Cauza C‑253/23

ASG Ausgleichsgesellschaft für die Sägeindustrie

împotriva

Land Nordrhein‑Westfalen

(cerere de decizie preliminară introdusă de Landgericht Dortmund)

Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 28 ianuarie 2025

„Trimitere preliminară – Concurență – Articolul 101 TFUE – Directiva 2014/104/UE – Acțiuni în despăgubire pentru încălcări ale dreptului concurenței – Articolul 2 punctul 4 – Noțiunea de «acțiune în despăgubire» – Articolul 3 alineatul (1) – Dreptul la despăgubiri integrale pentru prejudiciul suferit – Cesiunea creanțelor reprezentând despăgubiri către un prestator de servicii juridice – Drept național care se opune recunoașterii calității de a acționa a unui asemenea prestator în vederea recuperării grupate a acestor creanțe – Articolul 4 – Principiul efectivității – Articolul 47 primul paragraf din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Dreptul la protecție jurisdicțională efectivă”

1. Întrebările preliminare – Admisibilitate – Limite – Întrebări vădit lipsite de pertinență și întrebări ipotetice adresate într‑un context care exclude un răspuns util – Întrebări fără legătură cu obiectul litigiului principal – Inadmisibilitate

   [art. 267 TFUE; Regulamentul de procedură al Curții, art. 53 alin. (2)]

   (a se vedea punctele 38-48)

2. Întrebările preliminare – Admisibilitate – Necesitatea unei hotărâri preliminare și pertinența întrebărilor adresate – Apreciere de către instanța națională – Prezumția de pertinență a întrebărilor adresate

   (art. 267 TFUE)

   (a se vedea punctele 56-59)

3. Înțelegeri – Interzicere – Efect direct – Dreptul particularilor de a solicita repararea prejudiciului suferit – Modalități de exercitare – Aplicarea dreptului național – Condiții – Respectarea principiului efectivității dreptului Uniunii și a dreptului la protecție jurisdicțională efectivă – Reglementare națională care exclude recurgerea la acțiunea grupată în despăgubire – Admisibilitate – Condiții

   [Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 47; Directiva 2014/104 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 2 punctul 4, art. 3 alin. (1) și art. 4]

   (a se vedea punctele 60-75, 82-87 și 94 și dispozitiv)

4. Concurență – Normele Uniunii – Obligații ale statelor membre – Interdicția de a adopta sau de a menține în vigoare măsuri care pun în discuție efectul util al acestor norme – Obligații ale instanțelor naționale – Obligația de a interpreta reglementarea națională în conformitate cu dreptul Uniunii – Conținut – Interpretare contra legem a dreptului național – Excludere – Obligația de a lăsa neaplicată orice dispoziție națională contrară dreptului Uniunii

   [art. 101 TFUE; Directiva 2014/104 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 3 alin. (1)]

   (a se vedea punctele 88-94 și dispozitiv)

Rezumat

Sesizată cu titlu preliminar de Landgericht Dortmund (Tribunalul Regional din Dortmund, Germania, denumită în continuare „instanța de trimitere”), Curtea, reunită în Marea Cameră, se pronunță cu privire la măsura în care dreptul național poate exclude posibilitatea persoanelor care se consideră lezate de o încălcare a dreptului concurenței de a cesiona drepturile lor la reparație unui prestator de servicii juridice pentru ca acesta să exercite o acțiune grupată în despăgubire.

În 2009, autoritatea germană de concurență a adoptat o decizie referitoare la angajamentele care vizau în special landul Renania de Nord‑Westfalia și care privea o înțelegere privind prețurile în sectorul lemnului rotund.

Un ansamblu de fabrici de cherestea stabilite în Germania, în Belgia și în Luxemburg, întrucât au considerat că au suferit un prejudiciu ca urmare a înțelegerii în cauză, au cedat drepturile lor la despăgubiri unui prestator de servicii juridice, care a sesizat instanța de trimitere cu o acțiune grupată în despăgubire în nume propriu, dar pe seama lor. Cu toate acestea, în conformitate cu o interpretare jurisprudențială a reglementării germane aplicabile, o astfel de acțiune grupată nu este admisă în domeniul reparării prejudiciului cauzat de o presupusă încălcare a dreptului concurenței.

