1.

În prezenta procedură de recurs se ridică, în esență, problema de a stabili în ce măsură instanțele Uniunii pot să controleze dreptul național în cadrul sistemului legal de protecție al mărcii Uniunii.

2.

Această problemă se ridică în cadrul unui litigiu în care apare termenul „Laguiole”, care în Franța este asociat nu doar cu marca de cuțite, ci și cu numeroase litigii. Aceste litigii se referă în special la utilizarea denumirii satului Laguiole, care este folosită în prezent preponderent ca sinonim pentru celebrele bricege produse în mod tradițional în această localitate. Problema privind măsura în care această denumire poate fi folosită pentru comercializarea produselor care nu au nicio legătură cu localitatea Laguiole nu a fost clarificată în mod definitiv în dreptul național ( 2 ).

3.

În speță este vorba însă numai despre problema, independentă de aceste litigii, privind întinderea protecției denumirii sociale„Forge de Laguiole” în cadrul articolului 8 alineatul (4) litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009 coroborat cu articolul L. 711‑4 litera (b) din Codul proprietății intelectuale francez.

4.

Camera de recurs a Oficiului Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (denumit în continuare „EUIPO”) a considerat, în această privință, că, în conformitate cu jurisprudența franceză, o denumire socială este, în principiu, protejată pentru toate activitățile cuprinse în obiectul său social. În schimb, Tribunalul a considerat că o denumire socială este protejată numai în privința activităților pe care întreprinderea le desfășoară efectiv. Această opinie a Tribunalului se bazează pe hotărârea din 10 iulie 2012 a Curții de Casație franceze (Cour de cassation) în cauza Cœur de princesse (denumită în continuare „Hotărârea Cœur de princesse”) ( 3 ), pronunțată abia după adoptarea deciziei camerei de recurs.

5.

EUIPO consideră că este vorba despre o eroare de drept din partea Tribunalului. Astfel, Tribunalul poate anula o decizie a camerei de recurs numai în cazul în care aceasta este grevată de o eroare de drept la momentul la care a fost adoptată. Tribunalul a ținut seama de Hotărârea Cœur de princesse, dar nu a constatat nicio eroare din partea camerei de recurs, ci a înlocuit doar aprecierea acesteia cu propria sa apreciere. În schimb, hotărârea în discuție s‑a limitat potrivit Tribunalului la examinarea dreptului francez astfel cum acesta ar fi trebuit aplicat de camera de recurs ( 4 ).

6.

Această controversă relevă faptul că există o anumită tensiune între trimiterea la dreptul național în cadrul sistemului mărcii Uniunii Europene și principiile care guvernează în mod obișnuit controlul exercitat de Tribunal asupra deciziilor adoptate de camera de recurs a EUIPO. Potrivit acestor principii, Tribunalul trebuie să se limiteze, în principiu, la a identifica, pe baza elementelor pe care se întemeiază decizia camerei de recurs, decizia pe care ar fi trebuit să o adopte această cameră. Din jurisprudența de până în prezent a Curții de Justiție rezultă că aceste principii nu se aplică ca atare atunci când Tribunalul are sarcina de a interpreta o dispoziție din dreptul național. Prezentul recurs oferă Curții oportunitatea de a‑și preciza și dezvolta această jurisprudență ( 5 ).

7.

Articolul 58 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție are următorul conținut:

„Recursul înaintat Curții de Justiție se limitează la chestiuni de drept. Acesta poate fi întemeiat pe motive care privesc lipsa de competență a Tribunalului, neregularități ale procedurii în fața Tribunalului care aduc atingere intereselor recurentului, precum și încălcarea dreptului Uniunii de către Tribunal.”

8.

Regulamentul (CE) nr. 40/94 al Consiliului din 20 decembrie 1993 privind marca comunitară ( 6 ) a fost înlocuit prin Regulamentul (CE) nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca comunitară ( 7 ). Astfel, articolele 8, 52 și 63 din Regulamentul nr. 40/94 au devenit, fără modificări substanțiale, articolele 8, 53 și 65 din Regulamentul nr. 207/2009.

9.

Articolul 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 207/2009 prevede:

„(4) În cazul opoziției titularului unei mărci neînregistrate sau al unui alt semn utilizat în comerț cu un domeniu de aplicare care depășește domeniul local, marca solicitată este refuzată la înregistrare, atunci când și în măsura în care, în conformitate cu legislația comunitară sau cu legislația statului membru care este aplicabilă acestui semn:

10.

Articolul 53 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 207/2009 prevede:

„(1) Marca comunitară este declarată nulă, ca urmare a unei cereri depuse la Oficiu sau a unei cereri reconvenționale în cadrul unei acțiuni în contrafacere:

[…]

11.

Articolul 65 alineatele (1) și (2) din Regulamentul nr. 207/2009 prevede următoarele:

„(1)   Deciziile camerelor de recurs prin care se pronunță asupra unei căi de atac pot forma obiectul unei acțiuni în fața Curții de Justiție.

(2)   Acțiunea se înaintează pe motive de incompetență, încălcarea unor norme fundamentale de procedură, nerespectarea tratatului, nerespectarea dispozițiilor prezentului regulament sau a oricărei norme de drept privind aplicarea acestuia sau abuzul de putere.”

12.

Articolul L. 711‑4 litera (b) și articolul L. 714‑3 din Code de la propriété intellectuelle (Codul proprietății intelectuale francez) (denumit în continuare „CPI”) prevăd:

L. 711‑4

„Nu poate fi adoptat ca marcă un semn care aduce atingere unor drepturi anterioare și în special

[…]

[…]”

L. 714‑3

„Este declarată nulă prin decizie judecătorească înregistrarea unei mărci care nu este conformă dispozițiilor articolelor L. 711‑1-L. 711‑4.”

13.

Domnul Szajner este titularul mărcii verbale a Uniunii Europene LAGUIOLE, a cărei înregistrare a solicitat‑o la 20 noiembrie 2001. La 17 ianuarie 2005, EUIPO a înregistrat marca în conformitate cu Regulamentul nr. 40/94 (înlocuit prin Regulamentului nr. 207/2009).

