1. 

Prin prezenta procedură preliminară, instanța de trimitere înaintează Curții o întrebare privind interpretarea articolului 4 din Prima directivă 89/104/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1988 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci ( 2 ).

2. 

Această întrebare este formulată în cadrul unui proces inițiat de titularul unei mărci spaniole înregistrate împotriva utilizatorului unei mărci anterioare neînregistrate, identică celei dintâi și utilizată pentru aceleași servicii, pentru a se constata încălcarea de către pârât a drepturilor conferite de marca înregistrată și pentru a obține încetarea actelor care constituie încălcarea menționată și a prejudiciului pretins.

3.

Semnată la Paris la 20 martie 1883 de unsprezece state, Convenția de la Paris pentru protecția proprietății industriale ( 3 ) (denumită în continuare „Convenția de la Paris”) a fost prima dintre marile convenții multilaterale intervenite în materie și este cea care reunește în prezent cel mai mare număr de adeziuni (171 state contractante ( 4 ), printre care totalitatea statelor membre ale Comunității). În temeiul articolului 1 alineatul 1) din convenție, țările cărora li se aplică convenția sunt constituite în Uniune, prevăzută cu propriile organe ( 5 ) și având ca obiectiv protecția proprietății industriale în toate aspectele sale ( 6 ).

4.

Articolul 6 bis introdus în textul convenției în urma Conferinței de revizuire de la Haga din 1925 ( 7 ) prevede la alineatul 1) următoarele:

”Țările Uniunii se obligă, fie din oficiu dacă legislația țării o îngăduie, fie la cererea celui interesat, să refuze sau să invalideze înregistrarea și să interzică folosirea unei mărci de fabrică sau de comerț care constituie o reproducere, imitație sau traducere putând crea confuzie, a unei mărci pe care autoritatea competentă a țării de înregistrare sau de folosire o va considera că este notoriu cunoscută ca fiind deja marca unei persoane admise să beneficieze de prezenta convenție și ca fiind folosită pentru produse identice sau similare. Se va proceda la fel atunci când partea esențială a mărcii constituie o reproducere a unei astfel de mărci notoriu cunoscute sau o imitație, putând fi confundată cu aceasta.”

5.

Articolul 16 alineatele (1) și (2) din Acordul privind aspectele legate de comerț ale drepturilor de proprietate intelectuală (TRIPS) al Organizației Mondiale a Comerțului ( 8 ) prevede următoarele:

„(1).   Titularul unei mărci înregistrate are dreptul exclusiv de a împiedica orice terț ce acționează fără consimțământul său să utilizeze în cadrul operațiunilor comerciale semne identice sau similare pentru produse sau servicii identice sau similare celor pentru care marca este înregistrată, în cazul în care o astfel de utilizare ar genera un risc de confuzie […].

(2).   Articolul 6 bis din Convenția de la Paris (1967) se aplică, mutatis mutandis, serviciilor. Pentru a se stabili dacă o marcă este larg cunoscută, membrii trebuie să țină seama de notorietatea acestei mărci în cadrul segmentului de public respectiv, inclusiv de notorietatea în țara membră în discuție, obținută ca urmare a promovării acestei mărci.”

6.

În scopul clarificării, al unificării și al completării dispozițiilor internaționale privind protecția mărcilor de notorietate prevăzută la articolul 6 bis din Convenția de la Paris și la articolul 16 din Acordul TRIPS, citate anterior, Comitetul permanent privind dreptul mărcilor, desenelor și modelelor industriale și indicațiilor geografice al Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale (OMPI) ( 9 ) a formulat, în cursul sesiunii de la Geneva din 8-12 iunie 1999, o rezoluție ( 10 ) pentru adoptarea unei recomandări comune referitoare la dispozițiile privind protecția mărcilor notorii. Această recomandare a fost adoptată de Adunarea Uniunii de la Paris și de Adunarea Generală a OMPI în cursul sesiunii comune din 20-29 septembrie 1999.

