–

pentru A.H., de P. Đurić și S. Kalebota, odvjetnici;

–

pentru Zagrebačka banka d.d., de B. Porobija, M. Kiš Kapetanović și S. Porobija, odvjetnici;

–

pentru guvernul croat, de G. Vidović Mesarek, în calitate de agent;

–

pentru Comisia Europeană, de M. Mataija și N. Ruiz García, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (JO 1993, L 95, p. 29, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 273), precum și a articolelor 38 și 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între A. H., pe de o parte, și Zagrebačka banka d.d., pe de altă parte, în legătură cu restituirea unor sume pretins percepute fără a fi datorate de aceasta din urmă în temeiul unor clauze abuzive care figurau inițial în contractul de împrumut încheiat de aceste părți și care au fost înlocuite ulterior de acestea, prin intermediul unui act adițional care efectuează modificările prevăzute de o lege croată.

3

Articolul 2 din Actul privind condițiile de aderare a Republicii Croația, precum și adaptările la Tratatul privind Uniunea Europeană, la Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene și la Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice (JO 2012, L 112, p. 21) prevede la primul paragraf:

„De la data aderării, dispozițiile tratatelor originare și actele adoptate de instituții înainte de aderare sunt obligatorii pentru Croația și se aplică în Croația în condițiile stabilite prin aceste tratate și prin prezentul act.”

4

Al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13 are următorul cuprins:

„întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive; întrucât, în consecință, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și principiile sau dispozițiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți; întrucât, în această privință, formularea «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii» din articolul 1 alineatul (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri”.

5

Articolul 1 alineatul (2) din această directivă prevede:

„Dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți, în special în domeniul transportului.”

6

Articolul 6 alineatul (1) din directiva menționată prevede:

„Statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într‑un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor [a se citi «de către un profesionist»], în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părțile prin aceste clauze [a se citi «potrivit dispozițiilor sale»], în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive.”

7

Articolul 10 alineatul (1) din aceeași directivă prevede:

„Statele membre pun în aplicare actele cu putere de lege și actele administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive până la 31 decembrie 1994 cel târziu. Statele membre informează de îndată Comisia cu privire la aceasta.

Aceste dispoziții se aplică tuturor contractelor încheiate după 31 decembrie 1994.”

8

Adoptată înainte de aderarea Republicii Croația la Uniunea Europeană, Zakon o potrošačkom kreditiranju (Legea privind creditul de consum, Narodne novine, br. 75/09), intrată în vigoare la 1 ianuarie 2010, a avut ca obiect să pună în aplicare, în dreptul croat, dispozițiile Directivei 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului (JO 2008, L 133, p. 66, precum și rectificări în JO 2009, L 207, p. 14, JO 2010, L 199, p. 40, JO 2011, L 234, p. 46, și JO 2015, L 36, p. 15).

9

Articolul 3 din această lege enumeră tipurile de contracte de credit cărora nu li se aplică aceasta, printre care nu figurează contractele de credit destinate dobândirii sau menținerii drepturilor de proprietate asupra unui teren sau asupra unui imobil existent sau proiectat.

10

Legea menționată a fost modificată prin Zakon o izmjeni i dopunama Zakona o potrošačkom kreditiranju (Legea privind modificarea și completarea Legii privind creditul de consum, Narodne novine, br. 102/15) (denumită în continuare „Legea din 2015 privind creditul de consum”), care a intrat în vigoare la 30 septembrie 2015.

11

Capitolul IV.a din Legea din 2015 privind creditul de consum conține articolele 19 a-19 i, ale căror dispoziții reglementează „conversia creditelor exprimate în franci elvețieni [(CHF)] și a creditelor exprimate în kunas [croate (HRK)] cu o clauză de schimb valutar în franci elvețieni”.

12

Articolul 19 b din această lege, intitulat „Principiul conversiei creditului”, prevede:

„Conversia unui credit exprimat în franci elvețieni într‑un credit exprimat în euro și a unui credit exprimat în kunas [croate] cu o clauză de schimb valutar în franci elvețieni într‑un credit exprimat în kunas [croate] cu o clauză de schimb valutar în euro implică o conversie a creditului pentru a modifica moneda în care este exprimat sau pentru a modifica moneda clauzei sale de schimb și se efectuează astfel încât poziția consumatorului cu un credit exprimat în franci elvețieni să devină egală cu cea în care s‑ar afla dacă ar fi beneficiat de un credit exprimat în euro și astfel încât poziția consumatorului cu un credit exprimat în kunas [croate] cu o clauză de schimb valutar în franci elvețieni să devină egală cu cea în care s‑ar afla dacă ar fi beneficiat de un credit exprimat în kunas [croate] cu o clauză de schimb în euro.”

13

Articolul 19 c din legea menționată, intitulat „Modul de calcul al conversiei creditului”, prevede o procedură specifică de calculare a noului cuantum al capitatului împrumutat din datoria consumatorului vizat, care constă în esență în compararea rambursărilor împrumutului care au fost efectuate de acest consumator cu condițiile care decurg dintr‑un împrumut fictiv exprimat în euro. Noul sold al împrumutului exprimat în euro la 30 septembrie 2015, obținut la finalul acestei proceduri specifice de calcul, constituie suma reținută pentru rambursarea împrumutului de către consumatorul menționat începând de la această dată.

14

Articolul 19 e din aceeași lege, intitulat „Conversia creditului”, prevede la alineatele 1, 5 și 6:

„1.   În termen de 45 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, creditorul este obligat să transmită consumatorului, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, calculul conversiei creditului, cu situația calculată la data de 30 septembrie 2015 în conformitate cu articolul 19 c din prezenta lege, precum și cu o propunere a unui nou contract de credit sau a contractului de credit modificat.

[…]

5.   În cazul acceptării conversiei creditului, consumatorul este obligat să informeze creditorul cu privire la acceptarea calculului conversiei, fie prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, fie personal, în termen de 30 de zile de la data primirii calcului conversiei prevăzut la alineatul 1 al prezentului articol și a situației tuturor creanțelor creditorului, cu alte cuvinte un rezumat al sumelor restante datorate menționat la alineatul 2 al prezentului articol.

6.   În cazul în care consumatorul nu acceptă calculul conversiei creditului sau nu încheie cu creditorul acordul menționat la articolul 19 c alineatul 1 punctul 6 din prezenta lege, rambursarea creditului continuă în condițiile contractuale valabile și în conformitate cu dispozițiile prezentei legi.”

15

La 15 octombrie 2007, reclamanta din litigiul principal, o consumatoare domiciliată în Croația, și Zagrebačka banka, o bancă stabilită în acest stat membru, au încheiat un contract de împrumut imobiliar care privea o sumă exprimată în franci elvețieni, dar plătită în kunas croate, la cursul de schimb mediu stabilit de Hrvatska Narodna Banka (Banca Națională a Croației) la data deblocării împrumutului. Acest contract conținea printre altele o clauză care prevedea că francul elvețian constituia moneda pe baza căreia trebuia rambursată suma datorată în temeiul împrumutului și o clauză care prevedea că rata variabilă a dobânzii care trebuia aplicată ar putea fi modificată prin decizie unilaterală a Zagrebačka banka.

16

La 30 septembrie 2015, a intrat în vigoare reforma introdusă prin Legea din 2015 privind creditul de consum. Potrivit articolului 19 b din această lege, orice credit exprimat în franci elvețieni trebuia convertit în mod imperativ într‑un credit exprimat în euro, astfel încât consumatorul să fie plasat într‑o situație echivalentă cu cea a împrumutaților unui împrumut exprimat în euro. În temeiul articolului 19 e din legea menționată, creditorii au avut obligația de a propune tuturor consumatorilor vizați să încheie noi contracte de credit sau să modifice contractele pe care le încheiaseră, cu respectarea modalităților de conversie stabilite în special la articolul 19 c din aceeași lege. În cazul în care consumatorul nu accepta o astfel de conversie, rambursarea împrumutului său trebuia să continue în conformitate cu condițiile contractuale valabile.

17

La 8 ianuarie 2016, reclamanta din litigiul principal și Zagrebačka banka au încheiat un act adițional la contractul lor inițial pentru a efectua conversia prevăzută de Legea din 2015 privind creditul de consum, astfel încât rambursarea împrumutului a fost indexată la euro, ceea ce a determinat o modificare atât a cuantumului datorat în principal, cât și a modului de calcul al dobânzilor, începând de la 30 septembrie 2015.

18

La 12 iunie 2019, reclamanta din litigiul principal a chemat în judecată Zagrebačka banka la Općinski graski anski sud u Zagrebu (Tribunalul Municipal Civil din Zagreb, Croația).

19

Prin cererea introductivă, pe de o parte, aceasta solicită ca clauza de indexare la francul elvețian și clauza referitoare la rata variabilă a dobânzii care figurau în contractul încheiat la 15 octombrie 2007 să fie declarate abuzive și, prin urmare, nule, în raport cu dispozițiile dreptului croat, precum și în raport cu dispozițiile dreptului Uniunii, în principal cele ale Directivei 93/13.

20

În susținerea acestei cereri, ea se întemeiază pe rezultatul unei proceduri de atac colective care a fost inițiată în fața Trgovački sud u Zagrebu (Tribunalul Comercial din Zagreb, Croația), împotriva mai multor bănci, printre care Zagrebačka banka. Din decizia de trimitere reiese că, întemeindu‑se în special pe dispozițiile Directivei 93/13, instanțele croate sesizate succesiv în cadrul acestei proceduri au declarat, prin decizii rămase definitive, că băncile vizate au încălcat interesele colective și drepturile consumatorilor prin încheierea, într‑o perioadă care include anul 2007, a unor contracte de credit care cuprindeau clauze considerate abuzive și nule, întrucât prevedeau o indexare a rambursării la francul elvețian și o modificare a ratei dobânzii pe baza unei decizii unilaterale a creditorului.

21

Pe de altă parte, prevalându‑se de o expertiză pe care a obținut‑o, reclamanta din litigiul principal solicită obligarea Zagrebačka banka să îi restituie toate avantajele pe care aceasta le‑ar fi dobândit în mod nejustificat în temeiul clauzelor abuzive care figurau în contractul inițial și care au fost înlocuite în temeiul unui act adițional ale cărui efecte sunt, în opinia sa, insuficient de reparatoare.

22

În această privință, ea susține că instanța de trimitere trebuie să înlăture aplicarea oricărei norme de drept național care o împiedică să obțină restituirea integrală a avantajelor menționate, din moment ce nu a renunțat la drepturile a căror titulară este în calitate de consumatoare. În opinia sa, Legea din 2015 privind creditul de consum și actul adițional care reproduce conținutul acestei legi nu i‑au permis să fie replasată în situația în care s‑ar fi aflat dacă contractul inițial nu ar fi conținut clauze abuzive.

23

Zagrebačka banka se opune acestor pretenții, afirmând că, în urma conversiei împrumutului prevăzute de legea menționată și a acceptării actului adițional de către reclamanta din litigiul principal, aceasta din urmă nu mai are temei legal pentru a obține constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractului inițial și pentru a primi o despăgubire în acest temei, dat fiind că, potrivit acestei bănci, împrumutul a fost calculat retroactiv ca și cum ar fi fost exprimat în euro.

24

Cu titlu introductiv, instanța de trimitere arată că Legea din 2015 privind creditul de consum și actul adițional încheiat în temeiul acestei legi au intervenit ulterior aderării Republicii Croația la Uniune, astfel încât Curtea îi pare competentă ratione temporis să răspundă la întrebările preliminare pe care le adresează în prezenta cauză.

25

Pe fond, mai întâi, instanța de trimitere arată că a constatat, având în vedere actul adițional în cauză, că reclamanta din litigiul principal nu a renunțat la o despăgubire integrală și la protecția judiciară a intereselor sale și că, de altfel, această renunțare este interzisă în dreptul croat, în special prin Legea din 2015 privind creditul de consum. Pe de altă parte, ea consideră că această lege nu stabilește nici caracterul abuziv și nulitatea unor clauze precum cele în discuție în litigiul principal, nici prejudiciul suferit în mod individual de un consumator ca urmare a unor clauze abuzive, nici sumele dobândite în mod nejustificat de un profesionist în acest temei, aceste elemente fiind lăsate la aprecierea instanței sesizate. Potrivit acestei instanțe, în speță, reclamanta din litigiul principal a demonstrat că conversia împrumutului efectuată nu a permis ca Zagrebačka banka să îi restituie toate avantajele obținute în mod nejustificat în detrimentul său.

26

În continuare, instanța menționată subliniază că, în cadrul unei „proceduri‑pilot”, Vrhovni sud (Curtea Supremă, Croația) a pronunțat, la 4 martie 2020, o decizie interpretativă potrivit căreia orice acord de conversie încheiat în temeiul Legii din 2015 privind creditul de consum „produce efecte juridice și este valid în cazul în care clauzele contractului de împrumut de bază referitoare la rata variabilă a dobânzii și la clauza monetară sunt nule”, pentru motivul printre altele că un astfel de acord constituie un nou raport contractual din moment ce consumatorul nu este obligat să îl accepte, spre deosebire de circumstanțele care au determinat pronunțarea Hotărârii din 14 martie 2019, Dunai (C‑118/17, EU:C:2019:207).

27

Din cererea de decizie preliminară reiese că această decizie a Vrhovni sud (Curtea Supremă) este obligatorie pentru instanțele inferioare, însă a făcut obiectul unor interpretări divergente în ceea ce privește incidența sa asupra dreptului la despăgubire al unui consumator care a consimțit la o astfel de conversie. Potrivit unei prime abordări, ar fi indiferent dacă profesionistul a dobândit avantaje în mod nejustificat și dacă consumatorul a fost despăgubit integral. Potrivit unei a doua abordări, preferată de instanța de trimitere, decizia menționată nu poate fi înțeleasă în acest mod, altfel ar putea produce efecte contrare cerințelor Directivei 93/13, astfel cum a fost interpretată de Curte.

28

În plus, având în vedere jurisprudența Curții referitoare la dispozițiile Directivei 93/13 coroborate cu articolele 38 și 47 din cartă, instanța de trimitere consideră că legiuitorul unui stat membru poate adopta măsuri mai protectoare pentru consumatori decât cele prevăzute de directiva menționată. Potrivit acestei instanțe, pentru a atinge obiectivele stabilite de dreptul Uniunii, ea ar trebui să refuze aplicarea dispozițiilor neconforme ale Legii din 2015 privind creditul de consum și să considere, în speță, că clauzele abuzive trebuie eliminate ca și cum nu ar fi existat niciodată și că toate avantajele dobândite de Zagrebačka banka în temeiul acestor clauze trebuie restituite reclamantei din litigiul principal.

29

În sfârșit, instanța de trimitere arată că din alte dispoziții ale dreptului croat rezultă că validitatea unui contract trebuie apreciată la momentul încheierii sale și că o clauză nulă nu poate fi îndreptată. Ea apreciază că aceste dispoziții sunt compatibile cu jurisprudența Curții referitoare la Directiva 93/13, din care rezultă, în opinia sa, că instanțele naționale trebuie să înlăture aplicarea clauzelor abuzive de la originea lor, iar nu să le înlocuiască cu un conținut care nu a fost convenit între părți.

30

În aceste condiții, Općinski građanski sud u Zagrebu (Tribunalul Municipal Civil din Zagreb) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

31

Zagrebačka banka invocă necompetența Curții susținând că litigiul cu care este sesizată instanța de trimitere nu intră ratione temporis în sfera dreptului Uniunii, întrucât, pe de o parte, acest litigiu are ca unic obiect, potrivit acestei părți din litigiul principal, un contract de împrumut care a fost încheiat înainte de data aderării Republicii Croația la Uniune.

32

Pe de altă parte, Zagrebačka banka arată că Directiva 93/13, vizată de prezenta cerere de decizie preliminară, condiționează aplicabilitatea sa, în temeiul articolului 10 alineatul (1), de data la care a fost încheiat contractul în cauză, iar nu de perioada în care acest contract își produce efectele juridice.

33

În această privință, în primul rând, trebuie amintit că, în conformitate cu o jurisprudență constantă, Curtea este competentă să interpreteze dreptul Uniunii numai în ce privește aplicarea acestuia într‑un nou stat membru începând de la data aderării acestuia la Uniune (Hotărârea din 17 decembrie 2020, Franck, C‑801/19, EU:C:2020:1049, punctul 16 și jurisprudența citată).

34

Articolul 2 din Actul privind condițiile de aderare a Republicii Croația, menționat la punctul 3 din prezenta hotărâre, prevede că dispozițiile tratatelor originare și actele adoptate de instituții înainte de aderarea Republicii Croația la Uniune sunt obligatorii pentru acest stat membru și se aplică în statul menționat doar de la data aderării, și anume de la 1 iulie 2013 (Hotărârea din 25 martie 2021, Obala i lučice, C‑307/19, EU:C:2021:236, punctul 55).

35

Astfel, Curtea este competentă să se pronunțe cu privire la o problemă de interpretare a dreptului Uniunii al cărei răspuns poate pune în discuție compatibilitatea cu acesta din urmă a unei reglementări naționale care, adoptată ulterior aderării avute în vedere, produce de asemenea efecte juridice asupra unui contract care a fost încheiat înainte de aderarea respectivă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 februarie 2019, Milivojević, C‑630/17, EU:C:2019:123, punctele 40-43).

36

În al doilea rând, Curtea a apreciat că, întrucât din cuprinsul articolului 10 alineatul (1) al doilea paragraf din Directiva 93/13 rezultă că aceasta se aplică numai contractelor încheiate după 31 decembrie 1994, data de expirare a termenului de transpunere a acesteia, este necesar să se țină seama de data încheierii contractelor în discuție în litigiile principale pentru stabilirea aplicabilității acestei directive în privința acestor contracte, nefiind relevantă perioada în care acestea din urmă produc efecte (Hotărârea din 9 iulie 2020, Raiffeisen Bank și BRD Groupe Société Générale, C‑698/18 și C‑699/18, EU:C:2020:537, punctul 42, precum și jurisprudența citată).

37

Această jurisprudență a fost precizată în ceea ce privește situațiile apărute în state membre care, precum Republica Croația, au aderat la Uniune după 31 decembrie 1994, dat fiind că respectarea cerințelor Directivei 93/13 nu a devenit obligatorie pentru aceste state decât de la data aderării lor. În acest context particular, Curtea a constatat în nenumărate rânduri aplicabilitatea acestei directive și, așadar, propria competență pentru a o interpreta, în raport cu data aderării statului membru a cărui reglementare era vizată în litigiul principal, înainte de a examina dacă contractul în cauză fusese încheiat după această aderare și, prin urmare, intra în domeniul de aplicare temporal al directivei menționate (a se vedea în acest sens Ordonanța din 3 aprilie 2014, Pohotovosť, C‑153/13, EU:C:2014:1854, punctele 23-25, Ordonanța din 3 iulie 2014, Tudoran, C‑92/14, EU:C:2014:2051, punctele 26-29, precum și Hotărârea din 9 iulie 2020, Raiffeisen Bank și BRD Groupe Société Générale, C‑698/18 și C‑699/18, EU:C:2020:537, punctele 41-44).

38

În speță, Directiva 93/13 nu este aplicabilă contractului inițial care este pus în discuție în litigiul principal, din moment ce a fost încheiat la 15 octombrie 2007, așadar înainte de aderarea Republicii Croația la Uniune care a intrat în vigoare la 1 iulie 2013. Prin urmare, după cum a arătat în esență doamna avocată generală la punctele 34 și 40 din concluzii, eventuala restituire a unor avantaje dobândite în mod nejustificat de Zagrebačka banka în temeiul clauzelor potențial abuzive ale acestui contract nu poate fi reglementată de dispozițiile acestei directive.

39

În schimb, Directiva 93/13 este aplicabilă actului adițional la contractul inițial, din moment ce acest act adițional, care face de asemenea obiectul litigiului principal, a fost încheiat la 8 ianuarie 2016, așadar după data acestei aderări. Or, atunci când faptele din litigiul principal sunt în parte ulterioare datei de aderare a statului membru, Curtea este competentă, în această măsură, să interpreteze dreptul Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 decembrie 2020, Franck, C‑801/19, EU:C:2020:1049, punctul 17 și jurisprudența citată).

40

Cu toate acestea, trebuie precizat că actul adițional menționat nu poate extinde domeniul de aplicare ratione temporis al acestei directive, așa cum este definit în jurisprudența amintită la punctele 36 și 37 din prezenta hotărâre, astfel încât eventuala obligație de restituire care revine Zagrebačka banka în temeiul clauzelor actului adițional menționat nu poate fi reglementată de dispozițiile directivei amintite sau nu poate fi întemeiată pe acestea în ceea ce privește perioada anterioară încheierii acestuia.

41

Rezultă din cele ce precedă că Curtea este competentă să interpreteze dispozițiile Directivei 93/13 numai în măsura în care cererea de decizie preliminară privește clauzele care figurează în același act adițional și perioada ulterioară încheierii acestuia.

42

Zagrebačka banka susține că cele două întrebări preliminare trebuie declarate inadmisibile ca fiind lipsite de pertinență pentru soluționarea litigiului principal, întrucât, în opinia sa, nici dispozițiile dreptului croat avute în vedere de instanța de trimitere, inclusiv astfel cum sunt interpretate de Vrhovni sud (Curtea Supremă), nici actul adițional la contractul încheiat de părți nu privează reclamanta din litigiul principal de dreptul de a solicita, în conformitate cu articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13, o restituire a avantajelor pe care banca în cauză le‑ar fi dobândit în mod necuvenit în temeiul contractului de împrumut inițial.

43

În această privință, în primul rând, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, numai instanța națională, care este sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată, are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții, care beneficiază de o prezumție de pertinență. În consecință, în cazul în care întrebarea adresată privește interpretarea sau validitatea unei norme de drept al Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe, cu excepția cazului în care este evident că interpretarea solicitată nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util întrebării respective (Hotărârea din 21 decembrie 2021, Trapeza Peiraios, C‑243/20, EU:C:2021:1045, punctul 25 și jurisprudența citată).

44

În speță, întrebările preliminare privesc interpretarea unor dispoziții ale dreptului Uniunii, mai specific cele ale Directivei 93/13, și nu este evident că interpretarea solicitată nu are nicio legătură cu litigiul principal sau că problema ridicată prezintă un caracter ipotetic. Astfel, din decizia de trimitere reiese în special că reclamanta din litigiul principal a invocat drepturile garantate de această directivă în cadrul acestui litigiu. În plus, la punctul 41 din prezenta hotărâre s‑a constatat că situația în discuție în litigiul principal intră parțial în domeniul de aplicare temporal al directivei menționate.

45

În al doilea rând, este cert că, în cadrul procedurii prevăzute la articolul 267 TFUE, întemeiată pe o separare clară a funcțiilor între instanțele naționale și Curte, instanța națională este singura competentă să interpreteze și să aplice dispozițiile din dreptul național, în timp ce Curtea este exclusiv abilitată să se pronunțe cu privire la interpretarea sau la validitatea unui text al Uniunii, pe baza situației de fapt care îi este prezentată de instanța națională (Hotărârea din 21 decembrie 2021, Trapeza Peiraios, C‑243/20, EU:C:2021:1045, punctul 26 și jurisprudența citată).

46

Prin urmare, trebuie respinse argumentele referitoare la inadmisibilitatea întrebărilor preliminare pe care Zagrebačka banka banka le deduce în esență din efectele pe care Legea din 2015 privind creditul de consum le‑ar produce, în opinia sa, în litigiul principal.

47

Prin urmare, cererea de decizie preliminară este admisibilă.

48

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că se opune unor dispoziții de drept național care ar împiedica instanța sesizată să admită cererea unui consumator având ca obiect restituirea integrală a avantajelor pe care un profesionist le‑a obținut din clauze abuzive cuprinse într‑un contract de împrumut, atunci când profesionistul a fost constrâns să propună consumatorului o modificare a contractului lor inițial prin intermediul unui acord al cărui conținut este stabilit de aceste dispoziții, iar acest consumator a avut posibilitatea de a consimți la o astfel de modificare.

49

Instanța de trimitere arată că, potrivit interpretării Legii din 2015 privind creditul de consum date de anumite instanțe croate, acestea ar putea fi efectele produse de dispozițiile capitolului IV.a din această lege. În special, din aceste dispoziții ar reieși că creditorii profesioniști au fost constrânși să propună oricărui consumator care a încheiat un contract de credit exprimat în franci elvețieni să efectueze o conversie a acestuia într‑un credit exprimat în euro, cu respectarea modalităților stabilite de legea menționată. Consumatorul în cauză dispunea de posibilitatea de a refuza această propunere, dar, dacă accepta, conversia trebuia să se realizeze în mod necesar prin încorporarea conținutului prevăzut de dispozițiile menționate fie într‑un act adițional la contractul inițial, astfel cum s‑a procedat în litigiul principal, fie într‑un nou contract, încheiat între părțile contractante.

50

Pentru a da acestei instanțe un răspuns util, care să îi permită să soluționeze litigiul cu care este sesizată, trebuie să se examineze în prealabil dacă, așa cum au evocat guvernul croat și Comisia în observațiile lor scrise, Directiva 93/13 este aplicabilă ratione materiae în cadrul litigiului principal, în raport cu excluderea prevăzută la articolul 1 alineatul (2) din aceasta.

51

În această privință, din considerațiile care figurează la punctele 39 și 40 din prezenta hotărâre, referitoare la domeniul de aplicare ratione temporis al Directivei 93/13, reiese că această directivă este aplicabilă numai actului adițional la contractul inițial și că eventuala obligație de restituire care revine Zagrebačka banka în temeiul acestui act adițional nu poate fi reglementată de dispozițiile directivei menționate sau nu poate fi întemeiată pe acestea în ceea ce privește perioada anterioară încheierii acestuia.

52

În aceste condiții, este necesar să se arate că Curtea este competentă să răspundă la prima întrebare numai în măsura în care privește clauzele contractuale care au fost inserate a posteriori în contractul inițial prin actul adițional menționat în conformitate cu Legea din 2015 privind creditul de consum.

53

Cauza principală se distinge în acest mod de cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 14 martie 2019, Dunai (C‑118/17, EU:C:2019:207). Astfel, această din urmă cauză privea, în sens mai larg, impactul unei legislații naționale, care califică drept abuzive și nule clauzele referitoare la diferența de schimb valutar inserate în contracte de împrumut și care înlocuiește aceste clauze cu clauze care aplică cursul de schimb oficial stabilit de banca națională a unui stat membru pentru moneda corespunzătoare, asupra posibilității consumatorului de a solicita anularea contractului de împrumut inițial (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 martie 2019, Dunai, C‑118/17, EU:C:2019:207, punctele 35-38).

54

În speță, după cum s‑a arătat la punctul 22 din prezenta hotărâre, reclamanta din litigiul principal intenționează să se prevaleze de dispozițiile Directivei 93/13 pentru a contesta în mod autonom clauzele actului adițional la contractul inițial care au fost inserate în acesta din urmă în temeiul Legii din 2015 privind creditul de consum, întrucât aceste clauze ar fi insuficiente pentru a obține o restituire integrală a avantajelor pe care profesionistul le‑ar fi obținut din clauzele abuzive care figurează în contractul de împrumut inițial.

55

Odată făcute aceste precizări, trebuie amintit că, în conformitate cu jurisprudența constantă a Curții, articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13 exclude din domeniul de aplicare material al acesteia clauzele contractuale care reflectă „acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii”, expresie care, în lumina celui de al treisprezecelea considerent al acestei directive, include atât dispozițiile de drept național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor, cât și pe cele care sunt de natură supletivă, cu alte cuvinte cele care se aplică automat, în lipsa unui acord diferit între părți (Hotărârea din 21 decembrie 2021, Trapeza Peiraios, C‑243/20, EU:C:2021:1045, punctul 30 și jurisprudența citată).

56

În plus, Curtea a interpretat deja articolul 1 alineatul (2) menționat în sensul că domeniul de aplicare al Directivei 93/13 nu acoperă clauze care reflectă dispoziții de drept național obligatorii, inserate ulterior perfectării unui contract de împrumut încheiat cu un consumator și care vizează înlocuirea unei clauze a acestuia afectate de nulitate (Hotărârea din 2 septembrie 2021, OTP Jelzálogbank și alții, C‑932/19, EU:C:2021:673, punctul 29, precum și jurisprudența citată).

57

Excluderea de la aplicarea regimului acestei directive, care decurge din articolul 1 alineatul (2) din aceasta, se justifică prin faptul că este legitim în principiu să se prezume că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte, echilibru pe care legiuitorul Uniunii a înțeles în mod explicit să îl mențină (Hotărârea din 21 decembrie 2021, Trapeza Peiraios, C‑243/20, EU:C:2021:1045, punctul 35 și jurisprudența citată).

58

Revine instanțelor naționale sesizate sarcina de a verifica dacă clauza în discuție intră sub incidența articolului 1 alineatul (2) din Directiva 93/13 în lumina criteriilor care au fost definite de Curte, și anume luând în considerare natura, economia generală și stipulațiile contractelor de împrumut în cauză, precum și contextul juridic și factual în care se înscriu acestea din urmă, ținând seama în același timp de faptul că, având în vedere obiectivul privind protecția consumatorilor urmărit de această directivă, excepția instituită la articolul 1 alineatul (2) din aceasta este de strictă interpretare (Hotărârea din 21 decembrie 2021, Trapeza Peiraios, C‑243/20, EU:C:2021:1045, punctul 37 și jurisprudența citată).

59

În speță, instanța de trimitere arată în esență că clauzele actului adițional pe care Zagrebačka banka și reclamanta din litigiul principal l‑au încheiat, pentru a modifica contractul lor inițial astfel încât să convertească împrumutul exprimat în franci elvețieni într‑un împrumut exprimat în euro, reflectă conținutul dispozițiilor care figurează în capitolul IV.a din Legea din 2015 privind creditul de consum.

60

Astfel, în primul rând, această instanță arată că Legea din 2015 privind creditul de consum impune profesioniștilor să propună o asemenea modificare consumatorilor vizați și că aceasta prevede o metodologie specială de calcul al noului cuantum al angajamentelor de credit ale acestora din urmă. De asemenea, în observațiile sale scrise, guvernul croat precizează că autonomia de voință a băncilor era limitată de legea menționată, întrucât erau constrânse de aceasta să propună consumatorilor încheierea unui acord de conversie a contractului lor existent, al cărui conținut era determinat în mod precis de norma imperativă menționată.

61

În al doilea rând, instanța de trimitere observă că toate părțile care intră în domeniul de aplicare al Legii din 2015 privind creditul de consum au modificat raportul contractual inițial pe baza unui acord de voințe, iar nu în mod direct pe baza unei intervenții legislative, astfel cum s‑a întâmplat în special în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 14 martie 2019, Dunai (C‑118/17, EU:C:2019:207). Cu toate acestea, chiar dacă fiecare consumator a avut posibilitatea de a refuza conversia prevăzută de această lege, nu este mai puțin adevărat că, în cazul în care consumatorul a consimțit în acest sens, precum în cauza principală, părțile și‑au modificat contractul inițial, pentru a înlocui clauzele abuzive care figurează în acesta, nu în mod liber, ci cu obligația de a aplica normele de conversie impuse de legiuitorul național. După cum a arătat doamna avocată generală la punctul 50 din concluzii, simpla cerință a unui acord al consumatorului nu are drept consecință faptul că clauzele actului adițional în cauză nu sunt considerate ca reflectând acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii, din moment ce conținutul acestui act adițional este determinat în întregime de legea menționată.

62

În al treilea rând, după cum a observat doamna avocată generală în esență la punctul 51 din concluzii, din decizia de trimitere reiese că obiectivul urmărit de legiuitorul croat era de a stabili un echilibru între drepturile și obligațiile părților vizate de Legea din 2015 privind creditul de consum.

63

Prin urmare, chiar dacă această calificare juridică va reveni în definitiv instanței de trimitere conform jurisprudenței amintite la punctul 58 din prezenta hotărâre, rezultă că dispozițiile care figurează în capitolul IV.a din legea menționată constituie dispoziții de drept național cu caracter obligatoriu, în sensul articolului 1 alineatul (2) din Directiva 93/13, astfel încât clauzele contractuale care reflectă dispozițiile aceleiași legi și care urmăresc înlocuirea clauzelor viciate de nulitate care figurau într‑un contract de împrumut încheiat cu un consumator nu sunt supuse dispozițiilor acestei directive.

64

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că nu intră în domeniul de aplicare material al acestei directive clauze contractuale care reflectă dispoziții de drept național în temeiul cărora profesionistul a fost obligat să propună consumatorului o modificare a contractului lor inițial printr‑un acord al cărui conținut este determinat de aceste dispoziții, iar acest consumator a avut posibilitatea de a consimți la o astfel de modificare.

65

Având în vedere răspunsul dat la prima întrebare, nu mai este necesar să se răspundă la a doua întrebare.

66

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a treia) declară:

Articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că nu intră în domeniul de aplicare material al acestei directive clauze contractuale care reflectă dispoziții de drept național în temeiul cărora profesionistul a fost obligat să propună consumatorului o modificare a contractului lor inițial printr‑un acord al cărui conținut este determinat de aceste dispoziții, iar acest consumator a avut posibilitatea de a consimți la o astfel de modificare.