14.

Marca LAGUIOLE a fost înregistrată, printre altele, pentru diferite produse și servicii din clasele 8, 14, 16, 18, 20, 21, 28, 34 și 38 în sensul Aranjamentului de la Nisa privind clasificarea internațională a produselor și serviciilor în vederea înregistrării mărcilor din 15 iunie 1957, cu revizuirile și modificările ulterioare. Aceasta cuprindea o gamă largă de produse și servicii diverse, de la scule și instrumente de mână acționate manual, la articole de bijuterie și bijuterii, ceasuri, veselă, instrumente de scris, produse de marochinărie, obiecte de artă, precum și articole de sport și articole pentru fumători și până la servicii de telecomunicații ( 8 ), dar care, după renunțarea parțială făcută în timpul procedurii desfășurate în fața EUIPO, nu a mai cuprins cuțite, furculițe și foarfece ( 9 ).

15.

La 22 iulie 2005, Forge de Laguiole a formulat o cerere de declarare a nulității parțiale a mărcii LAGUIOLE, în temeiul articolului 52 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 40/94 coroborat cu articolul 8 alineatul (4) din același regulament (devenite articolul 53 alineatul(1) litera (c) și articolul 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 207/2009).

16.

Cererea de declarare a nulității a fost întemeiată pe denumirea socială Forge de Laguiole, pe care întreprinderea omonimă, Forge de Laguiole, a folosit‑o pentru „fabricarea și vânzarea oricăror articole de cuțitărie, foarfece, articole pentru cadouri și suveniruri, ale oricăror articole legate de arta aranjării mesei”. Potrivit întreprinderii Forge de Laguiole, această denumire socială îi conferă dreptul, conform articolului L 711‑4 litera (b) coroborat cu articolul L. 714‑3 din CPI, să interzică folosirea mărcii LAGUIOLE.

17.

Prin decizia din 27 noiembrie 2006, divizia de anulare a respins cererea de declarare a nulității ca neîntemeiată.

18.

La 25 ianuarie 2007, Forge de Laguiole a formulat o cale de atac la EUIPO împotriva deciziei diviziei de anulare.

19.

Prin Decizia din 1 iunie 2011, Camera întâi de recurs a EUIPO a admis în parte calea de atac formulată și a declarat marca LAGUIOLE nulă pentru produsele din clasele 8, 14, 16, 18, 20, 21, 28 și 34. În ceea ce privește serviciile din clasa 38 (servicii de telecomunicații), calea de atac a fost respinsă ( 10 ).

20.

Camera de recurs și‑a întemeiat decizia pe doi piloni, fiecare dintre aceștia conceput a fi suficient în sine pentru a întemeia concluzia sa potrivit căreia denumirea socială Forge de Laguiole este protejată pentru toate activitățile enunțate în obiectul său social ( 11 ). Pe de o parte, camera de recurs a pornit de la premisa că, potrivit articolului L. 711‑4 litera (b) din CPI, o denumire socială se bucură în principiu de protecție conform dreptului francez pentru toate activitățile cuprinse în obiectul său social, în cazul în care acesta este definit – precum în speță – într‑un mod suficient de precis ( 12 ). Pe de altă parte, camera de recurs a considerat că, admițând chiar că obiectul social „fabricarea și vânzarea oricăror articole pentru cadouri și suveniruri – a oricăror articole legate de arta aranjării mesei” nu este suficient de precis, Forge de Laguiole a dovedit că și‑a extins activitatea la aceste domenii de activitate înainte de înregistrarea mărcii litigioase ( 13 ).

21.

La 8 august 2011, domnul Szajner a introdus la Tribunal o acțiune în anulare împotriva deciziei atacate. Acesta și‑a întemeiat acțiunea pe încălcarea articolului 53 alineatul (1) litera (c) coroborat cu articolul 8 alineatul 4 din Regulamentul nr. 207/2009, invocând în special faptul că, potrivit articolului L. 711‑4 din CPI, protecția de care se bucură o denumire socială se extinde – contrar opiniei exprimate de camera de recurs – numai asupra activităților desfășurate efectiv de o întreprindere ( 14 ).

22.

În Hotărârea sa din 21 octombrie 2014, Tribunalul a stabilit în primul rând că la interpretarea dreptului francez camera de recurs s‑a întemeiat pe jurisprudența existentă la data pronunțării deciziei atacate, și anume 1 iunie 2011. Această jurisprudență nu era însă unitară și a dat naștere la controverse în doctrina de specialitate ( 15 ).

23.

În opinia Tribunalului, această controversă a fost soluționată de Curtea de Casație franceză în Hotărârea Cœur de princesse în sensul că „denumirea socială nu beneficiază de protecție decât pentru activitățile desfășurate efectiv de societate, iar nu pentru cele enumerate în statutul acesteia” ( 16 ). Cu toate că hotărârea respectivă a fost pronunțată după decizia atacată, Tribunalul consideră că poate ține seama de aceasta în analiza sa cu privire la legalitatea deciziei atacate ( 17 ).

24.

Prin urmare, Tribunalul a ajuns la concluzia că primul pilon al raționamentului camerei de recurs, care se întemeiază pe activitățile enunțate în obiectul social al Forge de Laguiole, nu este de natură să întemeieze decizia atacată ( 18 ). În cadrul examinării raționamentului celui de al doilea pilon al deciziei, Tribunalul a constatat, contrar opiniei camerei de recurs, că Forge de Laguiole nu a dovedit decât faptul că a desfășurat activități de fabricare și de vânzare a oricăror articole din sectoarele cuțităriei sau tacâmurilor, precum și al cadourilor și suvenirurilor, în măsura în care este vorba despre produse din sectoarele menționate. Astfel, Tribunalul a anulat decizia atacată în măsura în care a constatat un risc de confuzie în sensul articolului L. 711‑4 din CPI în privința altor articole și și‑a limitat analiza riscului de confuzie în sensul articolului menționat la activitățile pe care, în opinia sa, Forge de Laguiole le‑a desfășurat efectiv în perioada relevantă ( 19 ).