7.

Articolul 2 din recomandarea în discuție prevede orientările care trebuie urmate pentru a se determina dacă o marcă este notorie într-un stat membru al Uniunii de la Paris sau al OMPI:

„(1)   [Factori care se iau în considerare]

(2)   [Segmentul de public vizat]

(3)   [Factori care nu se iau în considerare]

8.

În conformitate cu obiectivul menționat în considerentele sale, Directiva 89/104 urmărește apropierea legislațiilor statelor membre în domeniul mărcilor, limitându-se la apropierea dispozițiilor naționale care au incidență directă asupra funcționării pieței interne împiedicând libera circulație a mărfurilor și libera prestare a serviciilor sau denaturând condițiile concurenței (a se vedea primul și al treilea considerent).

9.

Din acest punct de vedere, directiva citată anterior subordonează în primul rând dobândirea și păstrarea dreptului asupra mărcii înregistrate acelorași condiții în toate statele membre, definind semnele care pot să constituie o marcă (articolul 2), enumerând într-un mod care pare a fi exhaustiv motivele de refuz al înregistrării sau motivele de nulitate a mărcii ori motivele legate de conflictele cu drepturi anterioare (articolele 3 și 4) și cauzele de decădere (articolul 12).

10.

În sensul prezentei proceduri este relevant, în mod special, articolul 4 din directivă, intitulat „Motive suplimentare de refuz sau de nulitate privind conflictele cu drepturi anterioare”, la al cărui alineat (1) se prevede:

„Unei mărci îi este refuzată înregistrarea sau poate fi declarată nulă dacă este înregistrată:

11.

Alineatul (2) litera (d) al articolului menționat anterior prevede următoarele:

„În sensul alineatului (1), «mărci anterioare» reprezintă:

[…]

12.

Alineatul (4) litera (b) prevede că:

„Un stat membru poate, în plus, să refuze înregistrarea unei mărci sau, dacă este înregistrată, aceasta poate fi declarată nulă dacă și în măsura în care:

[…]

13.

În plus, Directiva 89/104 prevede dispoziții destinate să garanteze mărcilor înregistrate aceeași protecție în toate sistemele juridice naționale, sub rezerva posibilității statelor membre de a acorda o protecție mai mare mărcilor cu renume (a se vedea al nouălea considerent).

14.

Articolul 6, intitulat „Limitarea efectelor mărcii”, prevede la alineatul (2):

„Dreptul conferit de marcă nu permite titularului său să interzică unui terț utilizarea, în cadrul comerțului, a unui drept anterior cu aplicabilitate locală dacă acest drept este recunoscut prin legislația statului membru în cauză și în limita teritoriului în care el este recunoscut.”

15.

În final, trebuie amintit că al doisprezecelea considerent al directivei impune armonizarea completă a dispozițiilor directivei în cauză cu cele ale Convenției de la Paris, la care toate statele membre sunt părți contractante.

16.

Articolul 6 alineatele 1 și 2 din Legea nr. 17 din 7 decembrie 2001 (Legea privind mărcile) prevede următoarele:

„1.   Nu se vor înregistra ca mărci semnele:

2.   În sensul alineatului 1, «mărci anterioare» înseamnă:

17.

Situația de fapt din acțiunea principală, astfel cum reiese din decizia de trimitere și din dosar, poate fi rezumată astfel:

18.

Reclamantul din acțiunea principală, domnul Alfredo Nieto Nuño, este titularul mărcii verbale spaniole FINCAS TARRAGONA, înregistrată pentru servicii corespunzătoare următoarei descrieri: „afaceri imobiliare: activități de gestionare a proprietății și a coproprietății, de închiriere de imobile, de vânzări de imobile, de asistență juridică și de promovare în domeniul imobiliar” din clasa 36 definită prin Aranjamentul de la Nisa ( 15 ).

19.

