EUR-Lex Access to European Union law
This document is an excerpt from the EUR-Lex website
Document 52012DC0586
COMMUNICATION FROM THE COMMISSION TO THE EUROPEAN PARLIAMENT AND THE COUNCIL THE EU APPROACH TO RESILIENCE: LEARNING FROM FOOD SECURITY CRISES
COMUNICARE A COMISIEI CĂTRE PARLAMENTUL EUROPEAN ȘI CONSILIU ABORDAREA UE ÎN MATERIE DE REZILIENȚĂ: SĂ ÎNVĂȚĂM DIN CRIZELE ÎN DOMENIUL SECURITĂȚII ALIMENTARE
COMUNICARE A COMISIEI CĂTRE PARLAMENTUL EUROPEAN ȘI CONSILIU ABORDAREA UE ÎN MATERIE DE REZILIENȚĂ: SĂ ÎNVĂȚĂM DIN CRIZELE ÎN DOMENIUL SECURITĂȚII ALIMENTARE
/* COM/2012/0586 final */
COMUNICARE A COMISIEI CĂTRE PARLAMENTUL EUROPEAN ȘI CONSILIU ABORDAREA UE ÎN MATERIE DE REZILIENȚĂ: SĂ ÎNVĂȚĂM DIN CRIZELE ÎN DOMENIUL SECURITĂȚII ALIMENTARE /* COM/2012/0586 final */
COMUNICARE A COMISIEI CĂTRE
PARLAMENTUL EUROPEAN ȘI CONSILIU ABORDAREA UE ÎN MATERIE DE
REZILIENȚĂ:
SĂ ÎNVĂȚĂM DIN CRIZELE ÎN DOMENIUL SECURITĂȚII
ALIMENTARE 1. Necesitatea de a combate
vulnerabilitatea cronică Crizele alimentare recente și recurente
din regiunea Sahel și din Cornul Africii, unde peste 30 de milioane
de oameni suferă de foame, au subliniat nevoia de a elabora o abordare
sistematică pe termen lung în vederea consolidării rezilienței
țărilor și a populațiilor vulnerabile. În multe părți ale lumii, efectele
șocurilor economice, majorarea și fluctuația prețurilor
alimentelor, presiunea demografică, schimbările climatice,
deșertificarea, degradarea mediului, presiunea exercitată asupra
resurselor naturale, sistemele inadecvate de proprietate funciară,
investițiile insuficiente în agricultură au condus la o mai mare
expunere la riscuri, în special la cele generate de pericolele naturale.
Impactul acestor tendințe globale se manifestă prin creșterea
numărului și a intensității dezastrelor naturale și a
crizelor. Gospodăriile cele mai sărace sunt cele mai vulnerabile
și, în multe cazuri, această vulnerabilitate este agravată de
instabilitate și conflicte politice. În ceea ce privește
insecuritatea alimentară, în ciuda unor progrese înregistrate, un miliard
de oameni suferă în continuare de foame, iar problema este deosebit de
acută în zonele predispuse la secetă în care cea mai mare parte a
populației depinde direct de agricultură și de păstorit. UE este unul dintre cei mai mari donatori din
lume care oferă asistență vitală persoanelor afectate de
diverse crize. În ultimii ani, cererile pentru acest tip de asistență
au crescut substanțial, depășind cu mult resursele disponibile.
O astfel de asistență este indispensabilă, dar vizează în
principal gestionarea situațiilor de urgență și trebuie
completată de sprijinul acordat populațiilor expuse riscurilor pentru
ca acestea să reziste, să facă față și să se
adapteze la evenimente grave repetate și la situații de stres
îndelungat. Consolidarea rezilienței este un efort pe
termen lung care trebuie să fie bine integrat în politicile și
planurile naționale. Ea constituie o parte din procesul de dezvoltare, iar
dezvoltarea cu adevărat durabilă va trebui să abordeze mai
degrabă cauzele profunde ale crizelor recurente decât să se limiteze
la consecințele acestora. A lucra cu populațiile vulnerabile pentru
ca acestea să își mărească reziliența este, de
asemenea, un element fundamental de reducere a sărăciei care reprezintă
obiectivul final al politicii de dezvoltare a UE, astfel cum s-a reafirmat în
documentul UE „O agendă a schimbării”[1].
Strategiile privind reziliența ar trebui
să contribuie la diferite politici, în special în domeniul
securității alimentare[2],
al adaptării la schimbările climatice[3]
și al reducerii riscului de dezastre (RRD)[4].
În acest context, UE a sprijinit în mod constant prevenirea și
pregătirea pentru situațiile de criză în țările cele
mai vulnerabile și a recunoscut necesitatea de a include reducerea
riscului de dezastre și adaptarea la schimbările climatice, în
special atât în cooperarea pentru dezvoltare, cât și în răspunsul
umanitar. Este rentabil să se investească în
materie de reziliență. În special pentru populația în
cauză, nu este numai preferabil să se abordeze cauzele profunde ale
crizelor recurente, decât să se răspundă la consecințele
acestora, ci este și mult mai ieftin. În momentul în care lumea se
confruntă cu o recesiune economică și bugetară, există
o presiune crescândă asupra bugetelor atât ale țărilor
partenere, cât și ale donatorilor pentru a demonstra că acestea
generează rezultate maxime cu fondurile care le sunt puse la
dispoziție. Ca răspuns la crizele alimentare de mare
amploare din Africa, au fost adoptate recent de către Comisie două
inițiative: sprijinirea rezilienței în Cornul Africii (Supporting
Horn of African Resilience – SHARE)[5]
și Alianța mondială pentru inițiativa privind
reziliența în regiunea Sahel (AGIR)[6].
