1.

De la criza financiară, dreptul Uniunii a oferit un cadru mai solid pentru protecția consumatorilor în domeniul creditelor garantate cu bunuri imobile ( 2 ). Între timp, Curtea a dezvoltat o linie jurisprudențială importantă privind protecția procedurală a consumatorilor, care se reflectă și în domeniul procedurilor de executare silită asupra locuințelor. Această jurisprudență reflectă constituționalizarea normelor de drept în materia contractelor încheiate cu consumatorii ( 3 ). Actul de drept derivat care servește drept „legătură” ( 4 ) între dreptul procedural, dreptul protecției consumatorilor și Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) este Directiva 93/13/CEE ( 5 ).

2.

În domeniul procedurilor de executare silită a unui bun imobil care constituie reședința consumatorului, Curtea a examinat, în Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová (C‑34/13, EU:C:2014:2189, denumită în continuare „Hotărârea Kušionová”), compatibilitatea legislației slovace privind procedurile de executare extrajudiciară cu Directiva 93/13. Prin prezenta cerere de decizie preliminară se solicită în esență continuarea analizei din hotărârea menționată. Instanța de trimitere invită Curtea să aprofundeze analiza cu privire la legătura dintre procedurile de executare silită, dreptul protecției consumatorilor și drepturile fundamentale consacrate în cartă.

3.

Mai precis, prin cererea sa de decizie preliminară, Krajský súd v Prešove (Curtea Regională din Prešov, Slovacia) ridică problema competențelor instanțelor de a evalua proporționalitatea executării anticipate a unui contract de credit în contextul unei proceduri de executare extrajudiciară. Aceasta ridică de asemenea problema compatibilității cu Directiva 2005/29/CE ( 6 ) a unei practici bancare care constă în încheierea de noi contracte de credit în cadrul cărora cea mai mare parte a fondurilor nu este plătită consumatorului, ci este destinată rambursării împrumuturilor mai vechi, precum și implicațiile acestei practici în ceea ce privește stabilirea domeniului de aplicare al Directivei 2008/48/CE ( 7 ).

4.

Articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13 prevede:

„Dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți, în special în domeniul transportului.”

5.

Articolul 3 alineatul (1) din această directivă are următorul cuprins:

„O clauză contractuală care nu s‑a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună‑credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.”

6.

Articolul 4 alineatul (1) din directiva menționată prevede:

„Fără să aducă atingere articolului 7, caracterul abuziv al unei clauze contractuale se apreciază luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s‑a încheiat contractul și raportându‑se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și la toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde.”

7.

Potrivit articolului 7 alineatul (1) din Directiva 93/13:

„Statele membre se asigură că, în interesul consumatorilor și al concurenților, există mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau furnizori [a se citi «profesioniști»].”

8.

Articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2005/29, intitulat „Domeniul de aplicare”, prevede:

„Prezenta directivă se aplică practicilor comerciale neloiale ale întreprinderilor față de consumatori definite la articolul 5 înainte, în timpul și după o tranzacție comercială în legătură cu un produs.”

9.

Articolul 5 alineatele (1) și (5) din această directivă prevede:

„(1)   Se interzic practicile comerciale neloiale.

[…]

(5)   Anexa I conține lista practicilor comerciale considerate neloiale în orice situație. Lista unică se aplică în toate statele membre și poate fi modificată numai prin revizuirea prezentei directive.”

10.

Considerentul (14) al Directivei 2008/48 are următorul cuprins:

„Contractele de credit care au ca obiect acordarea de credite cu garanții imobiliare ar trebui excluse din domeniul de aplicare al prezentei directive. Acest tip de credit are un caracter foarte specific. De asemenea, ar trebui excluse din domeniul de aplicare al prezentei directive contractele de credit al căror scop este finanțarea dobândirii sau păstrării dreptului de proprietate asupra unui teren sau asupra unei clădiri existente sau proiectate. […]”

11.

Articolul 2 din Directiva 2008/48, intitulat „Domeniul de aplicare”, prevede la alineatul (2):

„Prezenta directivă nu se aplică următoarelor contracte:

[…]”

12.

Articolul 22 alineatul (3) din Directiva 2008/48 are următorul cuprins:

„Statele membre se asigură, de asemenea, că dispozițiile pe care le adoptă în transpunerea prezentei directive nu pot fi eludate, ca urmare a modului în care sunt formulate contractele, în special prin integrarea tragerilor sau a contractelor de credit care intră în domeniul de aplicare a prezentei directive în contracte de credit al căror caracter sau scop ar face posibilă evitarea aplicării acestei directive.”

13.

Articolul 565 din Občiansky zákonník (Codul civil) are următorul cuprins:

„În cazul executării eșalonate a unei creanțe, creditorul nu poate solicita plata integrală a creanței pentru neplata unei rate lunare, cu excepția cazului în care acest lucru a fost convenit între părți sau prevăzut de o decizie. Cu toate acestea, creditorul își poate exercita acest drept cel târziu până la data scadenței primei rate viitoare.”

14.

Articolul 53 din Codul civil reglementează clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Alineatul (9) al acestui articol are următorul cuprins:

„În cazul executării prin plata ratelor unui contract încheiat cu un consumator, profesionistul își poate exercita dreptul conferit de articolul 565 din Codul civil cel mai devreme la trei luni de la întârzierea plății unei rate și atunci când a informat consumatorul cu cel puțin 15 zile înainte de exercitarea acestui drept.”

15.

Potrivit articolului 151j alineatul (1) din Codul civil:

„În cazul în care o creanță garantată nu este plătită potrivit condițiilor legale și cu respectarea termenelor, creditorul beneficiar al garanției poate să inițieze executarea garanției. În cadrul executării garanției, creditorul beneficiar al garanției își poate satisface creanța în modul stabilit în contract sau prin vânzarea la licitație a bunului grevat de garanție, conform unei legi speciale […], sau poate pretinde satisfacerea acestei creanțe prin vânzarea bunului grevat de garanție potrivit legilor speciale […], sub rezerva unor prevederi diferite ale prezentului cod sau ale unei legi speciale.”

16.

Instanța de trimitere precizează că alineatul menționat conține o primă notă de subsol, inserată după termenii „conform legii speciale”, care face trimitere la Zákon 527/2002 Z.z. o dobrovoľných dražbách a o doplnení zákona Slovenskej národnej rady č. 323/1992 Zb. o notároch a notárskej činnosti (Notársky poriadok) v znení neskorších predpisov [Legea nr. 527/2002 privind vânzările la licitație voluntare și care completează Legea Consiliului Național Slovac nr. 323/1992 privind notarii și activitățile notariale (Statutul notariatului), cu modificările ulterioare, denumită în continuare „Legea privind vânzările la licitație voluntare”], și o a doua notă de subsol, care este situată după termenii „potrivit legilor speciale”, care face trimitere la Codul de procedură civilă sau la Codul privind executarea.

17.

Articolul 151m alineatele (1) și (2) din Codul civil prevede:

„(1)   Creditorul beneficiar al garanției poate vinde bunul grevat de garanție în modul stabilit în contractul de constituire a garanției sau prin licitație cel mai devreme după 30 de zile de la data notificării persoanei care a constituit garanția și a debitorului, în cazul în care aceste persoane sunt diferite, atunci când legea specială nu prevede altfel. […]

(2)   După notificarea începerii executării bunului grevat de garanție, persoana care a constituit garanția și creditorul beneficiar al garanției pot conveni că creditorul beneficiar al garanției este autorizat să vândă bunul grevat de garanție în modul stabilit în contractul de constituire a garanției sau prin licitație, chiar și înainte de împlinirea termenului prevăzut la alineatul (1).”

18.

Legea privind vânzările la licitație voluntare definește la articolul 6 adjudecătorul ca fiind „persoana care organizează licitația, care îndeplinește condițiile stabilite de prezenta lege specială, care îl autorizează să exercite activitatea în cauză”. Articolul 7 alineatul (1) din legea menționată definește solicitantul licitației ca fiind proprietarul bunului care face obiectul licitației, creditorul beneficiar al garanției sau persoana autorizată să solicite executarea licitației în temeiul unei legi speciale.

19.

Mai precis, în ceea ce privește creditorul beneficiar al garanției, articolul 7 alineatul (2) din aceeași lege prevede că acesta trebuie să declare în scris nu numai că bunul care face obiectul licitației poate fi vândut la licitație, ci și existența, valoarea și scadența creditului pentru care se solicită executarea bunului grevat de garanție în sensul prezentei legi.

20.

Potrivit articolului 16 alineatul (1) din legea menționată, vânzarea la licitație nu poate fi realizată decât pe baza unei convenții semnate între persoana care a avut inițiativa vânzării și adjudecător.

21.

În temeiul articolului 17 din Legea privind vânzările la licitație voluntare, adjudecătorul este obligat să anunțe vânzarea la licitație prin publicarea unui anunț. În cazul în care obiectul vânzării este un apartament, o casă, un alt imobil, o întreprindere sau una dintre părțile sale sau dacă oferta cea mai mică este mai mare de 16550 de euro, adjudecătorul publică anunțul de licitație cu cel puțin 30 de zile înainte de începerea licitației și de asemenea trimite fără întârziere anunțul privind licitația publică la minister pentru publicare în Obchodný vestník (Jurnalul Oficial comercial) […].

22.