25.

La finalul acestei analize ( 20 ), Tribunalul a confirmat decizia atacată numai în privința unui anumit număr de produse legate de activitățile desfășurate efectiv de Forge de Laguiole și pentru care Tribunalul a constatat un risc de confuzie între denumirea socială Forge de Laguiole și marca LAGUIOLE. În rest, Tribunalul a admis acțiunea și a anulat decizia atacată în măsura în care camera de recurs a declarat marca LAGUIOLE nulă și în privința altor produse ( 21 ).

26.

Prin cererea din 22 decembrie 2014, EUIPO a formulat prezentul recurs împotriva Hotărârii Tribunalului. La 23 martie 2015, Forge de Laguiole a depus un memoriu în răspuns la recursul declarat. EUIPO și Forge de Laguiole solicită anularea hotărârii atacate și obligarea domnului Szajner la plata cheltuielilor de judecată.

27.

Din cauza problemelor de comunicare și notificare inițiale, domnul Szajner a fost în măsură să depună memoriul în răspuns abia în luna decembrie 2015. Acesta solicită să se constate inadmisibilitatea tuturor concluziilor și motivelor invocate de EUIPO și de Forge de Laguiole, precum și, în subsidiar, netemeinicia acestor motive și concluzii, respingerea recursului, inutilitatea anulării hotărârii atacate și obligarea EUIPO la plata cheltuielilor de judecată.

28.

În fața Curții de Justiție, procedura de recurs s‑a desfășurat în scris.

29.

Domnul Szajner contestă atât admisibilitatea recursului declarat de EUIPO (a se vedea punctul 1 de mai jos), cât și admisibilitatea concluziilor formulate de Forge de Laguiole (a se vedea punctul 2 de mai jos).

30.

Domnul Szajner invocă faptul că EUIPO nu poate declara recurs împotriva unei hotărâri a Tribunalului care are ca obiect o decizie a camerei de recurs, întrucât îi lipsesc atât calitatea procesuală cât și interesul. În plus, acesta susține că motivele de recurs invocate de EUIPO sunt inadmisibile, deoarece modifică obiectul litigiului dintre părți desfășurat înaintea EUIPO.

31.

Aceste critici sunt neîntemeiate.

32.

În primul rând, conform articolului 172 din Regulamentul de procedură al Tribunalului din 4 martie 2015 ( 22 ), cererea introductivă împotriva unei decizii a camerei de recurs a EUIPO este introdusă la Tribunal împotriva EUIPO în calitate de pârât. Apoi, conform articolului 56 al doilea paragraf din Statutul Curții de Justiție, partea ale cărei concluzii au fost respinse în totalitate sau în parte poate formula recurs la Curtea de Justiție împotriva deciziei Tribunalului. Întrucât, în speță, EUIPO a căzut în pretenții în primă instanță, calitatea sa procesuală și interesul sunt incontestabile în privința procedurii de recurs, fapt confirmat și de practica constantă a Curții de Justiție ( 23 ).

33.

De asemenea, faptul că EUIPO are calitatea de pârât, respectiv de recurent în procedurile desfășurate în fața instanțelor Uniunii care au ca obiect decizii ale camerelor sale de recurs nu aduce atingere principiilor independenței, imparțialității și neutralității judecătorești și nici principiului încrederii legitime și al unui proces echitabil. Într‑adevăr, etapa procedurii în fața camerelor de recurs ale EUIPO este anterioară acțiunilor în fața Tribunalului formulate împotriva deciziilor adoptate de EUIPO. Etapele acestei proceduri similare celei judecătorești sunt incontestabile. În plus, deciziile camerelor de recurs ale EUIPO sunt considerate, într‑o anumită măsură, ca fiind ale EUIPO însuși, întrucât acesta nu le poate ataca la Tribunal și drepturile sale sunt limitate în raport cu alți pârâți, respectiv intervenienți ( 24 ). Cu toate acestea, contrar opiniei domnului Szajner, în procedura în fața instanțelor Uniunii, EUIPO nu este „și judecător, și parte”, întrucât în aceasta procedură Curtea de Justiție se va pronunța privind legalitatea deciziilor camerei de recurs, iar nu EUIPO. Astfel, problema ridicată de domnul Szajner privind calitatea de instanță a camerei de recurs, în sensul articolului 6 alineatul (1) din CEDO, respectiv al articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale, este irelevantă.

34.

În continuare, argumentul conform căruia EUIPO nu a avut în procedura de primă instanță calitatea de pârât, ci de intervenient, trebuind astfel să își dovedească interesul în procedura de recurs, este inoperant. Într‑adevăr, procedura în fața Tribunalului a avut ca obiect o decizie a camerei de recurs a EUIPO referitoare la un litigiu între titularul unei mărci mai recente și titularul unui semn anterior. Cu toate acestea, din Regulamentul de procedură al Tribunalului citat mai sus ( 25 ) rezultă fără echivoc că într‑o astfel de procedură EUIPO are totuși poziția procesuală de pârât ( 26 ).

35.

În final, domnul Szajner susține că motivele de recurs invocate de EUIPO în legătură cu Hotărârea Cœur de princesse sunt inadmisibile. În acest sens, el afirmă că EUIPO a modificat în fața Tribunalului obiectul litigiului, astfel cum rezulta acesta din concluziile părților la procedura desfășurată în fața EUIPO.

36.

Nici această critică nu este însă întemeiată. Astfel cum susține în mod întemeiat EUIPO, interpretarea dreptului francez a făcut obiectul litigiului dintre părți și în procedura în fața camerei de recurs. A fost vorba, în special, despre întinderea protecției conferite unei denumiri sociale, iar Hotărârea Cœur de princesse a fost invocată – chiar și de domnul Szajner însuși ( 27 ) – în fața Tribunalului în sprijinul acestei protecții. Prin urmare, argumentele invocate de EUIPO în primă instanță cu privire la admisibilitatea acestei hotărâri nu reprezintă, în niciun caz, o extindere a obiectului litigiului dintre părți în procedura în fața EUOIP.