Acestea stabilesc o nouă abordare privind consolidarea rezilienței
populațiilor vulnerabile. Scopul prezentei comunicări este acela de
a utiliza învățămintele extrase din aceste experiențe,
astfel încât să crească eficacitatea sprijinului UE, prin includerea
rezilienței ca obiectiv central, în vederea reducerii vulnerabilității
în țările în curs de dezvoltare, care sunt expuse riscului de
dezastre. În plus, prezenta comunicare își propune
să contribuie la dezbaterea internațională privind
îmbunătățirea securității alimentare și a
rezilienței în sens mai larg, în special în cadrul G8, G20, al Comitetului
pentru securitatea alimentară mondială, al inițiativei privind
consolidarea nutriției (Scaling up Nutrition – SUN), al
negocierilor convențiilor de la Rio[7]
și al Alianței mondiale pentru Cornul Africii. 2. PARADIGMA REZILIENȚEI Reziliența
este capacitatea unei persoane fizice, a unei gospodării, a unei
comunități, a unei țări sau a unei regiuni de a rezista, de
a se adapta și de a-și reveni rapid din situații de stres
și de șoc. Conceptul de reziliență are
două dimensiuni: forța intrinsecă a unei entități – o
persoană fizică, o gospodărie, o comunitate sau o structură
mai mare – de a rezista mai bine la stres și la șocuri și
capacitatea acestei entități de a-și reveni rapid după
impact. Prin urmare, creșterea rezilienței
(și reducerea vulnerabilității) se poate realiza fie prin
consolidarea forței entității, fie prin reducerea
intensității impactului, sau ambele. Aceasta necesită o
strategie multidimensională și o amplă perspectivă
sistemică de natură să permită reducerea riscurilor
multiple pe care le generează o criză și, în același timp,
îmbunătățirea mecanismelor de reacție și de adaptare
rapide la nivel local, național și regional. Consolidarea
rezilienței se află la interfața dintre ajutorul umanitar
și asistența pentru dezvoltare. Intensificarea rezilienței implică o abordare pe termen lung, bazată pe
reducerea cauzelor care stau la baza crizelor și pe
îmbunătățirea capacităților pentru o mai bună
gestionare a incertitudinilor și schimbărilor viitoare. 3. Experiența UE referitoare la
gestionarea rezilienței și a crizelor alimentare din Africa În Africa Subsahariană,
gospodăriile, comunitățile și țările cele mai
sărace au suferit din cauza unei capacități reduse de a-și
reveni în urma efectelor pe termen lung ale schimbărilor climatice, în
special ale secetelor frecvente și intense, precum și ale crizelor
economice și ale conflictelor interne. Timp de mai mulți ani, UE a
oferit sprijin în ceea ce privește crizele alimentare din Africa, prin
intermediul ajutorului umanitar și al asistenței pentru dezvoltare.
Pe această bază, Agenda UE a schimbării va acorda prioritate
cooperării în domeniul agriculturii durabile, inclusiv protejării
serviciilor ecosistemice și securității alimentare și
nutriționale în cadrul viitoarei asistențe a UE pentru dezvoltare pe
termen lung. Din perspectiva accentului pus pe
reziliență, sprijinul pentru sectorul agricol și politicile
naționale și regionale conexe, inclusiv destinația terenurilor,
ar trebui nu numai să consolideze producția, ci și să
asigure, în special, o mai bună funcționare a piețelor
alimentare și să susțină participarea deplină a
grupurilor vulnerabile și a societății civile. În acest context, UE pregătește
și pune în aplicare răspunsuri inovatoare la crizele din Cornul
Africii și din regiunea Sahel, care ar trebui să ofere lecții
valoroase pentru o abordare mai sistematică și pe termen lung privind
consolidarea rezilienței populațiilor afectate. În acest sens, este
important să se recunoască rolul femeilor în consolidarea
rezilienței în cadrul gospodăriilor și al
comunităților afectate de crize. În țările instabile
și fragile, unde reziliența este adesea la nivelul cel mai redus,
este important, de asemenea, să se asigure că inițiativele de
politică iau în considerare raportul dintre securitate și dezvoltare,
încurajând astfel o abordare care poate promova coerența și
complementaritatea politicilor. 3.1. Sprijinirea rezilienței
în Cornul Africii (SHARE) O serie de factori au dus la apariția
vulnerabilității îndelungate a mijloacelor de subzistență
din Cornul Africii. Printre acestea se numără creșterea
populației și intensificarea presiunii asupra resurselor,
sărăcia rurală, nivelul redus al productivității,
condițiile comerciale reduse, accesul precar la terenuri și apă,
guvernanța slabă, insecuritatea și instabilitatea
geopolitică prelungită. UE are o experiență
considerabilă în ceea ce privește cooperarea cu partenerii pentru
dezvoltare din Cornul Africii în domeniul agriculturii și al
securității alimentare și a înțeles bine care sunt
abordările cu cel mai mare potențial. Seceta din anul 2011 care a afectat regiunea a
fost cea mai gravă din ultimii 60 de ani. Aceasta a constituit un șoc
care a transformat o situație precară într-o criză (și, în
Somalia, a condus la foamete). Datorită faptului că au beneficiat
de informații prin alertele transmise prin intermediul sistemelor de
alertă timpurie privind securitatea alimentară, UE și statele
sale membre au luat măsuri pentru a elabora un răspuns care să
fie adecvat la amploarea crizei: –
a fost elaborat un cadru comun pentru ajutorul
umanitar și asistența pentru dezvoltare, care le-a permis actorilor
din aceste domenii să colaboreze pe o bază comună și
să definească priorități comune; –
UE, în ansamblu, a furnizat ajutor umanitar în
valoare de 790 de milioane EUR în perioada 2011-2012, din care aportul exclusiv
al Comisiei a fost de 181 de milioane EUR. În plus față de
activitățile de salvare, acest tip de ajutor a sprijinit, de
asemenea, primii pași în procesul de redresare, de exemplu prin furnizarea
de semințe și de unelte, prin îmbunătățirea
gestionării apei și repopularea efectivelor de animale; –
s-a asigurat rapid o creștere a
finanțării pentru dezvoltare pe termen scurt în vederea sprijinirii
fazei de redresare imediată. Angajamentul Comisiei pentru perioada 20122013
a fost de 250 de milioane EUR pentru sprijinirea producției agricole
și de animale, a nutriției, a sănătății
animalelor, a aprovizionării cu apă și a gestionării
resurselor naturale. În plus față de răspunsul pe
termen scurt, UE a pus în aplicare o abordare structurată pe termen lung
pentru a ajuta țările și comunitățile afectate să
își revină după secetă și să își consolideze
capacitatea de a face față unor secete viitoare. Acest lucru
implică: –
angajamentul de a colabora cu partenerii regionali
și prin intermediul acestora. UE și alți donatori bilaterali
oferă asistență Secretariatului Autorității
Interguvernamentale pentru Dezvoltare (IGAD) pentru ca acesta să își
consolideze capacitatea, să coordoneze și să promoveze
inițiative transfrontaliere în domenii precum dezvoltarea creșterii
animalelor și gestionarea resurselor naturale; –
angajamentul de a colabora cu alți donatori
care acționează în regiune. Comunitatea donatorilor a inițiat o
platformă minimală de coordonare, „Alianța mondială de
acțiune pentru reziliență și creștere” (Global
Alliance for Action for Resilience and Growth)[8]. Printr-o cooperare
strânsă cu IGAD, Alianța mondială a constituit un forum care a
reunit țările partenere și donatorii cu un rol activ în
sprijinirea rezilienței la secetă; Este necesar și un angajament pe termen
lung pentru a se aborda problemele structurale și pentru a se consolida
reziliența pe termen lung. În funcție de fiecare context
național și local, în perioada 2014-2020 vor fi tratate ca
priorități ale finanțării UE mai multe teme și
sectoare. Acestea ar putea include: sănătatea și dezvoltarea
animalelor, gestionarea resurselor naturale, reducerea riscului de dezastre,
comerțul național și regional, nutriția, guvernanța,
cercetarea și transferul de tehnologie, precum și fluxurile
demografice. 3.2. AGIR Sahel: Alianța
mondială a UE pentru inițiativa privind reziliența (Alliance
Globale pour l’Initiative Résilience-Sahel) În ultimele nouă campanii agricole,
regiunea Sahel s-a confruntat cu șase crize alimentare diferite. Aceasta a
suferit de subnutriție, indicatorii depășind cu mult nivelurile
de alarmă. În prezent, douăsprezece milioane de persoane sunt expuse
riscului, ceea ce reprezintă 20 % din populație. Femeile și
copiii sunt categoriile cele mai vulnerabile la crizele alimentare și
economice, mai ales în timpul perioadei neproductive dintre ciclurile de
recoltare. În ultimii ani, în Africa de Vest s-au
înregistrat progrese datorită activităților instituțiilor
și platformelor existente – precum „Rețeaua de prevenire a crizelor
alimentare” (Réseau de Prévention des Crises Alimentaires – RPCA)
și „Comitetul permanent interstatal de luptă împotriva secetei în
regiunea Sahel” (Comité permanent Inter-États de Lutte contre la Sécheresse
au Sahel – CILSS). Valorificând experiența dobândită, au fost
elaborate abordări pentru a se face mai bine față crizelor
alimentare. O mai bună funcționare a sistemelor de alertă
timpurie a ajutat țările și donatorii să anticipeze mai
bine criza actuală. Planul de acțiune al UE menit să
răspundă crizei din regiunea Sahel din anul 2012 totalizează
aproximativ 500 de milioane EUR (123 de milioane EUR pentru acțiunile
umanitare și 372 de milioane EUR pentru programele de
