–

pentru Bundesrepublik Deutschland, de C. Strasser, Rechtsanwalt;

–

pentru Mutua Madrileña Automovilista, de O. Riedmeyer, Rechtsanwalt;

–

pentru guvernul spaniol, de A. Gavela Llopis și J. Ruiz Sánchez, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de S. Noë și S. Van den Bogaert, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 13 alineatul (2) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2012, L 351, p. 1) coroborat cu articolul 11 alineatul (1) litera (b) din acest regulament.

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Bundesrepublik Deutschland (Republica Federală Germania), pe de o parte, și Mutua Madrileña Automovilista, o societate de asigurări spaniolă, pe de altă parte, în legătură cu o cerere de despăgubire formulată de acest stat membru pentru remunerația pe care a plătit‑o uneia dintre funcționarele sale pe durata incapacității de muncă a acesteia, cauzată de un accident în care a fost implicat un vehicul asigurat de această societate.

3

Considerentele (15), (16), (18) și (34) ale Regulamentului nr. 1215/2012 au următorul cuprins:

[…]

[…]

4

Articolul 1 alineatul (1) din acest regulament prevede:

„Prezentul regulament se aplică în materie civilă și comercială, indiferent de natura instanței. Acesta nu se aplică, în special, în materie fiscală, vamală sau administrativă și nici răspunderii statului pentru actele sau omisiunile sale în exercitarea autorității publice (acta iure imperii).”

5

Capitolul II din Regulamentul nr. 1215/2012, consacrat „[c]ompetenței”, cuprinde secțiunea 1, intitulată „Dispoziții generale”, în care figurează articolele 4-6.

6

Articolul 4 alineatul (1) din regulamentul menționat prevede:

„Sub rezerva dispozițiilor prezentului regulament, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acționate în justiție, indiferent de naționalitatea lor, în fața instanțelor respectivului stat membru.”

7

Potrivit articolului 5 alineatul (1) din același regulament:

„Persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru pot fi acționate în justiție în fața instanțelor unui alt stat membru numai în temeiul normelor enunțate în secțiunile 2-7 din prezentul capitol.”

8

Secțiunea 3 din capitolul II din Regulamentul nr. 1215/2012, intitulată „Competența judiciară în materie de asigurări”, cuprinde articolele 10-16.

9

Articolul 10 din regulamentul menționat este redactat după cum urmează:

„În materie de asigurări, competența este determinată de prezenta secțiune, fără a aduce atingere articolului 6 și articolului 7 punctul 5”

10

Articolul 11 alineatul (1) din regulamentul menționat prevede:

„Un asigurător care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționat în justiție:

[…]”

11

Articolul 13 alineatul (2) din același regulament prevede:

„Articolele 10, 11 și 12 se aplică în cazul acțiunii directe introduse de partea vătămată împotriva asigurătorului, în situația în care sunt permise asemenea acțiuni directe.”

12

Potrivit articolului 63 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012:

„În sensul prezentului regulament, o societate sau altă persoană juridică sau o asociere de persoane fizice sau juridice are domiciliul în locul unde aceasta își are:

13

La 8 martie 2020, o funcționară federală, angajată la biroul din München (Germania) al Deutsche Patent- und Markenamt (Oficiul German pentru Brevete și Mărci) și domiciliată în acest oraș, a fost rănită într‑un accident de circulație care s‑a produs în Spania. Un vehicul implicat în acest accident încheiase o asigurare de răspundere civilă cu societatea spaniolă Mutua Madrileña Automovilista.

14

În perioada în care această funcționară s‑a aflat în incapacitate de muncă din cauza leziunilor suferite, angajatorul său, Republica Federală Germania, a continuat să îi plătească remunerația. Prin scrisoarea din 25 ianuarie 2021, angajatorul menționat a solicitat rambursarea sumei astfel plătite reprezentantului însărcinat cu soluționarea cererilor de despăgubire desemnat în Germania de Mutua Madrileña Automovilista, care a refuzat să plătească despăgubirea, susținând că funcționara în cauză s‑ar fi aflat la originea accidentului.

15

Republica Federală Germania, acționând în calitatea sa de angajator, a sesizat Amtsgericht München (Tribunalul Districtual din München, Germania) cu o acțiune civilă având ca obiect obligarea Mutua Madrileña Automovilista la plata unei despăgubiri pentru prejudiciul rezultat din acordarea remunerației vărsate funcționarei în cauză. Întrucât are sediul în Spania, această societate a invocat lipsa competenței internaționale a instanței sesizate. Ea a contestat totodată temeinicia acțiunii.

16

Prin hotărârea din 16 februarie 2022, instanța menționată și‑a declinat competența internațională pentru motivul că Republica Federală Germania nu poate beneficia de normele speciale de competență în materie de asigurări prevăzute la articolul 11 alineatul (1) litera (b) și la articolul 13 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1215/2012. Astfel, după o evaluare a nevoilor de protecție pentru fiecare categorie de subiecte de drept, instanța menționată a considerat că un angajator care deține calitatea de stat, mai ales dacă asigură în același timp rolul de organism de securitate socială, nu se poate prevala de aceste norme, care, întrucât sunt derogatorii, ar trebui interpretate în mod strict.

17

Republica Federală Germania a declarat apel împotriva acestei hotărâri la Landgericht München I (Tribunalul Regional din München I, Germania), care este instanța de trimitere și care ridică problema dacă instanța sesizată în primă instanță și‑a declinat în mod întemeiat competența, în raport cu dispozițiile Regulamentului nr. 1215/2012 amintite.

18

În această privință, Republica Federală Germania susține că a dobândit prin cesiune legală, care decurge din menținerea remunerației acordate funcționarei rănite al cărei angajator este pe durata incapacității de muncă a acesteia, drepturile la despăgubire pe care funcționara le‑ar avea împotriva asigurătorului vehiculului implicat în accidentul în care a fost victimă. În această calitate, ea ar putea, la fel ca angajatul în cauză, să se prevaleze de competența instanțelor din statul membru în care este domiciliată partea vătămată. Din jurisprudența Curții în acest domeniu ar rezulta că nu ar fi necesar să se efectueze o apreciere de la caz la caz și să se aplice un criteriu legat de poziția defavorizată a reclamantului. Dimpotrivă, pentru a asigura previzibilitatea competenței, orice cesionar care acționează în temeiul unei asemenea subrogații legale, iar nu în calitate de organism de securitate socială sau de asigurător ar trebui să aibă posibilitatea de a sesiza aceste instanțe, în calitate de parte vătămată.

19

În schimb, Mutua Madrileña Automovilista susține că din obiectivul de protecție urmărit de articolul 11 alineatul (1) litera (b) și de articolul 13 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1215/2012 rezultă că numai un reclamant care este defavorizat în raport cu asigurătorul acționat în justiție poate beneficia de aceste dispoziții pentru a nu i se aplica competența de principiu a instanțelor din statul membru în care se află domiciliul pârâtului. De altfel, Curtea ar fi refuzat deja acest beneficiu atât unui organism de securitate socială, cât și profesioniștilor din sectorul asigurărilor. Situația ar trebui să fie aceeași în cazul în care reclamantul este un stat, în special atunci când acesta din urmă furnizează prestații care ar echivala prin natura lor cu prestațiile de securitate socială, ceea ce ar fi cazul Republicii Federale Germania.

20

Potrivit instanței de trimitere, părțile din litigiul principal nu contestă faptul că Republica Federală Germania intenționează să exercite, în conformitate cu dispozițiile dreptului spaniol aplicabile, o acțiune directă împotriva Mutua Madrileña Automovilista, în calitatea sa de asigurător al vehiculului implicat în accidentul în cursul căruia a fost rănită funcționara în cauză. Este de asemenea necontestat faptul că acest stat membru a sesizat instanța în temeiul unei cesiuni legale de drepturi, care decurge din dispozițiile dreptului german în temeiul cărora, atunci când un funcționar este rănit, angajatorul care i‑a plătit remunerația pe durata incapacității de muncă cauzate de leziunile suferite se subrogă în dreptul la despăgubire pe care legea îl conferă acestui funcționar împotriva unui terț.

21

Ținând seama de elemente întemeiate pe jurisprudența Curții și pe jurisprudența germană, instanța de trimitere ridică problema dacă un stat membru care, în calitate de angajator, introduce o acțiune directă împotriva unui asigurător, în temeiul subrogației legale în drepturile la despăgubire ale unui funcționar rănit într‑un accident, se poate prevala de normele speciale de competență în materie de asigurări instituite în favoarea „părții vătămate” prin dispozițiile articolului 11 alineatul (1) litera (b) coroborate cu ale articolului 13 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1215/2012, interpretate în lumina considerentelor (15) și (18) ale regulamentului. Instanța de trimitere subliniază caracterul derogatoriu al acestor norme speciale de competență și faptul că un asemenea reclamant este un subiect de drept internațional public.

22

În aceste condiții, Landgericht München I (Tribunalul Regional din München I) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Articolul 13 alineatul (2) din Regulamentul [nr. 1215/2012] coroborat cu articolul 11 alineatul (1) litera (b) din acest regulament trebuie interpretat în sensul că un stat membru al Uniunii Europene care, în calitate de angajator, a continuat să plătească remunerația unui funcționar aflat în incapacitate (temporară) de muncă din cauza unui accident de circulație și care s‑a subrogat în drepturile acestuia în raport cu societatea cu sediul într‑un alt stat membru care a încheiat o asigurare de răspundere civilă pentru pagubele produse de vehiculul implicat în acest accident poate de asemenea, în calitate de «parte vătămată» în sensul [primei] dispoziți[i] menționate, să acționeze în justiție societatea de asigurări în fața instanței de la domiciliul funcționarului aflat în incapacitate de muncă atunci când este posibilă o asemenea acțiune directă?”

23

Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 13 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1215/2012 coroborat cu articolul 11 alineatul (1) litera (b) din regulament trebuie interpretat în sensul că un stat membru care acționează în calitate de angajator subrogat în drepturile unui funcționar rănit într‑un accident de circulație, căruia a continuat să îi plătească remunerația pe durata incapacității sale de muncă, poate, în calitate de „parte vătămată” în sensul articolului 13 alineatul (2) menționat, să acționeze în justiție societatea care a încheiat asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele produse de vehiculul implicat în accident în fața instanței de la locul unde este domiciliat funcționarul respectiv, în situația în care este permisă o acțiune directă.

24

Cu titlu introductiv, trebuie subliniat că interpretarea dată de Curte în ceea ce privește dispozițiile Convenției de la Bruxelles și ale Regulamentului nr. 44/2001 este valabilă și pentru cele ale Regulamentului nr. 1215/2012, după cum rezultă din considerentul (34) al regulamentului, atunci când dispozițiile respective pot fi calificate ca „echivalente”. În speță, aceasta este situația, pe de o parte, a articolului 8 primul paragraf punctul 2 din Convenția de la Bruxelles, a articolului 9 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 44/2001 și a articolului 11 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 1215/2012, precum și, pe de altă parte, a articolului 10 alineatul (2) din Convenția de la Bruxelles, a articolului 11 alineatul (2) din Regulamentul nr. 44/2001 și a articolului 13 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1215/2012 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 31 ianuarie 2018, Hofsoe, C‑106/17, EU:C:2018:50, punctul 36, și Hotărârea din 30 iunie 2022, Allianz Elementar Versicherung, C‑652/20, EU:C:2022:514, punctele 20-24 și 30).

25

Cu privire la întrebarea adresată, trebuie amintit, în primul rând, că articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012, interpretat în lumina considerentelor (15) și (16) ale acestuia, stabilește o normă generală de competență potrivit căreia persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acționate în justiție în fața instanțelor din statul respectiv, cu excepția câtorva cazuri definite de acest regulament.

26

Astfel, articolul 5 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012 prevede că, prin derogare de la această normă generală, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru pot fi acționate în justiție în fața instanțelor din alt stat membru numai în temeiul normelor enunțate în secțiunile 2-7 din capitolul II din respectivul regulament. În special, secțiunea 3 din capitolul II conține norme speciale de competență în materie de asigurări, care figurează la articolele 10-16 din regulament și constituie un sistem autonom de repartizare a competențelor jurisdicționale în această materie (a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 iunie 2022, Allianz Elementar Versicherung, C‑652/20, EU:C:2022:514, punctele 44 și 45, precum și jurisprudența citată).

27

Din considerentul (18) al Regulamentului nr. 1215/2012 reiese că acțiunea în materie de asigurări se caracterizează printr‑un anumit dezechilibru între părți, pe care dispozițiile secțiunii 3 din capitolul II din regulament urmăresc să îl corecteze, acordând părții defavorizate beneficiul normelor de competență mai favorabile intereselor sale decât normele generale. Astfel, dispozițiile respective sunt menite să garanteze că această parte poate introduce o acțiune în justiție împotriva părții mai puternice în fața unei instanțe a unui stat membru care este ușor de accesat [a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 aprilie 2023, A1 și A2 (Asigurarea unei ambarcațiuni de agrement), C‑352/21, EU:C:2023:344, punctele 48 și 49, precum și jurisprudența citată].

28

În special, articolul 11 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 1215/2012 prevede că un asigurător care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționat în justiție în fața instanțelor din statul respectiv. Articolul 11 alineatul (1) litera (b) din acest regulament adaugă că un asemenea asigurător poate fi acționat în justiție și în alt stat membru, mai precis în fața instanței de la locul unde este domiciliat reclamantul, în cazurile în care acțiunea este introdusă de către deținătorul poliței de asigurare, de către asigurat sau de către un beneficiar. În temeiul articolului 13 alineatul (2) din regulamentul menționat, dispozițiile acestui articol 11 se aplică în cazul acțiunii directe introduse de partea vătămată împotriva asigurătorului, în situația în care sunt permise asemenea acțiuni.

29

În al doilea rând, din jurisprudența Curții rezultă că normele de competență care derogă de la norma generală de competență a instanței de la domiciliul pârâtului trebuie interpretate în mod strict, ceea ce exclude posibilitatea de a depăși ipotezele avute în vedere în mod explicit de Regulamentul nr. 1215/2012, în special în ceea ce privește competența instanței de la domiciliul reclamantului, astfel cum este prevăzută la articolul 11 alineatul (1) litera (b) din acesta (a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 iunie 2022, Allianz Elementar Versicherung, C‑652/20, EU:C:2022:514, punctele 46 și 47, precum și jurisprudența citată).

30

Curtea a statuat de asemenea că obiectivul de protecție urmărit de normele speciale de competență din cuprinsul secțiunii 3 a capitolului II din Regulamentul nr. 1215/2012, la fel ca cele care erau cuprinse, anterior, în secțiunea 3 a capitolului II din Regulamentul nr. 44/2001, presupune ca aplicarea acestor norme să nu fie extinsă la persoane pentru care nu se justifică această protecție [a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 septembrie 2009, Vorarlberger Gebietskrankenkasse, C‑347/08, EU:C:2009:561, punctele 40 și 41, precum și Hotărârea din 21 octombrie 2021, T. B. și D. (Competență în materie de asigurări), C‑393/20, EU:C:2021:871, punctul 32, precum și jurisprudența citată].

31

În plus, Curtea a statuat că atât articolul 11 alineatul (2) din Regulamentul nr. 44/2001 coroborat cu articolul 9 alineatul (1) litera (b) din acesta, cât și articolul 13 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1215/2012 coroborat cu articolul 11 alineatul (1) litera (b) din acesta trebuie interpretate în sensul că de normele speciale de competență în materie de asigurări beneficiază persoanele care au suferit un prejudiciu, fără ca cercul acestor persoane să fie restrâns la cele care au suferit prejudiciul în mod direct (a se vedea în acest sens, în ceea ce privește primul dintre aceste regulamente, Hotărârea din 20 iulie 2017, MMA IARD, C‑340/16, EU:C:2017:576, punctul 33, și, în ceea ce privește al doilea, Hotărârea din 31 ianuarie 2018, Hofsoe, C‑106/17, EU:C:2018:50, punctul 37).

32

Astfel, anumite categorii de persoane subrogate în drepturile părții direct vătămate printr‑un prejudiciu se pot prevala și ele de normele de competență prevăzute de dispozițiile articolului 13 alineatul (2) coroborate cu ale articolului 11 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 1215/2012 pentru a acționa în justiție un asigurător în fața unei alte instanțe decât cea de la domiciliul acestuia, atunci când aceste persoane subrogate pot fi calificate drept „părți vătămate”, în sensul articolului 13 alineatul (2) menționat.

33

Cu toate acestea, Curtea a precizat că nu este necesar să se efectueze o apreciere de la caz la caz a aspectului dacă persoana care a introdus acțiunea împotriva asigurătorului în cauză poate fi considerată o „parte defavorizată” pentru a putea intra sub incidența noțiunii de „parte vătămată”, în sensul articolului 13 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1215/2012. În fapt, după cum a subliniat deja Curtea, o asemenea apreciere ar genera un risc de insecuritate juridică și ar fi contrară obiectivului Regulamentului nr. 1215/2012, enunțat în considerentul (15) al acestuia, potrivit căruia normele de competență trebuie să prezinte un mare grad de previzibilitate [a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 iulie 2017, MMA IARD, C‑340/16, EU:C:2017:576, punctul 34, precum și Hotărârea din 21 octombrie 2021, T. B. și D. (Competență în materie de asigurări), C‑393/20, EU:C:2021:871, punctul 40, precum și jurisprudența citată].

34

În cadrul astfel definit, constatând că nu se justifică nicio protecție specială în raporturile dintre profesioniștii din sectorul asigurărilor, în care niciunul dintre ei nu poate fi prezumat că se află într‑o poziție defavorizată în raport cu celălalt, Curtea a exclus aplicarea articolului 13 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1215/2012 coroborat cu articolul 11 alineatul (1) litera (b) din acesta în cazurile în care cesionarul drepturilor părții direct vătămate este un profesionist în acest sector (a se vedea în acest sens Hotărârea din 31 ianuarie 2018, Hofsoe, C‑106/17, EU:C:2018:50, punctele 41-43 și 47, precum și jurisprudența citată, și Hotărârea din 20 mai 2021, CNP, C‑913/19, EU:C:2021:399, punctele 40-43).

35

De asemenea, Curtea a exclus aplicarea articolului 11 alineatul (2) din Regulamentul nr. 44/2001 coroborat cu articolul 9 alineatul (1) litera (b) din acesta, care este echivalent cu aceste dispoziții ale Regulamentului nr. 1215/2012, în cazurile în care cesionarul drepturilor părții direct vătămate este un organism de securitate socială care acționează în vederea rambursării prestațiilor furnizate asiguratului său vătămat într‑un accident de circulație (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 septembrie 2009, Vorarlberger Gebietskrankenkasse, C‑347/08, EU:C:2009:561, punctele 33, 42, 43 și 47).

36

În schimb, Curtea a statuat, în ceea ce privește aceste dispoziții ale Regulamentului nr. 44/2001, că un angajator, subrogat în drepturile angajatului său pentru că i‑a plătit remunerația în perioada incapacității sale de muncă, care, numai în această calitate, introduce o acțiune pentru recuperarea prejudiciului suferit poate fi considerat defavorizat în raport cu asigurătorul pe care îl acționează în justiție (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 iulie 2017, MMA IARD, C‑340/16, EU:C:2017:576, punctul 36).

37

Ea a considerat, așadar, că, în temeiul articolului 11 alineatul (2) din Regulamentul nr. 44/2001, angajatorii subrogați în drepturile la despăgubire ale angajaților lor se pot prevala, în calitate de persoane care au suferit un prejudiciu și indiferent de mărimea și de forma lor juridică, de normele speciale de competență prevăzute la articolele 8-10 din acest regulament (Hotărârea din 20 iulie 2017, MMA IARD, C‑340/16, EU:C:2017:576, punctul 35).

38

În speță, instanța de trimitere urmărește să stabilească dacă din această jurisprudență rezultă că unui stat membru care acționează în calitate de angajator subrogat în drepturile la despăgubire ale unei funcționare vătămate în mod direct, fiind rănită într‑un accident în care a fost implicat un vehicul asigurat, ar trebui să i se recunoască în nume propriu calitatea de „parte vătămată”, în sensul articolului 13 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1215/2012, ca urmare a faptului că i‑a menținut remunerația funcționarei pe durata incapacității de muncă a acesteia, astfel încât un asemenea stat angajator ar beneficia de posibilitatea de a acționa în justiție asigurătorul în cauză în fața instanței de la locul unde este domiciliat reclamantul, în temeiul articolului 11 alineatul (1) litera (b) din acest regulament, în situația în care este permisă o asemenea acțiune directă.

39

Or, după cum a arătat domnul avocat general la punctele 50-55 din concluzii, situația examinată de Curte în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 20 iulie 2017, MMA IARD (C‑340/16, EU:C:2017:576), este analogă celei în discuție în litigiul principal. Astfel, acea hotărâre a fost pronunțată în contextul unei acțiuni introduse de o entitate de drept public care acționa în calitate de angajator, la fel ca statul membru reclamant în prezentul litigiu principal. De asemenea, acea entitate s‑a subrogat în drepturile la despăgubire ale unuia dintre angajații săi, în împrejurări de fapt asemănătoare celor aflate la originea acestui litigiu, întrucât era vorba tot despre o acțiune în despăgubire întemeiată pe remunerația menținută unui angajat, în speță un funcționar, rănit într‑un accident de circulație. Prin urmare, considerațiile care au fost reținute de Curte în acea hotărâre pot fi transpuse în prezenta cauză.

40

Această analogie se impune cu atât mai mult cu cât un stat membru care acționează în scopul reparării prejudiciului, nu în calitate de subiect de drept internațional public, ci numai în calitatea sa de angajator subrogat în drepturile unuia dintre angajații săi, funcționar sau nu, este supus acelorași norme, de fond și de procedură, ca un subiect de drept privat.

41

Pe de altă parte, având în vedere domeniul de aplicare material al Regulamentului nr. 1215/2012, astfel cum este definit la articolul 1 alineatul (1) din acesta, pentru ca un stat membru să se poată prevala de normele de competență prevăzute de acest regulament, litigiul trebuie, prin ipoteză, să privească „materia civilă și comercială”, în sensul acestei dispoziții, ceea ce exclude printre altele manifestarea unor prerogative de putere publică și, prin urmare, exercitarea unor puteri exorbitante în raport cu normele de drept comun (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 octombrie 2024, Mahá, C‑494/23, EU:C:2024:848, punctele 30-32).

42

Prin urmare, articolul 13 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1215/2012 coroborat cu articolul 11 alineatul (1) litera (b) din acesta trebuie interpretat în sensul că un angajator care i‑a menținut remunerația angajatului său absent ca urmare a unui accident de circulație și care se subrogă în drepturile acestuia față de asigurătorul vehiculului implicat în acest accident trebuie considerat o „parte vătămată”, în sensul acestui articol 13 alineatul (2), inclusiv în cazul în care, precum în speță, reclamantul este un stat membru care acționează în calitate de angajator.

43

În acest context, este lipsită de relevanță împrejurarea, menționată de pârâta din litigiul principal, că un asemenea stat membru ar exercita în același timp funcția de organism de securitate socială, dat fiind că interpretarea solicitată de instanța de trimitere privește în mod expres doar ipoteza în care statul membru în cauză introduce acțiunea în despăgubire numai în calitate de angajator subrogat în drepturile la despăgubire ale angajatului său, iar nu în calitate de organism de securitate socială.

44

În al treilea rând, trebuie arătat că, având în vedere modul de redactare a întrebării adresate, instanța de trimitere pare să considere că, în temeiul dispozițiilor articolului 13 alineatul (2) coroborate cu cele ale articolului 11 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 1215/2012, în cazul în care reclamantul care a chemat în judecată asigurătorul este un stat membru ce acționează în calitate de angajator subrogat în drepturile angajatului său direct vătămat, ar fi competentă teritorial instanța de la domiciliul acestui angajat.

45

Or, această teză nu poate fi reținută. Primo, trebuie amintit că, prin faptul că desemnează „instanța de la locul unde este domiciliat reclamantul”, articolul 11 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 1215/2012 identifică în mod direct o anumită instanță din cadrul unui stat membru, fără a face trimitere la normele de repartizare a competenței teritoriale în vigoare în acest stat, astfel încât, atunci când această dispoziție este aplicabilă, ea stabilește atât competența internațională, cât și competența teritorială a instanței astfel desemnate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 iunie 2022, Allianz Elementar Versicherung, C‑652/20, EU:C:2022:514, punctele 38 și 57).

46

Secundo, reiese din jurisprudența Curții că un angajator subrogat în drepturile angajatului său, pentru că i‑a achitat acestuia remunerația, a suferit un prejudiciu propriu și este, așadar, el însuși o „parte vătămată”, în sensul articolului 13 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1215/2012, astfel încât un asemenea angajator poate beneficia de posibilitatea, prevăzută la articolul 11 alineatul (1) litera (b) din acest regulament, de a introduce acțiunea împotriva unui asigurător în fața instanței de la domiciliul său (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 decembrie 2007, FBTO Schadeverzekeringen, C‑463/06, EU:C:2007:792, punctul 31, precum și Hotărârea din 20 iulie 2017, MMA IARD, C‑340/16, EU:C:2017:576, punctele 35-37 și 39).

47

De altfel, din moment ce acest angajator subrogat este singurul care se poate prevala de drepturile la despăgubire care rezultă din subrogație, nu este necesar să i se impună să sesizeze instanța de la domiciliul angajatului său pentru a preîntâmpina riscul unei multiplicări a instanțelor competente. Conform constatării făcute la punctul 42 din prezenta hotărâre, aceste considerații sunt valabile și în cazul în care, precum în speță, respectivul angajator subrogat este un stat membru.

48

Tertio, în ceea ce privește în mod specific identificarea locului în care un asemenea angajator subrogat are domiciliul atunci când acesta este un stat membru, trebuie amintit că din articolul 63 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012 rezultă că, în scopul aplicării acestui regulament, persoanele juridice au domiciliul în locul unde se află sediul social, administrația centrală sau punctul lor principal de activitate. Într‑o astfel de situație, locul în care este domiciliat statul membru angajator trebuie să fie definit ca locul în care își are sediul entitatea administrativă al cărei angajat este funcționarul în cauză și care a suferit, practic, prejudiciul legat de absența acestuia din urmă pe durata incapacității de muncă. Această interpretare, în măsura în care asigură o legătură strânsă între instanța competentă și litigiu, este conformă cu obiectivele de previzibilitate a normelor de competență, de bună administrare a justiției și de securitate juridică, care reies din considerentele (15) și (16) ale regulamentului menționat.

49

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 13 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1215/2012 coroborat cu articolul 11 alineatul (1) litera (b) din regulament trebuie interpretat în sensul că un stat membru care acționează în calitate de angajator subrogat în drepturile unui funcționar rănit într‑un accident de circulație, căruia a continuat să îi plătească remunerația pe durata incapacității sale de muncă, poate, în calitate de „parte vătămată” în sensul articolului 13 alineatul (2) menționat, să acționeze în justiție societatea care a încheiat asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele produse de vehiculul implicat în accident în fața instanței de la locul unde se află sediul entității administrative al cărei angajat este funcționarul, iar nu de la locul unde este domiciliat funcționarul respectiv, în situația în care este permisă o acțiune directă.

50

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a patra) declară:

Articolul 13 alineatul (2) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială coroborat cu articolul 11 alineatul (1) litera (b) din acest regulament

trebuie interpretat în sensul că

un stat membru care acționează în calitate de angajator subrogat în drepturile unui funcționar rănit într‑un accident de circulație, căruia a continuat să îi plătească remunerația pe durata incapacității sale de muncă, poate, în calitate de „parte vătămată” în sensul articolului 13 alineatul (2) menționat, să acționeze în justiție societatea care a încheiat asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele produse de vehiculul implicat în accident în fața instanței de la locul unde se află sediul entității administrative al cărei angajat este funcționarul, iar nu de la locul unde este domiciliat funcționarul respectiv, în situația în care este permisă o acțiune directă.