Articolul 21 alineatul (2) din legea menționată prevede că, în cazul încălcării oricăreia dintre prevederile acesteia, persoana care se consideră lezată poate să solicite instanței să declare nulitatea licitației. Dreptul de a sesiza instanța cu o cerere de anulare se stinge în termen de trei luni de la data adjudecării, cu excepția cazului în care anularea este solicitată pentru comiterea unei fapte penale și licitația privește o casă ori un apartament în care proprietarul anterior locuia în mod oficial.

23.

Potrivit articolului 325 alineatul (1) din Zákon 160/2015 Z.z. Civilný sporový poriadok (Legea nr. 160/2015 privind Codul de procedură civilă), instanța poate dispune măsuri provizorii în cazul în care este necesar să se reglementeze cu caracter temporar raporturile dintre părți sau în cazul în care există riscul ca executarea deciziei judecătorești să fie compromisă. Potrivit articolului 325 alineatul (2) litera (d) din Codul de procedură civilă, instanța poate impune unei părți măsuri provizorii, în mod special „pentru a face, pentru a nu face sau pentru a permite ceva”.

24.

Articolul 63 alineatul (3) din Zákon 233/1995 Z.z. Exekučný poriadok (Legea 233/1995 privind Codul procedurilor de executare) prevede:

„Executarea prin vânzarea imobilului în care debitorul are reședința principală sau temporară în sensul alineatului (2) nu poate avea loc decât în mod excepțional, după aprobarea de către instanță, în cazul în care, împotriva persoanei interesate, există diverse proceduri de executare având ca obiect creanțe a căror valoare totală este mai mare de 2000 de euro, iar adjudecătorul demonstrează că datoria nu poate fi executată în alt mod.”

25.

La 9 februarie 2012, doamna SP și domnul CI au încheiat cu pârâta, Všeobecná úverová banka, a.s. (denumită în continuare „VÚB Banka”), un contract de credit de consum, intitulat „Hypo Pôžička”, având ca obiect suma de 30221,50 euro, pentru o perioadă de 20 de ani, până în anul 2032 (denumit în continuare „împrumutul în litigiu”). Obiectul împrumutului în litigiu nu a fost precizat în contract.

26.

VÚB Banka a utilizat aproape întregul împrumut în cauză pentru rambursarea creditelor de consum anterioare acordate începând cu anul 2004, fie de VÚB Banka, fie de societatea cu care aceasta din urmă era legată din punct de vedere economic în trecut, și anume Consumer Finance Holding a.s. (denumită în continuare „CFH”). Reclamanții din litigiul principal (denumiți în continuare „reclamanții”) au contractat primul lor împrumut de la CFH în anul 2004, în vechea monedă, suma împrumutată fiind de 18000 de coroane slovace (SKK) (597,49 euro). Ulterior a fost contractat un alt credit de consum. Reclamanții nu au fost capabili să ramburseze sumele împrumutate. Prin urmare, VÚB Banka le‑a acordat noi împrumuturi, fără a le plăti reclamanților, ci folosindu‑le direct pentru rambursarea creanțelor rezultate din creditul de consum anterior. VÚB Banka a stabilit unilateral cuantumul datoriilor. De asemenea, VÚB Banka a utilizat în interes propriu o parte din împrumutul în litigiu în vederea rambursării costurilor legate de acordarea acestui împrumut.

27.

Particularitatea împrumutului în litigiu constă în faptul că este garantat printr‑o garanție constituită asupra unui bun imobil, respectiv o casă în care locuiesc reclamanții și alte persoane. După acordarea împrumutului în litigiu, reclamanții au omis să plătească rate în cuantum total de 1106,50 euro. Ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor de plată, în luna ianuarie 2013, VÚB Banka a solicitat rambursarea integrală a împrumutului. Clauzele contractului având ca obiect împrumutul în litigiu prevedeau dreptul creditorului să inițieze procedura privind scadența anticipată și să declare exigibil tot împrumutul. Instanța de trimitere arată că dreptul slovac prevede o condiție unică pentru exercitarea acestui drept, și anume neplata ratelor timp de trei luni, precum și respectarea de către creditor a unui termen suplimentar de preaviz de 15 zile.

28.

La 12 aprilie 2013, VÚB Banka a notificat executarea garanției sub forma unei licitații voluntare pentru vânzarea casei reclamanților, a cărei valoare este de cel puțin 30 de ori mai mare decât suma pentru care banca a inițiat procedura privind scadența anticipată a împrumutului și a scos ulterior casa la vânzare.

29.

Reclamanții au sesizat Okresný súd v Prešov (Tribunalul Districtual din Prešov, Slovacia) cu o acțiune având ca obiect încetarea executării garanției prin vânzare la licitație voluntară. Reclamanții au reproșat printre altele VÚB Banka că a încălcat drepturile lor garantate de dreptul Uniunii în domeniul creditelor de consum. Printr‑o primă hotărâre, Okresný súd v Prešov (Tribunalul Districtual din Prešov) a respins acțiunea, considerând în esență că nu existau obstacole în calea vânzării locuinței reclamanților în contextul unei proceduri extrajudiciare.

30.

În apelul formulat de reclamanți, instanța de trimitere a anulat hotărârea pronunțată în primă instanță. Aceasta a considerat că vânzarea la licitație voluntară a casei reclamanților este o măsură disproporționată întrucât exista un alt mijloc de executare a garanției, în cadrul unei proceduri judiciare de executare în care creanța VÚB Banka putea fi satisfăcută fără ca reclamanții să piardă dreptul de proprietate asupra locuinței.

31.

Printr‑o a doua hotărâre, Okresný súd v Prešov (Tribunalul Districtual din Prešov) a respins din nou acțiunea. Acesta a făcut trimitere la Hotărârea Kušionová. Potrivit interpretării acestei hotărâri de către instanța menționată, nici măcar clauzele contractuale abuzive nu împiedică vânzarea locuinței reclamanților în cadrul unei proceduri extrajudiciare de executare. Instanța respectivă a aplicat în această privință jurisprudența Najvyšší súd Slovenskej republiky (Curtea Supremă a Republicii Slovace), care, potrivit instanței de trimitere, a respins protecția jurisdicțională ex ante a consumatorilor care ar consta în suspendarea vânzării extrajudiciare a locuinței lor prin licitație voluntară fără limitare în timp.

32.

Reclamanții au formulat din nou apel în fața instanței de trimitere, solicitând emiterea unui ordin de suspendare a executării garanției prin vânzare la licitație voluntară. Ei au invocat printre altele încălcarea drepturilor lor în calitate de consumatori și încălcarea dreptului lor la locuință în cazul vânzării casei lor.

33.

Instanța de trimitere arată că dreptul slovac nu impune în mod expres ca, în legătură cu executarea anticipată a unei garanții, să se țină seama de proporționalitatea executării și să se aplice criteriile pe care Curtea le‑a enunțat la punctul 73 din Hotărârea Aziz ( 8 ). Mai precis, instanța de trimitere precizează că legislația slovacă permite procedura privind scadența anticipată fără examinarea aspectului dacă consumatorul nu și‑a îndeplinit o obligație care prezintă un caracter esențial, dacă o astfel de încălcare este suficient de gravă în raport cu durata și cu suma împrumutată și dacă dreptul național prevede mijloace adecvate și eficiente care să permită consumatorului să remedieze efectele respectivei exigibilități a împrumutului.

34.

Instanța de trimitere precizează în continuare că legislația slovacă prevede două modalități de executare a unei garanții. Prima constă în vânzarea bunurilor grevate prin intermediul unei licitații voluntare. Această vânzare este efectuată de o persoană privată, un comerciant. Creditorul stabilește în mod unilateral cuantumul creanței. Un alt comerciant, adjudecătorul, vinde în mod normal locuința consumatorilor fără a iniția proceduri judiciare și fără o evaluare obiectivă a valorii creanței și a proporționalității vânzării la licitație a locuinței consumatorului. În pofida opoziției consumatorilor, legea descrie această vânzare la licitație ca fiind „voluntară”.

35.

A doua metodă de executare este cea prevăzută de Legea nr. 233/1995 privind Codul procedurilor de executare. Această procedură este precedată de un control jurisdicțional al clauzelor contractului. Instanțele pot autoriza rambursarea în rate și trebuie să invoce din oficiu legislația în materie de protecție a consumatorilor. Creditorul poate continua executarea apelând la un executor judecătoresc care poate autoriza de asemenea rambursarea în rate. Prin urmare, în contextul procedurilor judiciare de executare, este posibilă ajustarea nivelului ratelor inițiale ale creditelor contractate pe termen lung până la sfârșitul perioadei de creditare. În consecință, creditorului i se poate achita datoria în termenul convenit cu consumatorul, iar consumatorul își păstrează locuința.

36.

În schimb, instanța de trimitere consideră că procedura de vânzare la licitație voluntară nu oferă astfel de garanții. Aceasta nu poate fi suspendată în perioada în care se află pe rol o procedură judiciară privind clauzele contractuale abuzive. Mai mult, procedura ulterioară vânzării la licitație, prin care se solicită declararea nulității acesteia, după pierderea dreptului de proprietate, pune o presiune emoțională deosebit de mare asupra consumatorilor.

37.

Instanța de trimitere consideră că protecția împotriva ingerințelor disproporționate în drepturile consumatorilor, inclusiv în dreptul lor la locuință, prezintă o importantă deosebită înainte de desfășurarea vânzării la licitație. Întrucât dreptul material nu prevede nicio altă posibilitate de protecție ex ante, singura opțiune rămasă este acțiunea prin care se urmărește dispunerea de către instanță a suspendării executării garanției în cadrul vânzării la licitație voluntare.

38.

În ceea ce privește aplicarea Directivei 2005/29, instanța de trimitere arată că împrumutul în litigiu și creditele anterioare de consum au fost utilizate de fiecare dată pentru a rambursa împrumuturile anterioare, deși reclamanții nu dispuneau de venituri suficiente pentru a le rambursa. Instanța de trimitere consideră că împrejurările în care a fost încheiat creditul de consum în cauză constau în practici comerciale neloiale care ar trebui să intre în domeniul de aplicare al acestei directive.

39.

În ceea ce privește aplicarea Directivei 2008/48, instanța de trimitere arată că singura împrejurare care ar putea conduce la excluderea împrumutului în litigiu din domeniul de aplicare al acestei directive o reprezintă garanția asupra bunului imobil. Cu toate acestea, scopul real al garanției instituite asupra bunului imobil este rambursarea creditelor de consum anterioare. În astfel de împrejurări există o legătură strânsă între împrumutul în litigiu și creditul de consum anterior pentru a cărui rambursare a fost convenit împrumutul în litigiu.

40.

În sfârșit, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă abordarea adoptată de Curte în Hotărârea din 21 aprilie 2016, Radlinger și Radlingerová (C‑377/14, EU:C:2016:283, denumită în continuare „Hotărârea Radlinger și Radlingerová”), este aplicabilă în speță.

41.

În aceste condiții, Krajský súd v Prešove (Curtea Regională din Prešov) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

42.

La 6 iulie 2022, la cererea Curții, instanța de trimitere a furnizat lămuriri în temeiul articolului 101 din Regulamentul de procedură al Curții de Justiție.

43.

VÚB Banka, guvernul slovac și Comisia Europeană au depus observații scrise. În ședința din 28 octombrie 2022, reclamanții, guvernul slovac și Comisia au prezentat observații orale.

44.

VÚB Banka solicită respingerea întrebărilor preliminare întrucât au caracter ipotetic. În această privință, ea invocă diferite elemente de fapt care, în opinia sa, demonstrează că consumatorul nu și‑a îndeplinit principalele obligații contractuale și că banca a respectat principiul proporționalității.

45.

Guvernul slovac și, în esență, Comisia susțin că prima și a doua întrebare sunt inadmisibile în ceea ce privește Directiva 2005/29. Acestea consideră că instanța de trimitere nu a prezentat nici motivele care au determinat‑o să solicite Curții să se pronunțe cu privire la modul de interpretare a acestei directive, nici motivele care fac ca această interpretare să fie necesară pentru soluționarea litigiului principal. Mai exact, Comisia arată că instanța de trimitere nu a explicat în ce măsură inițierea procedurii de executare este de natură să constituie o practică comercială neloială. Comisia precizează totuși că instanța de trimitere explică relevanța interpretării Directivei 2005/29 în cadrul celei de a treia și al celei de a patra întrebări.

46.

În această privință trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii adresate de instanța națională în cadrul normativ și factual pe care îl definește sub propria răspundere și a cărui exactitate Curtea nu are competența să o verifice beneficiază de o prezumție de pertinență. Curtea poate refuza să statueze asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul procedurii principale, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate ( 9 ).

47.

În primul rând, trebuie subliniat că prima și a doua întrebare preliminară vizează astfel, pe lângă Directiva 93/13, și Directiva 2005/29. Totuși, după cum au susținut în mod întemeiat guvernul slovac și Comisia, instanța de trimitere se limitează să citeze această din urmă directivă în cadrul întrebărilor respective fără să precizeze motivul pentru care interpretarea directivei menționate este necesară pentru soluționarea litigiului principal. Mai mult, ea nu precizează nici în ce măsură procedura de executare a garanției contestată de reclamanți ar fi susceptibilă să constituie o practică comercială neloială.

48.

Prin urmare, propunem să se răspundă la primele două întrebări numai în lumina dispozițiilor Directivei 93/13.

49.

În al doilea rând, faptul că VÚB Banka susține că executarea garanției este proporțională nu înseamnă că întrebările respective au caracter ipotetic. Întrebările preliminare nu vizează stabilirea aspectului dacă procedura concretă de executare a fost proporțională, chiar dacă, în opinia instanței de trimitere, ea nu a fost proporțională, ci vizează stabilirea aspectului dacă creditorul poate proceda de iure la o astfel de executare în lipsa unei obligații legale a instanțelor de a examina proporționalitatea executării silite imobiliare ( 10 ).

50.

În acest sens, întrebările preliminare nu sunt de natură ipotetică, iar interpretarea dispozițiilor Directivei 93/13 este necesară pentru soluționarea litigiului principal.

51.

Având în vedere cele ce precedă, cererea de decizie preliminară trebuie să fie declarată admisibilă.

52.

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă Directiva 93/13, citită în lumina articolelor 7, 38 și 47 din cartă, precum și a principiului efectivității, trebuie interpretată în sensul că se opune unei reglementări naționale și, mai precis, articolului 53 alineatul (9) din Codul civil, privit în lumina articolului 565 din acesta, care permite profesionistului să inițieze procedura privind scadența anticipată a creditului ca urmare a neexecutării de către debitor, pentru o anumită perioadă, limitată, a obligațiilor sale, fără ca acest drept să fie supus cerinței proporționalității, în special în ceea ce privește gravitatea neîndeplinirii de către consumator a obligațiilor sale în raport cu suma împrumutată și cu durata contractului.

53.

Din decizia de trimitere reiese că, în temeiul articolului 53 alineatul (9) din Codul civil, în cazul unui contract de credit de consum cu plata în rate, profesionistul are posibilitatea de a declara exigibil tot împrumutul, astfel cum se prevede la articolul 565 din Codul civil, în cazul în care părțile au convenit în acest sens. Exercitarea acestui drept este condiționată, pe de o parte, de expirarea unui termen de cel puțin trei luni de la plata cu întârziere a unei rate și, pe de altă parte, de notificarea prealabilă a consumatorului cu cel puțin 15 zile înainte de executare.

54.

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că din articolul 1 alineatul (1) din Directiva 93/13 reiese că aceasta are ca obiect apropierea dispozițiilor naționale ale statelor membre privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii. Or, astfel cum rezultă din articolul 1 alineatul (2) din această directivă, interpretat în lumina celui de al treisprezecelea considerent, precum și a articolului 3 alineatul (1) din aceasta, directiva menționată nu urmărește să instituie un control al dispozițiilor naționale în ceea ce privește caracterul lor potențial dezavantajos pentru consumator, ci numai un control al clauzelor care figurează în contractele încheiate cu consumatorii fără să fi făcut obiectul unei negocieri individuale ( 11 ).

55.

Mai mult, în conformitate cu articolul 1 alineatul (2) din aceeași directivă, dispozițiile ei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii.

56.

În această privință, Curtea a precizat în mai multe rânduri că excluderea din domeniul de aplicare al acestei directive, prevăzută la articolul 1 alineatul (2), este justificată de faptul că este legitim să se prezume că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și al obligațiilor părților la anumite contracte, echilibru pe care legiuitorul Uniunii a intenționat în mod explicit să îl prezerve ( 12 ).

57.

În litigiul principal, dispozițiile de drept național care fac obiectul cererii de decizie preliminară se reflectă într‑o clauză cuprinsă în contractul de credit de consum.

58.

În această privință trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul procedurii de cooperare între instanțele naționale și Curte instituite la articolul 267 TFUE, este de competența acesteia să ofere instanței naționale un răspuns util, care să îi permită să soluționeze litigiul cu care este sesizată. Din această perspectivă, Curtea trebuie, dacă este cazul, să reformuleze întrebările care îi sunt adresate ( 13 ).

59.

Mai mult, în răspunsul dat la solicitarea de lămuriri, instanța de trimitere a arătat că este în favoarea unei reformulări a primei întrebări în sensul că se solicită interpretarea noțiunii de „clauză abuzivă”, utilizată la articolul 3 alineatul (1) din Directiva 93/13, precum și a criteriilor pe care instanța națională poate sau trebuie să le aplice în cadrul examinării unei clauze contractuale care reflectă dispozițiile naționale în litigiu.

60.

În aceste condiții, pentru a răspunde în mod util instanței de trimitere, pare necesară reformularea primei întrebări preliminare. Această întrebare vizează, în esență, stabilirea aspectului dacă articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că această directivă se aplică unei clauze contractuale care reflectă o dispoziție de drept național ce permite profesionistului să inițieze procedura privind scadența anticipată a împrumutului ca urmare a neexecutării de către debitor, pentru o anumită perioadă, limitată, a obligațiilor sale, fără ca acest drept să fie supus cerinței proporționalității. În cazul unui răspuns afirmativ la această întrebare, instanța de trimitere solicită să se stabilească criteriile de apreciere a caracterului eventual abuziv al unei astfel de clauze în conformitate cu articolul 3 alineatul (1) și cu articolul 4 din Directiva 93/13.

61.

Pentru a stabili, în primul rând, dacă clauza în litigiu reflectă un „act cu putere de lege sau o normă administrativă obligatorie” în sensul articolului 1 alineatul (2) din Directiva 93/13, trebuie amintit că această dispoziție instituie o excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13. Ca orice excepție și având în vedere obiectivul directivei respective, mai precis protecția consumatorilor împotriva clauzelor abuzive inserate în contractele încheiate de profesioniști cu consumatorii, o atare excepție este de strictă interpretare ( 14 ).

62.

Caracterul excepțional al acestei excluderi este subliniat în Hotărârea Kušionová ( 15 ), în care Curtea a interpretat articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13 în sensul că o clauză contractuală care figurează într‑un contract încheiat de un profesionist cu un consumator este exclusă din domeniul de aplicare al acestei directive numai în cazul în care respectiva clauză contractuală reflectă conținutul unui act cu putere de lege sau al unei norme administrative obligatorii, aspect care trebuie verificat de instanța de trimitere.

63.

Rezultă că trebuie îndeplinite două condiții pentru ca această excludere să se aplice: pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă și, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie ( 16 ).

64.

Pentru a stabili dacă aceste condiții sunt îndeplinite, Curtea a hotărât că revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă prevederile din dreptul național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau prevederile care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte, în lipsa unui acord diferit între părți în această privință ( 17 ).

65.

În observațiile sale scrise, guvernul slovac susține că articolul 53 alineatul (9) din Codul civil constituie o astfel de dispoziție obligatorie. El precizează, pe de o parte, că această dispoziție conferă consumatorului o protecție sporită în măsura în care prevede garanții suplimentare în cazul scadenței anticipate a unui contract de credit de consum. Pe de altă parte, în temeiul articolului 54 alineatul (1) din Codul civil, părțile nu pot deroga de la aplicarea dispoziției în litigiu în detrimentul consumatorului.

66.

Instanța de trimitere nu împărtășește poziția guvernului slovac. În răspunsul oferit la solicitarea de lămuriri, aceasta a explicat că dispozițiile articolului 53 alineatul (9) și dispozițiile articolului 565 din Codul civil nu se aplică ope legis. Aplicarea acestora depinde de alegerea părților. Instanța de trimitere a subliniat de asemenea că, chiar și atunci când părțile convin asupra posibilității scadenței anticipate a împrumutului, aceasta rămâne o opțiune pentru creditor, fără a exista nicio obligație legală de executare anticipată. În această privință, instanța menționată subliniază că dispozițiile articolului 53 alineatul (9) și ale articolului 565 din Codul civil utilizează termenul „poate” („môže”), ceea ce indică posibilitatea creditorului de a iniția executarea, iar nu obligația de a face acest lucru. Instanța de trimitere consideră, în plus, că articolul 54 alineatul (1) din Codul civil, invocat de guvernul slovac, nu conduce la o interpretare diferită. Această dispoziție nu se opune unei derogări de la dispozițiile Codului civil în favoarea consumatorului. Instanța de trimitere arată că numai în cazul în care părțile includ în contractul lor o clauză privind exigibilitatea anticipată, creditorul este obligat să respecte cerințele minime prevăzute la articolul 53 alineatul (9) din Codul civil înainte de a iniția executarea.

67.

În ședință, reclamanții și Comisia au subliniat că aplicarea dispozițiilor atacate din Codul civil este supusă unui acord prealabil între părți. Reclamanții au precizat că profesionistul este cel care alege dacă să își exercite sau nu dreptul la procedura privind scadența anticipată. În cazul în care profesionistul alege să exercite acest drept, el trebuie să respecte cerințele procedurale minime prevăzute la articolul 53 alineatul (9) din Codul civil. Respectarea termenului de trei luni înainte de inițierea executării unei creanțe este obligatorie, dar condiția prealabilă aplicării sale, și anume decizia de executare, aparține profesionistului.

68.

Suntem convinși de explicațiile instanței de trimitere și de argumentele reclamanților și ale Comisiei. În opinia noastră, aceste părți susțin concluzia potrivit căreia dispozițiile naționale atacate nu se aplică ope legis, și anume în lipsa altor acorduri stabilite de părți, pentru a fi calificate drept „obligatorii” în sensul articolului 1 alineatul (2) din Directiva 93/13. Acestea necesită, dimpotrivă, un acord explicit al părților. În lipsa unui astfel de acord, articolul 565 din Codul civil prevede ca regulă faptul că creditorul nu poate solicita plata întregii creanțe în caz de neplată a oricărei rate lunare.

69.

De asemenea, este important să se sublinieze că, deși articolul 53 alineatul (9) din Codul civil se referă la un contract de credit de consum cu plata în rate, acesta nu are în vedere în mod specific executarea anticipată a unui contract de credit pe termen lung sau garantarea creditului prin constituirea unei garanții asupra casei familiale a consumatorului. În aceste condiții, alegerea profesionistului de a include într‑un contract de împrumut garantat cu locuința familială a consumatorului o clauză care nu a fost negociată și care reflectă această dispoziție nu poate fi asimilată stabilirii de către legiuitorul național a unui echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la contract.

70.

În orice caz, este cert că, în cadrul unei proceduri prevăzute la articolul 267 TFUE, care este întemeiată pe o separare clară a funcțiilor între instanțele naționale și Curte, instanța națională este singura competentă să interpreteze și să aplice dispozițiile din dreptul național ( 18 ).

71.

În aceste condiții, rezultă că clauza contractuală în litigiu care prevede dreptul creditorului de executare anticipată nu reflectă un act cu putere de lege sau o normă administrativă obligatorie în sensul articolului 1 alineatul (2) din Directiva 93/13. Concluzionăm, așadar, că o astfel de noțiune intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13.

72.

Potrivit articolului 4 alineatul (1) din Directiva 93/13, eventualul caracter abuziv al unei clauze contractuale trebuie apreciat luându‑se în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s‑a încheiat contractul și raportându‑se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului. De aici rezultă că, în această perspectivă, trebuie apreciate și consecințele pe care clauza menționată le poate avea în cadrul dreptului aplicabil contractului, ceea ce implică o examinare a sistemului juridic național ( 19 ).

73.

Mai precis, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă, pentru a aprecia caracterul abuziv al clauzei contractuale în litigiu, este posibil să se țină seama de proporționalitatea exercitării dreptului profesionistului de a declara exigibil tot împrumutul și în special de gravitatea neîndeplinirii de către consumator a obligațiilor sale în raport cu durata și cu suma împrumutată. Instanța de trimitere se referă în această privință la unul dintre criteriile enunțate la punctul 73 din Hotărârea Aziz ( 20 ).

74.

Această hotărâre stabilește o serie de criterii privind aprecierea de către o instanță națională a caracterului eventual abuziv al unei clauze referitoare la scadența anticipată a unui contract pe termen lung, în special a unui contract de împrumut cu garanție imobiliară, ca urmare a neexecutării de către debitor, pentru o anumită perioadă, limitată, a obligațiilor sale. Aceste criterii au fost dezvoltate ulterior în Hotărârea Banco Primus ( 21 ). Curtea a statuat că instanța de trimitere are sarcina de a verifica în special și în primul rând dacă posibilitatea acordată profesionistului de a declara exigibil tot împrumutul depinde de neexecutarea de către consumator a unei obligații care prezintă un caracter esențial în cadrul raportului contractual în cauză; în al doilea rând, dacă această posibilitate este prevăzută pentru situațiile în care o asemenea neexecutare prezintă un caracter suficient de grav în raport cu durata și cu suma împrumutată; în al treilea rând, dacă posibilitatea respectivă derogă de la normele de drept comun aplicabile în materie în lipsa unor dispoziții contractuale specifice și, în al patrulea rând, dacă dreptul național prevede mijloace adecvate și eficiente care să permită consumatorului supus aplicării unei astfel de clauze să remedieze efectele respectivei exigibilități a împrumutului. Curtea a precizat ulterior, în Hotărârea Caisse régionale de Crédit mutuel de Loire‑Atlantique et du Centre Ouest ( 22 ), că Hotărârea Banco Primus trebuie interpretată în sensul că criteriile pe care le stabilește pentru aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 93/13, în special a dezechilibrului semnificativ dintre drepturile și obligațiile părților la contract pe care această clauză îl creează în detrimentul consumatorului, nu pot fi înțelese nici ca fiind cumulative, nici ca fiind alternative, ci trebuie să fie înțelese ca făcând parte din ansamblul circumstanțelor care însoțesc încheierea contractului în cauză, pe care instanța națională trebuie să le examineze pentru a aprecia caracterul abuziv al unei clauze contractuale în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 93/13.

75.

Clauza contractuală în litigiu privește exigibilitatea anticipată a unui contract pe termen lung încheiat pentru o perioadă de 20 de ani și care este garantat cu locuința familială a unui consumator. În aceste condiții, aprecierea caracterului abuziv al clauzei menționate ar trebui efectuată în lumina jurisprudenței amintite la punctul anterior.

76.

Din considerațiile care precedă, concluzionăm că articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că această directivă se aplică unei clauze contractuale ce reflectă o dispoziție de drept național care permite profesionistului să inițieze procedura privind scadența anticipată a împrumutului ca urmare a neexecutării de către debitor, pentru o anumită perioadă, limitată, a obligațiilor sale, fără ca acest drept să fie supus cerinței proporționalității. Articolul 3 alineatul (1) și articolul 4 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretate în sensul că, în ceea ce privește aprecierea de către o instanță națională a eventualului caracter abuziv al clauzei referitoare la procedura privind scadența anticipată ce rezultă ca urmare a neexecutării de către debitor, pentru o anumită perioadă, limitată, a obligațiilor sale, revine instanței de trimitere sarcina de a examina, printre altele, următoarele criterii: în primul rând, dacă posibilitatea profesionistului de a declara exigibil tot împrumutul depinde de neexecutarea de către consumator a unei obligații care prezintă un caracter esențial în cadrul raportului contractual în cauză; în al doilea rând, dacă această posibilitate este prevăzută pentru situațiile în care o asemenea neexecutare prezintă un caracter suficient de grav în raport cu durata și cu suma împrumutată; în al treilea rând, dacă posibilitatea respectivă derogă de la normele de drept comun aplicabile în materie în lipsa unor dispoziții contractuale specifice și, în al patrulea rând, dacă dreptul național prevede mijloace adecvate și eficiente care să permită consumatorului supus aplicării unei astfel de clauze să remedieze efectele exigibilității împrumutului.

77.

În cazul în care Curtea răspunde afirmativ la prima întrebare așa cum a fost reformulată, instanța de trimitere a precizat că nu va mai fi necesar să se răspundă la celelalte întrebări. Cu toate acestea, din motive de exhaustivitate, le vom analiza și pe acestea.

78.

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13, citit în lumina articolelor 7, 47 și 38 din cartă, precum și a principiului efectivității dreptului Uniunii se opun unei jurisprudențe care, în esență, nu suspendă executarea unui drept de garanție prin vânzare la licitație privată a unui bun imobil care constituie locuința consumatorilor sau a altor persoane.

79.

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că sistemul de protecție instituit prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găsește într‑o situație de inferioritate față de un profesionist în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la aderarea la condițiile redactate în prealabil de profesionist, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora. În plus, articolul 38 din cartă prevede că politicile Uniunii asigură un nivel ridicat de protecție a consumatorilor. Acest imperativ este valabil pentru punerea în aplicare a Directivei 93/13 ( 23 ).

80.

Mai mult, date fiind natura și importanța interesului public pe care îl constituie protecția consumatorilor, Directiva 93/13 impune statelor membre, astfel cum reiese din articolul 7 alineatul (1) din aceasta coroborat cu al douăzeci și patrulea considerent al său, să prevadă mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către profesioniști ( 24 ).

81.

După aceste observații introductive trebuie să se facă trimitere la contextul întrebării adresate. Nu este prima dată când instanțele slovace au solicitat Curții îndrumări cu privire la compatibilitatea cu Directiva 93/13 a reglementărilor slovace care permit creditorului să obțină plata creanței prin intermediul executării extrajudiciare a garanției care grevează bunul imobil dat în garanție de consumator. Prima dată a fost în cauza C‑482/12, Macinský și Macinská. Această cauză a fost radiată ca urmare a retragerii cererii de trimitere preliminară ( 25 ), la un moment la care concluziile avocatului general Wahl fuseseră însă prezentate ( 26 ). În cauza Macinský și Macinská s‑a solicitat în special să se stabilească dacă Directiva 93/13 se opune ca un stat membru să aibă norme de procedură care permit executarea silită extrajudiciară și deci – în mod potențial – fără niciun control judiciar a unei creanțe întemeiate pe o clauză abuzivă dintr‑un contract încheiat cu un consumator. Pe baza elementelor din dosar și a observațiilor prezentate de părți în ședință, avocatul general a concluzionat că Directiva 93/13 nu se opune unei astfel de proceduri. Această concluzie s‑a întemeiat în esență pe considerațiile prezentate în continuare. Pe de o parte, protecția procedurală efectivă a consumatorilor nu necesită un control jurisdicțional ex ante obligatoriu al clauzelor abuzive ( 27 ). Pe de altă parte, procedura în discuție prevedea într‑o măsură suficientă protecția efectivă a drepturilor consumatorilor impusă de Directiva 93/13 ( 28 ).

82.

Concluziile avocatului general Wahl prezentate în cauza Macinský și Macinská au fost urmate în esență în Hotărârea Kušionová. În această hotărâre s‑a statuat că regimul slovac al procedurilor de executare extrajudiciară sau al vânzării „voluntare” la licitație este compatibil cu Directiva 93/13 în măsura în care această reglementare nu face practic imposibilă sau excesiv de dificilă apărarea drepturilor conferite consumatorului de această directivă, aspect care trebuie verificat de instanța de trimitere.

83.

Constatarea Curții din Hotărârea Kušionová este condiționată de existența unor mijloace eficiente de contestare a executării pentru motivul că există clauze contractuale eventual abuzive. Pe baza elementelor disponibile, Curtea a considerat că legislația slovacă acordă o protecție jurisdicțională provizorie care permite adoptarea unor măsuri provizorii pentru a împiedica continuarea unei vânzări, precum și o protecție jurisdicțională ex post. Curtea s‑a bazat în principal pe următoarele elemente: pe de o parte, posibilitatea de a contesta vânzarea la licitație în termen de 30 de zile de la notificarea executării garanției, în conformitate cu articolul 151m alineatul (1) din Codul civil coroborat cu articolul 17 alineatul (3) din Legea privind vânzările la licitație voluntare; în al doilea rând, posibilitatea ca o persoană care contestă modalitățile în care a avut loc vânzarea la licitație să solicite instanței, în termen de trei luni de la adjudecare, declararea nulității unei vânzări, în temeiul articolului 21 alineatul (2) din această lege, și, în al treilea rând, faptul că, în cursul procedurii de executare extrajudiciară a unei garanții, instanța națională competentă ar putea, în temeiul articolului 74 alineatul (1) și al articolului 76 alineatul (1) din Codul de procedură civilă, să adopte orice măsură provizorie care interzice continuarea executării unei astfel de vânzări ( 29 ).

84.

În ceea ce privește posibilitatea instanței naționale de a aprecia proporționalitatea executării, Hotărârea Kušionová include în esență acest control în aprecierea globală de către instanța națională a caracterului adecvat și a eficacității mijloacelor disponibile în ordinea juridică pentru a preveni aplicarea în continuare a clauzelor abuzive în temeiul articolului 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 ( 30 ). Raționamentul Curții demonstrează dimensiunile constituționale ale Directivei 93/13 în contextul litigiilor care privesc consumatorii. Curtea a precizat că trebuie să se acorde o atenție deosebită împrejurării că bunul care face obiectul procedurii de executare extrajudiciară a garanției în discuție în litigiul principal este locuința familială a consumatorului ( 31 ). Raționamentul în lumina drepturilor fundamentale este consolidat prin trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (denumită în continuare „Curtea EDO”). Curtea EDO a considerat, pe de o parte, că pierderea unei locuințe este una dintre cele mai grave atingeri aduse dreptului la respectarea domiciliului și, pe de altă parte, că orice persoană supusă riscului de a fi victima unei astfel de ingerințe trebuie în principiu să fie în măsură să solicite examinarea proporționalității acestei măsuri ( 32 ). Curtea a subliniat că, la interpretarea Directivei 93/13, instanțele naționale trebuie să țină seama de articolul 7 din cartă, care garantează dreptul la respectarea locuinței ( 33 ). În sfârșit, amintind Hotărârea Aziz ( 34 ), Curtea subliniază că este important ca instanța națională să aibă la dispoziție măsuri provizorii care să permită să suspende sau să împiedice o procedură nelegală de executare pentru a garanta protecția efectivă urmărită de Directiva 93/13, ținând seama de consecințele provocate de evacuarea consumatorului și a familiei acestuia din locuința care constituie reședința lor principală ( 35 ).

85.

Având în vedere toate elementele menționate la punctul 83 din prezentele concluzii și în special faptul că instanța națională competentă pare să aibă posibilitatea de a adopta măsuri provizorii, Hotărârea Kušionová prevede că, în cadrul procedurii de executare extrajudiciară slovace, există „un mijloc adecvat și eficace de a împiedica aplicarea în continuare a clauzelor abuzive, aspect care trebuie verificat de instanța de trimitere”.

86.

Instanța de trimitere arată că Najvyšší súd Slovenskej republiky (Curtea Supremă a Republicii Slovace) a interpretat Hotărârea Kušionová în sensul că permite vânzarea extrajudiciară a unui bun imobil, inclusiv a locuinței unui consumator. Mai mult, din această jurisprudență națională ar rezulta că un creditor nu poate fi obligat să se abțină pe termen nelimitat de la executarea garanției ( 36 ). Instanța de trimitere consideră în esență că o astfel de jurisprudență națională nu este corectă și repune în discuție premisele pe baza cărora a fost adoptată Hotărârea Kušionová. Această instanță arată că vânzarea la licitație voluntară nu oferă aceleași garanții ca executarea judiciară. Ea apreciază că este vorba despre o modalitate de executare organizată exclusiv de persoane private, care exclude controlul jurisdicțional al creanței datorate și al proporționalității vânzării. Instanța de trimitere subliniază că vânzarea la licitație voluntară nu poate fi întreruptă de o procedură judiciară în cadrul căreia caracterul abuziv al clauzelor contractuale ar putea fi contestat.

87.

Dimpotrivă, în observațiile sale scrise, guvernul slovac susține că legislația slovacă, astfel cum este prezentată în Hotărârea Kušionová, asigură consumatorilor o protecție jurisdicțională efectivă înainte și după executarea silită și că instanțele pot adopta măsuri provizorii.

88.

În răspunsul la cererea de lămuriri, instanța de trimitere își exprimă dezacordul față de analiza juridică a guvernului slovac. De la bun început, instanța de trimitere respinge poziția potrivit căreia regimul vânzărilor extrajudiciare asigură o protecție sporită a consumatorilor pentru simplul motiv că vânzarea directă a bunului de către creditor este exclusă. Această instanță consideră că dispozițiile la care face referire guvernul slovac, și anume articolul 17 alineatele (3) și (5) din Legea privind vânzările la licitație voluntare și articolul 151m alineatul (1) din Codul civil, nu recunosc dreptul de a contesta executarea înainte de a avea loc vânzarea. Potrivit instanței de trimitere, aceste dispoziții reglementează condițiile de formă pentru executarea prin intermediul unei vânzări la licitație voluntare, precum și aspectele organizatorice legate de această vânzare. În ceea ce privește posibilitatea de a adopta măsuri provizorii, instanța de trimitere arată că articolul 325 alineatele (1) și (2) din Codul de procedură civilă prevede competența instanțelor de a adopta măsuri provizorii numai în ceea ce privește procedurile contradictorii. În opinia aceleiași instanțe, această dispoziție nu este aplicabilă în cadrul unei proceduri extrajudiciare de executare. Mai mult, instanța de trimitere a subliniat că articolul 63 alineatul (3) din Legea 233/1995 privind Codul procedurilor de executare nu are legătură cu procedura prevăzută de Legea privind vânzările la licitație voluntare și că, în general, profesioniștii nu trebuie să respecte Legea 233/1995 privind Codul procedurilor de executare în cadrul unei proceduri de executare extrajudiciare.

89.

Părțile care au participat la ședință au fost invitate să prezinte observații cu privire la mijloacele de care dispun consumatorii pentru a contesta caracterul eventual abuziv al titlului executoriu în cadrul procedurii de vânzare extrajudiciară. De asemenea, li s‑a solicitat să identifice temeiul juridic care permite instanțelor sesizate cu procedura de fond cu privire la eventualul caracter abuziv al clauzelor contractuale incluse în titlul executoriu sau care judecă aspecte legate de executare să adopte măsuri provizorii de natură să suspende procedura de executare pentru a garanta deplina eficacitate a hotărârii definitive pe fond.

90.

Guvernul slovac a afirmat că nu există un obstacol de ordin juridic în ceea ce privește competențele instanței de a invoca din oficiu clauzele abuzive. El a arătat că articolul 298 alineatul (1) din Codul de procedură civilă recunoaște în mod explicit astfel de competențe. Guvernul slovac a făcut trimitere la o serie de dispoziții ale Codului civil, precum și ale Legii nr. 250/2007 privind protecția consumatorilor, din care rezultă că consumatorii pot introduce o acțiune în constatarea nulității clauzelor abuzive. Mai mult, acest guvern a precizat că Codul de procedură civilă recunoaște posibilitatea de a introduce o acțiune în stabilirea existenței unui drept.

91.

Reclamanții nu au contestat existența tuturor dispozițiilor la care s‑a referit guvernul slovac. Totuși, ei au susținut că acestea sunt norme generale și nu se aplică în cazul executării extrajudiciare. În opinia lor, nu există niciun temei juridic care să impună instanțelor să suspende o vânzare la licitație voluntară exclusiv în temeiul unor clauze abuzive. Reclamanții au arătat de asemenea că întreaga procedură este lipsită de transparență și că nicio autoritate publică nu este implicată în vreuna dintre etapele procedurii. În ceea ce privește posibilitatea de a contesta vânzarea ex post, reclamanții au explicat că acesta este un proces îndelungat și dureros pentru consumatori ( 37 ), cu foarte puține perspective de succes.

92.

Comisia a susținut că rămâne neclar aspectul dacă procedura de executare extrajudiciară întemeiată pe Legea privind vânzările la licitație voluntare permite suspendarea executării ca urmare a unor clauze abuzive. Chiar dacă s‑ar admite că o astfel de posibilitate există în legislația națională, Comisia a precizat că există o tensiune între ceea ce trebuie să prevadă legea și modul în care legea este interpretată și aplicată de instanțe. Aceasta face ca exercitarea drepturilor consumatorilor să fie extrem de dificilă în practică.

93.

Deși, în temeiul articolului 267 TFUE, Curtea este competentă să deducă din articolul 7 din Directiva 93/13 criteriile care definesc cadrul ce permite să se aprecieze respectarea obligațiilor care decurg din această directivă, revine instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă dispozițiile Legii privind vânzările la licitație voluntare sunt susceptibile să îi ofere, eventual, un astfel de cadru ( 38 ).

94.

Prin urmare, ne vom limita la observațiile prezentate în continuare. Procedura de executare extrajudiciară se aplică indiferent de calitatea debitorului și indiferent de tipul de bun în cauză. Aceasta se poate referi (precum în cauza principală) la un bun care satisface o nevoie esențială a unui consumator, și anume aceea de a avea o locuință ( 39 ). Această procedură poate fi inițiată de un profesionist numai pe baza contractului de credit care servește drept titlu executoriu, fără ca conținutul titlului respectiv să facă obiectul unui control jurisdicțional pentru a stabili dacă una sau mai multe dintre clauze sunt abuzive. Mai mult, creditorul stabilește datoria în mod unilateral, iar un actor privat („adjudecătorul”) realizează executarea fără a fi supravegheat de o autoritate publică. Un drept atât de puternic și nejustificat al profesionistului de a iniția executarea face cu atât mai necesar ca, în calitatea sa de debitor urmărit, consumatorul să poată beneficia de o protecție jurisdicțională eficace ( 40 ). După cum afirmă pe bună dreptate un comentator, procedura de executare silită asupra locuințelor trebuie să asigure „cel mai înalt grad de strictețe procedurală” ( 41 ).

95.

Din dosarul aflat la dispoziția Curții și din dezbaterile din ședință reiese, în opinia noastră, că existența și întinderea competențelor judiciare în contextul specific al contestării executării extrajudiciare pe baza clauzelor abuzive rămân neclare și complicate pentru instanțe și pentru consumatori. Mai precis, nu pare să fie clar ce cale procedurală se află la dispoziția consumatorilor pentru a obține suspendarea executării, astfel încât instanța competentă să poată examina eventualul caracter abuziv al clauzelor contractuale cuprinse în titlul executoriu. Lipsa unui cadru juridic clar încalcă, în primul rând, principiul securității juridice. În această privință trebuie amintit că principiul securității juridice, care face parte dintre principiile generale ale dreptului Uniunii, impune ca normele de drept să fie clare și precise, iar efectele lor să fie previzibile, mai ales atunci când pot produce consecințe defavorabile pentru persoanele fizice și pentru întreprinderi, pentru ca justițiabilii să își poată cunoaște fără ambiguitate drepturile și obligațiile și să ia decizii în consecință ( 42 ).

96.

Cadrul juridic cu privire la executarea extrajudiciară, astfel cum este descris de instanța de trimitere, nu pare să ofere un grad ridicat de garanții procedurale. Din cauza caracterului său fragmentat, acesta creează un risc semnificativ ca consumatorul în cauză fie să nu formuleze opoziție împotriva executării extrajudiciare, care ar permite evaluarea judiciară a clauzelor abuzive, fie să săvârșească o eroare procedurală ( 43 ). Acest risc este accentuat de faptul că toate etapele procedurii de executare extrajudiciară, inclusiv stabilirea cuantumului datoriei, se desfășoară fără niciun control din partea unei autorități publice.

97.

În această privință trebuie subliniat de asemenea că jurisprudența recentă a Curții arată că standardele cu privire la ceea ce constituie un control efectiv al clauzelor abuzive sunt deosebit de ridicate. Curtea a precizat că obligația statelor membre de a asigura efectivitatea drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii implică, în special pentru drepturile care decurg din Directiva 93/13, o cerință de protecție jurisdicțională efectivă, reafirmată la articolul 7 alineatul (1) din această directivă și consacrată și la articolul 47 din cartă, care se aplică printre altele în ceea ce privește definirea modalităților procedurale referitoare la acțiunile în justiție întemeiate pe astfel de drepturi ( 44 ).

98.

Mai precis, în cadrul unei proceduri ex parte de emitere a unei somații de plată, Curtea a statuat că cerința unei protecții jurisdicționale efective impune ca instanța de executare să poată aprecia, inclusiv pentru prima dată, caracterul eventual abuziv al clauzelor contractuale care au servit drept temei al unei somații de plată emise de o instanță la cererea unui creditor și împotriva căreia debitorul nu a formulat contestație ( 45 ). În contextul unei proceduri de executare ipotecară, Curtea a considerat că un control eficient al caracterului eventual abuziv al clauzelor contractuale, astfel cum impune Directiva 93/13, nu poate fi garantat dacă autoritatea de lucru judecat ar privi și hotărârile judecătorești care nu menționează efectuarea unui asemenea control ( 46 ).

99.

Din această jurisprudență rezultă că, chiar și în prezența unei hotărâri judecătorești care autorizează executarea, controlul efectiv al clauzelor abuzive nu poate fi garantat în cazul în care o astfel de hotărâre nu conține nicio motivare care să ateste examinarea din oficiu a caracterului abuziv al clauzelor contractuale. Pe această bază, considerăm, a fortiori, că un control efectiv nu poate fi garantat în cazul în care procedura de executare este inițiată fără un control jurisdicțional ex ante, în cazul în care aceasta este desfășurată exclusiv de profesioniști privați și în cazul în care atât normele ce reglementează mijloacele aflate la dispoziția consumatorului pentru a contesta procedura de executare, cât și competențele corespunzătoare ale instanțelor constituie aspecte neclare și complexe. Prin urmare, apreciem că normele procedurale ce reglementează procedurile extrajudiciare de executare, cel puțin în modul în care se aplică în practica juridică slovacă, nu respectă standardele de protecție jurisdicțională efectivă a consumatorilor.

100.

Ca observație finală, amintim că Directiva 2014/17, adoptată, după cum se amintește în considerentul (3) al acesteia, în materie de împrumuturi imobiliare acordate consumatorilor în urma crizei financiare internaționale, deși este nu este aplicabilă ratione temporis ( 47 ), demonstrează voința legiuitorului Uniunii de a consolida protecția consumatorilor în cadrul procedurilor de executare având ca obiect bunurile imobiliare utilizate ca locuință. Potrivit articolului 28 alineatul (1) din Directiva 2014/17, statele membre adoptă măsuri de încurajare a creditorilor să exercite o indulgență rezonabilă față de consumatorii cu restanțe înainte de inițierea procedurii de executare silită. Obiectivul cerinței cu privire la indulgență constă în rezolvarea într‑un stadiu incipient a dificultăților de plată în vederea evitării unei asemenea proceduri. Procedura de executare silită ar trebui să fie o soluție de ultimă instanță, atunci când toate celelalte mijloace de regularizare a restanțelor de plată au eșuat ( 48 ).

101.

Din considerațiile ce precedă, concluzionăm că articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13, citit în lumina articolelor 7, 47 și 38 din cartă, precum și a principiului efectivității dreptului Uniunii, trebuie interpretat în sensul că se opune unei jurisprudențe naționale potrivit căreia nu este posibilă suspendarea, în esență, a executării unei garanții prin vânzarea la licitație privată a unui bun imobil care constituie locuința consumatorilor sau a altor persoane, în măsura în care dispunerea unor măsuri provizorii este necesară pentru a garanta deplina eficacitate a unei decizii a instanței competente să aprecieze caracterul abuziv al unei clauze contractuale.

102.

Prin intermediul celei de a treia și al celei de a patra întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă, pe de o parte, acordarea repetată de împrumuturi unui consumator de către o instituție de credit, împrumuturi al căror obiectiv îl constituie rambursarea împrumuturilor anterioare și pe care consumatorul nu le poate rambursa, intră în domeniul de aplicare al Directivei 2005/29 și, pe de altă parte, dacă un astfel de act constituie o practică comercială neloială în sensul articolului 5 din aceasta.

103.

De la bun început, trebuie arătat, pe de o parte, că practica în cauză, astfel cum este descrisă de instanța de trimitere, constă în acordarea repetată de către instituția de credit a unor credite de consum care vizau rambursarea împrumuturilor anterioare acordate de către aceeași instituție de credit, precum și plata costurilor acestor împrumuturi. Instanța de trimitere afirmă că valoarea fiecărui împrumut nou din „lanțul” de împrumuturi a fost stabilită în mod unilateral de bancă și că debitorii nu aveau posibilitatea de a le rambursa. În al doilea rând, din decizia de trimitere rezultă că răspunsul la întrebarea dacă practica în cauză constituie o practică comercială neloială este necesar pentru ca instanța națională să examineze împrejurările în care a fost contractat împrumutul în litigiu în cadrul aprecierii caracterului abuziv al clauzelor contractuale potrivit articolului 4 alineatul (1) din Directiva 93/13 ( 49 ).

104.

În ceea ce privește aspectul dacă acordarea repetată de credite de consum în scopul rambursării unor împrumuturi anterioare poate intra în domeniul de aplicare al Directivei 2005/29, trebuie amintit mai întâi că, utilizând o formulare deosebit de largă, articolul 2 litera (d) din această directivă definește noțiunea de „practici comerciale” ca fiind „orice acțiune, omisiune, comportament, demers sau comunicare comercială, inclusiv publicitatea și comercializarea, efectuată de un comerciant, în directă legătură cu promovarea, vânzarea sau furnizarea unui produs către consumatori” ( 50 ).

105.

Apoi, în temeiul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2005/29 coroborat cu articolul 2 litera (c) din aceasta, directiva menționată se aplică practicilor comerciale neloiale ale întreprinderilor față de consumatori înainte, în timpul sau după o tranzacție comercială în legătură cu orice bunuri sau servicii ( 51 ).

106.

Prin urmare, termenii „în legătură directă cu vânzarea unui produs” acoperă orice măsură luată nu doar în legătură cu încheierea unui contract, ci și cu executarea acestuia, în special măsurile luate în vederea obținerii plății produsului ( 52 ).

107.

Așadar, acordarea unui credit cu obiectivul rambursării creditelor de consum anterioare, precum cel în discuție în litigiul principal, trebuie considerată un „produs” în sensul articolului 2 litera (c) din Directiva 2005/29 ( 53 ).

108.

În aceste condiții, suntem de acord cu guvernul slovac și cu Comisia că acordarea repetată de către o instituție de credit a unor împrumuturi al căror obiectiv constă în rambursarea creditelor de consum anterioare și pe care consumatorul nu le poate rambursa intră în domeniul de aplicare al Directivei 2005/29.

109.

În ceea ce privește aspectul dacă practica în cauză constituie o practică comercială neloială, trebuie amintit că articolul 5 din Directiva 2005/29 interzice, la alineatul (1), practicile comerciale neloiale și prevede, la alineatul (2), criteriile de apreciere a caracterului neloial al unei practici comerciale.

110.

Articolul 5 alineatul (4) din directiva menționată precizează în continuare că sunt neloiale în special practicile comerciale care sunt „înșelătoare”, în sensul articolelor 6 și 7 din Directiva 2005/29, și cele care sunt „agresive”, în sensul articolelor 8 și 9 din aceeași directivă.

111.

În această privință trebuie amintit că Directiva 2005/29 efectuează o armonizare completă la nivelul Uniunii a normelor privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor față de consumatori și stabilește în anexa I o listă exhaustivă de 31 de practici comerciale care, în conformitate cu articolul 5 alineatul (5) din această directivă, sunt considerate neloiale „în orice situație”. În consecință, după cum se precizează în mod expres în considerentul (17) al directivei, numai aceste practici comerciale pot fi considerate neloiale fără a face obiectul unei evaluări de la caz la caz, în conformitate cu dispozițiile articolelor 5-9 din această directivă ( 54 ).

112.

Practica comercială în cauză nu figurează pe lista practicilor comerciale considerate neloiale în orice situație. Prin urmare, calificarea sa drept „neloială” necesită o evaluare de la caz la caz. În această privință, Comisia și guvernul slovac subliniază în mod întemeiat că, în general, refinanțarea unui împrumut constituie o practică legitimă. Aceasta ar putea fi situația, după cum arată guvernul slovac, în cazul refinanțării creditului pentru a înlocui un credit mai vechi cu unul mai nou, cu o rată a dobânzii mai mică, sau în cazul reunirii mai multor credite într‑un singur credit nou.

113.

În speță, în observațiile sale scrise, VÚB Banka susține că creditul acordat consta într‑o operațiune de refinanțare al cărei obiectiv a constat în reducerea sarcinii financiare a reclamanților. În schimb, instanța de trimitere consideră că „lanțul” de contracte acordate reclamanților a condus la supraîndatorarea acestora și a generat riscul de pierdere a locuinței lor.

114.

Deși revine, în definitiv, instanței de trimitere sarcina de a se pronunța cu privire la natura practicii comerciale în discuție în litigiul principal, Curtea poate să îi furnizeze, pe baza informațiilor prezentate în cererea de decizie preliminară, elemente care pot fi utile pentru calificarea acestei practici ( 55 ).

115.

Trebuie să se țină seama în această privință de faptul că au fost acordate reclamanților diferite credite în pofida faptului că aceștia nu erau solvabili. Suntem de acord cu Comisia că un astfel de element poate fi luat în considerare de instanța națională pentru a stabili, mai precis, dacă practica în cauză este agresivă prin exercitarea unei „influențe nejustificate” în sensul articolelor 8 și 9 din Directiva 2005/29.

116.

În acest sens, trebuie amintit că noțiunea de „influență nejustificată”, definită la articolul 2 litera (j) din Directiva 2005/29, cuprinde utilizarea unei poziții de forță în raport cu consumatorul pentru a face presiuni asupra acestuia, chiar fără utilizarea forței fizice sau a amenințării cu aceasta, astfel că abilitatea sa de a lua o decizie în cunoștință de cauză este redusă semnificativ ( 56 ).

117.

În speță, s‑ar putea considera că situația de supraîndatorare a reclamanților îi face vulnerabili și constă într‑un „eveniment nefast sau [orice] situație deosebit de grav[ă] care afectează modul de a judeca al consumatorilor” și pe care comerciantul o exploatează „în cunoștință de cauz㔄pentru a influența decizia consumatorului cu privire la produs”, în conformitate cu articolul 9 litera (c) din Directiva 2005/29.

118.

În ședință, Comisia a utilizat o expresie puternică pentru a califica practica băncii de a acorda credite în mod repetat drept „avalanșă” de împrumuturi. Ca răspuns la o întrebare adresată pentru a clarifica modul în care s‑a acumulat datoria, reclamanții au arătat că nu ei au solicitat împrumuturile, ci ele le‑au fost propuse în mod automat ca mijloc de rambursare a datoriilor anterioare. De fiecare dată, reclamanții primeau o sumă minimă, iar restul sumelor erau alocate băncii. Considerăm că această dezvăluire este destul de surprinzătoare. Ea ar putea demonstra nu numai că comerciantul a avut cunoștință de evenimentul nefast pentru consumator [în sensul articolului 9 litera (c) din Directiva 2005/29], ci și că respectivul comerciant a contribuit la acesta și a făcut acest lucru în mod repetat.

119.