37.

Domnul Szajner contestă și admisibilitatea concluziilor formulate de Forge de Laguiole. Deși nu are calitatea de recurentă, aceasta solicită totuși anularea hotărârii atacate. Potrivit articolului 174 din Regulamentul de procedură al Curții de Justiție, concluziile acesteia ar trebui să vizeze admiterea sau respingerea în totalitate sau în parte a recursului introdus de EUIPO. De aceea, memoriul său reprezintă de fapt un recurs incident, care, potrivit articolului 176 din Regulamentul de procedură, ar fi trebuit formulat printr‑un înscris separat.

38.

Acest argument pur formalist trebuie respins. Într‑adevăr, Forge de Laguiole nu solicită la finalul argumentelor prezentate în concluziile sale admiterea recursului introdus de EUIPO, ci anularea hotărârii atacate. Totuși, din ansamblul memoriului său în răspuns rezultă în mod clar că Forge de Laguiole susține în totalitate argumentele și motivele de recurs ale EUIPO. Astfel, este evident că, în definitiv, susține admiterea recursului. În plus, aceasta nu prezintă motive de recurs și argumente proprii, astfel cum ar trebui să procedeze în cazul unui recurs incident conform articolului 178 alineatul (3) din Regulamentul de procedură.

39.

Prin urmare, atât recursul introdus de EUIPO cât și concluziile prezentate de Forge de Laguiole sunt admisibile.

40.

Astfel cum am amintit deja, camera de recurs și‑a întemeiat raționamentul cu privire la întinderea protecției denumirii sociale Forge de Laguiole atât pe activitățile enumerate în obiectul său social, cât și pe cele pe care le desfășoară efectiv ( 28 ). În cadrul hotărârii atacate, Tribunalul a considerat că primul pilon al argumentației este complet eronat, întrucât în dreptul francez denumirea socială se bucură de protecție numai în privința activităților desfășurate în mod efectiv. Al doilea pilon al argumentației a fost considerat de Tribunal doar parțial eronat, reținând că societatea Forge de Laguiole nu a demonstrat că desfășoară efectiv decât o parte din activitățile cuprinse în obiectul său social ( 29 ).

41.

În cadrul recursului declarat, EUIPO critică concluziile Tribunalului atât în ceea ce privește protecția activităților enumerate în obiectul social al Forge de Laguiole (a se vedea punctul 1 de mai jos), cât și în ceea ce privește activitățile desfășurate efectiv de aceasta (a se vedea punctul 2 de mai jos).

42.

EUIPO invocă faptul că Tribunalul nu ar fi trebuit să ia în considerare Hotărârea Cœur de princesse pronunțată după adoptarea deciziei de către camera de recurs [primul motiv de recurs, a se vedea litera a) de mai jos]. De asemenea, acesta susține că Tribunalul a denaturat această hotărâre [prima parte a celui de al doilea motiv de recurs, a se vedea litera b) de mai jos].

43.

În opinia EUIPO, examinarea realizată de Tribunal în privința aplicării dreptului național de către camera de recurs este limitată ratione temporis. Astfel, deși Tribunalul se poate întemeia în acord cu Hotărârea OAPI/National Lottery Commission ( 30 ) pe hotărârile instanțelor naționale care existau deja la momentul adoptării deciziei camerei de recurs și care nu au fost avute în vedere de aceasta, în schimb, posibilitatea de a lua în considerare hotărârile instanțelor naționale pronunțate după adoptarea deciziei camerei de recurs reprezintă o depășire a competențelor de control ale Tribunalului.

44.

Regulamentul nr. 207/2009 cuprinde numeroase referiri la dreptul național. Acestea vizează în special acele situații în care – precum în speță – drepturi anterioare intră în conflict cu o marcă a Uniunii. În acest caz, protecția de care se poate bucura o marcă a Uniunii este condiționată de legislația unui stat membru. Astfel, dreptul național respectiv devine normă de drept privind aplicarea Regulamentului nr. 207/2009.

45.

Prin urmare, articolul 65 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009, conform căruia acțiunea formulată la Tribunal împotriva deciziilor camerelor de recurs ale EUIPO este admisibilă în special pe motive bazate pe „încălcarea […] oricărei norme de drept privind aplicarea [acestui regulament]” ( 31 ), trebuie înțeles în sensul că încălcarea unei dispoziții din legislația națională, aplicabilă datorită trimiterii pe care Regulamentul nr. 207/2009 o face la aceasta, poate fi contestată în fața Tribunalului ( 32 ).

46.

În cazul controlului efectuat de Tribunal în legătură cu dreptul național este vorba, astfel cum a constatat deja Curtea, despre un control deplin al legalității. Astfel, Tribunalul nu este limitat la elementele prezentate de părți și nici la cele avute în vedere de camera de recurs. Dimpotrivă, Tribunalul se poate informa, din oficiu, cu privire la conținutul, condițiile de aplicare și domeniul de aplicare al normelor de drept naționale invocate ( 33 ).

47.

Prin urmare, contrar argumentului invocat de EUIPO, competența de control a Tribunalului nu se limitează la a verifica aplicarea corectă a dreptului național de către camera de recurs. Dimpotrivă, Tribunalul are obligația de a verifica dacă și în ce măsură o normă națională invocată conferă titularului unui semn anterior dreptul de a interzice utilizarea unei mărci a Uniunii.

48.

Rezultă de aici că, în vederea aprecierii gradului de protecție conferită de dreptul național, Tribunalul trebuie să aplice o normă națională așa cum aceasta este interpretată de instanțele naționale la momentul la care își pronunță hotărârea. Astfel, Tribunalul trebuie să aibă posibilitatea să țină cont și de o hotărâre națională pronunțată ulterior deciziei camerei de recurs, după ce părțile au avut în prealabil posibilitatea – cum este cazul în prezenta cauză ( 34 ) – să își prezinte punctul de vedere în legătură cu această hotărâre ( 35 ).

