Cauza C‑181/16

Sadikou Gnandi

împotriva

État belge

[cerere de decizie preliminară formulată de Conseil d’État (Belgia)]

„Trimitere preliminară – Spațiul de libertate, securitate și justiție – Returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală – Directiva 2008/115/CE – Articolul 3 punctul 2 – Noțiunea «ședere ilegală» – Articolul 6 – Adoptarea unei decizii de returnare înainte de soluționarea căii de atac împotriva respingerii cererii de protecție internațională de către autoritatea decizională – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Articolul 18, articolul 19 alineatul (2) și articolul 47 – Principiul nereturnării – Dreptul la o cale de atac efectivă – Permisiunea de a rămâne într‑un stat membru”

Sumar – Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 19 iunie 2018

1. Întrebări preliminare – Sesizarea Curții – Necesitatea unui litigiu pendinte în fața instanței de trimitere

   (art. 267 TFUE)

2. Întrebări preliminare – Competența Curții – Interpretarea dreptului național – Excludere

   (art. 267 TFUE)

3. Controale la frontiere, azil și imigrare – Politica privind imigrarea – Returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală – Directiva 2008/115 – Domeniu de aplicare personal – Solicitant de protecție internațională a cărui cerere a fost respinsă în primă instanță – Includere – Permisiune de a rămâne pe teritoriul statului membru în așteptarea soluționării căii de atac împotriva acestei respingeri – Lipsa incidenței

   [Directiva 2008/115 a Parlamentului European și a Consiliului, considerentul (9) și art. 6 alin. (4) și (6); Directiva 2005/85 a Consiliului, art. 7 alin. (1) și art. 39 alin. (3) lit. (a)]

4. Controale la frontiere, azil și imigrare – Politica privind imigrarea – Returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală – Directiva 2008/115 – Cale de atac împotriva unei decizii de returnare sau a unei decizii de îndepărtare – Dreptul la protecție jurisdicțională efectivă – Principiul nereturnării – Efect suspensiv de plin drept al acestei căi de atac în fața unei instanțe judecătorești

   [Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 18, art. 19 alin. (2) și art. 47; Directiva 2008/115 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 6]

5. Controale la frontiere, azil și imigrare – Politica privind imigrarea – Returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală – Directiva 2008/115 – Decizie de returnare luată împotriva unui resortisant al unei țări terțe din momentul respingerii cererii sale de protecție internațională și înainte de soluționarea căii de atac împotriva acestei respingeri – Admisibilitate – Condiții – Suspendarea procedurii de returnare în așteptarea soluționării căii de atac menționate – Solicitant care poate să beneficieze de drepturile care decurg din Directiva 2003/9 și să se prevaleze de schimbări ale circumstanțelor intervenite după adoptarea deciziei de returnare

   [Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 18, art. 19 alin. (2) și art. 47; Directiva 2008/115 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 5, art. 6 alin. (1), art. 7 și art. 15; Directiva 2005/85 a Consiliului; Directiva 2003/9 a Consiliului, art. 2 lit. (c) și art. 3 alin. (1)]

1.  A se vedea textul deciziei.

   (a se vedea punctul 31)

2.  A se vedea textul deciziei.

   (a se vedea punctul 34)

3.  Conform articolului 7 alineatul (1) din Directiva 2005/85, unui solicitant de protecție internațională i se permite să rămână în statul membru, numai în scopul procedurii, până la adoptarea unei hotărâri în conformitate cu procedurile în primă instanță prin care se respinge cererea de protecție internațională. Deși acest drept de a rămâne în statul membru nu constituie, potrivit modului expres de redactare a acestei dispoziții, un drept de a primi permis de ședere, reiese însă, în special din considerentul (9) al Directivei 2008/115, că respectivul drept de a rămâne pe teritoriu se opune faptului ca șederea unui solicitant de protecție internațională să fie calificată drept „ilegală”, în sensul acestei directive, în perioada cuprinsă între introducerea cererii de protecție internațională și adoptarea deciziei în primă instanță prin care se statuează cu privire la aceasta.

   Astfel cum decurge fără ambiguitate din modul de redactare a articolului 7 alineatul (1) din Directiva 2005/85, dreptul de a rămâne pe teritoriu prevăzut în această dispoziție ia sfârșit odată cu adoptarea unei hotărâri prin care se respinge cererea de protecție internațională de către autoritatea decizională în conformitate cu procedurile în primă instanță. În lipsa unui drept de ședere sau a unui permis de ședere acordat persoanei interesate pe alt temei juridic, în special în temeiul articolului 6 alineatul (4) din Directiva 2008/115, care să permită solicitantului căruia i s‑a respins cererea să îndeplinească condițiile de intrare, de ședere sau de reședință în statul membru în cauză, această decizie de respingere are drept consecință faptul că, din momentul adoptării sale, solicitantul respectiv nu mai îndeplinește aceste condiții, astfel încât șederea sa devine ilegală. Din momentul respectivei respingeri sau în mod cumulativ cu aceasta într‑un singur act administrativ, o decizie de returnare poate deci, în principiu, să fie adoptată împotriva unui astfel de resortisant.

   Desigur, articolul 39 alineatul (3) litera (a) din Directiva 2005/85 oferă statelor membre posibilitatea de a prevedea norme care să permită solicitanților de protecție internațională să rămână pe teritoriul acestora până la soluționarea unei căi de atac împotriva respingerii cererii de protecție internațională. Este de asemenea adevărat că, la punctele 47 și 49 din Hotărârea din 30 mai 2013, Arslan (C‑534/11, EU:C:2013:343), Curtea a statuat că permisiunea de a rămâne pe teritoriu în scopul exercitării efective a unei căi de atac împotriva respingerii cererii de protecție internațională se opune aplicării Directivei 2008/115 în cazul resortisantului unei țări terțe care a introdus această cerere până la soluționarea căii de atac împotriva respingerii acesteia. Nu se poate însă deduce din această hotărâre că o astfel de permisiune de a rămâne pe teritoriu ar interzice să se considere că, din momentul respingerii cererii de protecție internațională și sub rezerva existenței unui drept de ședere sau a unui permis de ședere precum cel menționat la punctul 41 din prezenta hotărâre, șederea persoanei interesate devine ilegală, în sensul Directivei 2008/115.

   (a se vedea punctele 40-44 și 59)

4.  Reiese din jurisprudența Curții că, în cazul în care un stat decide să returneze un solicitant de protecție internațională către o țară în care există motive serioase de a crede că ar fi supus unui risc real de tratamente contrare articolului 18 din cartă coroborat cu articolul 33 din Convenția de la Geneva sau articolului 19 alineatul (2) din cartă, dreptul la protecție jurisdicțională efectivă, prevăzut la articolul 47 din aceasta, impune ca solicitantul respectiv să dispună de o cale de atac suspensivă de plin drept împotriva executării măsurii care permite returnarea sa (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 decembrie 2014, Abdida, C‑562/13, EU:C:2014:2453, punctul 52, și Hotărârea din 17 decembrie 2015, Tall, C‑239/14, EU:C:2015:824, punctul 54).

   Desigur, Curtea a statuat deja că lipsa efectului suspensiv al unei căi de atac exercitate numai împotriva hotărârii de respingere a unei cereri de protecție internațională este, în principiu, conformă cu principiul nereturnării și cu articolul 47 din cartă, având în vedere că executarea unei astfel de decizii nu poate să conducă prin ea însăși la îndepărtarea respectivului resortisant al unei țări terțe (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 decembrie 2015, Tall, C‑239/14, EU:C:2015:824, punctul 56). În schimb, calea de atac introdusă împotriva unei decizii de returnare în sensul articolului 6 din Directiva 2008/115 trebuie, pentru a asigura, în privința respectivului resortisant al unei țări terțe, respectarea cerințelor care decurg din principiul nereturnării și din articolul 47 din cartă, să aibă un efect suspensiv de plin drept, având în vedere că această decizie îl poate expune pe acest resortisant unui risc real de a fi supus unor tratamente contrare articolului 18 din cartă coroborat cu articolul 33 din Convenția de la Geneva sau unor tratamente contrare articolului 19 alineatul (2) din cartă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 decembrie 2014, Abdida, C‑562/13, EU:C:2014:2453, punctele 52 și 53, precum și Hotărârea din 17 decembrie 2015, Tall, C‑239/14, EU:C:2015:824, punctele 57 și 58). Acest lucru este valabil, a fortiori, în ceea ce privește o eventuală decizie de îndepărtare în sensul articolului 8 alineatul (3) din această directivă.

