1

Prin recursul formulat, Gascogne Sack Deutschland GmbH, fostă Sachsa Verpackung GmbH (denumită în continuare, în cele două cazuri, „recurenta”), solicită anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 16 noiembrie 2011, Sachsa Verpackung/Comisia (T‑79/06, denumită în continuare „hotărârea atacată”), prin care acesta a respins acțiunea având ca obiect anularea în parte și reformarea Deciziei C(2005) 4634 final a Comisiei din 30 noiembrie 2005 privind o procedură în temeiul articolului [81 CE] (cazul COMP/F/38.354 – Saci industriali) (denumită în continuare „decizia în litigiu”) sau, cu titlu subsidiar, reducerea cuantumului amenzii care i‑a fost aplicată prin această decizie.

2

Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele [81 CE] și [82 CE] (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167, rectificare în Ediție specială, 08/vol. 4, p. 269), care a înlocuit Regulamentul nr. 17 al Consiliului din 6 februarie 1962, Primul regulament de punere în aplicare a articolelor [81 CE] și [82 CE] (JO 1962, 13, p. 204, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 3), prevede la articolul 23 alineatele (2) și (3), care a înlocuit articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17:

„(2)   Comisia poate aplica, prin decizie, amenzi asupra întreprinderilor și asociațiilor de întreprinderi atunci când, în mod intenționat sau din neglijență, acestea:

[…]

Pentru fiecare întreprindere și asociație de întreprinderi care participă la încălcarea normelor, amenda nu depășește 10 % din cifra de afaceri totală din exercițiul financiar precedent.

[…]

(3)   La stabilirea valorii amenzii, se iau în considerare atât gravitatea, cât și durata încălcării.”

3

Liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului [65 alineatul (5) CO] (JO 1998, C 9, p. 3, Ediție specială, 08/vol. 3, p. 69, denumite în continuare „Liniile directoare din 1998”), aplicabile la data adoptării deciziei în litigiu, arată, la punctul 1, că „[c]uantumul de bază [al amenzii] se determină în funcție de gravitatea și durata încălcării, acestea fiind singurele criterii menționate la articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17”.

4

În ceea ce privește gravitatea încălcării, punctul 1 A primul paragraf din aceste linii directoare menționează că la evaluarea criteriului gravității trebuie să se țină seama de natura sa, de impactul real asupra pieței, atunci când acesta poate fi măsurat, și de mărimea pieței geografice relevante.

5

Potrivit celui de al doilea paragraf al aceluiași punct din Liniile directoare din 1998, încălcările sunt împărțite în trei categorii, respectiv încălcări minore, încălcări grave și încălcări foarte grave. Acestea din urmă sunt îndeosebi restricții orizontale de tipul „carteluri de fixare a prețurilor” și cote de împărțire a piețelor.

6

Recurenta este o societate de drept german. În anul 1994, 90 % din părțile sociale ale acesteia au fost dobândite de Gascogne Deutschland GmbH, filială deținută integral de Groupe Gascogne SA (denumit în continuare „Groupe Gascogne”), o societate de drept francez. Celelalte 10 % din părțile sociale ale recurentei au fost dobândite direct de Groupe Gascogne. În anul 2008, aceasta și‑a schimbat denumirea și a devenit Gascogne Sack Deutschland GmbH.

7

În anul 2001, British Polythene Industries plc a informat Comisia cu privire la existența unei înțelegeri în sectorul sacilor industriali.

8

Comisia a efectuat verificări în cursul lunii iunie 2002, iar în luna iulie 2002 recurenta a informat‑o cu privire la dorința acesteia de a coopera. Comisia a inițiat procedura administrativă la 29 aprilie 2004 și a adoptat o comunicare privind obiecțiunile împotriva mai multor societăți, printre care se număra și recurenta.

9

La 30 noiembrie 2005, Comisia a adoptat decizia în litigiu, al cărei articol 1 alineatul (1) litera (k) prevede că recurenta și Groupe Gascogne au încălcat articolul 81 CE prin participarea, în cazul recurentei, între 9 februarie 1988 și 26 iunie 2002 și, în cazul Groupe Gascogne, între 1 ianuarie 1994 și 26 iunie 2002, la un ansamblu de înțelegeri și de practici concertate în sectorul sacilor industriali din plastic în Belgia, Germania, Spania, Franța, Luxemburg și Țările de Jos, care au avut ca obiect fixarea prețurilor și aplicarea unor modele comune de calculare a prețurilor, repartizarea piețelor și alocarea de cote de vânzare, repartizarea clienților, a afacerilor și a comenzilor, prezentarea de oferte concertate la anumite cereri de ofertă și schimbul de informații confidențiale.

10

Pentru acest motiv, la articolul 2 primul paragraf litera (i) din decizia în litigiu, Comisia a aplicat recurentei o amendă de 13,20 milioane de euro, precizând că, din acest cuantum, Groupe Gascogne răspundea în solidar pentru suma de 9,90 milioane de euro.

11

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 23 februarie 2006, recurenta a introdus o acțiune împotriva deciziei în litigiu. Aceasta a solicitat, în esență, anularea de către Tribunal a deciziei în măsura în care o privea sau, cu titlu subsidiar, reducerea cuantumului amenzii care i‑a fost aplicată.

12

În susținerea acțiunii, recurenta a invocat opt motive. Primele trei motive, invocate cu titlu principal, au vizat anularea deciziei în litigiu și erau întemeiate, primul, pe o eroare vădită de apreciere privind gradul de implicare a recurentei în înțelegere, al doilea, pe nemotivarea deciziei în litigiu privind participarea recurentei la subgrupa „Germania” și, al treilea, pe o încălcare, pe de o parte, a articolului 81 CE, în sensul că Comisia a imputat în mod greșit societății‑mamă a recurentei, respectiv Groupe Gascogne, practicile acesteia, și, pe de altă parte, a articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003.

13

Celelalte cinci motive, invocate cu titlu subsidiar, au vizat reducerea cuantumului amenzii. Al patrulea motiv a fost întemeiat pe o eroare de apreciere privind gravitatea încălcării, al cincilea motiv, pe o eroare de apreciere privind durata încălcării, al șaselea motiv, invocat cu titlu încă mai subsidiar, pe o eroare de apreciere constând în neluarea în considerare a unor circumstanțe atenuante, al șaptelea motiv, pe o eroare de apreciere privind cooperarea recurentei în procedura administrativă, iar al optulea motiv, invocat ca ultim subsidiar, pe o încălcare a principiului proporționalității.