49.

Această interpretare a competenței de control a Tribunalului este confirmată de faptul că dacă Tribunalul ar fi nevoit să se limiteze la aplicarea dreptului național astfel cum acesta fusese interpretat de instanțele naționale la momentul adoptării deciziei camerei de recurs, nu ar mai putea fi garantat efectul util al Regulamentului nr. 207/2009 ( 36 ). Acest lucru ar putea avea drept rezultat refuzul înregistrării, respectiv declararea nulității mărcii Uniunii, cu toate că norma de drept națională relevantă nu ar [mai] oferi niciun temei pentru aceasta. O astfel de situație nu numai că nu ar respecta cerința privind protecția jurisdicțională efectivă, ci ar trebui evitată și pentru motive care țin de economia procedurii. Aceasta ar putea să îl oblige pe cel care solicită înregistrarea, respectiv pe titularul unui mărci a Uniunii, să inițieze o nouă procedură de înregistrare la EUIPO pentru a se putea prevala de drepturile asupra mărcii respective, respinse în mod neîntemeiat.

50.

În acest context, situația în speță trebuie diferențiată de situația în care norma de drept național care se aplică ca urmare a trimiterii pe care o face Regulamentul nr. 207/2009 este modificată după adoptarea deciziei camerei de recurs. În lipsa unei limitări în această privință este vorba, în cazul acestei trimiteri în sensul articolului 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 207/2009, despre o trimitere dinamică care se raportează la norma de drept națională în vigoare la momentul respectiv. Modificarea normei de drept național care se aplică în cadrul articolului 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 207/2009 ar sta la baza unei noi situații de fapt și nu mai ar constitui, prin urmare, obiectul unui litigiu inițiat deja referitor la marca Uniunii. În acest caz, ar trebui inițiată o nouă procedură de declarare a nulității mărcii Uniunii în discuție.

51.

Aplicarea dreptului național, precum în speță, a unei norme de drept național nemodificate, astfel cum a fost interpretat de instanțele naționale la momentul pronunțării hotărârii de către Tribunal este, în plus, în concordanță cu principiul conform căruia interpretarea judecătorească a unei dispoziții legale este în principiu – adică în cazurile în care nu există nicio derogare excepțională și explicită – aplicabilă retroactiv. Această interpretare se limitează la a clarifica modul cum „trebuie sau cum ar trebui să fie înțeleasă și aplicată [o astfel de normă] de la momentul intrării sale în vigoare” ( 37 ). Problema – contestată de EUIPO – privind validitatea generală a acestui principiul de drept nu necesită explicații amănunțite în prezenta cauză. Aceasta întrucât nu există elemente din care să reiasă că acest principiu nu ar fi aplicabil în dreptul francez relevant în speță. Dimpotrivă, informațiile prezentate de domnul Szajner dovedesc aplicabilitatea acestuia tocmai în privința jurisprudenței Curții de Casație franceze ( 38 ). Astfel cum a constatat în mod întemeiat Tribunalul, Hotărârea Cœur de princesse nu conține, de altfel, niciun indiciu potrivit căruia Curtea de Casație franceză ar fi intenționat să limiteze în timp domeniul de aplicare al interpretării date în cadrul acestei hotărâri ( 39 ).

52.

În acest context trebuie remarcat, din motive de exhaustivitate, că aprecierea conținutului unei hotărâri naționale și, în special, aspectul dacă este sau nu este vorba despre o modificare sau despre o confirmare a jurisprudenței anterioare, nu pot fi relevante în ceea ce privește problema dacă Tribunalul poate sau nu poate să ia în considerare o hotărâre națională pronunțată ulterior deciziei camerei de recurs ( 40 ). Este irelevant dacă Hotărârea Cœur de princesse reprezintă o modificare sau o confirmare a jurisprudenței franceze anterioare.

53.

Astfel, luarea în considerare a unei hotărâri naționale care a fost pronunțată după adoptarea deciziei camerei de recurs poate însemna că Tribunalul va oferi unei dispoziții naționale o apreciere diferită de cea a camerei de recurs chiar și numai din cauza acestei hotărâri. În consecință, nu este exclus ca Tribunalul să anuleze sau să modifice decizia camerei de recurs, astfel cum arată EUIPO, din cauza unei „erori neimputabile”. Totuși, în cazul controlului judecătoresc cu privire la aprecierea dreptului național de către camera de recurs nu este vorba – tocmai datorită competenței de control a Tribunalului – despre vreo „culpă”, ci despre un control deplin de legalitate. Această eroare poate fi corectată în cazul în care ulterior se dovedește că decizia camerei de recurs se întemeiază pe o interpretare necorespunzătoare a dreptului intern.

54.

Acest lucru nu este infirmat nici de faptul că Tribunalul, astfel cum a remarcat EUIPO, trebuie să se limiteze în principiu la a pronunța, pe baza informațiilor care au stat la baza decizie camerei de recurs, decizia pe care ar fi trebuit să o adopte camera de recurs ( 41 ). Acest principiu este valabil pentru elementele de fapt pe care s-a întemeiat decizia camerei de recurs și pentru obiectul litigiului, astfel cum a fost definit de EUIPO. Pe de o parte, prin interpretarea normei de drept național care a fost invocată deja în fața camerei de recurs nu se schimbă obiectul litigiului. Pe de altă parte, dreptul național care trebuie avut în vedere la punerea în aplicare a Regulamentului nr. 207/2009 nu este un simplu element de fapt ( 42 ), ci, dimpotrivă, este supus, conform articolului 65 alineatul (2) din regulamentul citat, unui control deplin de legalitate din partea Tribunalului. Astfel, contrar principiilor aplicabile în general în sistemul de control al mărcilor, Tribunalul are posibilitatea de a cerceta din oficiu, dacă este cazul, conținutul și condițiile de aplicare ale dreptului național ( 43 ).