   (a se vedea punctele 54-56)

5.  Directiva 2008/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind standardele și procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală, citită în coroborare cu Directiva 2005/85/CE a Consiliului din 1 decembrie 2005 privind standardele minime cu privire la procedurile din statele membre de acordare și retragere a statutului de refugiat și în lumina principiului nereturnării și a dreptului la o cale de atac efectivă, consacrate la articolul 18, la articolul 19 alineatul (2) și la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretată în sensul că nu se opune adoptării unei decizii de returnare în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Directiva 2008/115, împotriva unui resortisant al unei țări terțe care a formulat o cerere de protecție internațională, din momentul respingerii acestei cereri de către autoritatea decizională sau cumulativ cu aceasta într‑un singur act administrativ și, așadar, înainte de soluționarea căii de atac jurisdicționale împotriva acestei respingeri, cu condiția în special ca statul membru în cauză să garanteze ca efectele juridice ale deciziei de returnare să fie suspendate, în ansamblu, până la soluționarea acestei căi de atac, ca solicitantul respectiv să poată beneficia, în această perioadă, de drepturile care decurg din Directiva 2003/9/CE a Consiliului din 27 ianuarie 2003 de stabilire a standardelor minime pentru primirea solicitanților de azil în statele membre și ca acesta să se poată prevala de orice schimbare a circumstanțelor intervenită după adoptarea deciziei de returnare, care ar fi de natură să aibă un impact semnificativ asupra aprecierii situației persoanei în cauză în raport cu Directiva 2008/115, în special cu articolul 5 din aceasta, aspect a cărui verificare revine instanței naționale.

   În acest context, revine statelor membre atribuția să asigure deplina eficacitate a căii de atac împotriva deciziei prin care se respinge cererea de protecție internațională, cu respectarea principiului egalității armelor, ceea ce impune în special suspendarea tuturor efectelor deciziei de returnare în termenul stabilit pentru introducerea căii de atac și, în cazul în care se introduce o asemenea cale de atac, până la soluționarea acesteia. În această privință, nu este suficient ca statul membru în cauză să nu procedeze la o executare forțată a deciziei de returnare. Este necesar, dimpotrivă, ca efectele juridice ale acestei decizii să fie suspendate în ansamblu și deci în special ca termenul pentru plecarea voluntară prevăzut la articolul 7 din Directiva 2008/115 să nu înceapă să curgă atât timp cât persoanei în cauză i se permite să rămână pe teritoriu. În plus, în această perioadă, ea nu poate fi luată în custodie publică în scopul îndepărtării în aplicarea articolului 15 din această directivă.

   Pe de altă parte, până la soluționarea căii de atac împotriva respingerii cererii sale de protecție internațională în primă instanță de către autoritatea decizională, persoana în cauză trebuie, în principiu, să poată beneficia de drepturile care decurg din Directiva 2003/9. Astfel, articolul 3 alineatul (1) din această directivă condiționează aplicarea acesteia numai de existența unei autorizații de a rămâne pe teritoriu în calitate de solicitant și, prin urmare, nu exclude o asemenea aplicare în ipoteza în care persoana în cauză, deși dispune de o asemenea autorizație, se află în situație de ședere ilegală, în sensul Directivei 2008/115. În această privință, reiese din articolul 2 litera (c) din Directiva 2003/9 că persoana în cauză își păstrează statutul de solicitant de protecție internațională în sensul acestei directive atât timp cât nu s‑a pronunțat încă o hotărâre definitivă cu privire la cererea sa (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 septembrie 2012, Cimade și GISTI, C‑179/11, EU:C:2012:594, punctul 53).

   (a se vedea punctele 61-63 și 67 și dispozitivul)