This document is an excerpt from the EUR-Lex website
Document 52014DC0225
REPORT FROM THE COMMISSION TO THE EUROPEAN PARLIAMENT, THE COUNCIL AND THE EUROPEAN ECONOMIC AND SOCIAL COMMITTEE on the application of Council Regulation (EC) No 2201/2003 concerning jurisdiction and the recognition and enforcement of judgements in matrimonial matters and the matters of parental responsibility, repealing Regulation (EC) No 1347/2000
RAPORT AL COMISIEI CĂTRE PARLAMENTUL EUROPEAN, CONSILIU ȘI COMITETUL ECONOMIC ȘI SOCIAL EUROPEAN referitor la aplicarea Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000
RAPORT AL COMISIEI CĂTRE PARLAMENTUL EUROPEAN, CONSILIU ȘI COMITETUL ECONOMIC ȘI SOCIAL EUROPEAN referitor la aplicarea Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000
/* COM/2014/0225 final */
RAPORT AL COMISIEI CĂTRE PARLAMENTUL EUROPEAN, CONSILIU ȘI COMITETUL ECONOMIC ȘI SOCIAL EUROPEAN referitor la aplicarea Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000 /* COM/2014/0225 final */
Introducere Mobilitatea
crescândă a cetățenilor în cadrul Uniunii[1] a dus
la un număr tot mai mare de familii cu o dimensiune internațională,
în special de familii ai căror membri au cetățenii diferite,
locuiesc în state membre diferite sau locuiesc în același stat membru, dar
nu toți membrii au cetățenia acelui stat. În conformitate cu
articolul 81 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene,
Uniunea adoptă măsuri în domeniul cooperării judiciare în
materie civilă cu incidență transfrontalieră. Atunci când
familiile se despart, o astfel de cooperare este necesară, în special
pentru a le oferi copiilor un mediu juridic sigur pentru a întreține relații
cu persoanele care au răspundere părintească față de
ei și eventual locuiesc în alt stat membru. Primul
instrument adoptat la nivelul Uniunii în domeniul cooperării judiciare
privind apecte de dreptul familiei a fost Regulamentul nr. 1347/2000 privind
competența, recunoașterea și executarea hotărârilor
judecătorești de divorț, separare de drept și anulare a
căsătoriei, precum și a hotărârilor judecătorești
în materia răspunderii părintești față de copiii
comuni[2].
Acest regulament a fost abrogat prin Regulamentul nr. 2201/2003[3]
(cunoscut ca „Regulamentul Bruxelles IIa” și denumit în continuare
„regulamentul”). Acest regulament este piatra de temelie a cooperării
judiciare în cadrul Uniunii în materie matrimonială și în materia
răspunderii părintești. Acesta se aplică de la 1 martie 2005
în toate statele membre, cu excepția Danemarcei[4]. Regulamentul
prevede norme uniforme pentru soluționarea conflictelor de competență
între statele membre și facilitează libera circulație în Uniune a
hotărârilor judecătorești, a actelor autentice și a
acordurilor, stabilind dispoziții cu privire la recunoașterea și
executarea într-un alt stat membru. Regulamentul completează Convenția
de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii
internaționale de copii[5]
(denumită în continuare „Convenția de la Haga din 1980”) și are
prevederi specifice în ceea ce privește relația cu Convenția de
la Haga din 19 octombrie 1996 privind competența, legea aplicabilă,
recunoașterea, executarea și cooperarea cu privire la
răspunderea părintească și măsurile privind protecția
copiilor[6]
(denumită în continuare „Convenția de la Haga din 1996”)[7]. Regulamentul
nu conține norme prin care să se stabilească ce legislație
se aplică litigiilor transfrontaliere în domeniile vizate de acesta. În
ceea ce privește legislația aplicabilă, Consiliul European a
invitat Comisia încă din noiembrie 2004 să prezinte o carte verde
privind normele care reglementează conflictul de legi în materie de divorț[8]. În 2006,
Comisia a propus modificarea regulamentului în ceea ce privește competența
și introducerea unor norme privind legislația aplicabilă în materie
matrimonială (denumită în continuare „propunerea Comisiei din 2006 de
modificare a regulamentul”)[9].
În cadrul Consiliului nu s-a putut ajunge la un acord unanim în ceea ce privește
normele privind legislația aplicabilă și, prin urmare, Comisia și-a
retras propunerea din 2006 de modificare a regulamentului[10]. Pe
baza unor noi propuneri din partea Comisiei[11],
un număr de 14 state membre au convenit să stabilească între ele
o cooperare consolidată[12]
și au adoptat Regulamentul (UE) nr. 1259/2010 de punere în aplicare a unei
forme de cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorțului
și separării de corp[13]
(denumit în continuare „Regulamentul Roma III”). Aceasta a fost prima dată
când s-a utilizat în cadrul Uniunii mecanismul cooperării consolidate. Prin
natura sa, o cooperare consolidată este deschisă participării
tuturor statelor membre, iar obiectivul final este ca Regulamentului Roma III
să fie adoptat de către toate statele membre. De la adoptarea
Regulamentul Roma III alte două state membre au decis să participe la
cooperarea consolidată[14]. Prezentul
raport a fost elaborat în temeiul articolului 65 din regulament[15].
Acesta urmează structura regulamentului, trecând în revistă în secțiuni
separate dispozițiile privind competența, recunoașterea și
executarea hotărârilor și cooperarea între autoritățile
centrale ale statelor membre. De asemenea, raportul se axează în special
pe o serie de teme transversale, și anume înapoierea copilului în cazurile
de răpire parentală, executarea hotărârilor judecătorești
și plasarea copilului într-un alt stat membru. Raportul
reprezintă o primă evaluare a aplicării regulamentului până
în prezent și nu se vrea a fi exhaustiv. Acesta se bazează pe informațiile
primite de la membrii Rețelei judiciare europene în materie civilă și
comercială (denumită în continuare „RJE”)[16],
precum și pe studiile disponibile[17],
pe Cartea verde a Comisiei privind legea aplicabilă și competența
în materie matrimonială[18],
pe propunerea Comisiei din 2006 de modificare a regulamentului și pe
activitatea întreprinsă în cadrul Conferinței de la Haga de drept
internațional privat pe tema Convențiilor de la Haga din 1980 și
1996. În fine, raportul ia în considerare scrisorile, plângerile și petițiile
primite de la cetățeni și jurisprudența Curții de
Justiție a Uniunii Europene (denumită în continuare „CJUE”)
referitoare la regulament. 1. Competență 1.1. Competența în materie
matrimonială Având
în vedere numărul tot mai mare de cupluri internaționale și rata
ridicată a divorțurilor în Uniune, competența în materie
matrimonială vizează un număr important de cetățeni în
fiecare an[19].
Normele de competență prevăzute de regulament au contribuit la
simplificarea cadrului juridic al unei situații deja dificile pentru
persoanele în cauză. Cu toate acestea, au fost semnalate unele probleme cu
privire la aceste norme[20]. În
primul rând, caracterul mai degrabă alternativ (decât ierarhic) al
criteriilor prevăzute în regulament de atribuire a competenței și
absența unor norme armonizate privind conflictul de legi aplicabile în
întreaga Uniune pot determina unul dintre soți „să se precipite
să sesizeze instanța”, adică să ceară divorțul
înaintea celuilalt soț, pentru a se asigura că legislația
aplicată în acțiunea de divorț îi va apăra propriile
interese[21].
Regulamentul Roma III a redus posibilitatea unui soț de a se precipita
să sesizeze instanța, având în vedere că acesta prevede norme
armonizate de stabilire a legislației aplicabile litigiilor matrimoniale
în statele membre participante. Cu toate acestea, dat fiind că regulamentul
nu se aplică încă în toate statele membre, legislația
aplicabilă litigiilor matrimoniale poate varia în funcție de normele
privind conflictul de legi (Regulamentul „Roma III” sau normele naționale)
aplicabile în statul membru al procedurii. „Precipitarea de a sesiza instanța”
poate duce la aplicarea unei legislații cu care pârâtul nu simte că
are o legătură strânsă sau care nu îi ia în considerare
interesele. Acest lucru poate complica și mai mult eforturile de
reconciliere și lasă puțin timp pentru mediere. În
al doilea rând, regulamentul nu prevede posibilitatea ca soții să
desemneze, prin acord, instanța competentă. În instrumentele Uniunii
în materie civilă se observă tendința de a acorda părților
o anumită autonomie (a se vedea, de exemplu, Regulamentul din 2008 privind
obligațiile de întreținere[22]
sau Regulamentul din 2012 privind succesiunile[23]).
Faptul că regulamentul introduce o autonomie limitată a părților,
conform căreia soții pot ajunge la un acord privind instanța
competentă, ar putea fi util mai ales în cazul divorțului prin consimțământ
mutual, mai ales că soții au posibilitatea, în temeiul Regulamentului
Roma III, să convină asupra legislației aplicabile litigiilor
lor matrimoniale. Răspunsurile
primite în legătură cu propunerea Comisiei din 2006 de modificare a
regulamentului au indicat încă de atunci necesitatea de a spori
securitatea juridică și predictibilitatea prin introducerea unei
autonomii limitate a părților și prevenirea situațiilor de
„precipitare de a sesiza instanța”[24].
Răspunsurile au indicat, de asemenea, că articolul 6, care
confirmă natura exclusivă a jurisdicției stabilite în temeiul
articolelor 3, 4 și 5 din regulament, ar putea crea confuzii și este
inutil, întrucât articolele 3, 4 și 5 prevăd în ce situații o
instanță are competență exclusivă[25]. Normele
de competență introduse de propunerea Comisiei din 2006 de modificare
a regulamentului și de propunerea Comisiei din 2011 în materie de regim
matrimonial, precum și normele de competență cuprinse în
regulamente recente în materie civilă[26]
ar putea fi considerate un posibil model de îmbunătățire a
actualelor norme de competență în materie matrimonială. 1.2. Competența
în materia răspunderii părintești Regulamentul
cuprinde toate hotărârile cu privire la răspunderea părintească,
fără legătură cu procedurile matrimoniale, pentru a asigura
egalitatea față de toți copiii. Acest lucru reflectă creșterea
semnificativă a ponderii nașterilor înregistrate în afara
căsătoriei în ultimele două decenii în aproape toate statele
membre, ceea ce indică o schimbare a configurației tradiționale
de formare a unei familii[27].
Materia răspunderii părintești include încredințarea
copiilor și dreptul de vizită. Regulamentul
stabilește o normă de competență generală bazată
pe reședința obișnuită a copilului (articolul 8),
pentru a asigura o legătură reală între copil și statul
membru care își exercită competența[28].
Acest principiu este consolidat de dispozițiile în materie de competență
aplicabile în cazul răpirii transfrontaliere a copiilor (articolul 10).
În aceste cazuri, instanțele din statul membru în care copilul își
are reședința obișnuită imediat înainte de răpire (denumite
în continuare „instanța de origine”) își păstrează competența
până când copilul dobândește o reședință obișnuită
într-un alt stat membru și au fost îndeplinite anumite condiții
suplimentare, în special până la pronunțarea de către instanța
de origine a unei hotărâri de încredințare care nu implică
înapoierea copilului[29]. Deși
considerate utile de către experți, normele privind prorogarea
competenței prin care se favorizează o soluție consensuală și,
în special, prin care se evită soluționarea acțiunii de divorț
și cea privind răspunderea părintească de instanțe din
state membre diferite (articolul 12) au ridicat semne de întrebare privind
interpretarea condițiilor care trebuie îndeplinite[30]. În
ceea ce privește dispozițiile privind transferul de competență
la o instanță mai bine plasată pentru a soluționa cauza
dacă acest lucru este în interesul superior al copilului (articolul 15),
acestea au dat naștere unor dificultăți în anumite cazuri în
ceea ce privește aplicarea, în special ca urmare a faptului că, de
multe ori, instanța solicitată nu informează instanța
solicitantă în timp util că acceptă competența. În
cazuri urgente, ar putea fi necesar să se adopte măsuri provizorii de
instanțele unui stat membru față de un copil prezent pe
teritoriul său, chiar dacă acestea nu au competența să
judece cauza pe fond (articolul 20). CJUE a oferit orientări privind
modul de aplicare a măsurilor provizorii în cazuri de răpire de
copii. Curtea a clarificat faptul că instanța din statul membru în
care a fost răpit copilul nu poate adopta o măsură provizorie de
încredințare a copilului aflat pe teritoriul său unuia dintre
părinți în cazul în care o instanță competentă a
pronunțat deja o hotărâre prin care copilul a fost încredințat
provizoriu celuilalt părinte înainte de răpire, iar hotărârea
respectivă a fost declarată executorie pe teritoriul primului stat
membru[31]. Regula
în materie de litispendență, prin care cea de a doua instanță
sesizată trebuie să își suspende acțiunea până când
competența primei instanțe sesizate este stabilită astfel încât
să se evite proceduri paralele în state membre diferite și
hotărârile contradictorii, a dat naștere la probleme de interpretare[32]. CJUE
a clarificat faptul că această regulă nu se aplică în cazul
în care prima instanță sesizată în materia răspunderii
părintești este sesizată numai pentru adoptarea de măsuri
provizorii, iar cea de a doua instanță sesizată cu o acțiune
care vizează aceleași măsuri este instanța altui stat
membru care este competentă să soluționeze cauza pe fond[33]. Ar
trebui analizat în ce măsură interpretarea dată de CJUE ar putea
fi încorporată în prezentul regulament și cum ar putea fi
îmbunătățită aplicarea practică a anumitor dispoziții. 1.3. Aspectele legate de competență
comune atât aspectelor matrimoniale, cât și materiei răspunderii
părintești În
materie matrimonială, o instanță a unui stat membru este
competentă dacă (i) cel puțin unul dintre soți își are
reședința obișnuită în acest stat membru de o perioadă
minimă de timp, sau (ii) ambii soți au cetățenia acestui
stat membru, indiferent dacă locuiesc în Uniune sau într-un stat terț
(articolul 3). În conformitate cu dispozițiile regulamentului privind
competența reziduală (articolul 7), accesul soților la
instanța unui stat membru, în cazul în care aceștia au cetățenii
diferite ale unor state membre ale Uniunii și locuiesc într-un stat terț
depinde de legislația națională a fiecărui stat membru[34]. În
materie de răspundere părintească asupra unui copil, ca
regulă generală, competența aparține instanței unui
stat membru în cazul în care copilul își are reședința obișnuită
în statul membru respectiv la data sesizării instanței
(articolul 8). În cazul în care copilul își are reședința
obișnuită într-un stat terț, competența poate continua
să aparțină instanței unui stat membru dacă părinții
au acceptat în mod expres acest lucru și acesta este în interesul superior
al copilului (articolul 12). În cazul în care părinții nu sunt
de acord, posibilitatea de a introduce o acțiune în fața unei instanțe
dintr-un stat membru cu privire la un copil care își are reședința
obișnuită în afara Uniunii depinde, în temeiul dispozițiilor
competenței reziduale, de legislația națională a
fiecărui stat membru (articolul 14)[35]. Faptul
că, atât în materie matrimonială, cât și în materia
răspunderii părintești,nu există o regulă
uniformă și exhaustivă privind competența reziduală se
traduce printr-un acces inegal la justiție pentru cetățenii
Uniunii. Într-adevăr, normele statelor membre privind competența se
bazează pe criterii diferite și nu asigură întotdeauna accesul
efectiv la justiție în ciuda unei legături strânse a reclamantului
sau a persoanei chemate în judecată cu un stat membru. Acest lucru poate
conduce la situații în care competența într-o anumită materie[36] nu
aparține nici unui stat membru, nici unui stat terț și la
dificultăți practice cauzate de absența unor reguli comune
privind efectele pe care le au în Uniune hotărârile pronunțate în
state terțe[37]. De
asemenea, spre deosebire de instrumente legislative recente, cum ar fi
Regulamentul privind obligațiile de întreținere sau Regulamentul
privind succesiunile, regulamentul nu cuprinde o normă privind forum
necessitatis[38].
Un astfel de criteriu de atribuire a competenței a fost solicitat de
Parlamentul European în rezoluția sa legislativă din 15 decembrie 2010
referitoare la propunerea de regulament „Roma III”[39]. În
cele din urmă, lipsa unor dispoziții care să stabilescă
cazurile în care instanțele din statele membre își pot declina
competența în favoarea unei instanțe dintr-un stat terț
generează un nivel ridicat de incertitudine[40].
Regulamentul Bruxelles I[41]
a fost modificat recent prin Regulamentul Bruxelles I reformat[42]
pentru a introduce, printre altele, o dispoziție în acest sens. Propunerile
Comisiei și evoluțiile legislative recente în materie civilă[43] ar
putea constitui un exemplu pentru revizuirea regulamentului în ceea ce privește
aspectele menționate anterior luând în considerare faptul că, în
materia răspunderii părintești, interesul superior al copilului
ar trebui să fie principiul fundamental. 2. Recunoaștere și
executare Protecția
interesului superior al copilului este unul dintre obiectivele principale ale
acțiunii Uniunii în contextul dispozițiilor privind recunoașterea
și executarea, în special prin concretizarea dreptului fundamental al
copilului de a ține legătura cu ambii părinți, astfel cum
se prevede la articolul 24 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene (denumită în continuare „carta”). În plus, regulamentul
vizează să asigure libera circulație a tuturor hotărârilor
în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești[44]. În
Programul de la Stockholm[45]
și în Planul de acțiune de la Stockholm[46] au
fost identificate două aspecte-cheie pentru viitoarea activitate a
Comisiei în materie civilă, și anume abolirea exequaturului în
dreptul civil și eventuala introducere a unor standarde comune minime în
legătură cu recunoașterea și executarea hotărârilor în
materia răspunderii părintești. Regulamentul
este primul instrument al Uniunii care a abolit procedura de exequatur
în materie civilă în ceea ce privește anumite hotărâri, și
anume hotărârile certificate privind drepturile de vizitare a copiilor și
hotărârile certificate de înapoiere în cazurile de răpire a copiilor
de către unul dintre părinți. De asemenea, regulamentul a extins
principiul recunoașterii reciproce a hotărârilor judecătorești
la toate hotărârile privind răspunderea părintească
(protejarea copiilor indiferent de existența unor legături
matrimoniale între părinți) completând astfel, în conformitate cu
Programul de la Stockholm, prima etapă a programului de recunoaștere
reciprocă, obiectivul final rămânând eliminarea procedurii de exequatur
pentru toate hotărârile. Faptul
că anumite categorii de hotărâri nu beneficiază de eliminarea
procedurii de exequatur duce la proceduri complexe, lungi și
costisitoare, în special în ceea ce privește hotărârile
judecătorești în materia răspunderii părintești. De
asemenea, ar putea duce la situații contradictorii în cazul în care un
stat membru trebuie să recunoască drepturi de vizită în temeiul
regulamentului (și obligații de întreținere în favoarea
copilului în temeiul Regulamentului privind obligațiile de întreținere)
dar, în același timp, ar putea să refuze recunoașterea
drepturilor de încredințare acordate prin aceeași hotărâre
pentru că, în alte domenii decât drepturile de vizită și
înapoierea copilului în anumite cazuri de răpire, recunoașterea poate
fi încă refuzată invocându-se motivele prevăzute în regulament și
trebuie obținută o încuviințare a executării înainte ca
hotărârea judecătorească să poată fi executată în
alt stat membru[47]. În
ceea ce privește recunoașterea hotărârilor în materie
matrimonială și în materia răspunderii părintești,
cazurile de utilizare a ordinii publice ca motiv de nerecunoaștere au fost
rare. Cu toate acestea, în materie de răspundere părintească, au
apărut în practică diferențe importante cu privire la o aplicare
mai extinsă sau mai restrânsă a acestui motiv[48]. În
plus, în materia răspunderii părintești, un motiv de refuz
invocat în mod frecvent a fost faptul că hotărârea a fost pronunțată
fără a i se da copilului posibilitatea de a fi ascultat[49]. În
acest sens, au apărut dificultăți deosebite din cauza faptului
că statele membre au norme divergente privind ascultarea copilului. Complicațiile
apar și din faptul că statele membre nu interpretează în mod
uniform termenul „executare”, ceea ce a condus la adoptarea de către
statele membre a unor politici incoerente cu privire la ce hotărâri
judecătorești în materia răspunderii părintești au
nevoie de încuviințarea executării. Acest aspect are consecințe
importante în cazul în care, de exemplu, o persoană este desemnată
tutore al unui copil de către instanța unui stat membru și
solicită eliberarea unui pașaport în alt stat membru. În aceste
cazuri, unele state membre impun doar recunoașterea hotărârii de
atribuire a tutelei, în timp ce altele, având în vedere că emiterea unui
pașaport este un act de executare, solicită încuviințarea
executării hotărârii de atribuire a tutelei înainte ca pașaportul
să fie emis. Ar
trebui evaluată pertinența extinderii abolirii exequaturului
pentru a include și alte categorii de hotărâri, după exemplul
legislației recente a Uniunii[50].
În acest sens, funcționarea actualelor motive de refuz de recunoaștere
și executare a unei hotărâri ar trebui să fie luate în
considerare pentru a institui garanțiile necesare. În plus, introducerea
unor norme comune minime în materie de procedură, în special în ceea ce
privește ascultarea copilului[51],
ar putea consolida încrederea reciprocă între statele membre și,
astfel, aplicarea dispozițiilor privind recunoașterea și
executarea. 3. Cooperarea între
autoritățile centrale Regulamentul
stabilește dispoziții privind cooperarea între autoritățile
centrale în materia răspunderii părintești. Această
cooperare este esențială pentru punerea în aplicare eficace a
regulamentului. Autoritățile centrale trebuie, de exemplu, să
colecteze și să facă schimb de informații privind situația
copilului (de exemplu, în legătură cu procedurile de încredințare
sau de restituire a copilului), să sprijine titularii răspunderii
părintești în procedura de recunoaștere și executare a hotărârilor
(în special în ceea ce privește drepturile de vizită și
înapoierea copilului) și să faciliteze medierea. De asemenea,
autoritățile centrale se întâlnesc în mod regulat în cadrul RJE,
pentru a face schimb de opinii privind practicile lor, și la nivel
bilateral, pentru a discuta cazuri în curs de desfășurare[52]. Cooperarea
dintre autoritățile centrale, în special în cadrul unor discuții
bilaterale, s-a dovedit a fi foarte utilă în cazurile transfrontaliere de
răpire a copiilor de către unul dintre părinți. În ceea ce
privește aceste cazuri, Programul de la Stockholm menționează în
mod expres că, în afară de punerea efectivă în aplicare a
instrumentelor juridice existente în acest domeniu, ar trebui să fie
analizată posibilitatea de a recurge la medierea familială la nivel
internațional, ținând seama de bunele practici ale statelor membre.
În acest sens, unui grup de lucru creat în cadrul RJE i s-a încredințat
sarcina de a propune măsuri eficace de îmbunătățire a ratei
de utilizare a medierii familiale în cazurile de răpire internațională
a copiilor de către unul dintre părinți[53]. În
ciuda faptului că dispozițiile privind cooperarea funcționează
în general bine, acestea au fost considerate ca nefiind suficient de specifice.
Experții au raportat în special dificultăți în
legătură cu obligația de a colecta și a face schimb de
informații privind situația copilului[54].
Principalele preocupări sunt legate de interpretarea acestei dispoziții,
de faptul că cererile de informații nu au fost întotdeauna tratate în
timp util, precum și de traducerea informațiilor care au făcut
obiectul schimburilor. De asemenea, există diferențe semnificative
între statele membre în ceea ce privește furnizarea de asistență
de către autoritățile centrale titularilor răspunderii
părintești care urmăresc executarea hotărârilor privind
drepturile de vizită. Eficiența
dispozițiilor privind cooperarea ar putea fi îmbunătățită
după modelul altor instrumente de dreptul familiei (în special, după
modelul Regulamentului privind obligațiile de întreținere) sau prin
elaborarea de ghiduri de bune practici în conformitate cu Ghidul RJE pentru
cazurile de răpire de copii[55].
În plus, Comisia va contribui în continuare la consolidarea încrederii între
statele membre, inclusiv împreună cu organismele de protecție a
copiilor din statele membre, în scopul sporirii gradului de înțelegere a
contextului transfrontalier și a acceptării hotărârilor pronunțate
în alt stat membru. 4. Răpirea
transfrontalieră a copiilor de către unul dintre părinți :
pronunțarea unei hotărâri de înapoiere Atunci
când părinții locuiesc împreună, ei sunt în general titularii în
comun ai răspunderii părintești asupra copiilor lor. În caz de
separare sau divorț, părinții trebuie să decidă, de
comun acord sau prin sesizarea unei instanțe de judecată, modul în
care își vor exercita răspunderea în viitor. Cu toate acestea, unul
dintre principalele riscuri la care este expus un copil în caz de separare sau
divorț este să fie scos de către unul dintre părinți
din țara în care își are reședința obișnuită.
Efectele negative pe care îl are răpirea copilului de către un
părinte asupra copilului și asupra celuilalt părinte sunt destul
de importante ca să impună luarea de măsuri atât la nivel
internațional, cât și la nivelul Uniunii. Unul
dintre obiectivele principale ale regulamentului este acela de a descuraja acțiunile
de răpire de copii între statele membre și de a proteja copiii de
efectele negative ale răpirii prin stabilirea de proceduri pentru a
asigura înapoierea rapidă a copilului în statul membru în care își
avea reședința obișnuită înainte de răpire[56]. În
această privință, regulamentul completează Convenția
de la Haga din 1980, clarificând unele dintre elementele sale, în special
ascultarea copilului, perioada de timp necesară pentru a pronunța o
hotărâre după depunerea unei cereri de înapoiere și motivele de
refuz al înapoierii copilului. Directiva introduce, de asemenea, dispoziții
care reglementează situațiile în care există hotărâri
contradictorii de înapoiere și de refuz al înapoierii în state membre diferite. Curtea
de Justiție a Uniunii Europene și Curtea Europeană a Drepturilor
Omului (denumită în continuare „CEDO”) au stabilit o serie de principii în
jurisprudența lor privind răpirea internațională de copii ținând
seama în primul rând de interesul superior al copilului. CJUE a confirmat
că regulamentul urmărește prevenirea răpirii copiilor între
statele membre și înapoierea copilului fără întârziere dacă
răpirea s-a produs[57].
La rândul său, CEDO a statuat[58]
că, odată ce s-a constatat că un copil a fost deplasat ilicit,
statele membre trebuie să depună eforturi adecvate și efective pentru
a asigura înapoierea copilului și că nedepunerea acestor eforturi
constituie o încălcare a dreptului la viață de familie
prevăzut la articolul 8 din Convenția pentru apărarea
drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumită
în continuare „convenția”)[59]. Regulamentul
prevede că instanța sesizată cu o cerere de înapoiere a unui
copil trebuie să pronunțe hotărârea în termen de cel mult șase
săptămâni de la depunerea cererii. Instanțele din statele membre
nu au fost întotdeauna în măsură să respecte acest termen[60]. Cu
toate acestea, este clar, după cum au confirmat experții, că
termenul de șase săptămâni în care trebuie pronunțată
o hotărâre este esențial pentru a trimite un semnal privind importanța
asigurării înapoierii rapide a copilului. Situațiile
de conflict între o hotărâre de neînapoiere pronunțată de instanța
din statul membru în care a fost răpit copilul și o hotărâre
ulterioară de înapoiere adoptată de către instanța de
origine sunt soluționate de regulament în favoarea celei din urmă, în
scopul de a asigura înapoierea copilului[61]:
în cazul în care este certificată de către instanța de origine,
hotărârea de înapoiere nu este supusă procedurii de exequatur,
adică aceasta este imediat recunoscută și executorie în statul
membru în care copilul a fost răpit, fără a fi nevoie de o
încuviințare a executării și fără posibilitatea de a
se opune recunoașterii[62].
Nu este necesar ca o astfel de hotărâre de înapoiere să fie
precedată de o hotărâre definitivă privind încredințarea
copilului, deoarece scopul înapoierii este, printre altele, să contribuie
la rezolvarea problemei de încredințare a copilului[63]. Instanța
de origine va emite certificatul care însoțește hotărârea de
înapoiere numai în cazul în care au fost respectate anumite garanții
procedurale în cursul procedurii judiciare, în special dacă părțile
au fost audiate și copilul ascultat[64].
Ca urmare a divergențelor dintre statele membre privind aplicarea acestor
garanții, în special cu privire la ascultarea copilului, ar putea
apărea dificultăți în faza de executare. Având
în vedere cele de mai sus, ar putea fi util să se examineze dacă
includerea în regulament a jurisprudenței relevante a CJUE ar facilita aplicarea
dispozițiilor privind pronunțarea hotărârilor de înapoiere. Ar
trebui avută în vedere și adoptarea unor standarde minime comune
privind ascultarea copilului pentru a spori eficacitatea hotărârilor de
înapoiere. 5. Aspecte generale legate
de executare O
serie de aspecte legate de executare se aplică în mod orizontal
hotărârilor în materie de răspundere părintească și de
înapoiere în cazurile de răpire a copiilor de către părinți. Regulamentul
prevede că o hotărâre pronunțată de o instanță
dintr-un alt stat membru și declarată executorie în statul membru de
executare trebuie să fie executată în aceleași condiții ca și
cum ar fi fost pronunțată în statul membru respectiv[65]. Întrucât
procedura de executare este reglementată de legislația statului
membru de executare și există diferențe între legislațiile
naționale, apar dificultăți în ceea ce privește executarea
hotărârilor în materie de răspundere părintească. În unele
sisteme naționale nu există norme speciale pentru executarea
hotărârilor din dreptul familiei și părțile trebuie să
recurgă la procedurile de drept comun existente pentru hotărârile
civile sau comerciale, care nu iau în considerare faptul că, în domeniul
răspunderii părintești, trecerea timpului este ireversibilă[66]. Prin
urmare, aplicarea diferitelor proceduri din statele membre (de exemplu, în ceea
ce privește dreptul de a introduce o cale de atac care are efect suspensiv
asupra executării hotărârii) nu poate garanta o punere în aplicare
efectivă și rapidă a hotărârilor judecătorești. În
ceea ce privește, în special, executarea hotărârilor de înapoiere în
cazurile de răpire a copiilor de către unul din părinți,
regulamentul prevede că o hotărâre certificată de înapoiere
pronunțată de instanța de origine trebuie să fie
executată în statul membru de executare în aceleași condiții ca și
în cazul în care aceasta ar fi fost pronunțată în acest stat și
că hotărârea nu pot fi executată în cazul în care aceasta este
ireconciliabilă cu o hotărâre executorie pronunțată
ulterior[67]. CJUE
a consolidat poziția instanțelor de origine în jurisprudența sa.
Conform acesteia, în fața instanțelor din statul membru de executare
nu poate fi invocat niciun motiv de drept de contestare a executării unei
hotărâri certificate de înapoiere și hotărârea executorie
ulterioară se poate referi numai la o hotărâre pronunțată
de instanța de origine. În plus, instanțele de origine sunt singurele
competente să soluționeze acțiunile de contestare a competenței,
cererile de suspendare a executării unei hotărâri certificate de
înapoiere și schimbările de circumstanțe care intervin după
pronunțarea hotărârii certificate de înapoiere care ar putea aduce
prejudicii grave intereselor copilului[68].
De asemenea, instanța din statul membru de executare nu se poate opune
executării unei hotărâri certificate de înapoiere pe motiv că
instanța de origine ar fi încălcat dispozițiile care
reglementează certificatul, interpretate în conformitate cu
articolul 24 cu privire la drepturile copilului prevăzute în
cartă, întrucât constatarea unei eventuale încălcări de acest
tip ține exclusiv de competența instanței de origine[69]. CEDO
a folosit un raționament similar în jurisprudența sa[70]. În
practică persistă dificultăți legate de executarea
efectivă a hotărârilor de înapoiere[71],
fie în ceea ce privește executarea pe teritoriul statului membru în care a
fost dus copilul răpit a hotărârii de înapoiere pronunțate de
instanța acelui stat membru[72],
fie în ceea ce privește executarea în acel stat membru a unei
hotărâri certificate de înapoiere pronunțate de instanța din
statul membru de origine. Întrucât procedurile de executare sunt reglementate
de legislația statului membru de executare, mijloacele de executare
diferă de la un stat membru la altul. În unele state membre, procedura de
executare poate dura mai mult de un an, deoarece instanțele de executare
reexaminează fondul cauzei[73],
deși hotărârile de înapoiere ar trebui să fie executate imediat.
În acest sens, CJUE a afirmat că, în ciuda faptului că regulamentul
nu vizează unificarea normelor materiale și procedurale ale statelor
membre, este important totuși ca aplicarea normelor naționale să
nu aducă atingere efectului util al regulamentului[74]. În
același spirit, CEDO a subliniat că procedurile privind înapoierea
copilului și executarea unei hotărâri definitive care implică
înapoierea copilului trebuie tratate urgent, trecerea timpului putând avea
consecințe iremediabile pentru relațiile dintre copil și
părintele absent. Caracterul adecvat al unei măsuri trebuie, prin
urmare, să fie evaluat în funcție de rapiditatea executării
acesteia.[75] Principal
obiectiv de politică al Uniunii în domeniul dreptului procedural civil
este ca frontierele dintre statele membre să nu constituie un obstacol în
calea executării hotărârilor judecătorești în materie
civilă. Pentru a eficientiza și mai mult aplicarea regulamentului, în
special în domeniul important al înapoierii copiilor, Comisia va revizui
executarea hotărârilor în acest domeniu, inclusiv în ceea ce privește
oportunitatea introducerii unor norme minime comune în materie de executare. 6. Plasarea
copilului într-un alt stat membru Articolul 56
din regulament conține dispoziții specifice privind plasarea
copilului în instituții specializate sau într-o familie-gazdă într-un
alt stat membru. În cazul în care instanța unui stat membru are în vedere
plasarea copilului într-un alt stat membru și este necesară intervenția
autorității publice din statul-gazdă pentru cazurile interne de
plasament, instanța trebuie să consulte autoritatea centrală sau
altă autoritate competentă din statul-gazdă și să obțină
aprobarea autorității competente din statul respectiv înainte de a
pronunța hotărârea de plasare. În prezent, procedurile de consultare și
de aprobare sunt reglementate de legislația națională a statului
membru gazdă, ceea ce înseamnă că se aplică proceduri
interne divergente în statele membre. Autoritățile centrale trebuie
să coopereze, după caz, în ceea ce privește furnizarea de
informații și de asistență[76]. CJUE
a confirmat faptul că hotărârea de plasare trebuie să fie
declarată executorie în statul membru gazdă înainte de a putea fi
executată în statul membru respectiv. Unul dintre motivele de contestare a
încuviințării executării unei hotărâri de plasare a
copilului în alt stat membru este nerespectarea procedurii prevăzute la
articolul 56 din regulament[77]
pentru a se evita luarea unei măsuri de plasare în statul membru
gazdă. Pentru a nu aduce atingere eficacității regulamentului,
CJUE a adăugat că hotărârea privind cererea de încuviințare
a executării trebuie să fie pronunțată cu celeritate și
că eventualele căi de atac introduse împotriva acesteia nu vor avea
efect suspensiv[78].
În pofida acestor observații, experții au subliniat că aplicarea
procedurii de exequatur hotărârilor de plasare este foarte
complicată, având în vedere nevoile copilului. Prin
urmare, ar putea fi avută în vedere soluția de a aplica o
procedură comună, uniformă care să permită o aplicare
mai rapidă și mai eficientă a dispozițiilor privind
plasarea copilului întrun alt stat membru ca un mijloc de soluționare a
problemelor raportate. Concluzii Regulamentul
este un instrument care funcționează bine și care a adus
beneficii importante cetățenilor. A facilitat soluționarea
numărului în creștere de litigii transfrontaliere în materie
matrimonială și în materia răspunderii părintești prin
intermediul unui sistem global de norme de competență, a unui sistem
eficient de cooperare între autoritățile centrale ale statelor
membre, prin prevenirea derulării unor proceduri paralele și prin
libera circulație a hotărârilor judecătorești, a actelor
autentice și a acordurilor. Dispozițiile privind înapoierea
copilului, care completează Convenția de la Haga din 1980 și
vizează descurajarea răpirii copiilor de către unul dintre
părinți în statele membre, sunt considerate deosebit de utile. Cu
toate acestea, pe baza datelor și a feedbackului preliminar din partea
experților, există indicii că normele în vigoare ar putea fi
îmbunătățite. Pentru a examina în mod cuprinzător aspectele
problematice identificate în acest raport, Comisia intenționează
să lanseze o nouă evaluare de politică privind normele în
vigoare și impactul acestora asupra cetățenilor. În acest scop,
Comisia va lansa, de asemenea, o consultare publică. Pe baza
evaluării și răspunsurile primite în urma consultării
publice, Comisia va lua măsurile corespunzătoare. Anexă Studiu din 2012
privind cadrul european de drept internațional privat: Current gaps and
future perspectives (Lacunele actuale și perspective), pregătit
de Prof. Dr. Xandra Kramer (director științific), dl Michiel de
Rooij, LL. M. (coordonator de proiect), Dr. Vesna Lazić, Dr. Richard
Blauwhoff și dna Lisette Frohn, LL. M., disponibil la adresa: http://www.europarl.europa.eu/document/activities/cont/201212/20121219ATT58300/20121219ATT58300EN.pdf Studiu din 2010
privind răspunderea părintească, încredințarea copiilor și
dreptul la vizită în cazul divorțurilor transfrontaliere,
pregătit de Institut Suisse de droit comparé (ISDC), disponibil la adresa: http://www.europarl.europa.eu/RegData/etudes/etudes/join/2010/425615/IPOL-PETI_ET(2010)425615_EN.pdf Studiu din 2010 privind
exercitarea transfrontalieră a dreptului de vizită, pregătit de
dr. Gabriela Thoma-Twaroch, președintele Tribunalului districtual
Josefstadt, Viena, disponibil la adresa: http://www.europarl.europa.eu/RegData/etudes/note/join/2010/432735/IPOL-JURI_NT(2010)432735_EN.pdf Studiu din 2010
privind interpretarea excepției întemeiate pe ordinea publică prevăzută
în instrumentele UE de drept internațional privat și de drept
procedural, pregătit de prof. Burkhard Hess și de prof. Thomas
Pfeiffer, Universitatea din Heidelberg, disponibil la adresa: http://www.europarl.europa.eu/RegData/etudes/etudes/join/2011/453189/IPOL-JURI_ET(2011)453189_EN.pdf Studiu-raport din
2007 privind competența reziduală, pregătit de prof. A. Nuyts,
disponibil la adresa: http://ec.europa.eu/justice_home/doc_centre/civil/studies/doc_civil_studies_en.htm
Studiu
comparativ din 2007 privind procedurile de executare a drepturilor din sfera
familială, pregătit de T.M.C. ASSER Institut, disponibil la adresa: http://ec.europa.eu/justice_home/doc_centre/civil/studies/doc_civil_studies_en.htm Studiu din 2006
pentru a oferi informații în scopul unei evaluări ulterioare a
impactului cu privire la propunerea Comisiei privind competența
judiciară și legea aplicabilă în materie de divorț,
elaborat de European Policy Evaluation Consortium (EPEC) - document de
lucru al serviciilor Comisiei - Evaluarea impactului, SEC(2006) 949. Evaluare din 2002
a problemelor practice generate de nearmonizarea normelor privind alegerea
legislației în materie de divorț, pregătit de T.M.C. ASSER Institut,
disponibil la adresa: http://ec.europa.eu/justice_home/doc_centre/civil/studies/doc_civil_studies_en.htm [1] În 2011, în cele 27 de state membre de la acel moment
ale Uniunii locuiau 33,3 milioane de cetățeni străini,
reprezentând 6,6 % din totalul populației. Cea mai mare parte, 20,5
milioane, erau cetățeni ai unor țări nemembre ale UE, în
timp ce restul de 12,8 de milioane erau cetățeni ai altor state membre
ale Uniunii. Întrucât cetățenia se poate schimba în timp, este util
să se prezinte aceste informații și în funcție de țara
de origine. În 2011, în Uniune locuiau 48,9 milioane de persoane născute
în ală țară, reprezentând 9,7 % din totalul populației.
Dintre acestea, 32,4 milioane de persoane erau născute în afara Uniunii
și 16,5 milioane într-un alt stat membru al Uniunii (Statistici pe scurt, 31/2012:
„Aproape două treimi din străinii care trăiesc în statele membre
ale UE sunt cetățeni ai țărilor din afara UE- 27”,
Eurostat). [2] Regulamentul (CE) nr. 1347/2000 al Consiliului din 29
mai 2000 privind competența, recunoașterea și executarea
hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și
în materia responsabilității parentale față de copiii
comuni, JO L 160, 30.6.2000, modificat prin Regulamentul (CE) nr. 2116/2004
al Consiliului din 2 decembrie 2004, JO L 367, 14.12.2004. [3] Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului privind
competența, recunoașterea și executarea hotărârilor
judecătorești în materie matrimonială și în materia
răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000
(JO L 338, 23.12.2003, p. 1). [4] În conformitate cu articolele 1 și 2 din Protocolul
privind poziția Danemarcei, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană
și la Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, Danemarca nu
participă la adoptarea regulamentului și, prin urmare, nu îi revin
obligații în temeiul regulamentului și nu face obiectul
aplicării sale. În sensul prezentului raport, expresia „state membre” nu
include Danemarca. [5] Convenția se aplică în toate statele membre. [6] Decizia Consiliului din 19 decembrie 2002 de autorizare
a statelor membre, în interesul Comunității, să semneze
Convenția de la Haga din 1996 privind competența, legea aplicabilă,
recunoașterea, executarea și cooperarea cu privire la
răspunderea părintească și măsurile privind
protecția copiilor, JO L 48, 21.2.2003, p. 1. Convenția se
aplică în toate statele membre, cu excepția Belgiei și Italiei,
care au semnat-o, dar nu au ratificat-o încă. [7] Regulamentul se aplică: (i) atunci când respectivul
copil își are reședința obișnuită pe teritoriul unui
stat membru și (ii) în ceea ce privește recunoașterea și
executarea unei hotărâri pronunțate într-un stat membru, chiar
dacă respectivul copil își are reședința
obișnuită pe teritoriul unui stat terț care este parte la
convenție. Articolul 61. [8] Programul de la Haga: consolidarea libertății,
securității și justiției în Uniunea Europeană, adoptat
de Consiliul European la 4-5 noiembrie 2004. [9] Propunere de Regulament al Consiliului de modificare a
Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 privind competența și introducerea
unor dispoziții privind legislația aplicabilă în materie
matrimonială [COM (2006) 399 final]. [10] JO C 109, 16.4.2013, p. 7. [11] Propunere de Decizie nr. …/2010/UE a Consiliului de
autorizare a unei cooperări consolidate în domeniul legislației
aplicabile divorțului și separării de drept [COM(2010) 104 final
- 2010/0066 (APP)]; Propunere de Regulament al Consiliului de punere în aplicare
a unei cooperări consolidate în domeniul legislației aplicabile
divorțului și separării de drept [COM(2010) 105 final - 2010/0067
(CNS)]. [12] Decizia Consiliului din 12 iulie 2010 de autorizare a unei
forme de cooperare consolidată în domeniul legislației aplicabile
divorțului și separării de drept (2010/405/UE), JO L 189, 22.7.2010,
p. 12. Cele 14 de state membre care au stabilit o cooperare
consolidată între ele sunt Belgia, Bulgaria, Germania, Spania,
Franța, Italia, Letonia, Luxemburg, Ungaria, Malta, Austria, Portugalia,
România și Slovenia. [13] Regulamentul (UE) nr. 1259/2010 al Consiliului din 20 decembrie
2010 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în
domeniul legii aplicabile divorțului și separării de corp, JO L 343,
29.12.2010, p. 10. Regulamentul Roma III se aplică în cele 14 state membre
inițiale din 21 iunie 2012. [14] Regulamentul Roma III se va aplica în Lituania începând cu
data de 22 mai 2014 (JO L 323, 22.11.2012, p. 18) și în Grecia
începând cu data de 29 iulie 2015 (JO L 23, 28.1.2014, p. 41). [15] Articolul 65 prevede că, până la 1 ianuarie
2012, Comisia va prezenta Parlamentului European, Consiliului și
Comitetului Economic și Social European un raport privind punerea în
aplicare a regulamentului, pe baza informațiilor furnizate de statele
membre. [16] În special, discuțiile din cadrul reuniunilor RJE
și răspunsurile RJE la chestionarul din 2013 al Comisiei. A se vedea,
de asemenea, Ghidul de bune practici și standarde minime comune al RJE,
disponibil la adresa: https://e-justice.europa.eu/content_parental_responsibility-46-en.do
[17] A se vedea anexa la prezentul raport. [18] COM(2005) 82 final. [19] Din cele aproximativ 122 de milioane de
căsătorii din Uniune, aproximativ 16 milioane (13 %) au o dimensiune
transfrontalieră. Din cele 2,4 milioane de căsătorii încheiate
în Uniune în 2007, aproximativ 300 000 se încadrează în această
categorie. Așa stau lucrurile și în cazul unui număr de 140 000
(13 %) din cele 1 040 000 de divorțuri care au survenit în
Uniune în același an (a se vedea Comunicarea Comisiei către
Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social European
și Comitetul Regiunilor - Eliminarea incertitudinilor legate de drepturile
patrimoniale ale cuplurilor internaționale, COM(2011) 125 final]. Conform datelor
furnizate de Eurostat în 2010, în Uniune se încheie în fiecare an peste 2,2
milioane de noi căsătorii și survin aproximativ 1 milion de
divorțuri. [20] De exemplu, au fost semnalate dificultăți de
interpretare a criteriilor de atribuire a competenței întemeiate pe
„cetățenia celor doi soți” [articolul 3 alineatul (1)
litera (b)], în cazul în care ambii soți dețin
cetățenia acelorași două state membre. CJUE, reamintind
libertatea persoanelor de a alege instanța competentă, în special în
cazurile în care acestea și-au exercitat dreptul la libera circulație
a persoanelor, a statuat că această dispoziție nu poate fi
interpretată în sensul că numai o cetățenie „efectivă”
poate fi luată în considerare. Instanțele statelor membre a
căror cetățenie o dețin soții sunt competente,
aceștia din urmă având posibilitatea de a sesiza, la alegerea lor,
instanța statului membru căreia îi va fi adus spre judecare litigiul;
Cauza C-168/08 Hadadi, Rep. 2009, p. I- 06871, punctele 52, 53 și 58. [21] Unul dintre obiectivele propunerii Comisiei din 2006 de
modificare a regulamentului a fost de a preîntâmpina apariția unor astfel
de situații de „precipitare de a sesiza instanța” prin stabilirea
unor norme armonizate privind conflictul de legi în toate statele membre.
Dacă s-ar fi adoptat norme armonizate privind conflictul de legi s-ar fi
redus riscul „precipitării de a sesiza instanța”, întrucât orice
instanță judecătorească din UE sesizată ar fi trebuit
să aplice legislația stabilită prin norme comune. Întrucât
Regulamentul Roma III privind legislația aplicabilă divorțului
și separării de drept nu se aplică tuturor statelor membre,
problema legată de „precipitarea de a sesiza instanța” rămâne
valabilă. [22] Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului din 18 decembrie
2008 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și
executarea hotărârilor și cooperarea în materie de obligații de
întreținere, JO L 7, 10.1.2009, p.1 (denumit în continuare
„Regulamentul privind obligațiile de întreținere”). [23] Regulamentul (UE) nr. 650/2012 al Parlamentului European
și al Consiliului din 4 iulie 2012 privind competența, legea
aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor
judecătorești și acceptarea și executarea actelor autentice
în materie de succesiuni și privind crearea unui certificat european de
moștenitor, JO L 201, 27.7.2012, p. 107 (denumit în continuare
„Regulamentul privind succesiunile”). [24] Propunerea Comisiei din 2006 de a modifica regulamentul,
p. 5. [25] Propunerea Comisiei din 2006 de a modifica regulamentul,
p. 8. A se vedea, de asemenea, cauza C-68/7 Sundelind Lopez, Rec. 2007,
p. I-10403. [26] Propunerea Comisiei privind competența, legea
aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor
judecătorești în materia regimurilor matrimoniale, COM(2011) 126
final (denumită în continuare „propunerea Comisiei în materie de regimuri
matrimoniale”); Regulamentul privind obligațiile de întreținere;
Regulamentul privind succesiunile. [27] În fiecare an, în cele 28 de state membre ale Uniunii se
nasc peste 5 milioane de copii (Statisticile Eurostat 2004-2011). În 2010, 38,3 %
din copii s-au născut în afara căsătoriei, în timp ce în 1990
această cifră era de 17,4 % (Eurostat). [28] CJUE a oferit orientări pentru interpretarea
conceptului de reședință obișnuită în cauzele C-523/07
A., Rep. 2009, p. I- 02805 și C-497/10 PPU Mercredi, Rep. 2010, p. I- 14309.
În ceea ce privește articolele 8 și 10, CJUE a afirmat în special
că reședința obișnuită a copilului corespunde cu locul
care reflectă un anumit grad de integrare a copilului într-un mediu
familial și social și că instanței naționale îi revine
competența de a stabili reședința obișnuită a
copilului, ținând seama de toate circumstanțele de fapt specifice
fiecărui caz în parte. [29] Interpretarea acestei din urmă condiții a fost
clarificată de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene în
cauza C-211/10 PPU Povse, Rep. 2010, p. I- 06673. CJUE a hotărât că o
măsură provizorie ordonată de instanța de origine nu
constituie o „hotărâre de încredințare care nu implică
înapoierea copilului” și, prin urmare, nu poate constitui baza unui
transfer de competență către instanțele statului membru din
care copilul a fost scos ilegal. Într-adevăr, dacă o măsură
provizorie ar avea ca efect pierderea competenței privind încredințarea
copilului, instanța competentă din statul membru în care se afla
reședința obișnuită anterioară a copilului ar putea fi
descurajată să adopte o măsură provizorie chiar dacă
ar fi în interesul copilului (punctele 47 și 50). [30] În special la articolul 12 alineatul (3). [31] Cauza C-403/09 PPU Detiček, Rep. 2009, p. I- 12193. [32] În ceea ce privește această regulă, CJUE a
afirmat în cauza C-497/10 PPU Mercredi, Rep. 2010, p. I14309 că
hotărârile judecătorești pronunțate de o instanță
dintr-un stat membru care refuză să dispună înapoierea
imediată a unui copil în temeiul Convenției de la Haga din 1980
privind competența unei instanțe dintr-un alt stat membru și
care se referă la răspunderea părintească asupra copilului
respectiv nu au niciun efect asupra hotărârilor judecătorești
care urmează să fie pronunțate în acest alt stat membru în cazul
unei acțiuni privind răspunderea părintească care a fost
introdusă anterior și este în curs de soluționare în acest alt
stat membru. [33] Cauza C-296/10 Purrucker II, Rep. 2010, p. I- 11163. [34] A se vedea Propunerea Comisiei din 2006 de modificare a
regulamentului, documentul de lucru al serviciilor Comisiei SEC(2006) 949 -
Evaluarea impactului și studiul privind competența reziduală
menționate în anexa la prezentul raport. [35] În studiul privind competența reziduală,
menționat în anexa la prezentul raport, se arată că există
o mare diferență între normele de competență prevăzute
de statele membre. Diferența cea mai importantă este că, în
aproximativ jumătate din statele membre, cetățenia copilului
(sau a unuia dintre părinți, care va coincide adesea cu
cetățenia copilului) este suficientă pentru a stabili
competența în statul membru de cetățenie, în timp ce acest lucru
nu este valabil pentru cealaltă jumătate din statele membre.
Deși în unele dintre aceste din urmă state există alte criterii
de atribuire a competenței reziduale, care pot justifica, în anumite
împrejurări, introducerea unei acțiuni în Uniune, nu există
nicio garanție în acest sens. [36] De exemplu, în materie matrimonială, dacă
soții trăiesc într-un stat terț în care normele privind
competența se întemeiază exclusiv pe cetățenia soților
sau dacă soții locuiesc în state terțe diferite și
reședința numai unuia dintre soți nu este suficientă pentru
a stabili competența și nu se poate stabili competența
instanței de la ultima reședință obișnuită a
soțului. A se vedea, pentru un exemplu practic, cazul real citat în
Studiul privind cadrul european de drept internațional privat,
menționat în anexa la prezentul raport, al unui cetățean italian
și al soției sale neerlandeze, care s-au căsătorit într-o
țară africană și au locuit acolo timp de mai mulți
ani. Soția, de profesie diplomat, s-a mutat împreună cu soțul,
din motive profesionale, într-un stat din Asia. La un moment dat, cuplul a vrut
să divorțeze dar acest lucru s-a dovedit imposibil în statul lor de
reședință din Asia. Competența nu putut fi stabilită
nici în temeiul normelor din Țările de Jos sau Italia în materie de
competență reziduală în cauzele de divorț. În aceste
circumstanțe, instanța unui stat membru ar fi competentă în
conformitate cu regulamentul numai în cazul în care ambii soți ar avea
cetățenia aceluiași stat membru. [37] A se vedea Studiul privind competența reziduală
menționat în anexa la prezentul raport. [38] Criteriu de atribuire a
competenței care permite, în mod excepțional, ca o instanță
a unui stat membru să fie competentă într-o cauză care are
conexiuni cu un stat terț, pentru a se soluționa în special situațiile
de denegare de justiție, de exemplu în cazul în care introducerea acțiunii
se dovedește imposibilă în statul terț în cauză (de
exemplu, din cauza unui război civil); a se vedea considerentul 16 din
Regulamentul privind obligațiile de întreținere. Se consideră în
mod tradițional, și acest lucru a fost subliniat și în cursul
dezbaterilor parlamentare din unele state membre, că această competență
„de necesitate” se bazează sau este chiar impusă de dreptul la un
proces echitabil prevăzut la articolul 6 alineatul (1) din
Convenția europeană privind drepturile omului– Studiu privind
competența reziduală, p. 64. [39] Rezoluția P7_TA(2010)0477, punctul 3. [40] În special în ceea ce privește răspunderea
părintească în state terțe care nu sunt părți
contractante la Convenția de la Haga din 1996. A se vedea Studiul privind
competența reziduală menționat în anexa la prezentul raport. [41] Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22
decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea
și executarea hotărârilor în materie civilă și
comercială, JO L12, 16.1.2001, p.1. [42] Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European
și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența
judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în
materie civilă și comercială (reformare), JO L 351, 20.12.2012,
p. 1 (denumit în continuare „Regulamentul Bruxelles I reformat”). [43] Regulamentul privind obligațiile de întreținere;
Propunerea Comisiei din 2006 de a modifica regulamentul; Propunerea Comisiei în
materia regimurilor matrimoniale; Propunerea Comisiei privind competența,
legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor
judecătorești în materie de efecte patrimoniale ale parteneriatelor
înregistrate, [COM(2010) 127 final]; Regulamentul privind succesiunile;
Regulamentul Bruxelles I reformat. [44] Regulamentul prevede că actele autentice și
acordurile trebuie să fie recunoscute și considerate executorii în
aceleași condiții ca și hotărârile, dacă acestea sunt
executorii în statul membru de origine. Faptul că certificatele utilizate
în procedura de exequatur se referă numai la „hotărârile
judecătorești” a provocat dificultăți. [45] Programul de la Stockholm (documentul Consiliului nr. 17024/09
JAI 896), punctele 3.1.2 și 3.3.2. [46] Comunicarea Comisiei către Parlamentul European,
Consiliu și Comitetul Economic și Social European, Crearea unui
spațiu de libertate, securitate și justiție pentru
cetățenii Europei–Plan de acțiune pentru punerea în aplicare a
Programului de la Stockholm, din 20 aprilie 2010, COM(2010) 171
final, p. 10, 12, 23. [47] În cauza C-195/08 PPU Rinau, Rep. 2008, p. I- 05271, CJUE
a clarificat faptul că orice parte interesată poate solicita
nerecunoașterea unei hotărâri, chiar dacă nu s-a cerut în
prealabil recunoașterea hotărârii, cu excepția hotărârilor
certificate care beneficiază de eliminarea procedurii de exequatur.
În cauza C256/09 Purrucker I, Rep. 2010, p. I- 07353, CJUE a confirmat faptul
că dispozițiile privind recunoașterea și executarea nu se
aplică măsurilor provizorii referitoare la dreptul de
încredințare care intră sub incidența articolului 20. [48] Studiul privind interpretarea excepției întemeiate pe
ordinea publică, menționat în anexa la prezentul raport. [49] Alte motive invocate în mod frecvent pentru
nerecunoașterea hotărârilor au fost notificarea sau comunicarea
actelor în cazul în care hotărârea a fost pronunțată în
lipsă, nerespectarea procedurii prevăzute în regulament pentru
plasarea copilului într-un alt stat membru și faptul că
hotărârea a fost pronunțată fără ca părintele în
cauză să fi avut posibilitatea de a fi audiat. Acestea sunt aspecte
importante care se referă la dreptul la o cale de atac eficientă
și la un proces echitabil, garantate la articolul 47 din cartă. [50] Regulamentul nr. 805/2004 privind crearea unui titlu
executoriu european pentru creanțele necontestate; Regulamentul nr. 1896/2006
de instituire a procedurii europene de somație de plată; Regulamentul
nr. 861/2007 de instituire a procedurii europene cu privire la cererile cu
valoare redusă; Regulamentul privind obligațiile de întreținere;
Regulamentul Bruxelles I reformat. [51] A se vedea de asemenea, de exemplu, analizarea posibilității
de a introduce unele standarde minime privind notificarea sau comunicarea
documentelor - Raportul Comisiei către Parlamentul European, Consiliu
și Comitetul Economic și Social European privind punerea în aplicare
a Regulamentului (CE) nr. 1393/2007 al Parlamentului European și al
Consiliului privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor
judiciare și extrajudiciare în materie civilă și
comercială. [52] Începând cu 2010, în cadrul unor întâlniri bilaterale au
fost discutate 155 de cazuri. [53] A se vedea documentul Consiliului 16121/10, JUSTCIV 194,
din 12 noiembrie 2010, Concluziile seminarului ministerial organizat de
președinția belgiană privind medierea familială în cazurile
de răpire internațională a copiilor, disponibil la http://register.consilium.europa.eu.
[54] Articolul 55 litera (a). [55] Ghidul RJE de bune practici și standarde minime
comune: https://e-justice.europa.eu/content_parental_responsibility-46-ro.do?init=true. [56] În 2008, au fost depuse 706 cereri de înapoiere între
statele membre. Statisticile arată că rata globală de înapoiere
între statele membre a fost de 52 % în 2008 și de 39 % în cazul
în care statul solicitant a fost un stat terț: Analiză
statistică a cererilor depuse în 2008 în temeiul Convenției de la
Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii
internaționale de copii — Partea a II-a - raport regional, Prel. Doc. nr 8 B
― actualizare din noiembrie 2011 în atenția Comisiei Speciale din
iunie 2011, disponibil la http://www.hcch.net. [57] Cauza C-195/08 PPU Rinau, Rep. 2008, p. I- 05271, punctul 52.
[58] A se vedea, de exemplu, cauzele Šneersone și
Kampanella/Italia (cererea nr. 14737/09), punctul 85(iv); Iglesias Gil și
A.U.I./Spania (cererea nr. 56673/00); Ignaccolo-Zenide/România (cererea nr. 31679/96),
Marie/Portugalia (cererea nr. 48206/99); PP/Polonia (cererea nr. 8677/03) și Raw/Franța (cererea
nr. 10131/11). [59] CEDO a susținut, de asemenea, că înapoierea
copilului poate constitui, în unele cazuri, o încălcare a
articolului 8 din convenție, în special în cazul în care aceasta a
constatat că instanța solicitată nu a evaluat în mod suficient
gravitatea dificultăților cu care copilul se poate confrunta la
întoarcerea în țara de origine, că instanța solicitată nu
ar fi putut să stabilească în cunoștință de cauză
dacă exista un risc în sensul articolului 13 litera (b) din
Convenția de la Haga din 1980 sau că instanța solicitată nu
a evaluat în mod efectiv susținerile părții reclamante în
temeiul articolului 13 litera (b) din Convenția de la Haga din 1980.
A se vedea, de exemplu, cauzele Šneersone și Kampanella/Italia (cererea
nr. 14737/09), punctul 95; B/Belgia (cererea nr. 4320/11), punctul 76;
X/Letonia (cererea nr. 27853/09), punctul 119. [60] În 2008, 15% din cererile dintre statele membre au fost
soluționate în termenul de 6 săptămâni: a se vedea analiza
statistică menționată în nota de subsol 56. [61] Articolul 11 alineatul (8) și articolul 42. [62] Dat fiind că regulamentul are obiectivul de a asigura
înapoierea rapidă a copilului, emiterea unui certificat de către
instanța de origine în ceea ce privește înapoierea acestuia nu poate
fi supusă unor căi de atac și singurele motive care pot fi
invocate în raport cu certificatul sunt cele prin care se solicită
rectificarea sau se contestă autenticitatea acestuia în temeiul
legislației statului membru de origine. Articolul 43 alineatul (2)
și cauza C 211/10 PPU Povse, Rep. 2010, p. I- 06673, punctul 73. [63] Cauza C-195/10 PPU Povse, Rep. 2010, p. I- 05271, punctul 53. În conformitate cu cauza
C-195/08 PPU Rinau, Rep. 2008, p. I- 05271, odată ce hotărârea de
neînapoiere a fost pronunțată și adusă la
cunoștința instanței de origine, este irelevant, pentru
instanța de origine care a pronunțat hotărârea certificată
de înapoiere, dacă hotărârea de neînapoiere nu este încă
definitivă sau dacă a fost invalidată dacă înapoierea
copilului nu a avut efectiv loc. [64] Garanții similare se aplică deciziilor privind
drepturile de vizitare a copiilor. [65] Articolul 47. [66] A se vedea Studiul comparativ privind procedurile de
executare a drepturilor din sfera familială, menționat în anexa la
prezentul raport. [67] Aceleași prevederi se
aplică pentru hotărârile certificate privind dreptul de vizitare a
copiilor; articolul 47. [68] Cauza C-195/10 PPU Povse, Rep. 2010, p. I- 06673, punctele
74-83. [69] Cauza C-491/10 Zarraga, Rep. 2010, p. I- 14247. [70] Cauza Povse / Austria (cererea nr. 3890/11), punctele 81-82. [71] Plângerile cetățenilor se referă mai ales la
procedurile greoaie de executare, la durata mare și la caracterul
divergent al practicilor autorităților naționale. [72] A se vedea, de exemplu, cauzele CEDO PP/Polonia (cererea
nr. 8677/03); Shaw/Ungaria (cererea nr. 6457/09); Raw și
alții/Franța (cererea nr. 10131/11). [73] De exemplu, în unele state membre există
dispoziții care prevăd posibilitatea de a introduce căi de atac
împotriva hotărârilor de încuviințare a executării. [74] Cauza C-195/08 PPU Rinau, Rep. 2008, p. I- 05271, punctul 82. [75] A se vedea, de exemplu, Shaw/Ungaria (cererea nr. 6457/09)
și Raw /Franța (cererea nr. 10131/11). [76] Articolul 55 litera (d). [77] Articolul 31 alineatul (2) și articolul 23 litera
(g). [78] Cauza C-92/12 PPU Health Service Executive.