Cauza C-427/07

Comisia Comunităților Europene

împotriva

Irlandei

„Neîndeplinirea obligațiilor de către un stat membru — Evaluarea efectelor anumitor proiecte asupra mediului — Directiva 85/337/CEE — Acces la justiție — Directiva 2003/35/CE”

Concluziile avocatului general J. Kokott prezentate la 15 ianuarie 2009   I ‐ 6281

Hotărârea Curții (Camera a doua) din 16 iulie 2009   I ‐ 6309

Sumarul hotărârii

1. Mediu – Evaluarea efectelor anumitor proiecte asupra mediului – Directiva 85/337

   [Directiva 85/337 a Consiliului, astfel cum a fost modificată prin Directiva 97/11, art. 2 alin. (1) și art. 4 alin. (2) și anexa II punctul 10 lit. (e)]

2. Acte ale instituțiilor – Directive – Executarea de către statele membre

   [Directiva 85/337 a Consiliului, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2003/35, art. 10a și Directiva 96/61, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2003/35, art. 15a]

3. Acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor – Proba neîndeplinirii obligațiilor – Sarcina probei ce revine Comisiei – Prezumții – Inadmisibilitate – Nerespectarea obligației de informare impuse statelor membre printr-o directivă – Consecințe

   (art. 10 CE și 226 CE)

1.  În conformitate cu articolul 4 alineatul (2) din Directiva 85/337 privind evaluarea efectelor anumitor proiecte publice și private asupra mediului, astfel cum a fost modificată prin Directiva 97/11, statele membre stabilesc, pentru proiectele care fac parte din categoriile enumerate în anexa II la această directivă modificată, fie pe baza unei analize de caz, fie pe baza unor praguri sau a unor criterii, dacă respectivele proiecte trebuie supuse unei evaluări a efectelor lor asupra mediului. Potrivit aceleiași dispoziții, statele membre pot decide și aplicarea ambelor proceduri.

   Deși statelor membre le este conferită astfel o marjă de apreciere pentru a specifica anumite tipuri de proiecte care urmează a constitui obiectul unei evaluări sau pentru a stabili criteriile și/sau pragurile necesare în acest sens, această marjă este limitată de obligația, enunțată la articolul 2 alineatul (1) din Directiva 85/337 modificată, ca proiectele care ar putea avea efecte importante asupra mediului, inter alia, prin natura, mărimea sau localizarea lor, să constituie obiectul unei evaluări a efectului lor. Un stat membru care ar stabili criteriile sau pragurile la un astfel de nivel încât, în practică, o categorie de proiecte ar fi de la început exclusă în întregime de la obligația de a studia efectele avute de acestea ar depăși marja de apreciere de care dispune respectivul stat membru, cu excepția cazului în care s-ar putea considera, pe baza unei aprecieri globale, că niciunul dintre proiectele excluse nu ar putea avea efecte importante asupra mediului.

   În această privință, prin faptul că nu supune proiectele de construcție a drumurilor private unei evaluări a efectelor acestora asupra mediului decât în cazul în care aceste proiecte se înscriu în cadrul altor proiecte, care intră în domeniul de aplicare al directivei menționate și care sunt ele însele supuse obligației de evaluare, reglementarea națională face ca niciun proiect de construcție a unui drum privat realizat în mod izolat să nu fie supus evaluării efectelor sale asupra mediului, chiar dacă respectivul proiect poate avea efecte importante asupra mediului.

   (a se vedea punctele 40-42 și 44)

2.  Dispozițiile unei directive trebuie puse în aplicare cu o forță juridică incontestabilă, cu specificitatea, cu precizia și cu claritatea necesare în vederea satisfacerii cerinței securității juridice care impune ca, în cazul în care directiva vizează crearea de drepturi pentru particulari, beneficiarii să fie în măsură să își cunoască drepturile în totalitate.

