Cauza C-300/11

ZZ

împotriva

Secretary of State for the Home Department

[cerere de decizie preliminară formulată de Court of Appeal (England & Wales) (Civil Division)]

„Libera circulație a persoanelor — Directiva 2004/38/CE — Decizie prin care unui cetățean al Uniunii Europene i se interzice accesul pe teritoriul unui stat membru din motive de siguranță publică — Articolul 30 alineatul (2) din directiva menționată — Obligație de a informa cetățeanul în cauză cu privire la motivarea acestei decizii — Divulgare contrară intereselor siguranței statului — Dreptul fundamental la o protecție jurisdicțională efectivă”

Sumar – Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 4 iunie 2013

1. Întrebări preliminare – Competența Curții – Limite – Întrebare referitoare la securitatea națională – Inexistența unei rezerve generale care să excludă măsurile luate în temeiul siguranței publice – Admisibilitate

   [art. 267 TFUE; art. 4 alin. (2) TUE]

2. Cetățenia Uniunii – Dreptul de liberă circulație și de liberă ședere pe teritoriul statelor membre – Directiva 2004/38 – Restrângerea dreptului de intrare și a dreptului de ședere pentru motive de ordine publică sau de siguranță publică – Motivare a unei decizii prin care se refuză intrarea într-un stat membru – Necomunicare în mod precis și complet către persoana interesată a motivelor care țin de siguranța statului – Admisibilitate – Condiție – Evaluare comparativă a cerințelor legate de siguranța statului și a celor privind dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă

   [Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 47; Directiva 2004/38 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 30 alin. (2), art. 27 și art. 31]

1.  Deși, în conformitate, printre altele, cu articolul 4 alineatul (2) TUE, securitatea națională rămâne responsabilitatea exclusivă a fiecărui stat membru și, prin urmare, adoptarea măsurilor apte să asigure siguranța lor internă și externă este de competența statelor membre, simplul fapt că o decizie luată de o autoritate competentă națională privește siguranța statului nu poate determina inaplicabilitatea dreptului Uniunii.

   (a se vedea punctul 38)

2.  Articolul 30 alineatul (2) și articolul 31 din Directiva 2004/38 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora trebuie interpretate, în lumina articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în sensul că impun ca instanța națională competentă să se asigure că nedivulgarea în mod precis și complet de către autoritatea națională competentă către persoana interesată a motivelor pe care se bazează o decizie adoptată în temeiul articolului 27 din această directivă, precum și a elementelor de probă aferente acestora este limitată la strictul necesar și că îi este comunicată persoanei interesate, în orice caz, esența respectivelor motive într-un mod care să țină seama corespunzător de confidențialitatea necesară a elementelor de probă.

   Revine autorității naționale competente sarcina de a dovedi, în conformitate cu normele procedurale naționale, că siguranța statului ar fi efectiv compromisă de o comunicare precisă și completă către persoana interesată a motivelor care constituie temeiul unei decizii adoptate potrivit articolului 27 din Directiva 2004/38, precum și a elementelor de probă aferente acestora. Rezultă că nu există o prezumție în favoarea existenței și a temeiniciei motivelor invocate de o autoritate națională. Instanța națională competentă trebuie în continuare să efectueze o examinare independentă a tuturor elementelor de drept și de fapt invocate de autoritatea națională competentă și trebuie să aprecieze, în conformitate cu normele procedurale naționale, dacă siguranța statului se opune unei astfel de comunicări.

   Dacă se dovedește că siguranța statului se opune efectiv comunicării către persoana interesată a respectivelor motive, controlul jurisdicțional al legalității unei decizii adoptate în temeiul articolului 27 din Directiva 2004/38, astfel cum este prevăzut la articolul 31 alineatul (1) din aceasta, trebuie efectuat în cadrul unei proceduri care ține seama în mod adecvat atât de cerințele care țin de siguranța statului, cât și de cele ale dreptului la o protecție jurisdicțională efectivă, limitând în același timp eventualele ingerințe în exercitarea acestui drept la strictul necesar.

   În această privință, ținând seama de necesitatea de a respecta articolul 47 din cartă, procedura menționată trebuie să garanteze, în cea mai mare măsură posibilă, respectarea principiului contradictorialității, pentru a permite persoanei interesate să conteste motivele pe care se întemeiază decizia în cauză, precum și să prezinte observații cu privire la elementele de probă aferente acesteia și, prin urmare, să își prezinte în mod util argumentele în apărare. În special, este important să îi fie comunicată persoanei interesate, în orice caz, esența motivelor pe care se întemeiază o decizie de refuz al intrării adoptată în temeiul articolului 27 din Directiva 2004/38, protecția necesară a siguranței statului neputând avea ca efect lipsirea persoanei interesate de dreptul său de a fi ascultată și, prin urmare, anularea caracterului efectiv al dreptului său, prevăzut la articolul 31 din această directivă, de a exercita căile de atac.

   Această ponderare a dreptului la o protecție jurisdicțională efectivă și a interesului privind protecția siguranței statului în cauză nu este însă aplicabilă în același mod în ceea ce privește elementele de probă care stau la baza motivelor prezentate în fața instanței naționale competente. Astfel, în anumite cazuri, divulgarea acestor elemente de probă poate compromite în mod direct și specific siguranța statului prin aceea că poate, de exemplu, să pună în pericol viața, sănătatea sau libertatea unor persoane sau să dezvăluie metodele de investigare utilizate în mod specific de autoritățile naționale cu atribuții în domeniul siguranței și, astfel, să afecteze serios sau chiar să împiedice îndeplinirea în viitor a sarcinilor acestor autorități.

   În aceste condiții, revine instanței naționale competente obligația, pe de o parte, de a se asigura că esența motivelor care constituie temeiul deciziei în cauză este comunicată persoanei interesate într-un mod care să țină seama corespunzător de confidențialitatea necesară a elementelor de probă și, pe de altă parte, de a stabili, potrivit dreptului național, care sunt consecințele unei eventuale încălcări a respectivei obligații.

   (a se vedea punctele 61, 62, 64-66, 68 și 69 și dispozitivul)