dezvoltare). A fost elaborată o abordare în trei etape
în strânsă coordonare între ajutorul umanitar și asistența
pentru dezvoltare la nivelul UE. Planul cuprinde o gamă largă de
activități care variază de la îmbunătățirea
accesului la alimente la sprijinirea sistemelor de alertă timpurie,
funcționarea pieței și protecția ecosistemelor din
țările partenere. Aceasta stabilește o legătură între
programele de urgență și cele de dezvoltare, combinând
finanțarea pe termen scurt cu cea pe termen mediu și lung pentru consolidarea
rezilienței într-o abordare integrată. Gestionarea situațiilor
de urgență simultan cu investițiile în domeniul rezilienței
necesită eforturi coordonate în materie de asistență – aliniate
cu organizațiile regionale – atât în vederea asigurării coerenței
și a complementarității și a reducerii vulnerabilității
gospodăriilor celor mai sărace în fața șocurilor, cât
și în vederea gestionării cauzelor care stau la baza
insecurității alimentare și nutriționale. Parteneriatul referitor la „Alianța
mondială pentru inițiativa privind reziliența” (Alliance
Globale pour l'Initiative Résilience – AGIR), lansat de Comisie la 18 iunie
2012, prevede o foaie de parcurs privind reziliența care se bazează
pe strategiile regionale existente și le consolidează – de exemplu,
strategia regională comună a Comunității Economice a
Statelor din Africa de Vest (Economic Community of West African States –
ECOWAS), Uniunea Economică și Monetară Vest-Africană (Union
Economique et Monétaire Ouest Africaine –UEMOA) și Comitetul permanent
interstatal de luptă împotriva secetei în Sahel (Comité permanent
Inter-Etats de Lutte contre la Sécheresse dans le Sahel – CILSS) cu
sprijinul Clubului Sahel și Africa de Vest (Sahel and West Africa Club
– SWAC). La reuniunea la nivel înalt a tuturor statelor implicate, care va avea
loc la Ouagadougou la începutul lunii decembrie 2012, se va prezenta un plan de
acțiune regional menit să consolideze reziliența într-un mod
durabil și permanent în regiunea Sahel, fiind elaborat de
organizațiile regionale din Africa de Vest, cu sprijinul
comunității donatorilor. 4. Să învățăm din
experiență Inițiativele SHARE și AGIR
reprezintă o îmbunătățire a modului în care
interacționează ajutorul umanitar și asistența pentru
dezvoltare, prin sporirea nivelurilor de asistență pe termen scurt, prin
facilitarea legăturii dintre ajutorul de urgență, reabilitare
și dezvoltare, precum și demonstrarea angajamentului UE de a aborda
cauzele profunde ale insecurității alimentare pe termen mai lung. Aceste inițiative se concentrează pe
securitatea alimentară în Africa Subsahariană, dar această
abordare poate fi aplicată în egală măsură și altor
regiuni, și altor tipuri de vulnerabilitate (de exemplu, unor regiuni
amenințate de inundații, cicloane, cutremure, secetă, maree de
furtună și tsunami, schimbări climatice sau creșterea
prețurilor la alimente). Abordarea elaborată prezintă o serie de
elemente comune pe care UE va încerca să le reproducă în cele mai
vulnerabile țări în curs de dezvoltare. Această abordare
cuprinde trei elemente-cheie, care sunt detaliate mai jos: ·
anticiparea crizelor, prin evaluarea riscurilor; ·
concentrarea pe prevenire și pregătire; ·
îmbunătățirea răspunsului la
situații de criză. 4.1. Anticiparea crizelor, prin
evaluarea riscurilor Atât în Cornul Africii, cât și în
regiunea Sahel, sistemele de alertă timpurie au semnalat
amenințări de criză. Sistemele de alertă timpurie pentru
securitatea alimentară (cum ar fi abordarea bazată pe clasificarea
integrată a fazelor) au fost îmbunătățite și au permis
astfel țărilor partenere și instituțiilor regionale să
pregătească un răspuns adecvat în anticiparea crizelor. În mod
similar, și sistemele de alertă timpurie pentru alte riscuri precum
tsunami sau pentru alte regiuni funcționează, în prezent, mai bine. Aceste sisteme de informații trebuie, de
asemenea, să fie interconectate cu inițiativele mondiale pertinente,
cum ar fi sistemul de informații privind piața agricolă stabilit
în contextul G20. De asemenea, trebuie să existe o
legătură mai sistematică între informațiile furnizate,
elaborarea politicilor și adoptarea deciziilor la nivel național
și regional. De exemplu, date cum ar fi subnutriția (infantilă),
producția agricolă (inclusiv stocurile) și piețele
(inclusiv prețurile produselor alimentare) ar trebui să se regăsească
într-o mai mare măsură în politicile privind securitatea
alimentară și agricultura durabilă. Acest fapt ar trebui să se reflecte, în
special, în politicile și procesele fiecărei țări, cum ar
fi Programul general pentru dezvoltarea agriculturii în Africa (PGDAA).
Planurile de investiții din cadrul PGDAA se referă la constrângerile
actuale, dar, în plus, anticipează șocurile și crizele viitoare
și sprijină țările în acțiunile lor de atenuare a
acestora, de a răspunde la aceste situații și de a-și spori
reziliența. Sistemul
regional de alertă timpurie (CILSS/ECOWAS/UEMOA): Rețeaua pentru prevenirea crizelor alimentare (Food Crisis
Prevention Network – FPCN) este o platformă în care țările
partenere, donatorii, ONU și organizațiile societății
civile centralizează informații pentru a ajunge la o analiză
comună privind insecuritatea alimentară în Africa de Vest. Aceasta a
avut un rol esențial în declanșarea alarmei în primele faze ale
crizei actuale din 2012. În aceeași ordine de idei, UE a instituit
Alianța mondială împotriva schimbărilor climatice în vederea
consolidării dialogului în materie de politică și a
cooperării cu țările cele mai afectate de schimbările
climatice. Sistemele de informare și alertă timpurie, precum și
gestionarea dezastrelor sunt elemente importante în acest context. Sistemele de alertă timpurie din Nepal: în august 2010, nivelurile de inundații pe râul Rapt au
depășit pragul de avertizare în districtul Chitwan. Sistemul de
alertă timpurie instalat de-a lungul râului, printr-o rețea
radiotelefonică, a permis comitetelor de gestionare a dezastrelor din
cadrul comunităților expuse riscului să își mute bunurile
esențiale și mobile în locuri aflate la o altitudine mai mare și
mai sigure. Când inundația a ajuns în sate, oamenii erau deja în
siguranță. Prin urmare, alerta timpurie a redus la minimum pierderile
de vieți omenești și de bunuri. Bangladesh: finanțare destinată spitalului universitar din Dhaka, cu
accent pe gestionarea situațiilor care produc victime în masă,
inclusiv pe planificarea de contingență, echipamentele medicale,
stocurile de medicamente și cursurile de formare. Prin urmare, în iunie
2010, în urma unui incendiu care a provocat moartea a 120 de persoane, spitalul
a fost în măsură să salveze viața a peste 250 de
pacienți. ASEAN: la nivel regional, Comisia sprijină AADMER (ASEAN Agreement
on Disaster Management and Emergency Response – Acordul ASEAN privind
gestionarea dezastrelor și intervenția în situații de
urgență), al cărui obiectiv este acela de a crește
reziliența și a reduce vulnerabilitatea comunităților
și a instituțiilor locale prin acordarea de sprijin unor strategii
care să le permită să se pregătească mai bine în cazul
producerii unor dezastre naturale, să le atenueze impactul și să
le facă față. 4.2. Concentrarea pe prevenire
și pregătire Răspunsul comunității
internaționale și al țărilor afectate la crizele din Cornul
Africii și din regiunea Sahel a demonstrat că s-au înregistrat
progrese semnificative în ceea ce privește capacitatea de a face față
consecințelor crizelor. Cu toate acestea, s-a subliniat, de asemenea,
importanța primordială a prevenirii (împiedicarea producerii
unei crize) și a pregătirii (asigurarea faptului că o
persoană fizică, o gospodărie, o țară sau o regiune
este pregătită să gestioneze efectele unui eveniment grav). Prin urmare, este esențial ca: –
pe termen lung, programele naționale și
regionale să abordeze cauzele care stau la baza
vulnerabilității. Reducerea vulnerabilității la șocuri
este posibilă numai dacă aceasta este integrată în politicile de
dezvoltare ale țărilor partenere. Pentru a dezvolta aceste procese
este necesar ca analiza de risc, inclusiv gestionarea riscului de dezastre
și gestionarea crizelor alimentare, să fie integrată în
politicile naționale/regionale. În mod similar, adaptarea la
schimbările climatice și cadrele de politică, cum ar fi
programele de acțiune naționale pentru adaptare (PANA) ar trebui, de
asemenea, să fie integrate în cadrul politicilor naționale; –
experiența dobândită în cadrul unor
inițiative precum SHARE și AGIR sau al unor proiecte-pilot de succes privind gestionarea riscului de dezastre, cum ar fi cele sprijinite
prin programul de pregătire pentru dezastre (DIPECHO) al Comisiei, să
fie comunicată mai bine. Una dintre provocări este aceea de a
analiza modul în care proiectele ascendente, de succes la nivelul
comunităților să se poată înscrie mai bine în politicile
guvernamentale naționale și regionale; –
guvernanța structurată
pentru gestionarea dezastrelor să fie îmbunătățită,
iar capacitatea părților interesate să fie consolidată
la nivel local și național. Este important să existe structuri
locale puternice pentru a reduce riscurile și pentru a asigura
eficiența eforturilor de prevenire și pregătire, precum și
operațiunile de primă intervenție; –
parteneriatele între sectorul public și cel
privat să fie valorificate pe deplin în contexte
corespunzătoare precum recenta inițiativă G8, intitulată
„Noua alianță pentru securitate alimentară și
nutrițională”. În cazul unor crize alimentare, este
necesară o abordare integrată pentru a se face față
cauzelor profunde ale insecurității alimentare. În ceea ce
privește disponibilitatea alimentelor, aceasta cuprinde
diversificarea producției de alimente, care poate fi îngrădită
de degradarea mediului înconjurător și de schimbările climatice.
Accesul la produse alimentare necesită piețe și
dispozitive de siguranță funcționale, având în vedere
importanța rezervelor, sistemele de asigurări, instrumentele de
depozitare, accesul fermierilor la piață și la servicii financiare,
precum și stocurile de urgență. Acesta include, de asemenea,
investiții în infrastructura rurală, în cercetare și în
transferul de tehnologie. Dintr-o perspectivă pe termen lung, sprijinul
acordat agriculturii durabile este fundamental pentru consolidarea rezilienței
în Africa Subsahariană unde acest sector asigură locuri de muncă
pentru 60 % din populație, în special pentru categoriile cele mai
vulnerabile. Programul de stabilire a unui dispozitiv de
siguranță a producției în Etiopia (Productive Safety Net
Programme – PSNP) oferă învățăminte valoroase. Acesta
asigură transferuri sub formă de produse alimentare sau de
lichidități pentru gospodăriile cele mai vulnerabile din
țară, în schimbul participării la diverse lucrări publice. PSNP este cel mai mare sistem de transfer
social din Africa Subsahariană și este rentabil (aproximativ o treime
din costuri) în comparație cu intervențiile umanitare. Abordarea
crizei ascunse a subnutriției infantile pentru a reduce vulnerabilitatea
adulților de mâine: din cauza foametei
și a subnutriției, în fiecare an, mor aproape 2,6 milioane de
copii. Subnutriția afectează unul din trei copii în țările
în curs de dezvoltare. Adesea, problema începe înainte de naștere din
cauza subnutriției mamei. Subnutriția este una din cauzele
profunde ale vulnerabilității, în special pentru copiii până la
vârsta de 2 ani. Aceasta încetinește dezvoltarea intelectuală
și fizică, reducând astfel capacitatea adulților de mâine
să facă față evenimentelor grave. În plus, în fiecare
an aceasta costă numeroase țări în curs de dezvoltare până
la 2-3 % din produsul lor intern brut, ceea ce extinde ciclul
sărăciei și frânează creșterea economică. UE
sprijină eforturile partenerilor de a reduce subnutriția atât pe
termen scurt, cât și pe termen lung. Sunt necesare abordări care
să cuprindă mai multe sectoare precum sănătatea,
agricultura, apa, serviciile de salubrizare, creșterea economică
și educația. UE sprijină mișcarea pentru consolidarea
nutriției (SUN – Scaling up Nutrition), care oferă un cadru
pentru acțiunile derulate sub conducerea țărilor partenere. Combaterea
secetei în Kenya de Nord: în timpul secetei din
2011, 3,7 milioane de kenyeni au avut nevoie urgentă de alimente, apă
potabilă și igienă de bază. În cadrul SHARE, UE își
consolidează sprijinul pentru a impulsiona redresarea și consolidarea
rezilienței, prin: asistență pentru raționalizarea
sistemului de alertă timpurie din Kenya; sprijin instituțional pentru
ministerul Kenyei de Nord; sprijin acordat Autorității naționale
de gestionare a secetei (NDMA) care administrează un fond de
contingență în caz de dezastru și secetă (NDDCF);
consolidarea capacității autorităților locale de a gestiona
o reacție rapidă; prin proiecte la nivelul comunității de
garantare a mijloacelor de subzistență prin extinderea
oportunităților economice. Se speră ca existența unor
instituții mai puternice și a unor investiții sporite în
terenurile aride din partea guvernului kenyan să pregătească mai
bine țara pentru atenuarea impactului unor crize similare. 4.3. Îmbunătățirea
răspunsului la situații de criză Având la bază, printre altele,
experiența dobândită în Cornul Africii și în regiunea Sahel,
următoarele elemente pot contribui la îmbunătățirea
impactului răspunsurilor la situații de criză în momentul
producerii acestora: –
elaborarea, atât de către actorii din domeniul
umanitar, cât și de cei din sectorul dezvoltării, a unui cadru
analitic comun care: ·
să identifice cauzele profunde ale crizei,
precum și impactul exact asupra populațiilor celor mai afectate; ·
să evalueze intervențiile în desfășurare
pentru a stabili dacă se răspunde cauzelor profunde și, de
asemenea, dacă există lacune în ceea ce privește asistența
furnizată; ·
să identifice domeniile, atât în ceea ce
privește sectoarele, cât și regiunile geografice, în care o abordare
consolidată privind reziliența ar putea avea cel mai mare impact; ·
să definească prioritățile
strategice pe termen scurt (redresare rapidă), precum și pe termen
lung în cadrul unei abordări coerente privind reziliența; –
trebuie să existe o creștere a
finanțării pe termen scurt pentru sprijinirea etapei de redresare
rapidă. Inițiativele recente subliniază necesitatea unui
grad mai mare de flexibilitate în ceea ce privește programarea pentru a
reacționa la nevoile în schimbare rapidă, fără a reduce
activitățile în curs pe termen mediu/lung de combatere a cauzelor
profunde. Ar trebui să fie luate în considerare noi modalități
de asistență, precum fondurile fiduciare ale UE, pentru a
răspunde situațiilor de urgență sau celor ulterioare fazei
de urgență; –
majoritatea crizelor grave sunt transfrontaliere.
Trebuie să fie dezvoltată capacitatea organizațiilor
regionale, astfel încât acestea să poată elabora inițiative
transfrontaliere și să poată promova integrarea regională; –
pentru crizele grave, ar trebui constituite structuri
simple pentru a permite coordonarea donatorilor și un dialog structurat
cu țările partenere și organizațiile regionale. Este
necesar să se definească și să se formalizeze rolul
fiecărei părți implicate, pe baza avantajului comparativ al
fiecărui actor într-un context dat. Ar trebui implicați în mod activ
atât actorii din sectorul dezvoltării, cât și cei din domeniul
umanitar; –
identificarea intervențiilor pe termen scurt
care au un impact pe termen lung. Chiar dacă reacțiile pe termen
scurt și asistența umanitară, în special, se concentrează
în principal pe salvarea de vieți omenești și pe protejarea
bunurilor, astfel de activități pot avea, de asemenea, un impact pe
termen lung. De exemplu, trecerea de la ajutoare alimentare la transferuri de
numerar poate avea un efect pe termen lung asupra stimulării pieței
locale și finanțării lucrărilor publice care pot reduce
probabilitatea producerii unor dezastre viitoare sau pot atenua impactul
acestora. Aceste tipuri de intervenție ar trebui să fie identificate
și clasificate în ordinea priorităților; –
în cazul în care există conflicte violente,
strategia privind reziliența și abordarea mai amplă a UE în
materie politică și de securitate ar trebui să fie complementare
și coerente și ar trebui dezvoltate sinergii la nivelul
instrumentelor, în special instrumentele politicii de securitate și
apărare comune și Instrumentul de stabilitate. Finanțare
flexibilă din partea UE prin intermediul Facilității pentru
alimente în valoare de 1 miliard EUR, al AFSI și V-FLEX – criza prețurilor produselor alimentare din perioada 2007-2008 a
condus la un răspuns de o amploare fără precedent din partea
comunității internaționale. UE a fost primul donator care a
adoptat măsuri proactive și a anunțat Facilitatea pentru
alimente în valoare de 1 miliard EUR, demonstrând astfel capacitatea UE de a
reacționa la timp și pe scară largă. Un an mai târziu, în
2009, donatorii s-au angajat să acorde 22 de miliarde USD în sprijinul
agriculturii durabile și al securității alimentare
(inițiativa privind securitatea alimentară L’Aquila, AFSI). UE
și-a intensificat în continuare sprijinul acordat, angajându-se să
transfere 3,8 miliarde USD. Există alte două mecanisme pentru
țările din Africa, zona Caraibilor și Pacific (ACP): mecanismul
FLEX (fluctuații ale veniturilor din exporturi) ajută guvernele care
se confruntă cu pierderi subite ale veniturilor din exporturi și
mecanismul FLEX pentru vulnerabilitate (V-FLEX) menit să sprijine
țările cele mai afectate de recesiunea economică din 2009 din
cauza slabei lor reziliențe. Acest instrument a acționat preventiv,
bazându-se pe previziunile referitoare la pierderile fiscale, cu ajustări
pentru vulnerabilitate, într-un mod contraciclic pentru a acoperi deficitele
naționale de finanțare. 5. 10 etape pentru a intensificarea
rezilienței în țările predispuse la insecuritate alimentară
și La dezastre 1. Reziliența poate fi
consolidată doar de la bază în sus. Punctul de plecare pentru
abordarea UE în materie de reziliență este, prin urmare, o
recunoaștere fermă a rolului fundamental pe care îl îndeplinesc
țările partenere. UE își va alinia sprijinul la politicile
și prioritățile partenerilor, în conformitate cu principiile
stabilite referitoare la eficacitatea ajutorului. 2. Măsurile care
vizează consolidarea rezilienței trebuie să se bazeze pe
metodologii solide de evaluare a riscurilor și a
vulnerabilității. Aceste evaluări ar trebui să
servească drept bază pentru elaborarea strategiilor naționale în
materie de reziliență, precum și pentru conceperea de proiecte
și programe specifice. UE va sprijini pregătirea unor strategii
naționale privind reziliența, ca parte a strategiilor mai largi de
dezvoltare. UE va colabora cu țările partenere și cu principalii
actori internaționali pentru îmbunătățirea metodologiilor
de elaborare a evaluărilor care stau la baza acestor strategii. De
asemenea, pentru a garanta eficiența, UE va pune în aplicare un cadru
pentru măsurarea impactului și a rezultatelor sprijinului pe care îl
acordă în materie de reziliență. 3. În țările care se confruntă
cu crize recurente, sporirea rezilienței va fi un obiectiv central al
asistenței externe a UE. Programele finanțate de UE se vor baza pe o
evaluare operațională comună, elaborată de actorii din
domeniul umanitar și al dezvoltării, care acoperă intervențiile
pe termen mediu și lung. Acestea se vor concentra pe abordarea cauzelor
care stau la baza crizelor, în special prin sprijinirea activităților
de prevenire și pregătire. UE va lucra în strânsă colaborare cu țările
partenere în vederea stabilirii unor capacități de elaborare și
punere în aplicare a strategiilor și a planurilor de gestionare a
reducerii efectelor dezastrelor la nivel național și regional. 4. Comisia va include în mod
sistematic reziliența ca element constitutiv al planurilor sale de punere
în aplicare a ajutorului umanitar. Mai mult, Comisia va depune eforturi pentru
programarea în comun a acțiunilor în materie de reziliență din
cadrul ajutorului umanitar și al asistenței pentru dezvoltare, astfel
încât să se asigure un nivel maxim de complementaritate și faptul
că acțiunile pe termen scurt pun bazele intervențiilor pe termen
mediu și lung. 5. Flexibilitatea va fi
esențială pentru a se răspunde nevoilor țărilor
afectate de dezastre. Comisia va continua să asigure un nivel maxim de flexibilitate
în ceea ce privește implementarea programelor sale umanitare. Referitor la
finanțarea pentru dezvoltare, în momentul unor crize neprevăzute
și al unor dezastre majore, Comisia va încerca să asigure o
flexibilitate maximă pentru mobilizarea fondurilor neprogramate. În plus,
Comisia va introduce flexibilitatea în elaborarea programelor, astfel încât
să permită acțiuni rapide și prompte. UE va lua în
considerare utilizarea fondurilor fiduciare pentru a interveni în situațiile
de urgență sau ulterioare fazei de urgență. 6. Atunci când
acționează pentru îmbunătățirea rezilienței în
statele fragile sau afectate de conflicte, UE va urmări o abordare care
vizează și aspectele legate de securitate, dar și impactul
acestora asupra vulnerabilității populațiilor. Aceasta va
include un dialog politic activ cu țările partenere și cu
organizațiile din regiunea în cauză. 7. UE va încerca să
reproducă inițiativele existente, cum ar fi SHARE și AGIR,
precum și proiectele de succes privind reducerea riscului de catastrofe
(RRC). Va împărtăși lecțiile învățate și va
face schimb de experiență cu partenerii săi pentru a multiplica
și a consolida abordările de succes, obiectivul fiind includerea lor
în strategiile naționale în materie de reziliență. Comisia va
examina cu regularitate progresele înregistrate în ceea ce privește
reziliența, acordând o atenție deosebită programării,
metodelor și rezultatelor. 8. UE va promova abordările
inovatoare în materie de gestionare a riscurilor. Cooperarea cu sectoarele
asigurărilor și reasigurărilor reprezintă o cale de urmat
deosebit de promițătoare. La începutul anului 2013, Comisia va
propune o carte verde privind rolul asigurării în domeniul
gestionării dezastrelor. 9. Pentru țările care
se confruntă cu crize recurente, UE va colabora cu guvernele acestor
țări, cu alți donatori, cu organizațiile regionale și
internaționale și cu alte părți interesate în vederea
creării unor platforme la nivel de țară pentru a se asigura
schimbul de informații, în timp util și coordonarea acțiunilor
umanitare și de dezvoltare pe termen scurt, mediu și lung, astfel
încât să se consolideze reziliența. 10. UE va promova reziliența
în cadrul forurilor internaționale, printre care G8, G20, Comitetul pentru
securitatea alimentară mondială (CSA), convențiile de la Rio,
procesul de revizuire a Obiectivelor de dezvoltare ale mileniului, elaborarea
obiectivelor de dezvoltare durabilă și dezbaterile privind
continuarea cadrului de acțiune de la Hyogo pentru perioada 2005-2015.
Reziliența va reprezenta o temă-cheie în parteneriatele cu
organizații ca FAO, FIDA și PAM, precum și cu UNISDR, Banca
Mondială și organizațiile societății civile. În primul trimestru al anului 2013, Comisia va
elabora un plan de acțiune care va stabili demersurile necesare pentru
punerea în aplicare a acestor principii. [1] COM(2011) 637, astfel cum s-a
aprobat în Concluziile Consiliului din 14 mai 2012. [2] COM(2010) 127 final. [3] COM(2009) 147 final. Carte albă - Adaptarea la
schimbările climatice: către un cadru de acțiune la nivel european. [4] Strategia UE de sprijinire a reducerii riscului de
dezastre în țările în curs de dezvoltare [COM(2009) 84 din 23.2.2009].
Către un răspuns al UE la situațiile de fragilitate: intervenția
în medii dificile pentru dezvoltare durabilă, stabilitate și pace
[COM(2007) 643 din 25.10.2007]. [5] Documentul de lucru al serviciilor Comisiei SEC(2012) 102 din 11
aprilie 2012. [6] Alliance globale pour
l'Initiative Résilience (Sahel) –
http://europa.eu/rapid/pressReleasesAction.do?reference=IP/12/613&format=HTML&aged=0&language=EN& [7] Convenția-cadru a Organizației Națiunilor
Unite privind schimbările climatice, Convenția Organizației
Națiunilor Unite privind diversitatea biologică și
Convenția Organizației Națiunilor Unite pentru combaterea
deșertificării. [8] Aria de acțiune a Alianței cuprinde Cornul
Mare: Etiopia, Kenya, Uganda, Somalia, Djibouti, precum și Sudan și
Sudanul de Sud. Secretariatul este asigurat de USAID.