55.

Cu titlu preventiv, în acest context trebuie amintit că din cauza acestei posibilități de cercetare din oficiu, Tribunalul este obligat să se informeze cu privire la dreptul național și la modificările aduse acestuia. Trebuie, totuși, să se țină seama de faptul că în temeiul repartizării competențelor între instanțele Uniunii și cele din statele membre, interpretarea dreptului național este sarcina acestora din urmă, iar instanțele Uniunii nu dispun de niciun instrument specific pentru clarificarea eventualelor probleme privind interpretarea dreptului național ( 44 ). Prin urmare, posibilitatea Tribunalului de a se informa din oficiu cu privire la dreptul național nu scutește persoana care se întemeiază pe acest drept de obligația de a prezenta informațiile din care rezultă modul de interpretare invocat ( 45 ). Pentru acest motiv, în procedura de recurs, nu se poate imputa Tribunalului că nu a ținut seama de un element nou din dreptul național pe care cel care se întemeiază pe acesta ar fi trebuit să îl aducă la cunoștința Tribunalului.

56.

În acord cu cele prezentate mai sus, trebuie să se constate în final că luarea în considerare a Hotărârii Cœur de princesse de către Tribunal nu constituie o încălcare a articolului 65 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009. Prin urmare, primul motiv de recurs trebuie respins.

57.

În cadrul primei părți a celui de al doilea motiv de recurs, EUIPO invocă faptul că Tribunalul a denaturat Hotărârea Cœur de princesse și astfel a încălcat articolul 8 alineatul (4) din Regulamentul 207/2009. Înainte de a proceda la analiza acestei argumentații, vom aborda pe scurt întinderea controlului exercitat de Curte în procedura de recurs asupra dreptului național.

58.

Astfel, cum am arătat mai sus, aplicarea dreptului național de către camera de recurs a EUIPO în contextul Regulamentului nr. 207/2009 este supusă unui control foarte amănunțit din partea Tribunalului. Prin comparație, controlul exercitat de Curtea de Justiție în cadrul procedurii de recurs cu privire la aplicarea dreptului național de către Tribunal este mult mai limitat.

59.

Spre deosebire de articolul 65 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009, care permite introducerea unei acțiuni în primă instanță întemeiate pe „încălcarea […] oricărei norme de drept privind aplicarea [acestui regulament]”, articolul 58 din statut limitează competența de control a Curții în procedura de recurs la „încălcarea dreptului Uniunii de către Tribunal”. Astfel, trimiterea la dreptul național efectuată în Regulamentul nr. 207/2009 conferă acestui drept un „caracter legislativ” ( 46 ). Cu toate acestea, de aici rezultă doar că dreptul național este supus unui control deplin al legalității în fața Tribunalului. În niciun caz însă dreptul național nu devine astfel parte din dreptul Uniunii, a cărui încălcare poate fi criticată în procedura de recurs ( 47 ).

60.

În acest sens, Curtea de Justiție a stabilit în Hotărârea Edwin/OAPI că verificarea pe care a efectuat‑o cu privire la aplicarea dreptului național de către Tribunal, în contextul Regulamentului nr. 207/2009, se rezumă la a controla dacă Tribunalul a denaturat textul dispozițiilor naționale în cauză, precum și al jurisprudenței naționale ori al doctrinei aferente. În plus, Curtea analizează numai dacă Tribunalul a procedat la constatări care contravin în mod vădit conținutului acestor documente și dacă a apreciat în mod evident eronat domeniul de aplicare al diferitelor elemente în raport unele cu celelalte ( 48 ).

61.

Prin urmare, spre deosebire de cazul simplelor elemente de fapt, rolul Curții nu se limitează la verificarea denaturării elementelor avute în vedere de Tribunal, ci include și controlul „erorilor vădite de apreciere” ( 49 ). Totuși, acest control se limitează la verificarea aspectului dacă Tribunalul a apreciat în mod vădit eronat elementele care i‑au fost prezentate. Spre deosebire de Tribunal, Curtea nu mai apreciază pe larg dreptul național, controlând numai aprecierea Tribunalului pe baza elementelor criticate de părți și a erorilor evidente. Prin urmare, Curtea nu are, în niciun caz, obligația de a examina din oficiu conținutul dreptului național.

62.

Această limitare este justificată atât de rolul Curții ca instanță de recurs, cât și de importanța dreptului național în contextul Regulamentului nr. 207/2009. Dreptul național nu este un „simplu element de fapt”, fiind astfel examinat pe larg de Tribunal. Acest drept rămâne însă o componentă a împrejurărilor – de drept, este adevărat – din litigiu. Aceste împrejurări trebuie analizate și apreciate de EUIPO și de Tribunal, Curtea putând examina în procedura de recurs numai erorile vădite. Acest lucru se explică prin aceea că rolul Curții, ca instanță de recurs, nu este de a garanta aplicarea uniformă a dreptului național, care este asigurată de instanțele naționale, ci de a asigura interpretarea și aplicarea uniformă a dreptului Uniunii.

63.

Cu siguranță, există o anumită tensiune între această limitare a controlului exercitat de Curte în procedura de recurs, cu privire la dreptul național, și rațiunea competenței de control a Tribunalului în legătură cu acest drept. Această competență are scopul de a garanta că problema dacă și în ce măsură dispoziția legală națională conferă titularului unui semn dreptul de a interzice utilizarea unei mărci mai recente, va fi soluționată la momentul luării hotărârii de către Tribunal. Această tensiune este inevitabilă, având în vedere sarcinile diferite care revin Tribunalului și Curții de Justiție, precum și rolul Curții în procedura de recurs. Prin urmare, nu este exclusă o confirmare din partea Curții a aprecierii efectuate de Tribunal în privința dreptului național, chiar în cazul în care, din cauza unei jurisprudențe interpretative intervenite între timp, această apreciere nu mai corespunde realității juridice naționale. Dacă, în urma acestei interpretări, rezultă un reviriment în privința protecției conferite unui semn național, care are efecte asupra validității unei mărci a Uniunii, trebuie inițiată, după caz, o procedură de revizuire în fața Tribunalului sau o procedură de declarare a nulității în fața EUIPO.