   În această privință, din articolul 10a din Directiva 85/337 privind evaluarea efectelor anumitor proiecte publice și private asupra mediului, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2003/35, și din articolul 15a din Directiva 96/61 privind prevenirea și controlul integrat al poluării, astfel cum a fost modificată prin aceeași directivă, rezultă că procedurile instituite în cadrul acestor dispoziții nu trebuie să aibă un cost prohibitiv. Nu sunt avute în vedere în această privință decât cheltuielile aferente participării la astfel de proceduri. O astfel de prevedere nu exclude posibilitatea ca instanțele să oblige partea la plata cheltuielilor de judecată cu condiția ca cuantumul acestora din urmă să îndeplinească această cerință. O prevedere națională potrivit căreia instanțele au posibilitatea să renunțe la a obliga partea care cade în pretenții să suporte cheltuielile de judecată și pot, în plus, să dispună plata cheltuielilor efectuate de aceasta de către cealaltă parte nu constituie decât o practică jurisdicțională. O astfel de practică jurisdicțională, al cărei caracter nu este, prin natura sa, cert, nu poate fi considerată o executare valabilă a obligațiilor care decurg din articolele menționate.

   În plus, articolul 10a al șaselea paragraf din Directiva 85/337 și articolul 15a al șaselea paragraf din Directiva 96/61 menționat prevăd o obligație de rezultat precisă, a cărei îndeplinire trebuie asigurată de statele membre, care constă în a pune la dispoziția publicului informații practice privind accesul la căile de atac administrative și jurisdicționale. În lipsa unor dispoziții legale sau administrative specifice privind informațiile referitoare la drepturile conferite astfel publicului, nu se poate considera că simpla punere la dispoziție prin publicare sau pe cale electronică a normelor privind căile de atac administrative și jurisdicționale, precum și posibilitatea de a avea acces la hotărârile judiciare garantează într-un mod suficient de clar și de precis faptul că publicul interesat este în măsură să își cunoască drepturile referitoare la accesul la justiție în ceea ce privește aspectele de mediu.

   (a se vedea punctele 55, 92-94, 97 și 98)

3.  Chiar dacă, în cadrul unei proceduri în constatarea neîndeplinirii obligațiilor în temeiul articolului 226 CE, revine Comisiei obligația de a stabili existența pretinsei neîndepliniri a obligațiilor și de a prezenta Curții elementele necesare pentru ca aceasta să verifice existența neîndeplinirii obligațiilor, fără a se putea întemeia pe vreo prezumție, statele membre sunt de asemenea obligate, în temeiul articolului 10 CE, să faciliteze Comisiei îndeplinirea misiunii sale, care constă, potrivit articolului 211 CE, mai ales în a veghea la aplicarea dispozițiilor tratatului și a dispozițiilor adoptate de instituții în temeiul acestuia. De altfel, acesta este scopul pentru care un anumit număr de directive impun statelor membre o obligație de informare.

   Informațiile pe care statele membre sunt astfel obligate să le furnizeze Comisiei trebuie să fie clare și precise. Acestea trebuie să indice fără ambiguitate care sunt actele cu putere de lege și actele administrative prin intermediul cărora statul membru consideră că a îndeplinit diferitele obligații pe care i le impune directiva. În lipsa unor astfel de informații, Comisia nu este în măsură să verifice dacă statul membru a pus în aplicare cu adevărat și în întregime directiva. Simpla neîndeplinire a acestei obligații de către un stat membru, fie ca urmare a unei lipse totale a informării, fie ca urmare a unei informări insuficient de clare și de precise, poate justifica inițierea procedurii prevăzute la articolul 226 CE, având ca obiect constatarea acestei neîndepliniri a obligațiilor. Pe de altă parte, chiar dacă transpunerea unei directive poate fi realizată prin intermediul unor norme de drept intern aflate deja în vigoare, statele membre nu sunt în această ipoteză scutite de obligația formală de a informa Comisia cu privire la existența respectivelor norme pentru ca aceasta să poată fi în măsură să aprecieze conformitatea lor cu directiva.

   (a se vedea punctele 105-108)