Domnul Leonci Monlleó Franquet este proprietarul unei agenții imobiliare cu sediul la Tarragona, care de la data constituirii agenției, din 1978, oferă servicii în diverse sectoare ale activității de agent imobiliar, de vânzare de imobile și de administrare imobiliară, utilizând semnul distinctiv FINCAS TARRAGONA, în limba spaniolă, sau FINQUES TARRAGONA, în dialect catalan ( 16 ).

20.

Chemat în judecată în fața instanței de trimitere în cadrul unei acțiuni având ca obiect încetarea utilizării semnului FINCAS TARRAGONA (sau FINQUES TARRAGONA), pentru motivul că această utilizare ar încălca drepturile legate de marca deținută de reclamant, domnul Monlleó Franquet a formulat o cerere reconvențională prin care a solicitat anularea înregistrării mărcii deținute de reclamant, încetarea utilizării semnului protejat prin înregistrarea menționată și, de asemenea, daune interese.

21.

Pârâtul și-a întemeiat acțiunea în declararea nulității mărcii reclamantului pe două motive. Prin intermediul primului motiv au fost invocate anterioritatea și caracterul de marcă notorie al semnului distinctiv utilizat de pârât, în înțelesul articolului 6 bis citat anterior din Convenția de la Paris, în scopul de a se obține protecția prevăzută la articolul 6 alineatul 2 din Legea privind mărcile, care transpune în dreptul spaniol articolul 4 din Directiva 89/104. Prin intermediul celui de al doilea motiv s-a solicitat aplicarea articolului 51 alineatul 1 litera b) din Legea privind mărcile, în temeiul căreia înregistrarea unei mărci poate fi declarată nulă și radiată din registru atunci când solicitantul a acționat cu rea-credință la data depunerii cererii de înregistrare.

22.

Din decizia de trimitere reiese că în acțiunea principală s-a constatat că semnul distinctiv revendicat de pârât a fost utilizat într-un cadru teritorial limitat la orașul Tarragona și la împrejurimile sale. Decizia de trimitere lasă să se subînțeleagă, în plus, că semnul în cauză, datorită utilizării sale, a dobândit renume în limita zonei geografice în care a fost utilizat.

23.

În scopul soluționării litigiului, instanța de trimitere a considerat necesar să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară, referitoare la primul motiv de nulitate invocat de pârât, având ca obiect interpretarea articolului 4 din Directiva 89/104:

„Noțiunea de marcă «de notorietate» într-un stat membru, care figurează la articolul 4 din Prima directivă 89/104/CEE, se referă exclusiv la gradul de cunoaștere și de răspândire într-un stat membru al Uniunii Europene sau într-o parte semnificativă a teritoriului acestuia sau notorietatea unei mărci poate fi legată de un cadru teritorial care nu corespunde teritoriului unui stat, ci unei comunități autonome, unei regiuni, unei provincii sau unui oraș, în funcție de produsul sau serviciul vizat de marcă și de destinatarii efectivi ai mărcii, în definitiv, în funcție de piața vizată?”

24.

Pârâtul din acțiunea principală, guvernele francez și italian și Comisia Comunităților Europene au depus observații scrise în fața Curții în temeiul articolului 23 din Statutul Curții de Justiție.

25.

Instanța de trimitere pleacă de la premisa că semnul distinctiv pe care este întemeiată acțiunea în declararea nulității formulată cu titlu reconvențional de pârât ar fi inclus în categoria mărcilor descrise la articolul 4 alineatul (2) litera (d) din Directiva 89/104. Instanța de trimitere exprimă îndoieli în ceea ce privește interpretarea noțiunii de „marcă […] «de notorietate» în statul membru, în înțelesul articolului 6 bis din Convenția de la Paris”, avută în vedere în dispoziția citată anterior, în special în privința condițiilor referitoare la întinderea teritorială a notorietății mărcii. Instanța menționată face observația că, în jurisprudența spaniolă, prevalează o orientare conform căreia, în vederea aplicării dispoziției din Legea privind mărcile care a transpus articolul 4 alineatul (2) litera (d) din Directiva 89/104, notorietatea unei mărci trebuie să fie în mod necesar demonstrată în raport cu întreg teritoriul statului sau cu o parte substanțială a acestuia, în timp ce liniile directoare adoptate de OMPI ar preconiza o abordare mai flexibilă și mai detaliată care asociază notorietatea nu atât cu teritoriul, cât mai ales cu piața produselor sau a serviciilor vizate de marcă.