64.

În speță, trebuie să se constate în legătură cu elementele din dreptul francez avute în vedere de Tribunal, că, la aprecierea Hotărârii Cœur de princesse, Tribunalul s‑a întemeiat exclusiv pe textul acesteia ( 50 ).

65.

În plus, Tribunalul a constatat că jurisprudența instanțelor franceze inferioare, anterioară Hotărârii Cœur de princesse, deși nu este uniformă, permitea să se rețină că protecția denumirii sociale este limitată la activitățile efectiv desfășurate de societatea în cauză ( 51 ). Cu toate acestea, Tribunalul nu și‑a întemeiat aprecierea privind domeniul de aplicare al Hotărârii Cœur de princesse pe această constatare formulată cu titlu subsidiar. Astfel, nu este esențial să se stabilească dacă Tribunalul și‑a îndeplinit obligația de motivare, prin aceea că a făcut referire la „numeroase hotărâri mai vechi ale instanțelor franceze, pe care părțile le‑au prezentat atât EUIPO, cât și Tribunalului”, fără a le cita.

66.

Prin urmare, examinarea efectuată de Curte se limitează în cadrul prezentului recurs la a controla dacă Tribunalul a denaturat conținutul Hotărârii Cœur de princesse și dacă a făcut constatări care contravin în mod vădit elementelor din această hotărâre. Întrucât Tribunalul nu s‑a întemeiat pe alte elemente din dreptul național, nu i se poate imputa denaturarea sau aprecierea vădit eronată a unor astfel de elemente. Cu toate acestea, competența de control a Curții poate fi înțeleasă în sensul că acesta trebuie să verifice dacă Hotărârea Cœur de princesse coroborată cu modul de redactare al articolului L. 711‑4 litera (b) din CPI este de natură să constituie un temei pentru aprecierea Tribunalului sau dacă, pentru aceasta, ar fi fost necesare informații suplimentare privind dreptul francez.

67.

În schimb, opiniile exprimate în doctrina juridică franceză, prezentate de domnul Szajner în favoarea modului în care Tribunalul a interpretat Hotărârea, pot fi avute în vedere cel mult în subsidiar. Este irelevant că nu s‑a dovedit dacă aceste elemente au fost prezentate Tribunalului sau dacă acesta a ținut seama de ele.

68.

EUIPO și Forge de Laguiole invocă faptul că Tribunalul ar fi denaturat Hotărârea Cœur de princesse, întrucât a stabilit că afirmațiile cu privire la domeniul de protecție al denumirii sociale cuprinse în această hotărâre sunt lipsite de ambiguitate și au vocația de a fi aplicate în mod general.

69.

Hotărârea Cœur de princesse nu viza definirea întinderii protecției unei denumiri sociale față de o marcă înregistrată de un terț. Dimpotrivă, obiectul acestei hotărâri l‑a constituit constatarea caracterului fraudulos al cererii de înregistrare a unei mărci de către însuși titularul denumirii sociale. În această cauză, societatea Cœur de princesse a înregistrat o marcă cu același nume doar în scopul prejudicierii unui terț. În plus, această înregistrare a fost realizată pentru activități pe care societatea Cœur de princesse nu le‑a desfășurat efectiv și care nu erau enumerate în obiectul său social originar.

70.

Acest lucru este relevant și a fost luat în considerare de Tribunal. Astfel, Tribunalul a stabilit, în special, că la baza Hotărârii Cœur de princesse nu a stat o acțiune în temeiul articolului L. 711‑4 din CPI, ci o cerere de declarare a nulității unei mărci din cauza înregistrării frauduloase și o cerere în materie de concurență neloială.

71.

Totuși, astfel cum a stabilit Tribunalul, în mod întemeiat, în Hotărârea Cœur de princesse nu se regăsesc elemente din care să rezulte că Curtea de Casație a intenționat să își limiteze validitatea afirmațiile privind domeniul de protecție al unei denumiri sociale la împrejurările excepționale care au stat la baza acestei hotărâri. Dimpotrivă, Curtea de Casație a făcut afirmația în discuție în cadrul respingerii primului motiv de recurs, care se întemeia în principal pe pretinsa încălcare a articolului L. 711‑4 litera (b) din CPI. Astfel, argumentul invocat de EUIPO potrivit căruia afirmația Curții de Casație nu este relevant, în contextul articolului L. 711‑4 litera (b) din CPI, nu este convingător. Tocmai în contextul acestei dispoziții este firesc să se aibă în vedere activitățile desfășurate efectiv de titularul unei denumiri sociale. Articolul L 711‑4 litera (b) din CPI condiționează posibilitatea de a opune unei mărci mai recente o denumire socială anterioară de riscul de confuzie existent în percepția publicului. Un astfel de risc de confuzie nu ar putea fi dovedit decât cu mare dificultate în cazul activităților care nu sunt desfășurate efectiv.

72.

Nici critica nefondată a societății Forge de Laguiole în sensul că nu poate fi vorba despre o hotărâre‑pilot, întrucât Hotărârea Cœur de princesse a confirmat decizia anterioară, nu infirmă această constatare. În speță, nu trebuie să se clarifice dacă Hotărârea Cœur de princesse este o „hotărâre‑pilot”. Este suficient să se constate că, din modul cum a fost conceput răspunsul la primul motiv de recurs, precum și din poziția pe care o are afirmația cu privire la domeniul de protecție al unei denumiri sociale, rezultă în mod neechivoc că este vorba despre o constatare generală și de principiu.

73.

