Cauza C‑247/16

Heike Schottelius

împotriva

Falk Seifert

(cerere de decizie preliminară formulată de Landgericht Hannover)

„Trimitere preliminară – Protecția consumatorilor – Directiva 1999/44/CE – Vânzare de bunuri de consum și garanțiile conexe – Noțiunea «contract de vânzare» – Inaplicabilitatea acestei directive – Necompetența Curții”

Sumar – Hotărârea Curții (Camera a zecea) din 7 septembrie 2017

1. Întrebări preliminare–Competența Curții–Limite–Cerere de interpretare a unor dispoziții ale dreptului Uniunii vădit inaplicabile în litigiul principal–Inaplicabilitatea Directivei 1999/44 în cazul unui contract de antrepriză

   (art. 267 TFUE; Directiva 1999/44 a Parlamentului European și a Consiliului)

2. Protecția consumatorilor–Vânzare de bunuri de consum și garanțiile conexe–Directiva 1999/44–Domeniu de aplicare–Contract de vânzare–Noţiune

   [Directiva Parlamentului European și a Consiliului, art. 1 alin. (1) și (4) și art. 2 alin. (5)]

1.  A se vedea textul deciziei.

   (a se vedea punctele 23-25, 44 și 46)

2.  Or, deși textul Directivei 1999/44 nu aduce nicio definiție a termenilor „contract de vânzare”, acesta nu face nici vreo trimitere la legislațiile naționale în ceea ce privește semnificația care trebuie dată acestor termeni. Prin urmare, de aici rezultă că trebuie să se considere, în vederea aplicării directivei, că aceștia desemnează o noțiune autonomă de drept al Uniunii, care trebuie interpretată uniform pe teritoriul acesteia (a se vedea prin analogie Hotărârea din 18 octombrie 2011, Brüstle,C‑34/10, EU:C:2011:669, punctul 26).

   Astfel, reiese atât din dispozițiile Directivei 1999/44, cât și din contextul acesteia că noțiunea „vânzare” cuprinde doar anumite contracte susceptibile de a se încadra în alte calificări conform legislațiilor naționale, și anume cele de contracte de servicii sau de antrepriză.

   Astfel, pe de o parte, în conformitate cu articolul 1 alineatul (4) din această directivă, „[c]ontractele pentru furnizarea de bunuri de consum care urmează a fi fabricate sau produse sunt, de asemenea, considerate contracte de vânzare”. Prin urmare, contractul care are ca obiect vânzarea unui bun care trebuie mai întâi fabricat sau produs de vânzător intră în domeniul de aplicare al directivei menționate.

   Pe de altă parte, articolul 2 alineatul (5) din Directiva 1999/44 asimilează neconformitatea cauzată de instalarea incorectă a bunurilor de consum cu neconformitatea bunurilor, în cazul în care în special instalarea face parte din contractul de vânzare a bunurilor respective. Astfel, serviciul de instalare a unui bun, în cazul în care este legat de vânzare, intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

   Rezultă din constatările care precedă că, pe de o parte, Directiva 1999/44 nu se aplică exclusiv contractelor de vânzare stricto sensu, ci și anumitor categorii de contracte care implică o prestare de servicii care, în conformitate cu dreptul național aplicabil, pot primi calificarea de contracte de servicii sau de antrepriză, și anume contractele de furnizare de bunuri de consum care urmează a fi fabricate sau produse, precum și contractele care prevăd instalarea unor astfel de bunuri legată de vânzare.

   Pe de altă parte, pentru ca aceste categorii de contracte, care implică o prestare de servicii, să poată fi calificate drept „contracte de vânzare” în sensul acestei directive, prestarea serviciilor trebuie să fie doar accesorie vânzării.

   (a se vedea punctele 32 și 34-38)