Cu toate acestea, instanța de trimitere consideră că acțiunea grupată în recuperare este singura cale legală prevăzută de dreptul german care ar permite să se asigure punerea în aplicare efectivă a dreptului la repararea prejudiciului în cauzele privind înțelegerile.

În acest context, instanța de trimitere adresează trei întrebări preliminare prin care solicită în esență să se stabilească dacă dreptul național poate exclude, în litigiile din domeniul dreptului concurenței, acțiunea grupată în recuperare atunci când lipsa unei căi legale echivalente ar face practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea unei acțiuni în despăgubire, în special pentru prejudicii cu valoare redusă privind un număr mare de persoane vătămate.

Aprecierea Curții

Într‑o primă etapă, Curtea declară inadmisibilă prima întrebare preliminară, care privește ipoteza în care persoanele care se consideră lezate printr‑o încălcare a dreptului concurenței ar dori să cedeze drepturile lor la despăgubire în scopul formulării unei acțiuni grupate în despăgubire consecutivă unei decizii definitive a unei autorități de concurență prin care se constată o astfel de încălcare (acțiunea denumită „follow‑on”).

Astfel, o decizie referitoare la angajamente precum cea adoptată în speță de autoritatea germană de concurență nu conține nicio constatare definitivă cu privire la o încălcare a articolelor 101 și 102 TFUE. În consecință, prima întrebare preliminară nu are în mod vădit nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal.

Curtea examinează în continuare dacă dreptul Uniunii se opune interpretării unei reglementări naționale care are ca efect împiedicarea persoanelor pretins lezate printr‑o încălcare a dreptului concurenței să cedeze drepturile lor la reparație unui prestator de servicii juridice pentru ca acesta să le valorifice, în mod grupat, în cadrul unei acțiuni în despăgubire „autonome”, cu alte cuvinte o acțiune în despăgubire care nu este urmarea unei decizii definitive și obligatorii, în special în ceea ce privește stabilirea faptelor, a unei autorități de concurență care constată o astfel de încălcare (acțiune denumită „stand‑alone”).

Aceasta începe prin a aminti că dreptul la repararea prejudiciului cauzat de o încălcare a dreptului concurenței a fost codificat la articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2014/104 ( 1 ), care prevede că statele membre se asigură că orice persoană prejudiciată este în măsură să solicite și să obțină repararea integrală a acestui prejudiciu. Potrivit considerentului (4) al acestei directive, acest drept la despăgubire impune fiecărui stat membru să dispună de norme de procedură care să garanteze exercitarea efectivă a aceluiași drept, cerință care decurge și din dreptul la protecție jurisdicțională efectivă consacrat la articolul 47 primul paragraf din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

În această privință, Directiva 2014/104 prevede anumite norme referitoare la acțiunile în despăgubire prin care se urmărește ca orice persoană care a suferit un prejudiciu cauzat de o încălcare a dreptului concurenței să își poată exercita efectiv dreptul la despăgubire integrală. În acest context, directiva menționată definește noțiunea de „acțiune în despăgubire” ca incluzând acțiunea formulată de o persoană fizică sau juridică ce i-a succedat în drepturi părții care a pretins a fi fost prejudiciată, inclusiv persoana care a achiziționat drepturile litigioase. Astfel, Directiva 2014/104 are în vedere posibilitatea ca o asemenea acțiune să fie introdusă de un terț căruia i‑a fost cedat dreptul părții pretins vătămate de a solicita despăgubiri.

Cu toate acestea, Curtea observă că Directiva 2014/104 nu cuprinde nicio obligație pentru ca statele membre să instituie un mecanism de acțiune grupată în recuperare, precum cel în discuție în litigiul principal, și nici nu reglementează condițiile de validitate a unei cesiuni de către persoana prejudiciată, în perspectiva unei astfel de acțiuni grupate, a dreptului său la repararea prejudiciului cauzat de o încălcare a dreptului concurenței. În consecință, atât instituirea unui astfel de mecanism, cât și condițiile de validitate a unei astfel de cesiuni intră sub incidența modalităților de exercitare a acestui drept la despăgubire, care nu sunt reglementate de Directiva 2014/104, ci țin de ordinea juridică internă a fiecărui stat membru, cu respectarea principiilor echivalenței și efectivității.