26.

Pârâtul din acțiunea principală arată că cerința ca notorietatea unei mărci să acopere întregul teritoriu al statului sau o parte substanțială a acestuia ar genera o situație de discriminare pentru întreprinderile care își exercită activitatea într-un cadru geografic mai restrâns. În plus, pârâtul susține că, în vederea soluționării acțiunii principale, Curtea este învestită să se pronunțe asupra întrebării preliminare formulate de instanța de trimitere, ținând cont că, în speță, marca înregistrată ar fi utilizată în același cadru teritorial de răspândire a mărcii anterioare și că producerea conflictului între cele două mărci în cauză ar avea loc într-un context absolut local, limitat la teritoriul unei provincii spaniole.

27.

Prezentând argumente în mare parte similare, guvernele francez și italian și Comisia sugerează însă Curții să răspundă la întrebarea adresată de instanța de trimitere în sensul că noțiunea „marcă de notorietate” prevăzută la articolul 4 alineatul (2) litera (d) din Directiva 89/104 se referă la gradul de cunoaștere a mărcii pe teritoriul unui stat membru (pentru guvernul francez) sau pe o parte semnificativă a acestuia (pentru guvernul italian și Comisie).

28.

Articolul 4 alineatul (2) litera (d) din Directiva 89/104 face trimitere, astfel cum s-a observat anterior, la articolul 6 bis din Convenția de la Paris. Or, trimiterea menționată anterior nu implică doar transpunerea în reglementarea comunitară a unei noțiuni de notorietate a mărcii elaborate la nivel internațional – cu privire la care articolul 6 bis din Convenția de la Paris nu dă, în rest, nicio definiție –, ci implică și referirea la o categorie bine definită de situații juridice cărora dispoziția convențională – și implicit directiva – le asigură protecția. În alți termeni, trimiterea prevăzută în dispoziția din directiva citată anterior trebuie să fie înțeleasă, în opinia noastră, ca făcând referire la domeniul material de aplicare al normei internaționale, domeniu material cu care coincide cel al normei comunitare care face trimitere la aceasta.

29.

Prin urmare, mai întâi trebuie să analizăm acest articol din convenție.

30.

Articolul 6 bis din Convenția de la Paris constituie o excepție de la principiul teritorialității – pe care se întemeiază tipul de protecție prevăzută în convenție – în temeiul căruia dreptul asupra mărcii obținut într-o ordine juridică determinată ca urmare a îndeplinirii formalităților necesare nu este protejat decât în limitele acestei ordini juridice ( 17 ). Scopul prevederii în cauză este de a permite titularului unei mărci înregistrate sau utilizate într-o țară a Uniunii să se opună înregistrării mărcii – sau să obțină anularea acesteia dacă înregistrarea a avut deja loc – și utilizării acesteia într-o altă țară a Uniunii în care respectiva marcă a dobândit un renume, chiar dacă marca în cauză nu a fost încă înregistrată în această țară. Această prevedere se întemeiază pe ideea că un drept asupra mărcii poate lua naștere și, în consecință, trebuie protejat numai prin efectul renumelui dobândit în cadrul unui sistem juridic național determinat. Intenția finală este de a descuraja practicile neloiale atrase de renumele mărcii, evitând astfel ca terțe persoane să dobândească marca prin intermediul înregistrării sau al utilizării sale într-un stat în care nu este încă protejată, împiedicând în acest mod accesul titularului pe piața în cauză sau obligându-l să plătească pentru a obține transferul dreptului asupra mărcii.

