18.5.2010

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 128/41

---

Avizul Comitetului Economic şi Social European privind dimensiunea externă a Strategiei de la Lisabona reînnoite

(aviz din proprie iniţiativă)

(2010/C 128/08)

Raportor general: Luca dl JAHIER

La 26 februarie 2009, în conformitate cu articolul 29 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, Comitetul Economic şi Social European a hotărât să elaboreze un aviz din proprie iniţiativă cu privire la

Dimensiunea externă a Strategiei de la Lisabona reînnoite.

Biroul a însărcinat Secţiunea pentru uniunea economică şi monetară şi coeziune economică şi socială (Observatorul Strategiei de la Lisabona) cu pregătirea lucrărilor Comitetului pe această temă.

Având în vedere caracterul urgent al lucrărilor, Comitetul Economic şi Social European l-a numit pe dl JAHIER raportor general în cadrul celei de-a 457-a sesiuni plenare din 4 şi 5 noiembrie 2009 şi a adoptat prezentul aviz cu 177 de voturi pentru, 1 vot împotrivă şi 7 abţineri.

1.   Concluzii şi recomandări

1.1.   Agenda de la Lisabona pentru creştere economică şi locuri de muncă face obiectul unei importante revizuiri pentru următorul deceniu, care include şi o reflecţie asupra dimensiunii sale externe.

1.2.   Europa prosperă mai ales datorită deschiderii sale spre lume. Aceasta implică avantaje de tip economic, dar şi în ce priveşte schimburile culturale şi de cunoaştere, precum şi recunoaşterea pe plan mondial a valorilor europene. Primul exportator şi importator de bunuri şi servicii pe plan mondial, UE ocupă locul al doilea ca sursă şi destinaţie a investiţiilor străine directe, fiind primul donator de ajutoare şi având a doua monedă internaţională. UE are aşadar un interes geostrategic să-şi dezvolte agenda externă, astfel încât aceasta să fie atât pe măsura promovării şi protejării intereselor celor 500 de milioane de locuitori ai săi, cât şi a propriilor sale responsabilităţi în înfruntarea problemelor globale şi în contribuţia adusă la definirea unor standarde înalte de gestionare a globalizării.

1.3.   Încercările de realizare a unui acord multilateral ambiţios, echilibrat şi echitabil, în vederea unei mai mari liberalizări a schimburilor comerciale şi a deschiderii treptate a pieţelor, în interiorul unui cadru reglementat, au reprezentat o prioritate importantă a ultimului deceniu. În special iniţiativa Global Europe din 2007 a fost conectată în mod explicit la Strategia de la Lisabona reînnoită.

1.4.   Provocările determinate de emergenţa noilor puteri globale şi de criza financiară şi economică mondială evidenţiază şi mai limpede caracterul geopolitic al globalizării şi, prin urmare, nevoia Europei de a avea propria sa strategie externă, reînnoită şi cuprinzătoare, mai coerentă şi mai incisivă. Europa are nevoie de o nouă viziune a rolului său în context global, care să ţină cont, pe de o parte, de unele date geostrategice precum coordonatele sale istorice şi geografice, de siguranţa aprovizionării cu materii prime şi energetice şi de dezvoltarea noilor pieţe, încă sărace, iar pe de altă parte, de propria sa capacitate de a contribui la înfruntarea problemelor globale precum securitatea, schimbările climatice, sărăcia şi migraţia internaţională, trebuind să dezvolte acele valori ale economiei sociale de piaţă care s-au dovedit pline de succes şi care sunt privite cu mare interes în întreaga lume.

1.5.   Un plan de acţiune corespunzător al Uniunii Europene trebuie să urmărească realizarea şi dezvoltarea spaţiului şi rolului Europei în cadrul noului scenariu global, prin:

—	elaborarea politicilor externe ale UE şi a aspectelor de politică externă ale altor politici, printr-o abordare structurală, cu consolidarea coerenţei la nivelul ansamblului şi sporind unitatea de acţiune a statelor membre;

—	asigurarea unei deschideri echilibrate pieţelor, prin finalizarea rundei de la Doha şi printr-un dialog structurat cu proprii săi parteneri privilegiaţi;

—	întărirea rolului său de putere internaţională normativă şi prin continuarea unei politici internaţionale bazate pe promovarea drepturilor;

—	consolidarea dimensiunii internaţionale a monedei euro;

—

adoptarea obiectivului de a realiza o zonă extinsă de dezvoltare şi creştere economică preferenţială, care ar putea fi denumită „Eur-Africa – alianţa pentru progres reciproc” (şi care ar cuprinde încheierea rapidă a extinderii Uniunii, politica de vecinătate, Uniunea pentru Mediterana şi un parteneriat consolidat cu Africa).

1.6.   Dacă planul de acţiune al UE ar evolua treptat într-un context mai larg de politică externă, după cum a prevăzut Uniunea, profilul şi coerenţa acestuia s-ar consolida.

1.7.   Pentru a permite o mai bună dezvoltare a agendei sale externe şi a asigura consensul politic larg asupra unei viziuni atât de ambiţioase şi de proactive, este nevoie de o întărire clară a rolului partenerilor sociali şi a societăţii civile organizate din UE, atât în interiorul societăţii europene, cât şi în ţările terţe.

1.8.   CESE dispune de toate instrumentele necesare pentru juca un rol din ce în ce mai semnificativ în consolidarea şi dezvoltarea sistemelor participative de monitorizare şi de asociere activă a societăţii civile, în aproape toate regiunile lumii. Acest aspect reprezintă, de altfel, o trăsătură distinctivă a modelului social european, apreciat în întreaga lume.

2.   Introducere

2.1.   În prezent, Europa reprezintă prima putere economică internaţională, o piaţă integrată de 500 de milioane de locuitori, o putere comercială fără egal şi, prin intermediul euro, a doua monedă internaţională. Pentru UE, crearea unei perspective caracterizate de situaţii reciproc profitabile (win-win) în cadrul sistemului relaţiilor internaţionale nu înseamnă doar asumarea responsabilităţilor ce decurg din importanţa sa, ci şi garanţia dezvoltării intereselor sale pe plan extern, economice şi geostrategice, acestea fiind vitale pentru reuşita propriului său model, care este cel mai deschis pe plan mondial şi cu cele mai înalte norme sociale şi ecologice.

2.2.   Pentru asigurarea unei creşteri economice şi a unei dezvoltări durabile, precum şi a unor locuri de muncă de calitate (toate acestea fiind obiectivele Strategiei de la Lisabona), consolidarea agendei externe a UE devine din ce în ce mai importantă.

2.3.   Agenda de la Lisabona a fost lansată în 2000 şi revizuită în 2005, dar chestiunea dimensiunii externe a fost introdusă de-abia în 2007. În concluziile Consiliului European din primăvara lui 2008 se poate citi: „Prin urmare, Uniunea Europeană ar trebui să îşi continue eforturile de modelare a globalizării prin consolidarea dimensiunii externe a Strategiei reînnoite de la Lisabona” (1).

2.4.   Aceste concluzii evidenţiază următoarele acţiuni prioritare:

—	promovarea comerţului liber şi deschiderii […]şi păstrarea în continuare a iniţiativei în acest domeniu;

—	îmbunătăţirea sistemului comercial multilateral, prin continuarea eforturilor pentru obţinerea unui acord ambiţios, echilibrat şi global în cadrul Rundei de la Doha pentru dezvoltare;

—	încheierea unor acorduri bilaterale ambiţioase cu parteneri comerciali importanţi şi accelerarea în continuare a eforturilor de integrare a ţărilor învecinate şi candidate, prin dezvoltarea unui spaţiu economic comun;

—	garantarea unui acces sigur la energie şi la materii prime strategice;

—	consolidarea relaţiilor economice existente şi dezvoltarea unor parteneriate strategice reciproc avantajoase cu noile puteri economice, într-un context de concurenţă loială;

—	promovarea cooperării în materie de reglementare, a convergenţei standardelor şi a echivalenţei normelor, (…) în vederea îmbunătăţirii eficienţei sistemului de aplicare a dreptului de proprietate intelectuală împotriva contrafacerilor.

2.5.   Recenta dezbatere pe marginea instrumentelor de acţiune externă a UE a luat în sfârşit considerare următoarele aspecte (2):

—	o abordare de mai mare anvergură pentru acţiunea externă a Uniunii, în care PESC şi comerţul şi politicile de cooperare se conjugă cu proiecţia externă a politicilor interne ale UE (3);

—	o nouă generaţie de programe europene de cooperare şi de dezvoltare, bazate pe „consensul european” (4) şi pe parteneriatul UE - Africa, din noiembrie 2007 (5);

—	o nouă abordare în domeniul politicilor comerciale, care să pună accentul şi pe valoarea negocierilor bilaterale şi regionale.

3.   O dimensiune externă deja prezentă…

3.1.   Găsirea unui acord multilateral ambiţios, echilibrat şi echitabil, pentru o liberalizare mai accentuată a schimburilor, precum şi deschiderea progresivă a pieţelor în vederea extinderii domeniilor de concurenţă ale întreprinderilor europene, astfel încât să fie create noi posibilităţi de creştere economică şi de dezvoltare, au constituit priorităţile ultimului deceniu.

3.2.   Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC) a fost recunoscută drept cheia de boltă a extinderii schimburilor, în cadrul unui sistem reglementat şi multilateral. Agenda rundei de la Doha pentru dezvoltare a constituit o importantă prioritate a Comisiei.

3.3.   Dificultăţile întâlnite în cadrul rundei de la Doha, mai ales impasul din iulie 2006, au determinat UE să revizuiască profund, cu consimţământul Consiliului, în aprilie 2007, Comunicarea Comisiei intitulată „O Europă competitivă într-o economie globalizată -– Contribuţie la Strategia UE pentru creştere economică şi ocuparea forţei de muncă” (6).

3.4.   Strategia propusă, legată de Strategia de la Lisabona reînnoită din 2005, reaminteşte şi consolidează obiectivul general al unei politici comerciale externe din ce în ce mai globale şi mai integrate, destinate atât atragerii unor noi investiţii şi parteneriate, cât şi asigurării unei deschideri sporite a pieţelor în lumea întreagă. Aceasta prevede, în afară de instrumentul clasic şi prioritar al negocierilor multilaterale, o nouă generaţie de acorduri bilaterale şi regionale (7), urmărind în continuare eliminarea obstacolelor netarifare şi normative, precum şi o convergenţă progresivă şi substanţială a reglementărilor.

3.5.   Într-o comunicare privind aspectele externe ale Strategiei de la Lisabona, din decembrie 2008 (8), Comisia a relansat în sfârşit obiectivul ce constă în încheierea negocierilor comerciale multilaterale şi în favorizarea cooperării normative şi a parteneriatului pentru accesul la pieţe.

3.6.   CESE şi-a exprimat punctul de vedere pe această temă prin două avize, subliniind faptul că (9):

—	încheierea rundei de la Doha rămâne prioritatea strategică, în cadrul căreia acordurile bilaterale pot aduce o valoare adăugată clară;

—	trebuie acordată mai multă atenţie acelor repercusiuni ale deschiderii pieţelor asupra unor regiuni şi populaţii şi, deci, acordarea unei mai mari atenţii justiţiei sociale şi promovării muncii decente;

—	în cadrul bilateral trebuie ţinut seama şi de alte aspecte din ce în ce mai relevante ale contextului internaţional, cum sunt cele ecologice, energetice, culturale, de migraţie, precum şi de guvernanţa mondială.

4.   … dar care, cu toate acestea, este deja insuficientă

4.1.   Noi provocări

4.1.1.   UE se confruntă cu noi provocări:

—	concurenţa crescândă a ţărilor emergente şi creşterea puterilor globale asiatice;

—	schimbările climatice şi energia;

—	efectele – asupra UE şi a vecinilor săi – ale extinderii la 27 de membri;

—	revenirea crizei alimentare;

—	percepţia caracterului geopolitic crescând al globalizării, aceasta depăşind deja în mod evident stricta dimensiune economică);

—	în cele din urmă, izbucnirea crizei financiare şi economice internaţionale.

4.1.2.   Aceste provocări fac să transpară clar necesitatea unei strategii externe mai coerente şi mai incisive, pentru a înlătura discrepanţa crescândă dintre ponderea economică a UE şi influenţa sa încă prea slabă asupra dinamicilor complexe şi omniprezente ale globalizării, cu apărarea totodată a propriilor interese şi a spaţiului de afirmare a propriilor valori.

4.1.3.   Consecinţele crizei financiare şi economice mondiale se vor face simţite, fără îndoială, mult după 2010. Ponderea problematicii internaţionale şi metodele de a contribui la reorientarea cursului acesteia vor fi factori decisivi pentru toate strategiile viitoare de creştere economică şi de ocupare a forţei de muncă din orice regiune a lumii. De asemenea, modul în care fiecare regiune se va poziţiona în acest proces va fi relevant pentru viitorul ei şi al tuturor celorlalte. Afirmaţia este valabilă cu precădere pentru Europa, care este zona economică cea mai deschisă din lume şi care depinde, prin urmare, în măsură mai mare decât celelalte de importuri şi exporturi.

4.1.4.   Această criză în desfăşurare face să devină definitiv caducă teza unei diviziuni internaţionale a muncii, care pretindea să rezerve principalelor ţări emergente producţia de bază sau manufacturieră şi concurenţa bazată pe costuri, repartizând doar ţărilor europene şi celorlalte ţări dezvoltate activităţile cu o valoare adăugată ridicată, bazate mai ales pe cercetare, inovaţie, servicii şi mână de lucru calificată.

4.1.5.   Recentele dinamici economice din ţările BRIC (Brazilia, Rusia, India şi China), precum creşterea numărului de brevete, ponderea deţinută de investiţiile străine directe (ISD) europene şi creşterea ISD făcute de aceste ţări în UE, ori creşterea importanţei fondurilor suverane, provenind în totalitate din ţări aflate în afara OCDE, reprezintă semnalele unor schimbări rapide în structura economiei globale, cărora Europa va trebui să le facă faţă în mod corespunzător.

4.1.6.   În sfârşit, elaborarea – de dată recentă şi în alte regiuni ale lumii – a unor platforme concentrate de asemenea pe strategia de inovare şi de cunoaştere, arată că soluţiile de ieşire din criza economică ar putea sugera un scenariu viitor suficient de bine articulat şi bazat pe noi structuri regionale de putere, bine integrate şi caracterizate de o mai mare concurenţă reciprocă, în cadrul cărora ar putea apărea noi forme de diviziune a muncii şi de dezechilibre economice şi sociale.

4.2.   O provocare nouă şi ambiţioasă

4.2.1.   UE a demonstrat în mai multe rânduri, prin mijloace paşnice şi prin consens negociat, că este în măsură să intervină într-un context internaţional în care operează actori din ce în ce mai diversificaţi, reuşind uneori să contribuie în mod decisiv la bunăstarea unor regiuni întinse din lume (a se vedea cooperarea din ultimii 30 de ani cu ţările ACP şi chiar strategia de extindere a Uniunii Europene).

4.2.2.   În plus, UE a contribuit la construirea unui cadru foarte articulat de acorduri regionale, sectoriale şi de cooperare generală; aşa a fost cazul în trecut cu cadrul de negociere al OMC şi acelaşi lucru se întâmplă astăzi în legătură cu noul proces în desfăşurare în cadrul G8/14 şi G20, în vederea elaborării unui cadru mai strict de reguli şi de instrumente pentru sectorul financiar internaţional, inclusiv pentru rolul FMI şi al BM.

4.2.3.   Dezbaterea asupra dimensiunii externe, iniţial referitoare la politica comercială şi apoi la provocările energetice şi climatice, se extinde din ce în ce mai mult astăzi şi la alte domenii, cum sunt politicile migratorii şi consecinţele globalizării sub aspect social (fondul de adaptare şi standardele fundamentale la locul de muncă), ecologic (protocolul de la Kyoto, dar şi economia durabilă), industrial (proprietatea intelectuală, dar şi fondurile suverane), politic (extinderea UE şi politicile de vecinătate) şi diplomatic. Ne gândim şi la rolul euro, la impactul PESC şi al PESA asupra creşterii rolului internaţional al UE, la eventuala includere în strategia europeană de securitate a problemei bunurilor şi intereselor strategice ale Europei, aşa cum fac şi alte puteri economice mondiale.

4.2.4.   Observaţiile precedente indică în mod clar că este din ce în ce mai puţin posibilă includerea tuturor acestor chestiuni în Strategia de la Lisabona, fără riscul denaturării caracterului acesteia.

4.2.5.   Cu toate acestea, elementele menţionate apar ca fiind din ce în ce mai determinante în asigurarea îndeplinirii complete a obiectivului pentru care a fost creată această strategie, şi anume formularea unui răspuns european la dinamica globalizării.

4.2.6.   Pe de altă parte, multe din aceste politici externe ale UE se bazează în special pe practici verificate şi caracterizate printr-un mare grad de integrare, fie că este vorba de politici comunitare sau de politici duse în comun de Uniune şi de statele membre (poate încă insuficient coordonate între ele şi lipsite de o viziune strategică de ansamblu finalizată) care însă pot evolua şi exercita o influenţă semnificativă şi, în orice caz, superioară din toate punctele de vedere celei a fiecărui stat membru luat în parte şi multor alte politici interne ale Uniunii.

4.3.   Către o strategie externă reînnoită a Uniunii Europene

4.3.1.   Ca atare, ar fi mai potrivit să se vorbească de „componenta externă a unei strategii europene de globalizare post-2010”, aflată în strânsă legătură şi integrată cu componenta internă reprezentată de evoluţia actualei Strategii de la Lisabona pentru creştere economică şi locuri de muncă, dar dispunând de mai multă autonomie şi de o finalitate strategică nouă şi mai urgentă  (10).

4.3.2.   Europa are nevoie de o nouă viziune a rolului său pe scena mondială şi de un plan de acţiune corespunzător, care să fie pe măsura provocărilor secolului XXI şi să se bazeze pe tabla de valori proprii UE, astfel încât să poată fi transmise şi înţelese de către cetăţenii europeni şi de părţile interesate, discutate cu principalii interlocutori internaţionali şi prezentate în forumurile internaţionale.

4.3.3.   Această viziune, orientată către o perspectivă de progres şi de locuri de muncă calificate, corespunzând unei logici de dezvoltare durabilă şi capabilă să promoveze societăţi incluzive, economii deschise şi relaţii paşnice, trebuie să fie capabilă şi de o logică globală şi pe termen lung. UE trebuie să-şi asume în mod mai pregnant condiţia geostrategică determinată de propriile coordonate istorico-geografice, de nevoia siguranţei în aprovizionarea cu materii prime şi energetice  (11) şi de evoluţia inevitabilă a noilor pieţe din ţările încă sărace.

4.3.4.   O contribuţie relevantă la elaborarea unei astfel de viziuni reiese, de altfel, şi din scurtul – dar percutantul – document al Comisiei redactat pentru summitul de la Hampton Court, din octombrie 2007, intitulat „Interesul european: reuşita în era globalizării” (12). În acelaşi an, CESE exprimase o opinie similară (13).

4.3.5.   Strategia de la Lisabona reînnoită ar trebui să fie însoţită după 2010 de o nouă structurare politică, mai strategică, a acţiunilor externe ale UE, în vederea realizării şi dezvoltării spaţiului şi rolului Europei în noul scenariu al globalizării.

4.3.6.   În acest scop, prin consolidarea şi extinderea liniei de conduită rezultate din concluziile Consiliului din martie 2008, ar trebui elaborat un plan de acţiune precis, articulat în funcţie de patru niveluri de sinergie, coerente între ele:

—	garantarea unei deschideri echilibrate a pieţelor şi a dezvoltării schimburilor internaţionale de bunuri şi servicii, asigurând totodată – din punct de vedere strategic – accesul durabil al Europei la resursele strategice necesare;

—	consolidarea dialogului economic cu toţi partenerii principali, în cadrul unei abordări multilaterale, şi consolidarea rolului internaţional al monedei euro;

—

prezentarea UE ca „putere normativă internaţională”, prin promovarea unor înalte standarde în domeniile industrial, ecologic, social şi în cel al condiţiilor decente de muncă, în cel al achiziţiilor publice şi cel al proprietăţii intelectuale, contribuind la definirea noilor reguli pentru pieţele financiare şi administrarea economiei internaţionale, atât pe plan multilateral, cât şi regional;

—

relansarea principalelor trei politici de dezvoltare externă ale UE: finalizarea extinderii, politica de vecinătate şi Uniunea pentru Mediterana şi respectiv noul parteneriat cu Africa în cadrul acordurilor ACP. Aceasta ar echivala cu angajamentul de a construi o zonă extinsă de dezvoltare privilegiată pentru creştere economică reciprocă, care a fost deja numită Eur–Africa  (14) şi în care UE ar trebui să-şi propună ca obiectiv îndeplinirea unui rol geostrategic major.

4.3.7.   Prin urmare, importanţa care trebuie acordată dimensiunii externe reprezintă semnalul că UE doreşte să intre într-o nouă fază politică a propriului proces de unificare, care se va concentra pe dezvoltarea sistemului său de relaţii cu restul lumii, găsind în aceasta energia şi resursele pentru asigurarea realizării unui model mai bun de economie socială de piaţă şi a unui viitor de progres paşnic pentru populaţia proprie. Aceasta reprezintă într-un fel îndeplinirea premiselor de bază ale procesului de constituire a Uniunii Europene, în spiritul declaraţiei Schuman şi al preambulului la Tratatul de la Roma, în care cele două aspecte – intern şi extern – ale proiectului european erau indisolubil legate şi se alimentau reciproc.

5.   Câteva propuneri mai specifice

5.1.   Politici generale mai coerente şi mai proactive

—	Acţiunea UE în vederea reformării sistemului multilateral şi a ameliorării normelor fundamentale ale globalizării necesită un dublu proces de coerenţă între politicile interne şi externe ale UE şi de coordonare mult mai puternică cu acţiunea statelor membre.

—	Promovarea reglementării sociale, negocierea între partenerii sociali şi sistemele universale de protecţie socială vor trebui să constituie axa centrală a politicilor de dezvoltare şi a mandatelor de negociere ale Uniunii Europene.

—

În ansamblul acţiunilor externe ale Uniunii Europene ar trebui incluse, între priorităţi, şi dezvoltarea educaţiei şi a formării, standardele fundamentale privind munca, dezvoltarea protecţiei sociale, egalitatea între bărbaţi şi femei şi integrarea categoriilor dezavantajate (persoane cu dizabilităţi, minorităţi etnice etc.).

—

UE trebuie să se distingă prin respectarea angajamentelor asumate, în special în ce priveşte obiectivul alocării unui procentaj de 0,7 % din PIB asistenţei pentru dezvoltare, îndeplinindu-şi astfel propria chemare, reamintită constant, de a pune în slujba altor naţiuni şi regiuni rezultatele şi instrumentele propriului progres. Un angajament specific, în sensul revitalizării parteneriatului Africa–Uniunea Europeană, este decisiv.

—

Creşterea semnificativă a resurselor şi investiţiilor destinate ţărilor în curs de dezvoltare, în contextul viitorului acord de la Copenhaga din decembrie 2009, poate reprezenta o extraordinară ocazie de dezvoltare şi progres reciproc. Astfel, noua strategie de la Lisabona va putea oferi condiţiile necesare dezvoltării cercetării, inovării, investiţiilor şi cunoaşterii, în vederea favorizării unei noi„creşteri ecologice”la scară globală.

—	Este necesar un nivel mai ridicat de monitorizare şi transparenţă în negocierile comerciale, precum şi o consolidare a participării societăţii civile la acest sistem de raporturi şi negocieri externe.

—

UE trebuie să promoveze integrarea regională şi să rămână un exemplu stimulant pentru ceilalţi actori. Macroregiunile sunt o realitate care continuă să se extindă şi să se dezvolte, iar Europa poate şi – de asemenea – trebuie să joace un rol important în dezvoltarea cooperării intra-regionale, care, în afară de liberalizarea schimburilor, trebuie să cuprindă şi cooperarea în dezvoltare, dialogul politic şi cooperarea culturală.

—

Ţinând cont de provocarea reprezentată de siguranţa alimentară, pentru a se îndeplini condiţiile de asigurare a dreptului fundamental la o alimentaţie sănătoasă, sigură, adecvată şi durabilă (15), ar trebui revizuite mandatele actuale de negociere, prin recunoaşterea specificităţii produselor agricole şi preconizarea unor măsuri adecvate pentru a prezerva diversitatea condiţiilor de producţie şi a pieţelor respective, în vederea impulsionării încheierii principalelor acorduri comerciale referitoare la alte produse, pe baza APE.

—

Ţinând cont de criteriul„potenţialului comercial”, care combină rata creşterii fiecărei regiuni cu mărimea pieţei respective, pe lângă acordurile regionale cu ţările ACP, trebuie continuate şi impulsionate acordurile bilaterale şi regionale cu: Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est (ASEAN), Coreea, India, Rusia, MERCOSUR şi ţările Consiliului de cooperare al Golfului (CCG).

—	Trebuie definită o prioritate specifică pentru China, atât pentru că UE are în această zonă importante interese ofensive şi defensive, care oferă marje de negociere semnificative, cât şi pentru creşterea constantă a interacţiunilor reciproce, şi de asemenea datorită logicii geopolitice globale.

—

Trebuie, de asemenea, acordată mai multă atenţie relaţiilor bilaterale cu Statele Unite, Japonia şi Canada, care ocupă locurile întâi, trei şi respectiv opt în termeni de potenţial comercial. Este nevoie de relansarea cadrului relaţiilor transatlantice, pentru a reduce elementele de fricţiune şi pentru a maximiza efectele sinergiei, prin sporirea convergenţelor între instituţii şi politici (16).

—	Având în vedere posibila extindere a zonei UEM în anii următori, euro ar putea să joace un rol mai important ca deviză forte şi monedă de referinţă globală, aspect care va solicita o întărire inevitabilă a modalităţilor de reprezentare unitară în instanţele economice şi financiare internaţionale.

5.2.   Mai multe instrumente de guvernanţă şi pentru politicile sectoriale

—	În cadrul unei abordări mai ample a acţiunii externe a UE, este necesară şi integrarea dimensiunii externe a politicilor de cercetare, de formare, ecologică sau de ocupare a forţei de muncă.

—

În situaţia actuală, ar trebui să poată fi identificat mai clar un grup restrâns de comisari europeni care să fie clar însărcinaţi cu dirijarea ansamblului de politici externe ale UE (comerţ, dezvoltare, migraţie, aspectele externe ale politicii de concurenţă şi ale pieţei interne, diplomaţie energetică etc.), aceasta putând conferi o imagine mai unitară şi mai solidară a UE în exterior şi în principalele forumuri internaţionale. Intrarea rapidă în vigoare a Tratatului de la Lisabona şi noul rol al Înaltului reprezentant pentru politica externă şi de securitate comună vor putea garanta o evoluţie pozitivă în viitor.

—

În aşteptarea concretizării perspectivei unei reprezentări unice a UE în cadrul principalelor instituţii internaţionale (Bretton Woods, G8/14 şi G20), statele membre UE ar trebui să alcătuiască grupuri mai coerente în interiorul acestor instituţii sau cu ocazia summit-urilor, în vederea coordonării sistematice a poziţiilor lor şi pentru a vorbi cât mai mult posibil cu o singură voce.

—	UE trebuie să se prezinte urgent pe plan extern cu misiuni comerciale comune, în măsură să consolideze prezenţa strategică europeană în ansamblul ei, cu precădere în raporturile cu principalii săi parteneri comerciali.

—	UE trebuie să-şi sporească sprijinul faţă de internaţionalizarea întreprinderilor proprii, în special sub aspectul capacităţii acestora de a se stabili pe diverse pieţe şi a se adapta la condiţiile şi dinamica acestora.

—

UE trebuie să acţioneze astfel încât OMC să includă între obiectivele sale drepturile lucrătorilor, dezvoltarea industrială, crearea unor locuri de muncă demne şi dimensiunea ecologică. În mod analog, este necesar ca şi instituţiile financiare internaţionale să acorde prioritate obiectivelor de promovare a muncii decente şi dezvoltării durabile.

—

În conformitate cu conceptul european al responsabilităţii sociale a întreprinderii, întreprinderile multinaţionale europene trebuie să fie stimulate să promoveze dialogul social în întreprinderi şi în sectoarele din diversele ţări străine în care operează. Trebuie valorificate bunele practici deja aplicate de numeroase întreprinderi europene pe baza principiilor directoare stipulate în cadrul OCDE şi bazate pe normele sociale ale OIM, precum şi toate celelalte iniţiative lansate de un ansamblu mai mare de actori non-statali şi ai economiei sociale în domeniile formării, sănătăţii şi promovării unor condiţii de viaţă şi de muncă mai bune.

—

UE trebuie să elaboreze politici de migraţie proactive şi globale, care să faciliteze co-dezvoltarea între ţările-gazdă şi ţările de origine ale migranţilor, cu referire specială la lupta împotriva traficului de persoane, la exodul creierelor şi la transferurile de fonduri ale imigranţilor, acestea din urmă reprezentând astăzi fluxuri financiare foarte importante (17).

—

Rolul crescând al fondurilor suverane în economia mondială şi importanţa determinantă a statului în economiile emergente în care au fost emise aceste fonduri constituie fără nicio îndoială o oportunitate excepţională pentru principalele economii dezvoltate, ca şi pentru relansarea economiei internaţionale. Totuşi, acestea prezintă şi un risc geopolitic de pierdere a suveranităţii asupra sectoarelor şi tehnologiilor strategice pentru UE. Este necesar ca UE să-şi definească o poziţie proprie coordonată în acest domeniu, ţinând cont de constrângeri şi de dispoziţiile tratatelor în vigoare, dar şi o poziţie mai precisă şi consensuală în ce priveşte apărarea interesului naţional, care trebuie, din ce în ce mai mult, să fie conceput ca interes european.

—

Trebuie valorificate competenţele specifice ale Institutului european de tehnologie în cadrul diferitelor parteneriate, cu precădere în ce priveşte eventuala extindere la ţările extracomunitare a diverselor forme de colaborare din cadrul „comunităţilor cunoaşterii şi inovării” (reţele de excelenţă între institute de învăţământ superior, institute de cercetare, întreprinderi şi alte părţi interesate).

5.3.   Implicarea în mai mare măsură a partenerilor sociali şi a organizaţiilor societăţii civile

—

Este necesară favorizarea prin orice mijloace a cercetării şi a formulării de strategii comune ale societăţii civile europene, pentru a face faţă provocărilor şi oportunităţilor pe care le oferă globalizarea, în consens cu principalii parteneri socioeconomici ai UE. O mai mare valorizare a CES naţionale şi a organizaţiilor similare, ca şi a principalelor reţele şi organizaţii europene ale partenerilor sociali, ale societăţii civile organizate şi ale economiei sociale, poate favoriza un proces pe scară mai extinsă de apropriere şi valorificare a bunelor practici.

—

UE trebuie să promoveze o colaborare extinsă şi un dialog mai larg cu partenerii sociali şi societatea civilă din ţările terţe, în vederea consolidării vizibilităţii şi coerenţei politicilor UE în materie de comerţ, dezvoltare şi relaţii externe în general. Este vorba în special de stabilirea unor sisteme de dialog structurat şi permanent cu organizaţiile active la nivelul integrării regionale şi mondiale, favorizând de asemenea recunoaşterea instanţelor consultative reprezentative ale societăţii civile organizate în cadrul acordurilor comerciale şi de asociere.

—	Grupul de contact al societăţii civile creat de DG Comerţ acum câţiva ani, şi care s-a dovedit foarte eficient, reprezintă o bună practică, ce ar trebui încurajată.

—

CESE şi-a construit treptat un sistem structurat de relaţii  (18) , care constituie o bază importantă, în cadrul dialogului interinstituţional, pentru dezvoltarea constantă a implicării active a societăţii civile din practic toate zonele lumii. În ce priveşte monitorizarea, CESE consideră că poate juca un rol activ, aşa cum a fost deja cazul în unele situaţii specifice, asumându-şi sarcinile instituţionale prevăzute de acordul de la Cotonou cu ţările ACP, în comitetele consultative mixte instituite cu diferitele ţări candidate la aderarea la UE sau cu ocazia lucrărilor din cadrul dialogului euro-mediteraneean şi al Mercosur. Documentaţia, avizele şi declaraţiile finale prezentate în fiecare an cu ocazia numeroaselor întâlniri organizate de CESE în cadrul acestui sistem reprezintă o sursă importantă de analize şi propuneri ale democraţiei participative pentru întregul cadru de relaţii externe ale Uniunii.

—

CESE ar putea avea în vedere şi seminarii specifice sau alte întâlniri periodice, în vederea consultării grupurilor de interese socioeconomice din ţările şi regiunile interesate, eventual în cadrul meselor rotunde şi al diverselor întâlniri deja tradiţionale, astfel încât să se compare diversele strategii adoptate în diferite zone şi regiuni ale lumii şi să se facă schimb de bune practici, contribuindu-se astfel atât la o mai bună definire a acţiunii externe a Uniunii Europene, cât şi la evoluţia Strategiei de la Lisabona post-2010, dar şi la dezvoltarea strategiilor partenerilor respectivi.

---

(1)  Punctul 12 din concluziile Preşedinţiei (13-14 martie 2008).

(2)  A se vedea Maria João Rodrigues: Europe: Globalisation and the Lisbon Agenda, Institute for Strategic and International Studies, 2009.

(3)  COM(2006) 278 final şi COM(2007) 581 final.

(4)  COM(2005) 311 final.

(5)  JO C 77, 31.3.2009, p. 148.

(6)  COM(2006) 567 final.

(7)  Acestea din urmă erau, de altfel, prevăzute deja în cadrul Acordului de la Cotonou cu ţările ACP, în vederea încheierii a 6 acorduri de parteneriat economic (APE) la nivel regional.

(8)  COM(2008) 874 final.

(9)  JO C 175, 27.7.2007, p. 57 şi JO C 211, 19.8.2008, p. 82.

(10)  A se vedea concluziile grupului coordonat de Laurent Cohen Tanugi, care a elaborat raportul pregătitor pentru Preşedinţia franceză a UE, în semestrul II 2008 (www.euromonde2015.eu).

(11)  JO C 27, 3.2.2009, p. 82, JO C 277, 17.11.2009, p. 92, şi Avizul CESE privind energia şi schimbările climatice ca parte integrantă a Strategiei de la Lisabona reînnoite (a se vedea pagina 36 din Jurnalul Oficial curent).

(12)  COM(2007) 581 final.

(13)  JO C 175, 27.7.2007, p. 57.

(14)  Ultima dată de către A. Riccardi, cu ocazia decernării premiului Charlemagne, la Aachen, pe 21 mai 2009.

(15)  A se vedea raportul raportorului special al ONU privind dreptul la alimentaţie, Olivier De Schutter, intitulat „Runda de la Doha nu va putea împiedica o nouă criză alimentară” (9 martie 2009).

(16)  JO C 228, 22.9.2009, p. 32.

(17)  JO C 120, 16.5.2008, p. 82 şi JO C 44, 16.2.2008, p. 91.

(18)  A se vedea programul de lucru al secţiunii REX a CESE http://eesc.europa.eu/sections/rex/index_fr.asp.

---