14

Prin scrisoarea din 20 octombrie 2010, recurenta a solicitat redeschiderea procedurii scrise ca urmare a apariției unui element de drept nou pe parcursul procesului, respectiv intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona și, mai specific, a articolului 6 TUE, care a ridicat Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „Carta”) la statutul de drept primar.

15

În ședința desfășurată la 2 februarie 2011, recurenta a invocat, în plus față de motivele arătate în cererea introductivă, o încălcare a prezumției de nevinovăție, consacrată la articolul 48 din Cartă și la articolul 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”). În această privință, la punctele 92 și 93 din hotărârea atacată, Tribunalul a statuat că:

16

Astfel, Tribunalul a concluzionat că recurenta nu poate invoca modificările aduse în ordinea juridică a Uniunii de intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona pentru a susține, în etapa desfășurării ședinței, că principiul prezumției de nevinovăție a fost încălcat.

17

În ceea ce privește cele trei motive de anulare invocate în cererea introductivă, Tribunalul le‑a înlăturat ca nefondate. În special, în ceea ce privește primul aspect al celui de al treilea motiv, întemeiat pe o încălcare a articolului 81 CE, în sensul că Comisia ar fi imputat în mod greșit societății‑mamă a recurentei, respectiv Groupe Gascogne, practicile acesteia, la punctul 87 din hotărârea atacată, Tribunalul a amintit mai întâi jurisprudența Curții din care reiese că, atunci când o societate‑mamă deține integral capitalul filialei sale care a săvârșit o încălcare a normelor de concurență, există o prezumție simplă potrivit căreia societatea‑mamă respectivă exercită efectiv o influență decisivă asupra comportamentului filialei sale. În continuare, la punctul 88 din hotărârea menționată, Tribunalul a constatat că reieșea cu certitudine că „Grupul Gascogne [deținea] integral capitalul social al reclamantei, astfel încât Comisia putea să prezume că societatea‑mamă exercita o influență decisivă asupra filialei sale”. Tribunalul a adăugat că, în plus, Comisia precizase că „Groupe Gascogne primea lunar informații din partea reclamantei, că aceasta din urmă era integrată, din punct de vedere funcțional, în ramura «Ambalaje suple» a grupului și că conducătorii grupului își țineau ședințele în cadrul «Beirat», organul de supraveghere și conducere al reclamantei”. După ce, la punctul 89 din aceeași hotărâre, a reprodus argumentele recurentei pentru a respinge aceste elemente, la punctul 90 din hotărârea atacată, Tribunalul a concluzionat că „[t]rebuie să se constate însă că aceste elemente nu sunt de natură să răstoarne prezumția potrivit căreia Groupe Gascogne exercita o influență decisivă asupra reclamantei”.

18

În ceea ce privește al doilea aspect al celui de al treilea motiv, întemeiat pe o încălcare a articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, în sensul că Comisia nu ar fi respectat plafonul de 10 % din cifra de afaceri a întreprinderii în cauză la calcularea părții din amenda aplicată pentru încălcarea săvârșită între 9 februarie 1988 și 31 decembrie 1993, la punctele 108 și 109 din hotărârea atacată, Tribunalul a statuat că:

19

Tribunalul a înlăturat și celelalte cinci motive, invocate cu titlu subsidiar, care vizau reducerea cuantumului amenzii. În ceea ce privește în special primul aspect al celui de al patrulea motiv, întemeiat pe faptul că, pentru calcularea amenzii, Comisia ar fi luat în considerare influența reală a încălcării asupra pieței, deși aceasta nu putea fi măsurată, la punctul 117 din hotărârea atacată, Tribunalul a statuat că, „astfel cum rezultă din modul de redactare al Liniilor directoare [din 1998], impactul real al încălcării asupra pieței este luat în considerare în vederea aprecierii gravității încălcării numai atunci când poate fi măsurat”. Pentru acest motiv, la punctul 118 din hotărârea menționată, Tribunalul a respins argumentul recurentei potrivit căruia ar trebui să reducă cuantumul amenzii aplicate de Comisie atunci când impactul încălcării asupra pieței nu poate fi măsurat. În acest context, Tribunalul s‑a concentrat pe a diferenția prezenta cauză de cea în care s‑a pronunțat Hotărârea din 5 aprilie 2006, Degussa/Comisia (T-279/02, Rec., p. II-897), invocată de recurentă. În acest scop, la punctul 119 din aceeași hotărâre, Tribunalul a constatat că, „în prezenta cauză, pe de o parte, Comisia nu susține că poate măsura impactul încălcării pe piață și, pe de altă parte, reclamanta nu a prezentat niciun argument și nu a invocat niciun element care ar putea să demonstreze că înțelegerea nu a avut, de fapt, niciun efect și că, prin urmare, nu a avut niciun impact asupra pieței”.

20

La sfârșitul examinării tuturor motivelor invocate de recurentă în susținerea acțiunii sale, Tribunalul a respins‑o în totalitate.

21

Recurenta solicită Curții:

22

Comisia solicită Curții:

23

Prin scrisoarea din 11 septembrie 2012, întemeindu‑se pe articolul 42 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul de procedură al Curții, în versiunea aplicabilă la acea dată, recurenta a solicitat redeschiderea procedurii scrise ca urmare a apariției unui element nou, respectiv situația financiară grav deficitară în care se află.

24

În temeiul articolului 24 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și al articolului 61 din Regulamentul de procedură al acesteia, Curtea a invitat părțile, Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene, precum și statele membre să răspundă la întrebări privind criteriile care permit evaluarea caracterului rezonabil al duratei unei proceduri desfășurate în fața Tribunalului, precum și măsurile de natură să remedieze efectele unei durate excesive a acesteia.