31.

Actuala redactare a articolului 6 bis, interpretat în lumina dispozițiilor articolului 1 alineatul 2) din convenție, face referire exclusiv la mărcile de comerț, iar nu și la mărcile de servicii. În plus, deși utilizarea mărcii în statul în care se solicită protecția nu este prevăzută în mod expres drept condiție de aplicare, dispoziția în cauză nu obligă țările Uniunii să protejeze mărcile de notorietate care nu au fost utilizate în statul respectiv ( 18 ). În cele din urmă, dispoziția menționată anterior nu constituie o derogare de la principiul specialității (sau al efectului relativ) și nici o normă care vizează să protejeze marca împotriva unei eventuale extinderi: domeniul de protecție pe care îl asigură este limitat la cazurile de conflict între mărci privind produse identice sau similare și aplicarea sa este subordonată existenței unui risc de confuzie ( 19 ).

32.

Articolul 6 bis din Convenția de la Paris definește, așadar, conținutul minim al protecției internaționale acordate mărcilor de notorietate.

33.

Astfel cum s-a observat, articolul menționat anterior are vocația de a fi aplicat mărcilor înregistrate sau utilizate într-o țară a Uniunii – sau în orice caz aparținând persoanelor care ar putea beneficia de dispozițiile convenției – a căror notorietate depășește frontierele statului de origine datorită utilizării în alte țări ale Uniunii, de exemplu prin intermediul comercializării produselor care poartă marca respectivă sau datorită campaniilor de promovare.

34.

Ne putem totuși întreba dacă articolul 6 bis și, în general, dispozițiile convenției, care, pe lângă principiul tratamentului național ( 20 ), dictează standardele minime de protecție a produselor de proprietate industrială pe care le reglementează, și-ar găsi aplicarea și în privința situațiilor strict interne, în care protecția ar fi acordată de o țară a Uniunii propriilor resortisanți ( 21 ), situație care pare a se regăsi în litigiul aflat pe rolul instanței de trimitere.

35.

În doctrină s-a dat un răspuns diferit acestei întrebări în funcție de natura și de finalitățile care au fost recunoscute Convenției de la Paris. După anumite opinii, convenția are ca scop o armonizare minimă a legislațiilor țărilor din Uniune în ceea ce privește domeniul de aplicare materială și prevede, așadar, norme de drept uniform aplicabile independent de naționalitatea persoanelor care invocă protecția. Potrivit unei opinii contrare, este vorba de o convenție internațională care reglementează exclusiv tratamentul străinilor, garantându-le acestora o protecție minimă care depășește principiul tratamentului național.

36.

Conform primei orientări, țările Uniunii ar fi obligate, în temeiul obligațiilor internaționale contractate, să își modifice propria legislație internă pentru ca dispozițiile convenției ce definesc nivelurile minime de protecție să se aplice și propriilor resortisanți.

37.

În schimb, conform celei de a doua orientări, țările Uniunii ar fi obligate să acorde ceea ce numim „tratament unionist” numai resortisanților celorlalte țări ale Uniunii sau țărilor terțe, în situațiile prevăzute la articolul 3 din convenție. În această opinie, convenția ar servi numai la lansarea procesului de armonizare legislativă în cadrul Uniunii, încurajând astfel țările contractante, fără însă a le obliga, să extindă și asupra propriilor resortisanți drepturile de care beneficiază străinii ex iure conventionis, în scopul evitării discriminărilor în defavoarea primilor.

38.

Apreciem că pronunțarea instanței comunitare, fie și numai în mod implicit, asupra întrebării formulate anterior, constând în esență în determinarea întinderii obligațiilor ce revin statelor membre în temeiul unei convenții de drept internațional la care Comunitatea nu este parte contractantă, nu este oportună, deși domeniul de aplicare al unei dispoziții de drept comunitar derivat depinde în final de opțiunea pentru una dintre cele două teze, în temeiul trimiterii la norma internațională pe care o conține. În lipsa unei indicații clare în convenție, revine fiecărui stat membru sarcina de a determina dacă și în ce temei – conform unei obligații care decurge din convenție sau în temeiul unei alegeri legislative destinate să evite reversul discriminării ( 22 ) – acordă „tratamentul unionist” propriilor resortisanți și, prin urmare, protecția specială vizată la articolul 6 bis din convenție.

39.

De altfel, nu considerăm că se poate afirma că, independent de domeniul de aplicare pe care vrem să îl recunoaștem articolului 6 bis din Convenția de la Paris, statelor membre li se impune, în temeiul dreptului comunitar, obligația de a proteja mărcile de notorietate conform dispoziției amintite, chiar și în situații strict interne, având în vedere că regimul mărcilor neînregistrate, categorie în care se includ și mărcile în cauză, nu face încă obiectul unei armonizări.

40.

Pe de altă parte, ținând cont de obiectivele și de sistemul Directivei 89/104, considerăm că un răspuns la întrebarea formulată la punctul 34 de mai sus nici nu este absolut necesar în vederea soluționării întrebării adresate de instanța de trimitere.

41.

În această privință, trebuie să reamintim cu titlu introductiv că articolul 6 bis din Convenția de la Paris, cel puțin în vastul domeniu de aplicare care îi este recunoscut prin articolul 16 din Acordul TRIPS, se aplică fie atunci când marca a devenit notorie în urma utilizării sale pe teritoriul statului membru în care este solicitată protecția ( 23 ), fie atunci când notorietatea a fost dobândită în lipsa utilizării în sens strict, datorită unor campanii de promovare lansate pe teritoriul statului respectiv sau în afara acestuia (ceea ce numim „spill-over advertisement”) sau, mai simplu, ca o consecință a notorietății mărcii dobândite în străinătate ( 24 ).

42.

În primul caz, marca în cauză este o marcă utilizată pe teritoriul statului, dar neînregistrată în acest stat.

43.

Astfel de mărci (denumite „mărci de fapt”) fac obiectul unei dispoziții specifice prevăzute la articolul 4 alineatul (4) litera (b) din Directiva 89/104, în temeiul căreia fiecare stat membru poate prevedea că existența unor drepturi asupra unei mărci neînregistrate constituie un motiv de interdicție de înregistrare a unei mărci ulterioare sau de nulitate a acesteia, dacă ordinea juridică a statului în cauză recunoaște titularului său drepturi exclusive.

44.

În sistemul directivei, o marcă neînregistrată într-un stat membru, dar care este utilizată pe teritoriul acestuia poate să constituie un obstacol la înregistrarea unei mărci ulterioare sau să constituie un motiv de anulare a acesteia atât ca marcă de notorietate, în sensul articolului 6 bis din Convenția de la Paris, dacă sunt reunite condițiile de aplicare ( 25 ) în conformitate cu articolul 4 alineatul (2) litera (d), cât și ca marcă neînregistrată, în temeiul articolului 4 alineatul (4) litera (b), dacă legislația statului membru în cauză recunoaște drepturi exclusive acestei categorii de mărci.

45.

Or, în conformitate cu articolul 4 alineatul (4) litera (b) din Directiva 89/104 și cu cel de al patrulea considerent al acesteia, în temeiul căruia Directiva „nu privează statele membre de dreptul de a continua să protejeze mărcile dobândite prin folosire”, fiecare stat membru este liber nu numai să acorde protecție mărcilor neînregistrate, recunoscând astfel utilizarea unui semn ca fapt constitutiv al unui drept exclusiv, ci și să definească limitele, aplicabilitatea și condițiile unei astfel de protecții.

46.

Protecția poate fi subordonată, de exemplu, condiției ca marca să fi atins un anumit nivel de notorietate sau ca utilizarea sa să fi avut o dimensiune geografică determinată sau să se facă abstracție complet de orice condiție legată de nivelul minim de cunoaștere a semnului de către public sau de întinderea teritorială a utilizării sale.