În speță, instanța de trimitere are îndoieli cu privire la conformitatea cu principiul efectivității, precum și cu dreptul la protecție jurisdicțională efectivă a unei interpretări jurisprudențiale a dreptului național care împiedică persoanele care se consideră lezate de o încălcare a dreptului concurenței să recurgă la acțiunea grupată în recuperare. În această privință, ea arată că o acțiune grupată este singura cale care permite acestor persoane să își valorifice în mod colectiv dreptul la despăgubiri, în timp ce o acțiune individuală nu le‑ar permite să exercite acest drept în mod efectiv, având în vedere caracterul său deosebit de complex, lung și costisitor.

Cu privire la acest aspect, Curtea subliniază că revine exclusiv instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă interpretarea sus‑menționată are ca efect să facă imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea dreptului la repararea prejudiciului care rezultă dintr‑o încălcare a dreptului concurenței. Instanța de trimitere trebuie totuși să țină seama de ansamblul elementelor pertinente aferente modalităților prevăzute de dreptul național pentru exercitarea respectivului drept la repararea prejudiciului.

Prin urmare, interpretarea dreptului german care exclude acțiunea grupată în recuperarea unui prejudiciu rezultat dintr‑o încălcare a dreptului concurenței nu ar fi contrară dreptului Uniunii decât dacă instanța de trimitere ar concluziona că, pe de o parte, celelalte mecanisme colective prevăzute de dreptul național nu ar permite invocarea în mod efectiv a dreptului la despăgubire al persoanelor prejudiciate și, pe de altă parte, condițiile de exercitare a unei acțiuni individuale prevăzute de dreptul național fac imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea acestui drept la repararea prejudiciului și aduc astfel atingere dreptului lor la protecție jurisdicțională efectivă.

Curtea precizează însă că costurile procedurale inerente unei acțiuni individuale în despăgubire nu permit, prin ele însele, să se concluzioneze că exercitarea dreptului la despăgubire ar deveni practic imposibilă sau excesiv de dificilă în cadrul unei astfel de acțiuni. Pentru a ajunge la această concluzie, instanța de trimitere ar trebui astfel să identifice elemente concrete ale dreptului național care împiedică exercitarea acestor acțiuni individuale.

Curtea adaugă că, dacă instanța de trimitere ar constata că acțiunea grupată în recuperare constituie, în cauza principală, singura cale procedurală care permite fabricilor de cherestea implicate să își valorifice în mod efectiv dreptul la reparație, o asemenea constatare nu ar aduce atingere aplicării dispozițiilor naționale care reglementează activitatea prestatorilor de servicii juridice, în special pentru a garanta calitatea acestor servicii, precum și caracterul obiectiv și proporțional al remunerațiilor unor astfel de prestatori și pentru a preveni conflictele de interese și comportamentele procedurale abuzive.

În ceea ce privește, în sfârșit, consecințele care trebuie deduse din eventuala constatare de către instanța de trimitere a unei neconformități a dispozițiilor naționale în cauză cu dreptul la protecție jurisdicțională efectivă, această instanță va trebui mai întâi să stabilească, luând în considerare ansamblul dreptului național și aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta, dacă este posibil să dea dispozițiilor relevante o interpretare conformă cu cerințele dreptului Uniunii, fără a efectua însă o interpretare contra legem a acestor dispoziții. Numai în cazul în care nu se dovedește posibilă nicio interpretare conformă, dispozițiile menționate ar trebui lăsate neaplicate de instanța de trimitere.

( 1 ) Directiva 2014/104/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 noiembrie 2014 privind anumite norme care guvernează acțiunile în despăgubire în temeiul dreptului intern în cazul încălcărilor dispozițiilor legislației în materie de concurență a statelor membre și a Uniunii Europene (JO 2014, L 349, p. 1).