25

Prin intermediul primului motiv, recurenta susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept, prin faptul că nu a acționat în conformitate cu intrarea în vigoare, la 1 decembrie 2009, a Tratatului de la Lisabona și în special a articolului 6 TUE, care conferă Cartei aceeași valoare juridică ca a tratatelor. Tribunalul nu ar fi ținut seama că era vorba despre un element nou în sensul articolului 48 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul său de procedură și că această împrejurare autoriza recurenta să invoce pe parcursul procesului un motiv nou, întemeiat pe prezumția de nevinovăție garantată la articolul 48 din Cartă. Astfel, în opinia recurentei, prezumția care permite să fie imputat societății‑mamă care deține integral capitalul social al unei filiale comportamentul anticoncurențial al acesteia din urmă constituie o prezumție de vinovăție incompatibilă cu carta.

26

Comisia răspunde că acest motiv este foarte general, în sensul că nu explică motivul pentru care intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona ar constitui un element de drept nou, și că, prin urmare, acest motiv este nefondat.

27

Cu titlu introductiv, trebuie să se constate că, în recursul formulat, recurenta nu susține că a făcut o anumită trimitere la Cartă în cererea sa de sesizare a instanței.

28

În ceea ce privește problema dacă intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona ar fi trebuit să fie considerată, astfel cum susține recurenta, un element care ar fi apărut pe parcursul procedurii la Tribunal și care, cu acest titlu, ar fi justificat, în conformitate cu articolul 48 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul de procedură al Tribunalului, invocarea de motive noi, trebuie amintit că Curtea s‑a pronunțat deja în sensul că această intrare în vigoare, care privește includerea Cartei în dreptul primar al Uniunii, nu poate fi considerat element de drept nou în sensul articolului 42 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul său de procedură. În acest context, Curtea a subliniat că, înainte chiar de intrarea în vigoare a acestui tratat, constatase deja în mai multe rânduri că dreptul la un proces echitabil, astfel cum rezultă îndeosebi din articolul 6 din CEDO, constituie un drept fundamental pe care Uniunea Europeană îl respectă în calitate de principiu general în temeiul articolului 6 alineatul (2) UE (a se vedea în special Hotărârea din 3 mai 2012, Legris Industries/Comisia, C‑289/11 P, punctul 36).

29

Această interpretare a Curții în vederea aplicării Regulamentului său de procedură se aplică mutatis mutandis dispozițiilor corespunzătoare din Regulamentul de procedură al Tribunalului.

30

În orice caz, jurisprudența ulterioară intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona a confirmat că prezumția potrivit căreia o societate‑mamă care deține totalitatea sau cvasitotalitatea capitalului social al filialei sale exercită efectiv o influență decisivă asupra acesteia din urmă nu este incompatibilă cu principiul prezumției de nevinovăție (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 iulie 2012, Alliance One International și Standard Commercial Tobacco/Comisia și Comisia/Alliance One International și alții, C‑628/10 P și C‑14/11 P, punctele 46, 47, 108 și 113, precum și Hotărârea din 18 iulie 2013, Schindler Holding și alții/Comisia, C‑501/11 P, punctele 108-111 și jurisprudența citată).

31

În aceste condiții, primul motiv invocat de recurentă în susținerea recursului trebuie respins ca nefondat.

32

Al doilea motiv al recursului cuprinde două aspecte. Primul aspect este întemeiat pe o încălcare de către Tribunal a obligației sale de a‑și motiva hotărârea în ceea ce privește respingerea argumentelor invocate de recurentă pentru a stabili autonomia sa comercială. Al doilea aspect este întemeiat pe o eroare de drept a Tribunalului, în sensul că acesta ar fi omis să sancționeze o nemotivare a deciziei în litigiu în ceea ce privește calcularea plafonului amenzii aplicate.

33

Recurenta arată că, la punctul 89 din hotărârea atacată, Tribunalul se referă la diferite elemente pe care aceasta le‑a invocat pentru a demonstra că Groupe Gascogne nu exercita un control efectiv asupra politicii sale comerciale. Or, la punctul 90 din hotărârea menționată, Tribunalul s‑ar fi limitat să respingă aceste elemente în mod lapidar, utilizând formularea stereotipă „Trebuie însă să se constate […]”, fără a verifica pe fiecare dintre ele și fără a indica motivele pentru care nu erau suficient de probante. Procedând astfel, Tribunalul ar fi încălcat obligația de motivare care îi revine în temeiul unei jurisprudențe consacrate.

34

Comisia răspunde că obligația Tribunalului de a‑și motiva deciziile nu poate fi interpretată în sensul că presupune obligația acestuia de a răspunde în detaliu la fiecare argument invocat de o parte, în special atunci când acest argument nu are un caracter suficient de clar și precis, situație care s‑ar fi regăsit în cazul considerațiilor invocate de recurentă în fața Tribunalului.

35

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, obligația de motivare a hotărârilor, care revine Tribunalului în temeiul articolului 36 și al articolului 53 primul paragraf din Statutul Curții, nu impune acestuia să prezinte o motivare care să urmeze în mod exhaustiv și unul câte unul toate argumentele prezentate de părțile în litigiu. Prin urmare, motivarea poate fi implicită, cu condiția să permită persoanelor interesate să cunoască motivele pe care se întemeiază hotărârea atacată, iar Curții să dispună de elemente suficiente pentru a‑și exercita controlul în cadrul unui recurs (a se vedea în special Hotărârea Alliance One International și Standard Commercial Tobacco/Comisia și Comisia/Alliance One International și alții, citată anterior, punctul 64).

36

În speță, la punctele 78-82 din hotărârea atacată, Tribunalul a reprodus argumentația dezvoltată de recurentă potrivit căreia, pentru a putea imputa practicile unei filiale societății‑mamă, Comisia ar avea obligația să dovedească existența unei determinări efective de către aceasta din urmă a comportamentului filialei pe piață, obligație pe care instituția nu ar fi îndeplinit‑o în speță.

37

Ca răspuns la această argumentație, la punctul 87 din hotărârea atacată, Tribunalul a amintit mai întâi jurisprudența constantă a Curții din care reiese că, atunci când o societate‑mamă deține integral capitalul filialei sale care a săvârșit o încălcare a normelor de concurență, există o prezumție refragabilă potrivit căreia această societate‑mamă exercită efectiv o influență decisivă asupra comportamentului filialei sale.

38

În continuare, Tribunalul a constatat că recurenta era o filială deținută integral de Groupe Gascogne, ceea ce era suficient pentru a justifica aplicarea prezumției sus‑menționate. Tribunalul a menționat deopotrivă anumite indicii suplimentare pe care Comisia le invocase în acest context.

39

După ce, la punctul 89 din hotărârea atacată, a enumerat elementele concrete pe care recurenta le invocase pentru a demonstra autonomia acesteia, la punctul 90 din aceeași hotărâre, Tribunalul a constatat în mod expres că acestea nu erau de natură să răstoarne prezumția potrivit căreia Groupe Gascogne exercita o influență decisivă asupra recurentei. În această privință, Tribunalul a arătat că recurenta se limita la simple afirmații și nu furniza niciun element de probă în susținerea acestora.

40

Astfel cum a arătat avocatul general la punctul 63 din concluzii, deși Tribunalul nu a făcut referire în mod expres la obligația recurentei de a răsturna prezumția amintită la punctul 87 din hotărârea atacată, înșiruirea punctelor 88-90 din aceasta reproduce în mod clar și neechivoc etapele raționamentului urmat de Tribunal pentru a înlătura elementele furnizate de recurentă.

41

În aceste condiții, motivarea reținută de Tribunal la punctele 87-90 din hotărârea atacată este suficientă pentru a permite recurentei să ia cunoștință despre motivele pe care se întemeiază această hotărâre, iar Curții să dispună de elemente suficiente pentru a‑și exercita controlul în cadrul unui recurs.

42

Prin urmare, primul aspect al primului motiv trebuie respins ca nefondat.

43

Recurenta amintește că a contestat în fața Tribunalului cuantumul de 3,3 milioane de euro pe care trebuie să îl plătească individual cu titlu de amendă și care corespunde perioadei cuprinse între 9 februarie 1988 și 31 decembrie 1993 în care nu era deținută de Groupe Gascogne, susținând că acest cuantum depășește plafonul de 10 % din cifra de afaceri realizată de întreprinderea în cauză în cursul exercițiului financiar precedent, astfel cum prevede articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003. Recurenta s‑a întemeiat în această privință pe Decizia C(2003) 4570 final a Comisiei din 10 decembrie 2003 privind o procedură de aplicare a articolului [81 CE] și a articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/E-2/37 857 – Peroxizi organici), al cărei rezumat a fost publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din 30 aprilie 2005 (JO L 110, p. 44, denumită în continuare „Decizia peroxizi organici”), din care ar reieși că, atunci când Comisia face distincție între perioada în care o societate este singura răspunzătoare pentru practicile sale și cea în care societatea‑mamă care a dobândit controlul acesteia devine răspunzătoare pentru practicile filialei sale, plafonul de 10 % din cifra de afaceri realizată în cursul ultimului exercițiu financiar trebuie apreciat în mod separat pentru cele două societăți.

44

În recursul formulat, recurenta susține că, întrucât, la punctul 109 din hotărârea atacată, Tribunalul s‑a limitat să se pronunțe în sensul că Comisia nu este ținută de practica sa decizională anterioară, acesta a săvârșit o eroare de drept. Astfel, Tribunalul ar fi trebuit să sancționeze Comisia pentru că și‑a modificat practica fără să motiveze în detaliu și neechivoc o asemenea schimbare a abordării. În această privință, recurenta se întemeiază pe Hotărârea din 29 septembrie 2011, Elf Aquitaine/Comisia (C-521/09 P, Rep., p. I-8947, punctul 167).

45

În opinia Comisiei, simplul fapt că, într‑o decizie anterioară, a putut urma o altă abordare nu determină „instituirea unei practici obișnuite”. Situația din care a rezultat prezentul litigiu nu ar avea nimic în comun cu cea pornind de la care s‑a pronunțat hotărârea invocată de recurentă, în care Curtea s‑ar fi întemeiat pe împrejurări excepționale (Hotărârea Elf Aquitaine/Comisia, citată anterior, punctele 165 și 167).

46

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că obligația de motivare prevăzută la articolul 296 al doilea paragraf TFUE constituie o normă fundamentală de procedură care trebuie diferențiată de problema temeiniciei motivării, aceasta din urmă ținând de legalitatea pe fond a actului în litigiu (a se vedea în special Hotărârea Elf Aquitaine/Comisia, citată anterior, punctul 146 și jurisprudența citată).

47

În speță, recurenta a contestat în fața Tribunalului temeinicia metodei utilizate de Comisie în decizia în litigiu pentru a calcula cuantumul amenzii pe care trebuie să o plătească individual. În vederea susținerii argumentației invocate, aceasta a făcut referire la Decizia peroxizi organici, fără a contesta caracterul adecvat al motivării deciziei în litigiu în această privință.

48

La punctele 107 și 108 din hotărârea atacată, Tribunalul a examinat, în raport cu articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, temeinicia metodei utilizate de Comisie și a respins argumentația recurentei cu privire la fond.

49

La punctul 109 din hotărârea atacată, Tribunalul a arătat doar cu titlu complementar că împrejurarea că, în practica sa decizională anterioară, Comisia a aplicat în mod diferit articolul 23 alineatul (2) sus‑menționat, care s‑a arătat a fi în avantajul societății în cauză, nu influența interpretarea care trebuia dată, în opinia acestuia, dispoziției respective.

50

Or, al doilea aspect al celui de al doilea motiv nu conține nicio critică a analizei juridice efectuate de Tribunal la punctele 107 și 108 din hotărârea atacată, ci are în vedere eroarea de drept pe care acesta ar fi săvârșit‑o la punctul 109 din hotărârea menționată, întrucât nu a sancționat motivarea insuficientă a deciziei în litigiu în raport cu divergența pe care aceasta o prezintă în raport cu Decizia peroxizi organici.

51

Astfel, prezentul aspect introduce un argument nou, care constă în contestarea caracterului adecvat al motivării deciziei în litigiu cu privire la metoda de calcul utilizată de Comisie pentru a stabili plafonul legal de 10 %.

52

Rezultă că acest argument trebuie declarat inadmisibil, întrucât, în cadrul unui recurs, competența Curții este, în principiu, limitată la aprecierea soluției legale pronunțate cu privire la motivele dezbătute în fața instanțelor de fond.

53

De altfel, recurenta nu poate susține, astfel cum a procedat în ședință, că al doilea aspect al celui de al doilea motiv se raportează la o eroare de drept pe care Tribunalul ar fi săvârșit‑o în cadrul interpretării articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003.

54

Astfel, în recurs, acest aspect este întemeiat explicit pe „nemotivare”. Pe de altă parte, în argumentația invocată, recurenta face trimitere numai la punctul 109 din hotărârea atacată, care se limitează să amintească faptul că Comisia nu este ținută de practica sa decizională anterioară și care nu cuprinde nicio interpretare a articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003.

55

Din cele de mai sus rezultă că al doilea aspect al celui de al doilea motiv nu poate fi admis. Prin urmare, acesta trebuie respins în totalitate.

56

Prin intermediul primului aspect al celui de al treilea motiv, recurenta susține că Tribunalul a omis să constate încălcarea săvârșită, în opinia sa, de Comisie în raport cu obligația acesteia de motivare a deciziei în litigiu în ceea ce privește impactul real al încălcării asupra pieței.

57

Recurenta recunoaște că, potrivit Liniilor directoare din 1998, astfel cum au fost interpretate de Curte, Comisia nu are obligația să demonstreze un impact real asupra pieței din moment ce încălcarea este calificată, precum în prezenta cauză, ca fiind foarte gravă. Recurenta amintește că luarea în considerare a unui asemenea element suplimentar permite însă Comisiei să majoreze cuantumul de bază al amenzii.

58

Or, în această privință, motivarea deciziei în litigiu ar fi echivocă. Consacrând o întreagă argumentație impactului încălcării, deși nu avea această obligație, Comisia ar fi creat o îndoială asupra chestiunii dacă acest criteriu fusese sau nu fusese luat în considerare în vederea majorării cuantumului de bază al amenzii. În plus, confuzia ar fi fost agravată de împrejurarea că Comisia a considerat, pe de o parte, că impactul asupra pieței nu putea fi măsurat și, pe de altă parte, că acest impact putea să fie dedus neîndoielnic din punerea în aplicare a acordurilor coluzive. Recurenta ar fi fost astfel împiedicată să își pregătească în mod util apărarea. Fără să fi exercitat un control asupra motivării deciziei în litigiu, Tribunalul ar fi furnizat, la rândul său, o motivare ilogică și inadecvată.

59

Prin intermediul celui de al doilea aspect al celui de al treilea motiv, recurenta critică Tribunalul pentru faptul că nu a sancționat eroarea de drept săvârșită de Comisie în sensul că aceasta ar fi dedus existența unui impact real asupra pieței doar din punerea în aplicare a acordurilor coluzive, fără a furniza, astfel cum impune jurisprudența, indicii concrete, credibile și suficiente.

60

Comisia consideră că acest motiv este inadmisibil în privința ambelor aspecte, în sensul că nu a fost invocat în primă instanță. Astfel, în fața Tribunalului, recurenta s‑ar fi mulțumit să susțină că, întrucât participarea sa la încălcare fusese limitată, și impactul acesteia ar fi fost redus.

61

Pentru a aprecia admisibilitatea celui de al treilea motiv de recurs, trebuie amintită argumentația invocată de recurentă în primă instanță cu privire la chestiunea impactului real al încălcării asupra pieței.

62

Această chestiune a fost abordată în fața Tribunalului în cadrul celui de al patrulea motiv, care fusese invocat în scopul reducerii amenzii și întemeiat pe o pretinsă eroare de apreciere a Comisiei în privința gravității încălcării. După cum reiese din cuprinsul punctelor 113-115 din hotărârea atacată, recurenta, în primul rând, a criticat Comisia pentru faptul că aceasta a considerat, încălcând Liniile directoare din 1998, că pentru stabilirea gravității încălcării nu era necesar ca impactul acesteia să poată fi măsurat. În al doilea rând, recurenta a arătat că Comisia încercase însă să demonstreze efectele reale ale înțelegerii evidențiind un anumit număr de practici în care susținea că nu fusese implicată, împrejurare care, în opinia sa, trebuie luată în considerare în cadrul aprecierii gravității încălcării care îi fusese imputată. În al treilea rând, recurenta a susținut că însăși Comisia recunoscuse că nu era posibil să măsoare cu exactitate impactul real al încălcării, împrejurare care, în opinia sa, justifica o reducere a amenzii.

63

Rezultă astfel că argumentația întemeiată de recurentă, în cadrul primului aspect al celui de al treilea motiv din recursul pe care l‑a formulat, pe o pretinsă nemotivare a deciziei în litigiu este nouă, întrucât, în primă instanță, recurenta nu a evidențiat dificultăți referitoare la înțelegerea deciziei menționate și nici la prezentarea apărării sale.

64

Pentru motivele amintite la punctul 52 din prezenta hotărâre, acest aspect trebuie, așadar, respins ca inadmisibil.

65

În ceea ce privește al doilea aspect al celui de al treilea motiv, întemeiat pe lipsa constatării de către Tribunal a unei pretinse erori de drept săvârșite de Comisie în cadrul aprecierii existenței unui impact asupra pieței, este suficient să se arate că, având în vedere argumentația dezvoltată de recurentă în primă instanță, astfel cum a fost evocată la punctul 62 din prezenta hotărâre, și aceasta trebuie considerată ca fiind nouă. În acest sens, pentru aceleași motive precum cele prezentate la punctul 52 din prezenta hotărâre, acest aspect este inadmisibil.

66

Întrucât niciunul dintre cele două aspecte ale celui de al treilea motiv invocat în susținerea recursului nu poate fi admis, acest motiv trebuie respins.

67

Prin intermediul acestui motiv, recurenta susține că, în speță, dreptul fundamental al acesteia de a‑i fi judecată cauza într‑un termen rezonabil, astfel cum este garantat la articolul 6 din CEDO, nu a fost respectat.

68

Recurenta amintește că procedura în fața Tribunalului a început la 23 februarie 2006 și s‑a încheiat la 16 noiembrie 2011. Aceasta subliniază că între momentul încheierii procedurii scrise și prima informare pe care a primit‑o cu privire la stadiul în care se afla cauza a trecut o lungă perioadă de inerție a Tribunalului.

69

În opinia sa, nici complexitatea sau amploarea dosarului, nici numărul de întreprinderi sau numărul limbilor de procedură în discuție nu pot justifica lipsa totală a examinării cauzei de către Tribunal în perioada menționată.

70

Recurenta susține că, atunci când a introdus acțiunea la Tribunal împotriva deciziei în litigiu, a ales să nu plătească imediat amenda aplicată și, în schimb, a trebuit să accepte plata unor dobânzi aplicate cuantumului amenzii, precum și constituirea unei garanții bancare. Durata excesivă a procedurii ar fi avut ca efect o majorare a cheltuielilor aferente unor asemenea demersuri.

71

Prin urmare, recurenta solicită Curții anularea hotărârii atacate sau, cu titlu subsidiar, reducerea cuantumului amenzii care i‑a fost aplicată pentru a ține seama de consecințele financiare menționate, luând în considerare sarcina financiară pe care a trebuit să o suporte din cauza încălcării dreptului său la respectarea unui termen de soluționare rezonabil.

72

Cu titlu introductiv, Comisia susține că acest motiv este inadmisibil deoarece nu a fost invocat în cursul ședinței desfășurate în fața Tribunalului.

73

Cu privire la fond, Comisia consideră că, în ipoteza unei depășiri a termenului rezonabil în cadrul unei acțiuni în justiție îndreptate împotriva unei decizii de aplicare a unei amenzi unei întreprinderi pentru încălcarea normelor de concurență, remediul adecvat nu ar trebui să aibă forma unei reduceri a amenzii aplicate, ci a unei acțiuni în despăgubire. Cu titlu subsidiar, Comisia consideră că, în cazul în care Curtea ar trebui să se pronunțe în sensul că a avut loc o încălcare a principiului termenului rezonabil și că aceasta impune un remediu constând într‑o reducere a amenzii, această reducere ar trebui să fie simbolică.

74

Astfel cum rezultă din articolul 58 primul paragraf din Statutul Curții și din jurisprudența acesteia, în cadrul unui recurs, Curtea este competentă să controleze dacă Tribunalul a săvârșit neregularități procedurale care aduc atingere intereselor recurentului (a se vedea în special Hotărârea din 16 iulie 2009, Der Grüne Punkt – Duales System Deutschland/Comisia, C-385/07 P, Rep., p. I-6155, punctul 176).

75

În ceea ce privește neregularitatea invocată în cadrul prezentului motiv, trebuie amintit că, independent de faptul că recurenta face trimitere la articolul 6 paragraful 1 din CEDO, articolul 47 al doilea paragraf din Cartă, care corespunde dispoziției menționate din CEDO, prevede că „[orice] persoană are dreptul la un proces echitabil, public și într‑un termen rezonabil, în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege”. După cum Curtea s‑a pronunțat în numeroase rânduri, acest articol este aferent principiului protecției jurisdicționale efective (a se vedea în special Hotărârea Der Grüne Punkt – Duales System Deutschland/Comisia, citată anterior, punctul 179 și jurisprudența citată).

76

Cu acest titlu, acest drept este aplicabil în cadrul unei acțiuni în justiție împotriva unei decizii a Comisiei (a se vedea în special Hotărârea Der Grüne Punkt – Duales System Deutschland/Comisia, citată anterior, punctul 178 și jurisprudența citată).

77

Deși își concentrează criticile în principal pe perioada de inactivitate procedurală a Tribunalului, care a fost cuprinsă între momentul încheierii procedurii scrise și momentul începerii procedurii orale, recurenta nu a invocat încălcarea acestui drept în ședința desfășurată în fața acestuia.

78

În mod contrar celor susținute de Comisie, o asemenea omisiune nu poate determina inadmisibilitatea celui de al patrulea motiv pentru faptul că a fost invocat pentru prima dată în cadrul recursului. Astfel, chiar dacă o parte trebuie să aibă posibilitatea de a invoca o neregularitate de procedură din moment ce consideră că este demonstrată o încălcare a normelor aplicabile, aceasta nu poate fi obligată să procedeze astfel într‑o etapă în care nu sunt cunoscute încă efectele depline ale acestei încălcări. În special în ceea ce privește o depășire a termenului rezonabil de soluționare de către Tribunal, reclamantul care consideră că această depășire în fața Tribunalului aduce atingere intereselor sale nu este obligat să invoce imediat această atingere. După caz, acesta poate aștepta încheierea procedurii pentru a cunoaște durata totală a acesteia și pentru a dispune astfel de toate elementele necesare în vederea identificării atingerii pe care consideră că a suferit‑o.

79

Așadar, al patrulea motiv invocat de recurentă în susținerea recursului este admisibil.

80

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, potrivit Curții Europene a Drepturilor Omului, depășirea unui termen de soluționare rezonabil, în calitate de neregularitate de procedură care constituie o încălcare a unui drept fundamental, trebuie să deschidă părții vizate o cale de atac efectivă care îi oferă un remediu adecvat (a se vedea Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Kudla/Polonia din 26 octombrie 2000, Recueil des arrêts et décisions 2000-XI, § 156 și 157).

81

Deși recurenta solicită anularea hotărârii atacate și, cu titlu subsidiar, o reducere a cuantumului amenzii care i‑a fost aplicată, trebuie arătat că Curtea s‑a pronunțat deja în sensul că, în lipsa oricărui indiciu potrivit căruia durata excesivă a procedurii în fața Tribunalului ar fi avut o influență asupra soluționării litigiului, nerespectarea unui termen de soluționare rezonabil nu poate determina anularea hotărârii atacate (a se vedea în acest sens Hotărârea Der Grüne Punkt – Duales System Deutschland/Comisia, citată anterior, punctele 190 și 196, precum și jurisprudența citată).

82

Această jurisprudență este întemeiată în special pe considerația potrivit căreia, în lipsa unei influențe asupra soluționării litigiului a nerespectării unui termen de soluționare rezonabil, anularea hotărârii atacate nu ar remedia încălcarea de către Tribunal a principiului protecției jurisdicționale efective (Hotărârea Der Grüne Punkt – Duales System Deutschland/Comisia, citată anterior, punctul 193).

83

În speță, recurenta nu a furnizat Curții niciun indiciu de natură să evidențieze că nerespectarea de către Tribunal a unui termen de soluționare rezonabil a putut influența soluționarea litigiului cu care acesta a fost sesizat.

84

În plus, ținând seama de necesitatea de a se asigura respectarea normelor de concurență din dreptul Uniunii, Curtea nu poate permite recurentei, numai pentru motivul nerespectării unui termen de soluționare rezonabil, să repună în discuție temeinicia sau cuantumul unei amenzi, în condițiile în care toate motivele îndreptate împotriva constatărilor Tribunalului în legătură cu cuantumul acestei amenzi și cu comportamentele pe care le sancționează au fost respinse (a se vedea în acest sens Hotărârea Der Grüne Punkt – Duales System Deutschland/Comisia, citată anterior, punctul 194).

85

Rezultă că, în mod contrar celor solicitate de recurentă, al patrulea motiv nu poate determina, ca atare, anularea hotărârii atacate.

86

În măsura în care recurenta solicită o reducere a cuantumului amenzii care i‑a fost aplicată, astfel încât să se țină seama de consecințele financiare care au rezultat în privința sa din cauza duratei excesive a procedurii desfășurate în fața Tribunalului, trebuie amintit că, într‑o primă etapă, Curtea, confruntată cu o situație similară, a admis o asemenea cerere din rațiuni de economie de procedură și în scopul garantării unui remediu imediat și efectiv împotriva unei astfel de neregularități procedurale, reducând astfel cuantumul amenzii (Hotărârea din 17 decembrie 1998, Baustahlgewebe/Comisia, C-185/95 P, Rec., p. I-8417, punctul 48).

87

Ulterior, în cadrul unei cauze privind o decizie a Comisiei de constatare a existenței unui abuz de poziție dominantă, dar în care nu a fost aplicată o amendă, Curtea s‑a pronunțat în sensul că nerespectarea de către Tribunal a unui termen de soluționare rezonabil poate da naștere unei cereri de despăgubire (Hotărârea Der Grüne Punkt – Duales System Deutschland/Comisia, citată anterior, punctul 195).

88

Desigur, prezenta cauză privește o situație analogă celei pornind de la care s‑a pronunțat Hotărârea Baustahlgewebe/Comisia, citată anterior. Cu toate acestea, o cerere de despăgubiri introdusă împotriva Uniunii în temeiul articolului 268 TFUE și al articolului 340 al doilea paragraf TFUE constituie, în măsura în care poate acoperi toate situațiile de depășire a termenului rezonabil al unei proceduri, un remediu efectiv și de aplicare generală pentru invocarea și sancționarea unei asemenea încălcări.

89

Așadar, Curtea trebuie să decidă că o încălcare săvârșită de o instanță a Uniunii a obligației sale rezultate din articolul 47 al doilea paragraf din Cartă de a judeca într-un termen rezonabil cauzele cu care este sesizată trebuie să fie sancționată printr‑o acțiune în despăgubire introdusă la Tribunal, o asemenea acțiune constituind un remediu efectiv.

90

Rezultă că o cerere prin care se solicită repararea prejudiciului cauzat de nerespectarea de către Tribunal a unui termen de soluționare rezonabil nu poate fi introdusă direct la Curte în cadrul unui recurs, ci trebuie introdusă la Tribunal.

91

În ceea ce privește criteriile care permit să se aprecieze dacă Tribunalul a respectat principiul termenului rezonabil, trebuie amintit că acest caracter rezonabil al termenului de soluționare trebuie apreciat în funcție de circumstanțele proprii fiecărei cauze, precum complexitatea litigiului și comportamentul părților (a se vedea în special Hotărârea Der Grüne Punkt – Duales System Deutschland/Comisia, citată anterior, punctul 181 și jurisprudența citată).

92

În această privință, Curtea a precizat că lista criteriilor relevante nu este exhaustivă și că aprecierea caracterului rezonabil al acestui termen nu necesită o examinare sistematică a împrejurărilor cauzei în raport cu fiecare dintre aceste criterii atunci când durata procedurii apare ca fiind justificată în raport cu unul dintre acestea. Astfel, complexitatea cauzei sau un comportament dilatoriu al reclamantului poate fi reținut pentru a justifica un termen care este, la prima vedere, prea lung (a se vedea în special Hotărârea Der Grüne Punkt – Duales System Deutschland/Comisia, citată anterior, punctul 182 și jurisprudența citată).

93

Cu ocazia examinării acestor criterii, trebuie să se țină seama de faptul că, în cazul unui litigiu privind existența unei încălcări a normelor de concurență, cerința fundamentală a securității juridice de care trebuie să beneficieze operatorii economici, precum și obiectivul de a se asigura că pe piața internă nu este denaturată concurența prezintă un interes considerabil nu numai pentru reclamant însuși și pentru concurenții săi, ci și pentru terți, din cauza numărului mare de persoane vizate și a intereselor financiare aflate în joc (a se vedea în special Hotărârea Der Grüne Punkt – Duales System Deutschland/Comisia, citată anterior, punctul 186 și jurisprudența citată).

94

Tribunalul va avea deopotrivă competența să aprecieze atât caracterul material al prejudiciului invocat, cât și legătura de cauzalitate dintre acesta și durata excesivă a procedurii jurisdicționale în litigiu, efectuând o examinare a elementelor de probă furnizate în acest scop.

95

În această privință, trebuie subliniat că, în cadrul unei acțiuni în despăgubire întemeiate pe o încălcare de către Tribunal a articolului 47 al doilea paragraf din Cartă, în sensul că ar fi ignorat cerințele privind respectarea termenului de soluționare rezonabil, acesta are obligația, în temeiul articolului 340 al doilea paragraf TFUE, să ia în considerare principiile generale aplicabile în ordinile juridice ale statelor membre pentru a soluționa acțiuni întemeiate pe încălcări similare. În acest context, Tribunalul trebuie să cerceteze în special dacă este posibil să identifice, în afara existenței unui prejudiciu material, existența unui prejudiciu moral pe care l‑ar fi suferit partea afectată de depășirea termenului și care, eventual, ar trebui să facă obiectul unei reparații adecvate.

96

Prin urmare, Tribunalul, având competență în temeiul articolului 256 alineatul (1) TFUE, are obligația de a se pronunța asupra unor asemenea cereri de despăgubire, statuând într‑un complet diferit de cel care a trebuit să soluționeze litigiul care a determinat procedura a cărei durată este criticată și aplicând criteriile definite la punctele 91-95 din prezenta hotărâre.

97

În aceste condiții, trebuie să se constate că durata procedurii în fața Tribunalului, care s‑a ridicat la aproape 5 ani și 9 luni, nu poate fi justificată de nicio împrejurare specifică cauzei care a determinat prezentul litigiu.

98

În special, se observă că perioada cuprinsă între încheierea procedurii scrise, prin depunerea, în luna februarie 2007, a memoriului în duplică al Comisiei, și deschiderea procedurii orale în cursul lunii decembrie 2010 a fost de aproximativ 3 ani și 10 luni. Lungimea acestei perioade nu se poate explica prin împrejurările cauzei, fie că ar fi vorba despre complexitatea litigiului, despre comportamentul părților sau chiar despre survenirea unor incidente de procedură.

99

În ceea ce privește complexitatea litigiului, din examinarea acțiunii introduse de recurentă, astfel cum a fost rezumată la punctele 12 și 13 din prezenta hotărâre, rezultă că, deși impuneau o examinare aprofundată, motivele invocate nu prezentau un grad de dificultate deosebit de ridicat. Chiar dacă este adevărat că aproximativ 15 destinatari ai deciziei în litigiu au introdus la Tribunal acțiuni în anulare împotriva acesteia, împrejurarea respectivă nu putea să împiedice această instanță să realizeze o sinteză a dosarului și să pregătească procedura orală într‑un interval mai mic de 3 ani și 10 luni.

100

Trebuie subliniat că, în cursul acestui interval, procedura nu a fost întreruptă, nici întârziată de adoptarea de către Tribunal a unei anumite măsuri de organizare a acesteia.

101

În ceea ce privește comportamentul părților și survenirea unor incidente de procedură, faptul că recurenta a solicitat în cursul lunii octombrie 2010 redeschiderea procedurii scrise nu poate justifica termenul de 3 ani și 8 luni care trecuse deja de la încheierea acesteia. Pe de altă parte, astfel cum a arătat avocatul general la punctul 134 din concluzii, împrejurarea că recurenta a fost înștiințată în cursul lunii decembrie 2010 despre organizarea unei ședințe în cursul lunii februarie 2011 indică faptul că acest incident a avut doar un efect minim asupra duratei globale a procedurii și chiar nu a produs efecte asupra acesteia.

102

Având în vedere elementele de mai sus, trebuie să se constate că procedura desfășurată în fața Tribunalului a încălcat articolul 47 al doilea paragraf din Cartă, în sensul că nu au fost respectate cerințele privind respectarea termenului de soluționare rezonabil, ceea ce constituie o încălcare suficient de gravă a unei norme de drept având ca obiect conferirea de drepturi particularilor (Hotărârea din 4 iulie 2000, Bergaderm și Goupil/Comisia, C-352/98 P, Rec., p. I-5291, punctul 42).

103

Cu toate acestea, din considerațiile arătate la punctele 81-90 din prezenta hotărâre rezultă că al patrulea motiv trebuie respins.

104

În ședință, recurenta a prezentat Curții informații cu privire la situația sa financiară actuală, din care ar reieși că nu este în măsură să plătească amenda aplicată prin decizia în litigiu. În opinia sa, aceste dezvoltări sunt admisibile întrucât, pe de o parte, sunt aferente apariției unui fapt nou în sensul articolului 127 din Regulamentul de procedură și, pe de altă parte, constituie o dezvoltare a celui de al patrulea motiv, referitor la încălcarea principiului termenului rezonabil.

105

Comisia arată că aceste argumente sunt inadmisibile, întrucât sunt noi, și, în orice caz, nefondate, deoarece nu sunt susținute cu elemente de probă.

106

În această privință, trebuie amintit că recursurile formulate în fața Curții privesc numai chestiuni de drept. Or, pentru a aprecia capacitatea recurentei de a plăti amenda care i‑a fost aplicată de Comisie, Curtea ar trebui să examineze chestiuni de fapt care nu sunt de competența sa în cadrul unui recurs.

107

În plus, atunci când se pronunță asupra unui recurs, Curtea nu are nici sarcina de a substitui, pentru motive de echitate, aprecierea Tribunalului cu propria apreciere, atunci când acesta se pronunță, în exercitarea competenței sale de fond, asupra cuantumului amenzii aplicate unei întreprinderi ca urmare a încălcării de către aceasta a normelor de drept al Uniunii (a se vedea în special Hotărârea din 10 mai 2007, SGL Carbon/Comisia, C-328/05 P, Rep., p. I-3921, punctul 98 și jurisprudența citată). Mai mult, potrivit unei jurisprudențe constante, atunci când stabilește cuantumul unei asemenea amenzi, Comisia nu are obligația să ia în considerare situația economică a întreprinderii în cauză, deoarece recunoașterea unei astfel de obligații ar produce avantaje concurențiale nejustificate întreprinderilor celor mai puțin adaptate la condițiile pieței (a se vedea în special Hotărârea SGL Carbon/Comisia, citată anterior, punctul 100 și jurisprudența citată).

108

Prin urmare, argumentele întemeiate de recurentă pe situația sa financiară trebuie respinse ca inadmisibile și, în orice caz, ca nefondate.

109

Cu toate acestea, trebuie să se adauge că, în măsura în care consideră că dificultățile sale financiare prezintă o legătură de cauzalitate cu nerespectarea de către Tribunal a principiului termenului de soluționare rezonabil, recurenta are posibilitatea să o susțină în cadrul unei acțiuni introduse la Tribunal în temeiul articolului 268 TFUE și al articolului 340 al doilea paragraf TFUE (a se vedea punctele 94-96 din prezenta hotărâre).

110

Din toate considerațiile de mai sus rezultă că niciunul dintre motivele invocate de recurentă în susținerea recursului nu poate fi admis și, prin urmare, acesta trebuie respins în totalitate.

111

Potrivit articolului 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, atunci când recursul nu este fondat, Curtea se pronunță asupra cheltuielilor de judecată.

112

Potrivit articolului 138 alineatul (1) din același regulament, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acesta, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât Comisia a solicitat obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, iar recurenta a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia să suporte, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, și cheltuielile de judecată efectuate de Comisie.

Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară și hotărăște: