Cauza C-42/11

João Pedro Lopes Da Silva Jorge

(cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de cour d’appel d’Amiens)

„Cooperare polițienească și judiciară în materie penală — Decizia-cadru 2002/584/JAI — Mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre — Articolul 4 punctul 6 — Motiv de neexecutare facultativă a mandatului european de arestare — Transpunere în dreptul intern — Persoană arestată, resortisant al statului membru emitent — Mandat european de arestare emis în scopul executării unei pedepse privative de libertate — Legislație a unui stat membru care rezervă facultatea neexecutării mandatului european de arestare cazului persoanelor căutate care au cetățenia statului respectiv”

Sumar — Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 5 septembrie 2012

1. Cooperare judiciară în materie penală – Decizia-cadru privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre – Motive de neexecutare facultativă a mandatului european de arestare – Neexecutare limitată doar la resortisanții naționali, cu excluderea absolută și automată a resortisanților altor state membre – Inadmisibilitate

   (art. 18 TFUE; Decizia-cadru 2002/584 a Consiliului, art. 4 pct. 6)

2. Cooperare judiciară în materie penală – Decizia-cadru privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre – Executarea de către statele membre – Obligația de interpretare conformă a dreptului național

   [art. 34 alin. (2) lit. (b) UE; Decizia-cadru 2002/584 a Consiliului]

1.  Articolul 4 punctul 6 din Decizia-cadru 2002/584 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre și articolul 18 TFUE trebuie interpretate în sensul că, deși un stat membru poate, în cadrul transpunerii articolului 4 punctul 6, să decidă să limiteze situațiile în care autoritatea judiciară națională de executare poate refuza să predea o persoană care se încadrează în domeniul de aplicare al acestei dispoziții, acesta nu poate exclude în mod absolut și automat din acest domeniu de aplicare resortisanții altor state membre care rămân sau sunt rezidenți pe teritoriul său, indiferent de legăturile pe care le au cu acesta din urmă.

   Nu rezultă că statul membru de executare trebuie în mod necesar să refuze executarea mandatului european de arestare emis împotriva unei persoane care este rezidentă sau care rămâne în acest stat. Cu toate acestea, în măsura în care o asemenea persoană prezintă un grad de integrare în societatea statului membru respectiv comparabil cu cel al unui resortisant național, autoritatea judiciară de executare trebuie să poată aprecia dacă există un interes legitim care să justifice ca pedeapsa aplicată în statul membru emitent să fie executată pe teritoriul statului membru de executare.

   (a se vedea punctele 51 și 59 și dispozitivul)

2.  Instanța de trimitere, luând în considerare ansamblul dreptului intern și făcând aplicarea metodelor de interpretare recunoscute de acesta, trebuie să interpreteze dreptul național, în cea mai mare măsură cu putință, în lumina textului și a finalității Deciziei-cadru 2002/584 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre, pentru a garanta deplina efectivitate a acestei decizii cadru și pentru a ajunge la o soluție conformă cu finalitatea urmărită de aceasta.

   Deși deciziile-cadru nu pot, în temeiul articolului 34 alineatul (2) litera (b) UE, să aibă efect direct, caracterul lor obligatoriu determină totuși în privința autorităților naționale, în special a instanțelor naționale, o obligație de interpretare conformă a dreptului național. Instanța de trimitere trebuie, în acest scop, să ia în considerare nu numai dispozițiile prin care este transpusă Decizia-cadru 2002/584, ci și principiile și dispozițiile din ordinea juridică internă care guvernează consecințele pe care instanța le poate deduce dintr-o discriminare interzisă de dreptul național, în special pe cele care permit acestei instanțe să atenueze o astfel de discriminare până la adoptarea de către legiuitor a dispozițiilor necesare pentru eliminarea acesteia.

   (a se vedea punctele 53, 57 și 60 și dispozitivul)

Cauza C-42/11

João Pedro Lopes Da Silva Jorge

(cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de cour d’appel d’Amiens)

„Cooperare polițienească și judiciară în materie penală — Decizia-cadru 2002/584/JAI — Mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre — Articolul 4 punctul 6 — Motiv de neexecutare facultativă a mandatului european de arestare — Transpunere în dreptul intern — Persoană arestată, resortisant al statului membru emitent — Mandat european de arestare emis în scopul executării unei pedepse privative de libertate — Legislație a unui stat membru care rezervă facultatea neexecutării mandatului european de arestare cazului persoanelor căutate care au cetățenia statului respectiv”

Sumar — Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 5 septembrie 2012

1. Cooperare judiciară în materie penală — Decizia-cadru privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre — Motive de neexecutare facultativă a mandatului european de arestare — Neexecutare limitată doar la resortisanții naționali, cu excluderea absolută și automată a resortisanților altor state membre — Inadmisibilitate

   (art. 18 TFUE; Decizia-cadru 2002/584 a Consiliului, art. 4 pct. 6)

2. Cooperare judiciară în materie penală — Decizia-cadru privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre — Executarea de către statele membre — Obligația de interpretare conformă a dreptului național

   [art. 34 alin. (2) lit. (b) UE; Decizia-cadru 2002/584 a Consiliului]

1.  Articolul 4 punctul 6 din Decizia-cadru 2002/584 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre și articolul 18 TFUE trebuie interpretate în sensul că, deși un stat membru poate, în cadrul transpunerii articolului 4 punctul 6, să decidă să limiteze situațiile în care autoritatea judiciară națională de executare poate refuza să predea o persoană care se încadrează în domeniul de aplicare al acestei dispoziții, acesta nu poate exclude în mod absolut și automat din acest domeniu de aplicare resortisanții altor state membre care rămân sau sunt rezidenți pe teritoriul său, indiferent de legăturile pe care le au cu acesta din urmă.

   Nu rezultă că statul membru de executare trebuie în mod necesar să refuze executarea mandatului european de arestare emis împotriva unei persoane care este rezidentă sau care rămâne în acest stat. Cu toate acestea, în măsura în care o asemenea persoană prezintă un grad de integrare în societatea statului membru respectiv comparabil cu cel al unui resortisant național, autoritatea judiciară de executare trebuie să poată aprecia dacă există un interes legitim care să justifice ca pedeapsa aplicată în statul membru emitent să fie executată pe teritoriul statului membru de executare.

   (a se vedea punctele 51 și 59 și dispozitivul)

2.  Instanța de trimitere, luând în considerare ansamblul dreptului intern și făcând aplicarea metodelor de interpretare recunoscute de acesta, trebuie să interpreteze dreptul național, în cea mai mare măsură cu putință, în lumina textului și a finalității Deciziei-cadru 2002/584 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre, pentru a garanta deplina efectivitate a acestei decizii cadru și pentru a ajunge la o soluție conformă cu finalitatea urmărită de aceasta.

   Deși deciziile-cadru nu pot, în temeiul articolului 34 alineatul (2) litera (b) UE, să aibă efect direct, caracterul lor obligatoriu determină totuși în privința autorităților naționale, în special a instanțelor naționale, o obligație de interpretare conformă a dreptului național. Instanța de trimitere trebuie, în acest scop, să ia în considerare nu numai dispozițiile prin care este transpusă Decizia-cadru 2002/584, ci și principiile și dispozițiile din ordinea juridică internă care guvernează consecințele pe care instanța le poate deduce dintr-o discriminare interzisă de dreptul național, în special pe cele care permit acestei instanțe să atenueze o astfel de discriminare până la adoptarea de către legiuitor a dispozițiilor necesare pentru eliminarea acesteia.

   (a se vedea punctele 53, 57 și 60 și dispozitivul)