Cauza C‑8/22

XXX

împotriva

Commissaire général aux réfugiés et aux apatrides

[cerere de decizie preliminară formulată de Conseil d’État (Consiliul de Stat, Belgia)]

Hotărârea Curții (Camera întâi) din 6 iulie 2023

„Trimitere preliminară – Directiva 2011/95/UE – Standarde referitoare la condițiile de acordare a statutului de refugiat sau a statutului conferit prin protecție subsidiară – Articolul 14 alineatul (4) litera (b) – Revocarea statutului de refugiat – Resortisant al unei țări terțe condamnat printr‑o hotărâre judecătorească definitivă pentru o infracțiune deosebit de gravă – Amenințare pentru societate – Control de proporționalitate”

1. Controale la frontiere, azil și imigrare – Politica privind azilul – Statut de refugiat sau statut conferit prin protecție subsidiară – Directiva 2011/95 – Revocarea, încetarea sau refuzul de reînnoire a statutului de refugiat – Amenințare pentru societatea statului membru gazdă – Amenințare dovedită prin simplul fapt al condamnării persoanei în cauză printr‑o hotărâre judecătorească definitivă pentru o infracțiune deosebit de gravă – Inadmisibilitate

   [Directiva 2011/95 a Parlamentului European și a Consiliului, considerentul (12) și art. 1, art. 12 alin. (2) lit. (b), art. 13, art. 14 alin. (4) lit. (a) și (b), art. 17 alin. (1) lit. (b) și (d) și art. 21 alin. (2) lit. (b)]

   (a se vedea punctele 30, 33 și 37-45 și dispozitiv 1)

2. Controale la frontiere, azil și imigrare – Politica privind azilul – Statut de refugiat sau statut conferit prin protecție subsidiară – Directiva 2011/95 – Condiții de aplicare – Amenințare pentru societatea statului membru gazdă – Amenințare care trebuie să aibă un caracter real, actual și suficient de grav – Obligația autorității competente de a efectua o evaluare a tuturor împrejurărilor proprii unui caz individual – Revocarea statutului de refugiat care trebuie să constituie o măsură proporțională cu amenințarea – Criterii de apreciere

   [art. 78 alin. (1) TFUE; Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 18; Directiva 2011/95 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 2 lit. (d), art. 12 alin. (2) lit. (b), art. 14 alin. (4) lit. (b) și alin. (6), art. 21 alin. (2), art. 23 alin. (4), art. 24 alin. (1) și art. 25, și Directiva 2013/32 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 45 alin. (3)]

   (a se vedea punctele 48, 50 și 52-71 și dispozitiv 2)

Rezumat

În cadrul cauzei Bundesamt für Fremdenwesen und Asyl (Refugiat care a săvârșit o infracțiune gravă) (C‑663/21), în decembrie 2015, lui AA i s‑a acordat statutul de refugiat în Austria. În perioada martie 2018-octombrie 2020, el a fost condamnat în mai multe rânduri la pedepse cu închisoarea și la plata unei amenzi pentru diverse infracțiuni care includ printre altele amenințarea gravă, distrugerea sau deteriorarea bunului altuia, deținerea ilegală de stupefiante, traficul de stupefiante, loviri și vătămări, precum și comportamentul agresiv față de un organ de control public.

Printr‑o decizie adoptată în septembrie 2019, autoritatea austriacă competentă i‑a retras lui AA statutul de refugiat, a adoptat o decizie de returnare însoțită de o interdicție de ședere în privința sa și a stabilit un termen pentru plecarea voluntară, declarând totodată că îndepărtarea sa nu era autorizată.

În urma unei căi de atac formulate de AA, printr‑o hotărâre adoptată în mai 2021, Bundesverwaltungsgericht (Tribunalul Administrativ Federal, Austria) a anulat decizia citată anterior din septembrie 2019. Această instanță a constatat că AA fusese condamnat printr‑o hotărâre judecătorească definitivă pentru săvârșirea unei infracțiuni deosebit de grave și că reprezenta o amenințare pentru societate. Cu toate acestea, ea a apreciat că trebuiau evaluate comparativ interesele statului membru gazdă și cele ale persoanei interesate de a beneficia de protecție internațională, ținând seama de măsurile la care ar fi expusă în cazul revocării acestei protecții. Or, dat fiind că AA ar fi expus, în cazul returnării în țara sa de origine, riscului de tortură sau de pedeapsă cu moartea, instanța menționată a considerat că interesele sale prevalează față de cele ale Austriei. Autoritatea austriacă competentă a formulat recurs împotriva acestei hotărâri la Verwaltungsgerichtshof (Curtea Administrativă, Austria).

În cadrul cauzei Commissaire général aux réfugiés et aux apatrides (Refugiat care a săvârșit o infracțiune gravă) (C‑8/22), în februarie 2007, lui XXX i s‑a acordat statutul de refugiat în Belgia. Printr‑o hotărâre pronunțată în decembrie 2010, el a fost condamnat la o pedeapsă de 25 ani de închisoare, printre altele pentru tâlhărie având ca obiect mai multe bunuri mobile și pentru un omor, în scopul de a facilita acest furt sau de a‑și asigura impunitatea pentru acesta.

Printr‑o decizie adoptată în mai 2016, autoritatea belgiană competentă i‑a retras statutul de refugiat. XXX a introdus o cale de atac împotriva acestei decizii la Conseil du contentieux des étrangers (Consiliul Contenciosului privind Străinii, Belgia), care, printr‑o hotărâre pronunțată în august 2019, a respins‑o. Această instanță a apreciat că pericolul pe care îl reprezintă XXX pentru societate decurge din condamnarea sa pentru o infracțiune deosebit de gravă, astfel încât nu ar fi revenit autorității menționate sarcina de a demonstra că acesta constituie un pericol real, actual și suficient de grav pentru societate. Dimpotrivă, ar fi revenit acestuia din urmă sarcina de a dovedi că nu mai constituie, în pofida acestei condamnări, un astfel de pericol. XXX a atacat cu recurs această hotărâre la Conseil d’État (Consiliul de Stat, Belgia).

În cadrul cauzei Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Infracțiune deosebit de gravă) (C‑402/22), în iulie 2018, M.A. a introdus o cerere de protecție internațională în Țările de Jos. Autoritatea neerlandeză competentă a respins această cerere în iunie 2020, pentru motivul că solicitantul fusese condamnat, în anul 2018, la o pedeapsă cu închisoarea de 24 de luni pentru săvârșirea, în decursul aceleiași seri, a trei agresiuni sexuale, a unei tentative de agresiune sexuală și a unui furt al unui telefon mobil.

În urma unei acțiuni introduse de M.A., decizia din iunie 2020 a fost anulată de o instanță de prim grad de jurisdicție pentru insuficiența motivării. Autoritatea neerlandeză competentă a declarat apel împotriva acestei hotărâri la Raad van State (Consiliul de Stat, Țările de Jos). Aceasta susține, pe de o parte, că faptele reproșate lui M.A. trebuie considerate o faptă unică ce constituie o infracțiune deosebit de gravă și, pe de altă parte, că condamnarea pentru o infracțiune deosebit de gravă demonstrează, în principiu, că M.A. reprezintă o amenințare pentru societate.

În aceste trei cauze, instanțele de trimitere solicită Curții în esență să se pronunțe cu privire la condițiile cărora le este supusă revocarea statutului de refugiat în temeiul articolului 14 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2011/95 ( 1 ), precum și cu privire la evaluarea comparativă, în acest context, a intereselor statului membru gazdă și a celor ale persoanei interesate de a beneficia de protecție internațională.

Prin aceste trei hotărâri pronunțate în aceeași zi, Curtea răspunde la aceste întrebări, precizând, pe de o parte, noțiunile de „infracțiune deosebit de gravă” și de „amenințare pentru societate”, precum și, pe de altă parte, întinderea controlului de proporționalitate care trebuie efectuat în acest cadru. Curtea explică de asemenea relația dintre revocarea statutului de refugiat și adoptarea deciziei de returnare.

Aprecierea Curții

Curtea constată, mai întâi, că aplicarea articolului 14 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2011/95 este subordonată îndeplinirii a două condiții distincte, și anume, pe de o parte, ca respectivul resortisant al unei țări terțe să fi fost condamnat printr‑o hotărâre judecătorească definitivă pentru o infracțiune deosebit de gravă și, pe de altă parte, să se fi stabilit că acest resortisant al unei țări terțe constituie o amenințare pentru societatea statului membru în care se află. Prin urmare, nu se poate considera că împrejurarea că prima dintre aceste două condiții este îndeplinită este suficientă pentru a dovedi că și cea de a doua ar fi îndeplinită. O asemenea interpretare a dispoziției menționate reiese din modul său de redactare, precum și din compararea acestuia cu cel al articolului 12 alineatul (2) litera (b) ( 2 ) și al articolului 17 alineatul (1) din Directiva 2011/95 ( 3 ).

În ceea ce privește prima dintre aceste condiții, în lipsa unei trimiteri exprese la dreptul statelor membre pentru a stabili sensul și domeniul său de aplicare, noțiunea de „infracțiune deosebit de gravă” trebuie, în mod normal, să primească în întreaga Uniune o interpretare autonomă și uniformă. Pe de o parte, conform sensului său obișnuit, termenul „infracțiune” caracterizează, în acest cadru, un act sau o omisiune care constituie o încălcare gravă a ordinii juridice a societății în cauză și care este, ca urmare a acestui fapt, sancționată penal ca atare în cadrul acestei societăți. Pe de altă parte, expresia „deosebit de gravă”, în măsura în care adaugă două calificări la această noțiune de „infracțiune”, face trimitere la o infracțiune de o gravitate excepțională.

În ceea ce privește contextul în care este utilizat termenul „infracțiune deosebit de gravă”, pe de o parte, trebuie să se țină seama de jurisprudența Curții referitoare la articolul 12 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2011/95, care se referă la o „infracțiune gravă de drept comun”, și la articolul 17 alineatul (1) litera (b) din această directivă, care vizează o „infracțiune gravă”, dat fiind că aceste articole au de asemenea ca obiect privarea de protecție internațională a unui resortisant al unei țări terțe care a comis o infracțiune ce prezintă un anumit nivel de gravitate. Pe de altă parte, din compararea articolelor 12, 14, 17 și 21 din Directiva 2011/95 reiese că legiuitorul Uniunii a impus cerințe diferite în ceea ce privește nivelul de gravitate a infracțiunilor care pot fi invocate pentru a justifica aplicarea unei cauze de excludere sau de revocare a protecției internaționale ori returnarea unui refugiat. Astfel, articolul 17 alineatul (3) din Directiva 2011/95 menționează săvârșirea uneia sau mai multor „infracțiuni”, iar articolul 12 alineatul (2) litera (b) și articolul 17 alineatul (1) litera (b) din această directivă se referă la săvârșirea unei „infracțiuni grave”. Rezultă că utilizarea, la articolul 14 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2011/95, a expresiei „infracțiune deosebit de gravă” pune în evidență alegerea legiuitorului Uniunii de a supune aplicarea acestei dispoziții îndeplinirii printre altele a unei condiții deosebit de riguroase, referitoare la existența unei condamnări definitive pentru o infracțiune de o gravitate excepțională, superioară celei a infracțiunilor care pot justifica aplicarea dispozițiilor citate anterior ale acestei directive.

În ceea ce privește aprecierea nivelului de gravitate a unei infracțiuni în raport cu articolul 14 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2011/95, aceasta trebuie, desigur, să fie efectuată pe baza unui standard și a unor criterii comune. Cu toate acestea, în măsura în care dreptul penal al statelor membre nu face obiectul unor măsuri generale de armonizare, ea trebuie să fie efectuată ținând seama de alegerile făcute, în cadrul sistemului penal al statului membru în cauză, cu privire la identificarea infracțiunilor care prezintă, având în vedere trăsăturile lor specifice, o gravitate excepțională, în măsura în care aduc cel mai mult atingere ordinii juridice a societății.

În orice caz, dat fiind că această dispoziție vizează o condamnare definitivă pentru „o infracțiune deosebit de gravă” la singular, nivelul de gravitate a unei infracțiuni nu poate fi atins printr‑un cumul de infracțiuni distincte dintre care niciuna nu constituie, ca atare, o infracțiune deosebit de gravă.

În sfârșit, pentru a aprecia nivelul de gravitate a unei astfel de infracțiuni, trebuie evaluate toate împrejurările specifice cauzei în discuție. Au în această privință o relevanță semnificativă în special motivele deciziei de condamnare, natura, precum și cuantumul pedepsei aplicabile și al pedepsei pronunțate, natura infracțiunii comise, toate împrejurările care însoțesc comiterea acestei infracțiuni, caracterul intenționat sau neintenționat al acestei infracțiuni, precum și natura și amploarea prejudiciilor pe care le‑a cauzat.

În ceea ce privește a doua condiție, referitoare la dovedirea faptului că un resortisant al unei țări terțe reprezintă o amenințare pentru societatea statului membru gazdă, Curtea constată, în primul rând, că o măsură prevăzută la articolul 14 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2011/95 nu poate fi adoptată decât atunci când resortisantul în cauză al unei țări terțe reprezintă o amenințare reală, actuală și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății acestui stat membru. În această privință, Curtea precizează printre altele că reiese din înșiși termenii acestei dispoziții că ea nu se aplică decât atunci când resortisantul respectiv „reprezintă” o amenințare pentru societate, ceea ce tinde să indice că această amenințare trebuie să fie reală și actuală. Prin urmare, cu cât o decizie în temeiul acestei dispoziții este luată într‑o perioadă îndepărtată de condamnarea definitivă pentru o infracțiune deosebit de gravă, cu atât mai mult revine autorității competente sarcina de a lua în considerare printre altele evoluțiile ulterioare săvârșirii unei astfel de infracțiuni, pentru a stabili dacă există o amenințare reală și suficient de gravă în ziua în care trebuie să se pronunțe cu privire la eventuala revocare a statutului de refugiat. Curtea se întemeiază de asemenea, în această privință, pe faptul că rezultă dintr‑o comparație între diferite dispoziții ale Directivei 2011/95 și articolul 14 alineatul (4) litera (b) din aceasta că aplicarea acestei din urmă dispoziții este subordonată unor condiții riguroase.

În al doilea rând, în ceea ce privește rolul autorității competente și, respectiv, al resortisantului în cauză al unei țări terțe în cadrul aprecierii existenței amenințării, revine autorității competente, cu ocazia aplicării articolului 14 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2011/95, sarcina de a efectua, pentru fiecare caz individual, o evaluare a tuturor circumstanțelor proprii acestui caz. În acest context, această autoritate trebuie să dispună de toate informațiile relevante și să efectueze propria evaluare a acestor circumstanțe pentru a stabili sensul deciziei sale, precum și pentru a o motiva în mod complet.

În ultimul rând, posibilitatea statului membru de a adopta măsura prevăzută la articolul 14 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2011/95 trebuie exercitată cu respectarea printre altele a principiului proporționalității, care implică o evaluare comparativă între, pe de o parte, amenințarea pe care o reprezintă resortisantul în cauză al unei țări terțe pentru societatea statului membru în care se află și, pe de altă parte, drepturile care trebuie garantate persoanelor care îndeplinesc condițiile materiale prevăzute la articolul 2 litera (d) din directiva menționată. În cadrul acestei evaluări, autoritatea competentă trebuie să țină seama și de drepturile fundamentale garantate de dreptul Uniunii și în special să verifice posibilitatea de a adopta alte măsuri care să afecteze mai puțin drepturile garantate refugiaților și drepturile fundamentale care ar fi la fel de eficiente pentru a asigura protecția societății statului membru gazdă.

Cu toate acestea, atunci când adoptă o astfel de măsură, autoritatea menționată nu este obligată, în plus, să verifice dacă interesul public legat de returnarea resortisantului unei țări terțe în țara sa de origine prevalează asupra interesului aceluiași resortisant pentru menținerea protecției internaționale, având în vedere întinderea și natura măsurilor la care ar fi expus în caz de returnare în țara sa de origine. Astfel, consecințele, pentru resortisantul în cauză al unei țări terțe sau pentru societatea statului membru în care se află acest resortisant al unei țări terțe, ale unei eventuale returnări a acestuia în țara sa de origine nu au vocația de a fi luate în considerare la adoptarea deciziei de revocare a statutului de refugiat, ci, dacă este cazul, atunci când autoritatea competentă intenționează să adopte o decizie de returnare în privința resortisantului menționat al unei țări terțe.

În această chestiune, Curtea arată că articolul 14 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2011/95 corespunde în parte cauzelor de excludere care figurează la articolul 33 din Convenția de la Geneva ( 4 ). Cu toate acestea, în măsura în care prima din aceste dispoziții prevede, în ipotezele menționate acolo, posibilitatea statelor membre de a revoca „statutul de refugiat”, în timp ce a doua permite returnarea unui refugiat care se află în una dintre aceste ipoteze către o țară în care viața sau libertatea sa ar fi amenințate, dreptul Uniunii prevede o protecție internațională a refugiaților în cauză mai extinsă decât cea asigurată de Convenția de la Geneva. În consecință, în conformitate cu dreptul Uniunii, autoritatea competentă poate avea dreptul să revoce, în temeiul articolului 14 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2011/95, statutul de refugiat acordat unui resortisant al unei țări terțe, fără a fi însă neapărat autorizată să îl îndepărteze pe acesta către țara sa de origine. În plus, pe plan procedural, o asemenea îndepărtare ar presupune adoptarea unei decizii de returnare, cu respectarea garanțiilor materiale și procedurale prevăzute de Directiva 2008/115 ( 5 ), care prevede printre altele, la articolul 5, că statele membre sunt obligate, atunci când pun în aplicare această directivă, să respecte principiul nereturnării. Prin urmare, revocarea statutului de refugiat, în temeiul articolului 14 alineatul (4) din Directiva 2011/95, nu poate fi privită ca implicând o luare de poziție cu privire la aspectul distinct dacă această persoană poate fi îndepărtată către țara sa de origine. În acest context, Curtea mai precizează că articolul 5 din Directiva 2008/115 se opune adoptării unei decizii de returnare în privința unui resortisant al unei țări terțe atunci când se stabilește că îndepărtarea sa către țara de destinație preconizată este, în temeiul principiului nereturnării, exclusă pentru o perioadă nedeterminată.

( 1 ) Directiva 2011/95/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind standardele referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de protecție internațională, la un statut uniform pentru refugiați sau pentru persoanele eligibile pentru obținerea de protecție subsidiară și la conținutul protecției acordate (JO 2011, L 337, p. 9). Articolul 14 alineatul (4) litera (b) din această directivă prevede că „[s]tatele membre pot revoca statutul acordat unui refugiat de către o autoritate guvernamentală, administrativă, judiciară sau cvasijudiciară, pot dispune încetarea sau pot refuza reînnoirea acestuia în cazul în care, […] ca urmare a faptului că a fost condamnat printr‑o hotărâre judecătorească definitivă pentru o infracțiune deosebit de gravă, reprezintă o amenințare pentru societatea respectivului stat membru”.

( 2 ) Articolul 12 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2011/95 prevede în mod expres că un resortisant al unei țări terțe trebuie exclus de la recunoașterea statutului de refugiat atunci când a comis o infracțiune gravă de drept comun în afara țării de refugiere înainte de a fi admis ca refugiat, fără a impune nicidecum ca acesta să reprezinte o amenințare pentru societatea statului membru în care se află.

( 3 ) Articolul 17 alineatul (1) din Directiva 2011/95, referitor la acordarea protecției subsidiare, care poate oferi o protecție mai limitată decât statutul de refugiat, se referă, la litera (b), la comiterea unei infracțiuni grave de drept comun și, la litera (d), la existența unui pericol pentru societate, aceste elemente fiind prezentate în mod expres drept condiții alternative care implică fiecare, privită separat, excluderea de la beneficiul protecției subsidiare.

( 4 ) Articolul 33 din Convenția privind statutul refugiaților, semnată la Geneva la 28 iulie 1951 [Culegerea de tratate a Organizației Națiunilor Unite, vol. 1189, p. 150, nr. 2545 (1954)], intrată în vigoare la 22 aprilie 1954, completată prin Protocolul privind statutul refugiaților, încheiat la New York la 31 ianuarie 1967 (denumită în continuare „Convenția de la Geneva”), prevede: „1. Niciun stat contractant nu va expulza sau returna în niciun fel un refugiat peste frontierele teritoriilor unde viața sau libertatea sa ar fi amenințate pe motiv de rasă, religie, naționalitate, apartenența la un anumit grup social sau opinii politice. 2. Beneficiul prezentei dispoziții nu va putea totuși fi invocat de către un refugiat față de care ar exista motive serioase de a fi considerat ca un pericol pentru securitatea țării unde se găsește sau care, fiind condamnat definitiv pentru o crimă sau un delict deosebit de grav, constituie o amenințare pentru comunitatea țării respective.”

( 5 ) Directiva 2008/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind standardele și procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală (JO 2008, L 348, p. 98).