În final, EUIPO invocă faptul că în scopul examinării celui de al doilea motiv de recurs invocat în fața acesteia, Curtea de Casație a avut în vedere activitățile pe care titularul unei denumiri sociale le desfășoară efectiv. Era vorba, de fapt, despre materia concurenței neloiale care presupune o situație concurențială reală între întreprinderile participante. Această argumentație este însă inoperantă, întrucât afirmația, despre care este vorba în speță, nu a fost făcută în cadrul răspunsului Curții de Casație la cel de al doilea motiv de recurs, referitor la concurența neloială. Astfel, controversa dintre părți referitoare la necesitatea existenței unei situații concurențiale reale în materia concurenței neloiale nu trebuie analizată în prezenta cauză.

74.

Având în vedere aceste considerații, nu se poate susține că Tribunalul ar fi denaturat Hotărârea Cœur de princesse sau că ar fi avut nevoie, în mod evident, și de altele elemente din dreptul național care să confirme constatările din această hotărâre. În plus, opiniile exprimate în doctrina juridică franceză și prezentate de domnul Szajner confirmă modul în care Tribunalul a interpretat Hotărârea Cœur de princesse ( 52 ).

75.

În concluzie, primul aspect al celui de al doilea motiv de recurs trebuie respins.

76.

În cadrul celei de al doilea aspect al celui de al doilea motiv de recurs, EUIPO, susținut de Forge de Laguiole, impută Tribunalului faptul că nu a stabilit corect activitățile pe care Forge de Laguiole le‑a desfășurat efectiv. Astfel, Tribunalul a reținut în mod corect că domeniul de protecție al denumirii sociale Forge de Laguiole depinde exclusiv de dreptul francez. Însă în cadrul analizei activităților desfășurată de Forge de Laguiole, Tribunalul s‑a întemeiat numai pe natura produselor respective, iar nu și pe destinația și scopul utilizării lor, astfel cum prevede jurisprudența franceză. În plus, Tribunalul s‑a întemeiat în această privință pe propria jurisprudență privind utilizarea serioasă a mărcii Uniunii, cu toate că anterior Curtea de Justiție a exclus aplicarea analogă a acestei jurisprudențe în cadrul articolului 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 207/2009.

77.

Această argumentație trebuie respinsă ca vădit neîntemeiată, fără a mai fi necesar să se clarifice, pe larg, problema privind aplicarea analogă a jurisprudenței referitoare la articolul 42 alineatele (2) și (3) din Regulamentul nr. 207/2009 în cadrul articolului 8 alineatul (4) din acest regulament ( 53 ).

78.

Mai întâi, trebuie să se constate că în cadrul analizei activităților desfășurate de Forge de Laguiole, Tribunalul nu a realizat la modul general aplicarea analogă a jurisprudenței sale privind utilizarea serioasă a mărcii Uniunii. Astfel, Tribunalul a citat jurisprudența sa în legătură cu conceptul de categorii, respectiv subcategorii de produse numai la punctul 63 din hotărârea atacată. Această citare a avut scopul de a explica constatarea conform căreia vânzarea de furculițe nu poate fi folosită drept dovadă pentru o activitate care cuprinde întreg sectorul artei aranjării mesei, ci numai pentru o activitate din sectorul tacâmuri. Criticile aduse de EUIPO și de Forge de Laguiole sunt inoperante în privința acestei constatări.

79.

De asemenea, critica formulată de EUIPO și de Forge de Laguiole este vădit neîntemeiată, în măsura în care se sprijină pe o înțelegere necorespunzătoare a hotărârii atacate. Într-adevăr, în cadrul examinării activităților pe care Forge de Laguiole le-a exercitat efectiv, Tribunalul nu a indicat în mod explicit care sunt criteriile pe baza cărora trebuie stabilite aceste activități. Tribunalul a citat jurisprudența franceză pe care se întemeiază părțile numai în cadrul examinării riscului de confuzie ( 54 ). Acest fapt nu este însă suficient pentru a constata încălcarea obligației de motivare în cazul hotărârii atacate. Din acesta rezultă, în mod clar, că Tribunalul a aplicat și în vederea stabilirii activităților pe care Forge de Laguiole le-a exercitat efectiv criteriile consacrate în jurisprudența pe care toate părțile o consideră relevantă.

80.

În cadrul examinării acestor activități, Tribunalul a avut în vedere în mod expres atât natura produselor respective, cât și destinația, scopul utilizării, publicul țintă și canalele de distribuție ale acestor produse ( 55 ).

81.

Întrucât Tribunalul a ținut seama în mod corespunzător de acești factori diverși, aprecierea sa face parte din elementele de fapt ale speței. Cu excepția cazului în care ar fi avut loc o denaturare a acestor elemente, aspect care în speță nu este invocat și nici evident, această apreciere nu poate să facă obiectul controlului Curții ( 56 ). Chiar dacă EUIPO și Forge de Laguiole nu sunt de acord cu constatările făcute de Tribunal în legătură cu activitățile desfășurate de Forge de Laguiole pe baza naturii, destinației și scopului de utilizare al produselor, acest lucru nu este suficient pentru a demonstra că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept în hotărârea atacată.

82.

Prin urmare, nici al doilea aspect al celui de al doilea motiv de recurs nu poate fi primit.

83.

Întrucât niciunul dintre motivele de recurs invocate de EUIPO nu este admisibil, recursul trebuie respins în totalitate.

84.

Conform articolului 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, în cazul în care respinge recursul Curtea se pronunță asupra cheltuielilor de judecată.

85.

Conform articolului 138 alineatul (1) coroborat cu articolul 184 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât domnul Szajner a formulat o cerere în acest sens, iar EUIPO a căzut în pretenții cu privire la concluziile sale, acesta din urmă trebuie obligat la plata cheltuielilor de judecată.

86.

De asemenea, conform articolului 184 alineatul (4) din Regulamentul de procedură, un intervenient în primă instanță, care nu a formulat el însuși recurs, poate fi obligat la plata propriilor cheltuieli de judecată, dacă a participat la faza scrisă sau orală a procedurii în fața Curții. În consecință, Forge de Laguiole SARL, care a participat la procedura scrisă din cauză, trebuie obligată la plata propriilor cheltuieli de judecată.

87.

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să hotărască după cum urmează: