—

pentru Raad van bestuur van de Sociale verzekeringsbank, de H. van der Most;

—

pentru doamna Evans, de N. Matt, advocaat;

—

pentru guvernul olandez, de J. Langer, precum și de M. Bulterman și de M. Gijzen, în calitate de agenți;

—

pentru guvernul portughez, de L. Inez Fernandes, în calitate de agent, asistat de A. Silva Rocha, Professor;

—

pentru Comisia Europeană, de M. van Beek, în calitate de agent,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolelor 2, 3 și/sau 16 din Regulamentul (CEE) nr. 1408/71 al Consiliului din 14 iunie 1971 privind aplicarea regimurilor de securitate socială în raport cu lucrătorii salariați, cu lucrătorii care desfășoară activități independente și cu membrii familiilor acestora care se deplasează în cadrul Comunității, în versiunea modificată și actualizată prin Regulamentul (CE) nr. 118/97 al Consiliului din 2 decembrie 1996 (JO 1997, L 28, p. 1, Ediție specială, 05/vol. 4, p. 35), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 1992/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 18 decembrie 2006 (JO L 392, p. 1, Ediție specială, 05/vol. 8, p. 288, denumit în continuare „Regulamentul nr. 1408/71”), precum și, cu titlu subsidiar, a articolului 7 alineatul (2) din Regulamentul (CEE) nr. 1612/68 al Consiliului din 15 octombrie 1968 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Comunității (JO L 257, p. 2, Ediție specială, 05/vol. 1, p. 11).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Raad van bestuur van de Sociale verzekeringsbank (denumită în continuare „Svb”), pe de o parte, și doamna Evans, resortisant britanic, pe de altă parte, cu privire la calculul drepturilor la pensie aferente perioadei în care aceasta era angajată în cadrul Consulatului General al Statelor Unite ale Americii din Amsterdam (Țările de Jos) și beneficia de un statut privilegiat în temeiul căruia era scutită, inter alia, de orice contribuție de securitate socială și, prin urmare, nu era afiliată la regimul de securitate socială olandez.

3

Convenția de la Viena cu privire la relațiile consulare, încheiată la Viena la 24 aprilie 1963 (Recueil des traités des Nations unies, vol. 596, p. 261, denumită în continuare „Convenția de la Viena din 1963”), prevede la articolul 1 paragrafele 1 și 3:

„1.   În prezenta convenție, expresiile următoare se înțeleg așa cum se precizează mai jos:

[…]

[…]

3.   Situația specială a membrilor consulatului care sunt cetățeni sau rezidenți permanenți ai statului de reședință este reglementată de art. 71 al prezentei convenții.”

4

Articolul 48 din această convenție, intitulat „Scutirea de regimul de securitate socială”, are următorul cuprins:

„1.   Sub rezerva dispozițiilor paragrafului 3 din prezentul articol, membrii postului consular și membrii familiei lor care locuiesc împreună cu ei sunt scutiți, în ceea ce privește serviciile aduse statului trimițător, de dispozițiile de securitate socială care pot fi în vigoare în statul de reședință.

2.   Scutirea prevăzută la paragraful 1 al prezentului articol se aplică și membrilor personalului particular care sunt în serviciul exclusiv al membrilor postului consular, cu condiția:

3.   Membrii postului consular care au în serviciul lor persoane cărora scutirea prevăzută la paragraful 2 din prezentul articol nu li se aplică trebuie să respecte obligațiile pe care dispozițiile de securitate socială ale statului de reședință le impun celui care angajează.

4.   Scutirea prevăzută la paragrafele 1 și 2 din prezentul articol nu exclude participarea voluntară la regimul de securitate socială al statului de reședință, în măsura în care ea este admisă de acest stat.”

5

Articolul 71 din convenție, intitulat „Cetățeni ai statului de reședință și persoane care au reședința permanentă în acest stat”, prevede:

„1.   Dacă statul de reședință nu acordă funcționarilor consulari, care sunt cetățeni ai statului de reședință sau care au reședința permanentă în acest stat, facilități, privilegii și imunități suplimentare, aceștia nu beneficiază decât de imunitatea de jurisdicție și de inviolabilitatea personală pentru actele oficiale îndeplinite în exercitarea funcțiilor lor și de privilegiul prevăzut în paragraful 3 al articolului 44. În ceea ce privește acești funcționari consulari, statul de reședință trebuie de asemenea să respecte obligația prevăzută în articolul 42. Dacă împotriva unui asemenea funcționar consular se angajează o acțiune penală, procedura trebuie să fie condusă, în afară de cazul când persoana în cauză se află în stare de arest sau de detențiune, în așa fel încât exercitarea funcțiilor consulare să fie stingherită cât mai puțin posibil.

2.   Ceilalți membri ai postului consular care sunt cetățeni ai statului de reședință sau care au reședința permanentă în acest stat, membrii familiei lor […] nu beneficiază de facilități, privilegii și imunități decât în măsura în care acestea le sunt acordate de către statul de reședință. […]”

6

Regatul Țărilor de Jos a depus instrumentul de ratificare a Convenției de la Viena din 1963 la Secretarul General al Organizației Națiunilor Unite la 17 decembrie 1985, aceasta producând efecte în privința sa începând cu 16 ianuarie 1986.

7

În conformitate cu articolul 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1612/68, lucrătorul resortisant al unui stat membru beneficiază, pe teritoriul celorlalte state membre, de aceleași avantaje sociale și fiscale ca și lucrătorii naționali.

8

Al cincilea și al optulea considerent ale Regulamentului nr. 1408/71 au următorul cuprins:

„întrucât este necesar, în cadrul acestei coordonări, să se garanteze, în interiorul Comunității, egalitatea de tratament, în conformitate cu diferitele legislații naționale, pentru lucrătorii care locuiesc în statele membre, persoanele aflate în întreținerea lor, precum și urmașii acestora;

[…]

întrucât este necesar ca lucrătorii salariați și cei care desfășoară activități independente care se deplasează în interiorul Comunității să fie cuprinși în regimul de securitate socială al unui singur stat membru, pentru a se evita suprapunerea legislațiilor naționale aplicabile și complicațiile care ar putea rezulta din această situație”.

9

Articolul 1 litera (a) din Regulamentul nr. 1408/71 prevede că, în sensul acestui regulament, „lucrător salariat” înseamnă orice persoană care este asigurată în temeiul unei asigurări obligatorii sau facultative continue împotriva unuia sau mai multor evenimente neprevăzute corespunzătoare ramurilor unui regim de asigurări sociale care se aplică lucrătorilor salariați.

10

Articolul 2 alineatul (1) din acest regulament prevede:

„Prezentul regulament se aplică lucrătorilor salariați sau lucrătorilor care desfășoară activități independente și studenților care se află ori s‑au aflat sub incidența legislației din unul sau mai multe state membre și care sunt resortisanți ai unuia dintre statele membre sau sunt persoane apatride ori refugiați cu reședința pe teritoriul unuia dintre statele membre, precum și membrilor familiilor acestora și supraviețuitorilor lor.”

11

Articolul 3 alineatul (1) din regulament prevede:

„Sub rezerva dispozițiilor speciale ale prezentului regulament, persoanele cărora li se aplică prezentul regulament au aceleași obligații și se bucură de aceleași avantaje prevăzute de legislația oricărui stat membru ca și cetățenii acelui stat.”

12

Articolul 13, intitulat „Reguli generale”, din cadrul titlului II, „Stabilirea legislației aplicabile”, din Regulamentul nr. 1408/71 prevede:

„(1)   Sub rezerva articolelor 14c și 14f, persoanele cărora li se aplică prezentul regulament se află sub incidența legislației unui singur stat membru. Această legislație se stabilește în conformitate cu dispozițiile prezentului titlu.

(2)   Sub rezerva articolelor 14-17:

[…]”

13

Articolul 16 din regulamentul menționat, intitulat „Reguli speciale privind personalul misiunilor diplomatice și oficiilor consulare, precum și personalul auxiliar al Comunităților Europene”, are următorul conținut:

„(1)   Dispozițiile articolului 13 alineatul (2) litera (a) se aplică personalului de serviciu al misiunilor diplomatice sau oficiilor consulare și personalului casnic privat în serviciul agenților acestor misiuni sau posturi.

(2)   Cu toate acestea, lucrătorii prevăzuți la alineatul (1) care sunt resortisanți ai statului membru de acreditare sau ai statului membru de trimitere pot opta pentru a li se aplica legislația statului respectiv. Acest drept de opțiune poate fi reînnoit la sfârșitul fiecărui an calendaristic și nu are efect retroactiv.

[…]”

14

Regulamentul nr. 1408/71 a fost abrogat prin Regulamentul (CE) nr. 883/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 29 aprilie 2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială (JO L 166, p. 1, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 82), începând cu 1 mai 2010. Acest din urmă regulament nu este însă aplicabil litigiului principal.

15

Articolul 6 alineatul 1 din Legea privind regimul general al asigurării pentru limită de vârstă (Algemene Ouderdomswet, Stb. 1956, nr. 281, denumită în continuare „AOW”) prevede că sunt asigurați în regimul de securitate socială olandez în special rezidenții olandezi. Potrivit alineatului 3 al acestui articol, „categoria persoanelor asigurate poate fi extinsă sau limitată printr‑o măsură generală de administrare sau în temeiul acesteia, prin derogare de la alineatele 1 și 2”.

16

În temeiul articolului 6 alineatul 3 din AOW, autoritățile olandeze au adoptat mai multe decrete privind extinderea și restrângerea categoriei persoanelor asigurate în sistemul de asigurări sociale în cursul anilor 1976, 1989 și 1998.

17

În aplicarea acestor decrete privind extinderea și restrângerea categoriei persoanelor asigurate în sistemul de asigurări sociale, agenții și angajații consulari, printre care membrii personalului administrativ, nu sunt asigurați în sistemul de asigurări sociale decât dacă au cetățenie olandeză sau, potrivit decretelor intrate în vigoare la 1 iulie 1989, dacă au reședința permanentă în Țările de Jos.

18

În ceea ce privește acest statut de rezident permanent, autoritățile olandeze au considerat inițial că angajații consulari, în sensul articolului 1 litera e) din Convenția de la Viena din 1963, cu reședința în Țările de Jos, însă de cetățenie străină, nu pot fi calificați drept rezidenți permanenți în sensul articolului 1 paragraful 3 și al articolului 71 din Convenția de la Viena din 1963 și, în consecință, beneficiază de regimul privilegiat prevăzut la articolul 48 din această convenție.

19

Începând din 1 august 1987, autoritățile olandeze și‑au schimbat opinia și au considerat că personalul recrutat local care la data recrutării are reședința în Țările de Jos de mai mult de un an trebuie considerat rezident permanent, fiind astfel exclus ca acesta să beneficieze de regimul privilegiat prevăzut de Convenția de la Viena din 1963. Pentru a evita prejudicierea unor situații juridice existente, ele au decis că această modificare nu va avea nicio consecință pentru persoanele care lucrau deja într‑un post consular anterior datei de 1 august 1987. Cu toate acestea, în cursul anului 1999, Ministerul Afacerilor Externe olandez a permis acestor persoane care lucrau deja în cadrul unui consulat sau al unei ambasade din Țările de Jos anterior datei de 1 august 1987 să aleagă, înainte de 15 decembrie 1999, dacă doreau să fie asigurate în sistemul de asigurări sociale olandez.

20

Doamna Evans, de cetățenie britanică, a lucrat în Regatul Unit din anul 1972 până în anul 1973, an în care s‑a stabilit în Țările de Jos, unde mai întâi a lucrat în cadrul mai multor întreprinderi, iar ulterior, până în luna aprilie 1980, la Consulatul General al Regatului Unit din Rotterdam (Țările de Jos).

21

De la 17 noiembrie 1980, doamna Evans lucrează în cadrul Consulatului General al Statelor Unite ale Americii din Amsterdam, ca membru al personalului administrativ și tehnic în sensul articolului 1 paragraful 1 litera e) din Convenția de la Viena din 1963, și beneficiază, de la intrarea în funcție, de o asigurare de sănătate încheiată de angajatorul său cu o companie privată de asigurări olandeză.

22

Apreciind că doamna Evans nu poate fi considerată rezident permanent în Țările de Jos în sensul articolului 1 paragraful 3 din Convenția de la Viena din 1963, Ministerul Afacerilor Externe al Țărilor de Jos i‑a acordat, la momentul intrării în funcție, statutul privilegiat prevăzut de Convenția de la Viena din 1963, fapt care presupunea, inter alia, scutirea de la plata majorității impozitelor și contribuțiilor de securitate socială. Prin urmare, de la această dată, doamna Evans nu a fost afiliată la nicio ramură a sistemului de securitate socială.

23

În cursul anului 1999, doamna Evans a fost invitată de autoritățile olandeze să își exercite opțiunea prevăzută la punctul 19 din prezenta hotărâre, între menținerea statutului privilegiat și afilierea, în viitor, la regimul general de securitate socială olandez. La data de 5 decembrie a aceluiași an, aceasta a optat pentru menținerea statutului respectiv în termenii următori: „doresc să îmi păstrez statutul privilegiat, ceea ce înseamnă că nu sunt asigurată în regimul de asigurări sociale olandez și că, în consecință, nu am dreptul la acoperirea pe care o oferă acesta”.

24

În cursul anului 2008, doamna Evans a solicitat Svb să îi comunice în detaliu perioadele în care a fost asigurată în temeiul AOW, în scopul calculării pensiei. La 27 martie 2008, Svb i‑a comunicat faptul că, în opinia sa, aceasta a fost asigurată la Svb în perioada cuprinsă între anii 1973 și 1980, însă nu și în perioada în care a fost angajată în cadrul Consulatului General al Statelor Unite ale Americii. În acest sens, Svb s‑a întemeiat pe faptul că Regulamentul nr. 1408/71 nu îi este aplicabil în măsura în care Statele Unite ale Americii nu sunt un stat membru al Uniunii Europene și în care, în temeiul reglementării olandeze, singura aplicabilă într‑o asemenea situație, agenții consulari și membrii personalului administrativ nu sunt asigurați în sistemul de asigurări sociale decât dacă au cetățenie olandeză.

25

În aceste condiții, doamna Evans a formulat contestație împotriva deciziei Svb, care a fost declarată neîntemeiată și a făcut obiectul unei acțiuni în fața Rechtbank Amsterdam. Prin hotărârea din 15 martie 2011, această instanță a statuat că doamna Evans trebuie considerată asigurată, potrivit AOW, în perioada cuprinsă între 18 noiembrie 1980 și 12 martie 2008, pentru motivul că articolul 3 din Regulamentul nr. 1408/71 impune asimilarea cetățeniei britanice a doamnei Evans cu cetățenia olandeză, prin referire la Hotărârea Boukhalfa (C‑214/94, EU:C:1996:174). În plus, instanța a apreciat că doamna Evans trebuie considerată rezident permanent și că avantajul unui statut privilegiat nu avea nicio relevanță în această privință.

26

Svb a formulat apel împotriva acestei hotărâri la Centrale Raad van Beroep.

27

Dorind să afle dacă, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, există o discriminare, directă sau indirectă, pe motiv de cetățenie și, cu titlu subsidiar, dacă, în caz de discriminare indirectă, aceasta ar fi justificată, Centrale Raad van Beroep a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

În cazul în care răspunsul la prima întrebare este negativ:

28

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 2 din Regulamentul nr. 1408/71 coroborat cu articolul 16 din acest regulament poate fi interpretat în sensul că, pentru perioada în care un resortisant al unui stat membru a fost angajat într‑un post consular al unui stat terț stabilit pe teritoriul unui stat membru, fără a fi resortisant al acestuia, însă având reședința pe teritoriul acestuia, resortisantul poate fi considerat de acest stat membru ca neaflându‑se sub incidența legislației unui stat membru, în sensul acestei dispoziții, și, ca urmare a acestui fapt, poate fi exclus din domeniul de aplicare al Regulamentul nr. 1408/71.

29

Trebuie amintit de la bun început că, în temeiul articolului 2 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1408/71, acesta se aplică lucrătorilor salariați care se află ori s‑au aflat sub incidența legislației din unul sau mai multe state membre și care sunt resortisanți ai unuia dintre statele membre.

30

În speță, este cert că doamna Evans este resortisant al unui stat membru și că, în ceea ce privește perioada în litigiu, nu era afiliată la nicio ramură a sistemului de securitate socială al unui stat membru de la intrarea sa în funcție în cadrul Consulatului General al Statelor Unite ale Americii.

31

Prin urmare, trebuie să se examineze dacă o persoană aflată într‑o situație precum cea a doamnei Evans, și anume o persoană angajată într‑un post consular al unui un stat terț stabilit pe teritoriul unui stat membru, fără a fi resortisant al acestuia, însă avându‑și reședința pe teritoriul acestuia, trebuie considerată ca aflată sub incidența legislației acestui stat membru în sensul articolului 2 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1408/71.

32

În cadrul acestui demers, trebuie să se constate că o situație precum cea în discuție în litigiul principal este diferită de cea din cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Boukhalfa (EU:C:1996:174), vizată de instanța de trimitere, deoarece, în cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre, era vorba despre un resortisant al unui stat membru angajat în cadrul ambasadei unui stat membru de pe teritoriul unui stat terț.

33

De asemenea, este necesar să se amintească, pe de o parte, că dreptul Uniunii nu aduce atingere, în principiu, competenței statelor membre de a‑și organiza sistemele de securitate socială (a se vedea în acest sens Hotărârea Salgado González, C‑282/11, EU:C:2013:86, punctul 35 și jurisprudența citată).

34

În lipsa unei armonizări la nivelul Uniunii, legislația fiecărui stat membru este, în principiu, cea care trebuie să stabilească condițiile existenței dreptului sau a obligației de afiliere la un regim de securitate socială sau la o ramură a unui asemenea regim (a se vedea în acest sens Hotărârea van Pommeren‑Bourgondiën, C‑227/03, EU:C:2005:431, punctul 33, și Hotărârea Bakker, C‑106/11, EU:C:2012:328, punctul 32).

35

Pe de altă parte, trebuie amintit că dreptul Uniunii trebuie interpretat în lumina normelor relevante ale dreptului internațional, întrucât acest drept face parte din ordinea juridică a Uniunii și este obligatoriu pentru instituțiile acesteia (a se vedea în acest sens Hotărârea Racke, C‑162/96, EU:C:1998:293, punctele 45 și 46, precum și Hotărârea Kadi și Al Barakaat International Foundation/Consiliul și Comisia, C‑402/05 P și C‑415/05 P, EU:C:2008:461, punctul 291).

36

Astfel cum a arătat avocatul general la punctul 52 din concluzii, prin urmare, noțiunea de „a se afla sub incidența legislației unui stat membru”, în sensul articolului 2 din Regulamentul nr. 1408/71, trebuie să fie interpretată în lumina dispozițiilor de drept internațional cutumiar pertinente (a se vedea prin analogie Hotărârea Salemink, C‑347/10, EU:C:2012:17, punctul 31), și anume Convenția de la Viena din 1963, care codifică dreptul relațiilor consulare și prevede principiile și normele esențiale pentru menținerea relațiilor pașnice între state și care sunt acceptate în întreaga lume de către națiuni de toate crezurile, culturile și apartenențele politice [a se vedea Hotărârea Curții Internaționale de Justiție din 24 mai 1980, cauza privind personalul diplomatic și consular al Statelor Unite din Teheran (Statele Unite ale Americii/Iran), Recueil des arrêts, avis consultatifs et ordonnances 1980, p. 3, punctul 45].

37

Referitor la regimul de securitate socială aplicabil personalului consular, Convenția de la Viena din 1963 prevede, la articolul 48, că membrii postului consular sunt în principiu scutiți, în ceea ce privește serviciile aduse statului trimițător, de dispozițiile de securitate socială care pot fi în vigoare în statul de reședință, admițând totodată, la articolul 71 paragraful 2, că membrii postului consular care sunt cetățeni ai statului de reședință sau care au reședința permanentă în acest stat beneficiază de facilități, privilegii și imunități în măsura în care acestea le sunt acordate de către statul de reședință.

38

În speță, din decizia de trimitere reiese că, pentru perioada anterioară datei de 1 august 1987, reglementarea olandeză prevedea că funcționarii și agenții consulari care nu erau olandezi nu erau asigurați în sistemul de asigurări sociale și că, pentru perioada ulterioară acestei date, funcționarii și agenții consulari cu reședința permanentă în Țările de Jos erau asigurați în acest stat, prevăzând totodată un regim de opțiune pentru persoanele intrate în funcție anterior datei de 1 august 1987, în temeiul căruia acestea puteau continua să rămână neasigurate în sistemul de asigurări sociale olandez, regim pentru care a optat doamna Evans.

39

Din acestea rezultă că Regatul Țărilor de Jos a înțeles astfel să se prevaleze de posibilitatea care îi era acordată la articolul 71 paragraful 2 din Convenția de la Viena din 1963 de a scuti o anumită parte a personalului posturilor consulare, precum doamna Evans, de regimul de securitate socială olandez.

40

În consecință, ținând seama de cele ce precedă, este necesar să se considere că un membru al personalului unui post consular, aflat într‑o situație precum cea a doamnei Evans, nu se află, în perioada în care este angajat în cadrul postului consular al unui stat terț, sub incidența legislației în materie de securitate socială a statului membru vizat, în sensul articolului 2 din Regulamentul nr. 1408/71 și, prin urmare, nu intră în domeniul de aplicare al acestui regulament.

41

Această concluzie nu poate fi repusă în discuție de articolul 16 din Regulamentul nr. 1408/71, interpretat în lumina dispozițiilor pertinente ale Convenției de la Viena din 1963.

42

În această privință, doamna Evans susține că i se aplică legislația olandeză în conformitate cu primul alineat al acestui articol, în temeiul căruia dispozițiile articolului 13 alineatul (2) litera (a) din acest regulament se aplică personalului de serviciu al misiunilor diplomatice sau al oficiilor consulare și personalului casnic privat în serviciul agenților acestor misiuni sau posturi.

43

Trebuie subliniat, în această privință, că articolul 13 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1408/71 nu are ca obiect stabilirea condițiilor privind existența dreptului sau a obligației de afiliere la un regim de securitate socială. Astfel cum reiese din jurisprudența citată la punctul 34 din prezenta hotărâre, legislația fiecărui stat membru este cea care trebuie să stabilească aceste condiții (a se vedea Hotărârea Kits van Heijningen, C‑2/89, EU:C:1990:183, punctul 19, precum și Hotărârea Salemink, EU:C:2012:17, punctul 38 și jurisprudența citată).

44

Deși statele membre păstrează competența de a organiza condițiile de afiliere la sistemele lor de securitate socială, în exercitarea acestei competențe, acestea trebuie să respecte dreptul Uniunii. Astfel cum a arătat instanța de trimitere, Curtea a subliniat că condițiile privind existența dreptului sau a obligației de afiliere la un regim de securitate socială nu pot avea ca efect să excludă din domeniul de aplicare al unei legislații naționale persoanele cărora, potrivit Regulamentului nr. 1408/71, aceeași legislație le este aplicabilă (a se vedea Hotărârea Salemink, EU:C:2012:17, punctul 40, și Hotărârea Bakker, EU:C:2012:328, punctul 33). Articolul 13 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1408/71 are, așadar, ca efect să facă inopozabilă persoanelor vizate de această dispoziție o clauză a legislației naționale aplicabile în temeiul căreia admiterea la regimul de securitate socială prevăzută de această legislație este subordonată unei condiții de reședință în statul membru în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea Salemink, EU:C:2012:17, punctul 45, precum și Hotărârea Bakker, EU:C:2012:328, punctul 35 și jurisprudența citată).

45

Totuși, această jurisprudență nu poate avea drept consecință faptul că afilierea unui lucrător la sistemul de securitate socială al unui stat membru în sensul Regulamentului nr. 1408/71 este determinată în mod autonom de acest regulament, independent de legislația națională în materie de afiliere.

46

În ceea ce privește în special membrii personalului de serviciu al misiunilor diplomatice și al oficiilor consulare vizați la articolul 16 din Regulamentul nr. 1408/71, este necesar să se constate că acest articol, la fel ca articolul 13 alineatul (2) litera (a) din acest regulament, se limitează să determine, astfel cum reiese cu claritate din denumirea titlului II din Regulamentul nr. 1408/71 și din textul articolului 16 menționat, legislația națională aplicabilă. În schimb, același articol 16 nu prevede condițiile privind existența dreptului sau a obligației de afiliere la un regim de securitate socială, acestea urmând să fie determinate, astfel cum s‑a constatat la punctul 43 din prezenta hotărâre, de legislația fiecărui stat membru în lumina dreptului internațional aplicabil.

47

Astfel, nici articolul 13 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1408/71 și nici articolul 16 din acesta nu au ca efect să confere resortisanților statelor membre angajați în posturi consulare ale unor state terțe care, precum doamna Evans, nu se află sub incidența legislației în materie de securitate socială a unui stat membru, în sensul articolului 2 din acest regulament, un drept de afiliere la sistemul de securitate socială al unui un stat membru și nici să le impună o obligație de afiliere la un asemenea sistem.

48

Întrucât Convenția de la Viena din 1963 nu impune o afiliere obligatorie a membrilor postului consular care au reședința permanentă în statul de reședință la un regim de securitate socială al acestui stat, o astfel de interpretare respectă cerințele convenției.

49

Având în vedere cele ce precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 2 din Regulamentul nr. 1408/71 coroborat cu articolul 16 din acest regulament trebuie interpretat în sensul că, pentru perioada în care un resortisant al unui stat membru a fost angajat într‑un post consular al unui stat terț stabilit pe teritoriul unui stat membru, fără a fi resortisant al acestuia, însă având reședința pe teritoriul acestuia, resortisantul nu se află sub incidența legislației unui stat membru, în sensul acestei dispoziții, dacă, în temeiul legislației statului său membru de reședință, adoptată în conformitate cu articolul 71 paragraful 2 din Convenția de la Viena din 1963, acest resortisant nu este afiliat la regimul național de securitate socială.

50

Având în vedere răspunsul dat la prima întrebare, nu este necesar să se mai răspundă la a doua întrebare.

51

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a cincea) declară:

Articolul 2 din Regulamentul (CEE) nr. 1408/71 al Consiliului din 14 iunie 1971 privind aplicarea regimurilor de securitate socială în raport cu lucrătorii salariați, cu lucrătorii care desfășoară activități independente și cu membrii familiilor acestora care se deplasează în cadrul Comunității, în versiunea modificată și actualizată prin Regulamentul (CE) nr. 118/97 al Consiliului din 2 decembrie 1996, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 1992/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 18 decembrie 2006, coroborat cu articolul 16 din acest regulament trebuie interpretat în sensul că, pentru perioada în care un resortisant al unui stat membru a fost angajat într‑un post consular al unui stat terț stabilit pe teritoriul unui stat membru, fără a fi resortisant al acestuia, însă având reședința pe teritoriul acestuia, acest resortisant nu se află sub incidența legislației unui stat membru, în sensul acestei dispoziții, dacă, în temeiul legislației statului său membru de reședință, adoptată în conformitate cu articolul 71 paragraful 2 din Convenția de la Viena cu privire la relațiile consulare, încheiată la Viena la 24 aprilie 1963, acest resortisant nu este afiliat la regimul național de securitate socială.