Cauza C‑331/17

Martina Sciotto

împotriva

Fondazione Teatro dell’Opera di Roma

(cerere de decizie preliminară formulată de Corte d’appello di Roma)

„Trimitere preliminară – Politica socială – Directiva 1999/70/CE – Acordul‑cadru CES, UNICE și CEEP cu privire la munca pe durată determinată – Clauza 5 – Măsuri prin care se urmărește să se prevină folosirea abuzivă a contractelor sau a raporturilor de muncă pe durată determinată succesive – Legislație națională care exclude aplicarea acestor măsuri în sectorul de activitate al fundațiilor lirice și simfonice”

Sumar – Hotărârea Curții (Camera a zecea) din 25 octombrie 2018

Politica socială – Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP – Directiva 1999/70 – Măsuri de prevenire a folosirii abuzive a contractelor de muncă pe durată determinată succesive – Reglementare națională care exclude aplicarea măsurilor menționate în sectorul de activitate al fundațiilor lirice și simfonice – Inadmisibilitate – Lipsa unor măsuri efective pentru a sancționa o astfel de utilizare abuzivă

(Directiva 1999/70 a Consiliului, anexă, clauza 5)

Clauza 5 din Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată încheiat la 18 martie 1999, care figurează în anexa la Directiva 1999/70/CE a Consiliului din 28 iunie 1999 privind acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP, trebuie interpretată în sensul că se opune unei reglementări naționale, precum cea în discuție în litigiul principal, în temeiul căreia normele de drept comun care guvernează raporturile de muncă și prin care se urmărește sancționarea recurgerii abuzive la contractele pe durată determinată succesive prin recalificarea automată a contractului pe durată determinată în contract pe durată nedeterminată dacă raportul de muncă durează dincolo de o dată precisă nu sunt aplicabile sectorului de activitate al fundațiilor lirice și simfonice, atunci când nu există nicio altă măsură efectivă în ordinea juridică internă prin care să se sancționeze abuzurile constatate în acest sector.

Astfel, clauza 5 punctul 2 din acordul‑cadru lasă, în principiu, statelor membre sarcina de a stabili în ce condiții contractele sau raporturile de muncă pe durată determinată sunt considerate încheiate pe durată nedeterminată. Rezultă din aceasta că acordul‑cadru nu prevede condițiile în care se poate recurge la contractele de muncă pe durată determinată (Hotărârea din 26 noiembrie 2014, Mascolo și alții, C‑22/13, C‑61/13-C‑63/13 și C‑418/13, EU:C:2014:2401, punctul 80, precum și Ordonanța din 11 decembrie 2014, León Medialdea, C‑86/14, nepublicată, EU:C:2014:2447, punctul 47).

În această privință, atunci când dreptul Uniunii nu prevede sancțiuni specifice în ipoteza în care au fost totuși constatate abuzuri, revine autorităților naționale obligația de a adopta măsuri care trebuie să aibă un caracter nu numai proporțional, ci și suficient de efectiv și de disuasiv pentru a garanta deplina eficacitate a normelor adoptate în temeiul acordului‑cadru (Hotărârea din 26 noiembrie 2014, Mascolo și alții, C‑22/13, C‑61/13-C‑63/13 și C‑418/13, EU:C:2014:2401, punctul 77 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 7 martie 2018, Santoro, C‑494/16, EU:C:2018:166, punctul 29).

Rezultă că, în cazul în care s‑a recurs abuziv la contracte sau la raporturi de muncă pe durată determinată succesive, trebuie să poată fi aplicată o măsură care să prezinte garanții efective și echivalente de protecție a lucrătorilor pentru a sancționa în mod corespunzător acest abuz și pentru a înlătura consecințele încălcării dreptului Uniunii.

(a se vedea punctele 59, 60, 64, 65 și 72 și dispozitivul)