47.

Rezultă că, în principiu, o marcă anterioară neînregistrată, care în urma utilizării a dobândit notorietate la un nivel strict local în statul membru, poate constitui un impediment valabil la înregistrarea unei mărci ulterioare sau un motiv de nulitate a acesteia, dacă legislația respectivului stat membru prevede acest lucru ( 26 ).

48.

În aceste condiții, putem concluziona că dacă instanțele dintr-un stat membru interpretează dispoziția națională de transpunere a articolului 4 alineatul (2) litera (d) din Directiva 89/104 în sensul că o marcă anterioară utilizată pe teritoriul respectivului stat poate constitui un obstacol valabil la înregistrarea unei mărci ulterioare sau un motiv de nulitate a acesteia, chiar dacă marca anterioară nu este de notorietate pe întreg teritoriul statului sau pe o parte substanțială a acestuia, ci într-un spațiu teritorial mai restrâns, o asemenea interpretare nu ar fi incompatibilă cu sistemul și cu obiectivele directivei, având în vedere marja de acțiune de care dispun statele membre pentru a stabili conținutul protecției mărcilor de fapt în sistemele lor juridice ( 27 ).

49.

Nu considerăm că trimiterea la articolul 6 bis din Convenția de la Paris prevăzută la articolul 4 alineatul (2) litera (d) din Directiva 89/104 ar putea infirma concluzia menționată anterior, având în vedere că respectiva dispoziție – presupunând că ar trebui interpretată ca incluzând exclusiv mărcile de notorietate la nivel național sau interregional – se limitează, astfel cum am arătat anterior, să prevadă un nivel minim de protecție ( 28 ).

50.

Apreciem că această concluzie nu poate fi repusă în discuție doar arătând că respectiva concluzie ar împiedica o interpretare și o aplicare uniforme ale motivelor de refuz al înregistrării unei mărci sau de nulitate a acesteia, pentru că însăși directiva este cea care permite un astfel de rezultat atunci când autorizează statele membre să definească sfera protecției care trebuie recunoscută mărcilor neînregistrate în caz de conflict cu mărci depuse sau înregistrate. Dimpotrivă, apreciem că a exclude a priori, prin intermediul adoptării unei interpretări uniforme la nivel comunitar, o interpretare într-un cadru național care permite să se aplice motivul de refuz și motivul de nulitate prevăzute în dispoziția în cauză și mărcilor de fapt ( 29 ) de notorietate într-o parte nesubstanțială a teritoriului național ar conduce la nerespectarea limitelor armonizării legislative introduse prin Directiva 89/104.

51.

În baza celor menționate anterior, considerăm că, din punctul de vedere al sistemului și al finalităților urmărite prin Directiva 89/104, articolul 4 alineatul (2) litera (d) din aceasta nu împiedică, în cadrul interpretării și al aplicării dispoziției naționale de transpunere a acestui articol, considerarea drept marcă de notorietate în statul membru în cauză în înțelesul articolului 6 bis din Convenția de la Paris a unei mărci utilizate în respectivul stat a cărei notorietate nu acoperă întregul teritoriu sau o parte substanțială a acestuia, ci se limitează la un cadru geografic mai restrâns.

52.

În lumina tuturor considerațiilor expuse anterior, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară care a fost formulată de Juzgado de lo Mercantil 3 de Barcelona în modul următor:

„Articolul 4 alineatul (2) litera (d) din Prima directivă 89/104/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1988 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci trebuie interpretat în sensul că nu împiedică aplicarea motivului de refuz al înregistrării unei mărci și a motivului de nulitate a acesteia prevăzute la acest articol, inclusiv în cazul în care marca anterioară în litigiu, utilizată, dar neînregistrată într-un stat membru, nu este de notorietate pe întreg teritoriul statului sau pe o parte substanțială a acestuia, ci într-un cadru teritorial mai restrâns.”