 11 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003, are dreptul să examineze problema reședinței obișnuite a copilului imediat înainte de pretinsa sa deplasare sau reținere ilicită.

106.

În lumina tuturor considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările adresate de Supreme Court (Irlanda) după cum urmează: