Choose the experimental features you want to try

This document is an excerpt from the EUR-Lex website

Document 62008CN0362

    Cauza C-362/08 P: Recurs introdus la 7 august 2008 de Internationaler Hilfsonds e.V. împotriva Hotărârii Tribunalului de Primă Instanță (Camera a cincea) din 5 iunie 2008 în cauza T-141/05, Internationaler Hilfsfonds e.V./Comisia

    JO C 272, 25.10.2008, p. 11–12 (BG, ES, CS, DA, DE, ET, EL, EN, FR, IT, LV, LT, HU, MT, NL, PL, PT, RO, SK, SL, FI, SV)

    25.10.2008   

    RO

    Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

    C 272/11


    Recurs introdus la 7 august 2008 de Internationaler Hilfsonds e.V. împotriva Hotărârii Tribunalului de Primă Instanță (Camera a cincea) din 5 iunie 2008 în cauza T-141/05, Internationaler Hilfsfonds e.V./Comisia

    (Cauza C-362/08 P)

    (2008/C 272/20)

    Limba de procedură: germana

    Părțile

    Recurentă: Internationaler Hilfsonds e.V. (reprezentant: H. Kaltenecker, Rechtsanwalt)

    Cealaltă parte în proces: Comisia Comunităților Europene

    Concluziile recurentei

    Anularea Hotărârii Tribunalului din 5 iunie 2008;

    pronunțarea definitivă pe fondul cauzei și anularea actului atacat adoptat de Comisie la 14 februarie 2005 (articolul 54 din Statutul Curții de Justiție);

    în subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului;

    obligarea Comisiei la plata tuturor cheltuielilor de judecată și a cheltuielilor efectuate de recurentă.

    Motivele și principalele argumente

    Tribunalul de Primă Instanță a respins ca inadmisibilă acțiunea în anulare formulată de către recurentă împotriva deciziei prin care Comisia i-a refuzat acesteia accesul la anumite documente referitoare la contractul LIEN 97-2011 cu privire la cofinanțarea unui program de ajutor medical organizat în Kazahstan, pentru următoarele motive: acțiunea este îndreptată împotriva unui act care s-a limitat la confirmarea unei decizii definitive adoptate anterior și chiar dacă actul atacat nu ar fi un act pur confirmativ, acesta nu poate fi considerat o decizie care să poată face obiectul unei acțiuni, în sensul Regulamentului nr. 1049/2001.

    Potrivit recurentei, hotărârea conține erori grave atât din punct de vedere juridic, cât și din punctul de vedere al aprecierii faptelor.

    În primul rând, recurenta consideră că la calificarea actului atacat, Tribunalul nu a luat în considerare faptul că decizia, pe care aceasta adresat-o anterior recurentei ca răspuns la o cerere de confirmare, formulată în sensul articolului 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1049/2001, ar fi trebuit să fie considerată ca nelegală întrucât aceasta nu fusese redactată de către secretarul general al Comisiei și nu cuprindea nici o motivare, nici informații cu privire la drepturile aflate la dipoziția celui interesat. În consecință, întrucât răspunsul este lipsit de efecte juridice, această scrisoare nu putea constitui obiectul unei acțiuni în anulare. Prin urmare, numai actul atacat, și anume răspunsul Comisiei la noua cerere a recurentei, poate să reprezinte o decizie definitivă care, contrar celor reținute de Tribunal, a fost în fapt precedată de o analizare nouă și completă a situației din partea Comisiei. În opinia recurentei, actul atacat nu poate, așadar, să constituie un „act pur confirmativ” întrucât confirmarea unui act inexistent din punct de vedere juridic este o absurditate. Cu toate acestea, Tribunalul a omis, din păcate, să examineze validitatea juridică a deciziei anterioare a Comisiei, ceea ce a determinat calificarea eronată a actului atacat.

    În al doilea rând, recurenta consideră că afirmația Tribunalului, conform căreia actul atacat constituie un răspuns la o cerere inițială în sensul Regulamentului nr. 1049/2001 și, pentru acest motiv, nu poate fi considerată o decizie care poate fi atacată pe calea unei acțiuni, rezultă dintr-o interpretare incorectă a articolului 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1049/2001. Tribunalul nu a ținut cont de faptul că, potrivit acestei dispoziții, este posibil, dar nu este obligatoriu să se formuleze o cerere de confirmare. În aceste condiții și având în vedere atitudinea reticentă manifestată de către Comisie pe parcursul întregii proceduri precontencioase, recurenta nu mai era obligată să formuleze o nouă cerere. În cursul procedurii, recurenta a solicitat să se insereze în raportul de ședință referirea sa la natura acestei dispoziții, întrucât raportul de ședință era incomplet în această privință. De asemenea, prin respingerea acestei cereri de rectificare a raportului de ședință, Tribunalul a încălcat, în plus, normele de procedură.


    Top