1)

Articolul 7 alineatul (2) din Directiva 94/19/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 30 mai 1994 privind sistemele de garantare a depozitelor, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/14/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 martie 2009, și punctul 12 din anexa I la aceasta trebuie interpretate în sensul că statele membre pot exclude de la beneficiul garanției prevăzute de această directivă certificatele de depozit emise de o instituție de credit dacă acestea au caracterul de titluri transferabile, ceea ce este de competența instanței de trimitere să stabilească, fără să fie necesar să se asigure că aceste certificate prezintă toate caracteristicile unui instrument financiar în sensul Directivei 2004/39/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 21 aprilie 2004 privind piețele instrumentelor financiare, de modificare a Directivelor 85/611/CEE și 93/6/CEE ale Consiliului și a Directivei 2000/12/CE a Parlamentului European și a Consiliului și de abrogare a Directivei 93/22/CEE a Consiliului.

2)

Directiva 94/19, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/14, și Directiva 97/9/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 martie 1997 privind sistemele de compensare pentru investitori trebuie interpretate în sensul că, în cazul în care creanțe asupra unei instituții de credit sunt susceptibile să se încadreze atât în sfera noțiunii „depozit” în sensul Directivei 94/19, cât și în cea a noțiunii „instrument” în sensul Directivei 97/9, dar legiuitorul național a utilizat posibilitatea, prevăzută la punctul 12 din anexa I la Directiva 94/19 menționată, de a exclude aceste creanțe din sistemul de protecție prevăzut de această din urmă directivă, o astfel de excludere nu poate avea consecința ca respectivele creanțe să fie excluse și din sistemul de protecție prevăzut de Directiva 97/9, în afara condițiilor vizate la articolul 4 alineatul (2) din aceasta.

3)

Articolul 2 alineatul (2) și articolul 4 alineatul (2) din Directiva 97/9 trebuie interpretate în sensul că se opun unei legislații naționale precum cea în discuție în litigiile principale, care subordonează posibilitatea de a beneficia de sistemul de compensare prevăzut de această directivă condiției ca instituția de credit în cauză să fi transferat sau să fi utilizat fondurile sau titlurile respective fără consimțământul investitorului.

4)

Directiva 97/9 trebuie interpretată în sensul că instanța de trimitere, în măsura în care apreciază că, în litigiile principale, această directivă este citată împotriva unui organism care îndeplinește condițiile pentru a fi invocate față de el dispozițiile directivei menționate, are obligația să nu aplice o dispoziție națională precum cea în discuție în litigiile principale, care subordonează posibilitatea de a beneficia de sistemul de compensare prevăzut de aceeași directivă condiției ca instituția de credit în cauză să fi transferat sau să fi utilizat fondurile sau titlurile respective fără consimțământul investitorului.