Este necesar să se țină seama de asemenea de faptul că obiectivul urmărit de Directiva 2005/29 este în special de a realiza un nivel ridicat de protecție a consumatorilor împotriva practicilor comerciale neloiale și că se întemeiază pe împrejurarea că, față de un comerciant, consumatorul se găsește într‑o poziție de inferioritate, în special în ceea ce privește nivelul de informare, precizându‑se că nu se poate nega că există o asimetrie importantă între aceste părți în ceea ce privește informația și competențele tehnice ( 57 ). Consumatorul trebuie se fie considerat mai slab din punct de vedere economic și mai puțin experimentat din punct de vedere juridic decât cocontractantul său, în special în contextul serviciilor de creditare oferite de o bancă ( 58 ).

120.

Având în vedere cele de mai sus, considerăm că Directiva 2005/29 trebuie interpretată în sensul că, pe de o parte, acordarea repetată de către o instituție de credit a unor împrumuturi al căror obiect constă în rambursarea împrumuturilor anterioare și pe care consumatorul nu le poate rambursa intră în domeniul de aplicare al Directivei 2005/29 și, pe de altă parte, că un astfel de act poate constitui o practică comercială neloială în sensul articolului 5 din aceasta, mai precis o practică comercială agresivă, în sensul articolelor 8 și 9 din aceasta, în cazul în care instanța de trimitere constată că o astfel de practică, în contextul său factual și ținând seama de toate caracteristicile și circumstanțele sale, a implicat o influență nejustificată bazată pe exploatarea de către comerciant o lungă perioadă a supraîndatorării consumatorului.

121.

Prin intermediul celei de a cincea întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 2 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2008/48 coroborat cu considerentul (10) al acestei directive trebuie interpretat în sensul că nu exclude aplicarea acestei directive în cazul unui contract de credit care are ca obiect rambursarea unor împrumuturi de consum anterioare, chiar dacă acesta este garantat printr‑un drept legat de un bun imobil.

122.

În această privință trebuie arătat că, în temeiul articolului 2 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2008/48, aceasta nu se aplică contractelor de credit garantate printr‑un drept legat de un bun imobil. Potrivit considerentului (14) al aceleiași directive, acest tip de credit ar trebui exclus din domeniul său de aplicare datorită „caracterului foarte specific”.

123.

În aceste condiții, după cum reiese din considerentul (10) al acestei directive, statele membre pot aplica, în conformitate cu legislația Uniunii, dispoziții ale directivei menționate în domenii care nu intră în sfera sa de aplicare. Astfel, Curtea a statuat deja că statele membre pot să mențină sau să introducă măsuri naționale corespunzătoare dispozițiilor Directivei 2008/48 sau unora dintre ele, în ceea ce privește contracte de credit care nu intră în domeniul de aplicare al respectivei directive ( 59 ).

124.

Împrumutul din litigiul principal a fost contractat în temeiul unui contract de credit garantat prin constituirea unei garanții asupra locuinței reclamanților. Instanța de trimitere nu afirmă că dreptul național extinde aplicarea Directivei 2008/48 la contracte de credit garantate fie printr‑un drept legat de un bun imobil. Acest lucru a fost confirmat de guvernul slovac în observațiile sale scrise și orale.

125.

Având în vedere aceste elemente, părțile care au depus observații scrise consideră că contractul de credit în discuție în litigiul principal este exclus din domeniul de aplicare al Directivei 2008/48.

126.

Din textul întrebării preliminare reiese deja că instanța de trimitere nu contestă că, în general, contractele de credit garantate printr‑un drept legat de un bun imobil sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 2008/48. Cu toate acestea, din explicațiile sale rezultă că îndoielile sale decurg din condițiile specifice în care a fost încheiat împrumutul în litigiu. Scopul acestui împrumut a fost acela de rambursare a împrumuturilor acordate anterior de bancă, fără ca sumele relevante să le fie plătite reclamanților. Instanța de trimitere arată că, din punct de vedere economic, există o legătură între împrumutul în litigiu contractat în anul 2012 și împrumuturile anterioare contractate începând cu anul 2004.

127.

În această privință trebuie subliniat că modul de redactare a articolului 2 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2008/48 este clar ( 60 ). Armonizarea în domeniul creditelor garantate printr‑un drept legat de un bun imobil nu a fost realizată decât într‑o etapă ulterioară, odată cu adoptarea Directivei 2014/17 ( 61 ), ca urmare a crizei financiare internaționale care a arătat că un comportament iresponsabil al participanților la piață poate compromite bazele sistemului financiar ( 62 ).

128.

Cu toate acestea, trebuie constatat că împrumutul în litigiu a fost contractat în împrejurări foarte speciale. Contractarea urmează un tipar comportamental în care, potrivit descrierii situației de fapt de către instanța de trimitere, banca a acordat în mod repetat reclamanților împrumuturi care nu le‑au fost plătite lor, ci au fost utilizate pentru rambursarea unor împrumuturi anterioare. Valoarea și costurile împrumutului au fost stabilite în mod unilateral. Astfel cum s‑a menționat la punctul 118 din prezentele concluzii, reclamanții au precizat în ședință că aceste împrumuturi nici măcar nu au fost solicitate de ei în calitate de consumatori, ci au fost propuse automat de bancă. La finalul acestei „avalanșe” de împrumuturi, astfel cum le‑a calificat Comisia în ședință, când reclamanții erau „înglodați” în datorii, banca le‑a acordat împrumutul în litigiu.

129.

Trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, Directiva 2008/48 urmărește să garanteze o protecție ridicată a consumatorului. Acest sistem de protecție se bazează pe ideea că un consumator se găsește într‑o situație de inferioritate față de un profesionist în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare ( 63 ).

130.

Pentru a garanta această protecție, articolul 22 alineatul (3) din Directiva 2008/48 impune statelor membre să se asigure că dispozițiile pe care le adoptă în transpunerea prezentei directive nu pot fi eludate ca urmare a modului în care sunt formulate contractele ( 64 ), „în special prin integrarea tragerilor sau a contractelor de credit care intră în domeniul de aplicare a prezentei directive în contractele de credit al căror caracter sau scop ar face posibilă evitarea aplicării acestei directive”.

131.

Din expunerea de motive a Propunerii Comisiei privind Directiva 2008/48 ( 65 ) rezultă că scopul acestei dispoziții a fost de a se asigura că derogările de la aplicarea acestei directive, inclusiv derogarea pentru creditul pentru locuințe, nu pot fi eludate, astfel încât tranzacțiile pe care aceasta le reglementează să poată fi incluse în asemenea contracte. Exemplul furnizat în respectiva expunere de motive consta în cererea consumatorului de a efectua o tragere în condițiile creditului său pentru locuință.

132.

Litigiul principal privește un contract de credit legat din punct de vedere economic de cele anterioare. Într‑adevăr, după cum explică instanța de trimitere, scopul împrumutului în litigiu a constat exclusiv în refinanțarea celor anterioare. Revine instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă, prin această operațiune, creditorul a integrat împrumuturile anterioare în împrumutul în litigiu pentru a evita aplicarea Directivei 2008/48. În această privință, instanța națională ar trebui să țină seama de dispozițiile naționale care transpun articolul 22 alineatul (3) din Directiva 2008/48 în ordinea juridică națională. În ședință, guvernul slovac a precizat că legislația națională privind protecția consumatorilor conține dispoziții care sancționează instituțiile de credit pentru eludarea dispozițiilor de drept în materia protecției consumatorilor. Mai precis, el a precizat că legislația slovacă interzice băncilor să grupeze contracte pentru a eluda legea sau să includă referințe înșelătoare în contracte.

133.

Având în vedere cele de mai sus, articolul 2 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că nu exclude aplicarea acestei directive în cazul unui contract de credit al cărui scop constă în rambursarea unor credite de consum anterioare, chiar dacă acesta este garantat printr‑un drept legat de un bun imobil, în condițiile în care instanța națională stabilește că contractul de credit în cauză a fost formulat astfel încât să se evite aplicarea acestei directive, în conformitate cu articolul 22 alineatul (3) din aceasta.

134.

Prin intermediul celei de a șasea întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă abordarea adoptată de Curte în Hotărârea Radlinger și Radlingerová este aplicabilă unui contract de credit de consum în temeiul căruia o parte din credit nu este plătită consumatorului, ci este alocată plății costurilor creditorului, astfel încât valoarea totală a creditului nu poate include aceste costuri.

135.

Precizăm de la bun început că răspunsul la această întrebare nu este relevant decât în cazul în care Curtea urmează concluzia noastră cu privire la răspunsul la a cincea întrebare.

136.

Trebuie amintit că în Hotărârea Radlinger și Radlingerová Curtea a statuat că nu se pot include în valoarea totală a creditului, în sensul articolului 3 litera (l) și al articolului 10 alineatul (2) din Directiva 2008/48, niciuna dintre sumele destinate să onoreze angajamentele convenite în temeiul creditului menționat, cum ar fi costurile administrative, dobânzile și comisioanele și orice alt tip de costuri pe care consumatorul este obligat să le achite ( 66 ). Curtea a concluzionat că aceste dispoziții, precum și punctul I din anexa I la această directivă trebuie interpretate în sensul că valoarea totală a creditului și valoarea tragerilor desemnează toate sumele puse la dispoziția consumatorului, ceea ce exclude sumele afectate de creditor pentru plata costurilor legate de creditul în discuție și care nu sunt efectiv plătite acestui consumator ( 67 ).

137.

Instanța de trimitere precizează că trebuie să stabilească cuantumul creanței pentru care a fost inițiată procedura de executare de către creditor. Aceasta explică de asemenea că creditorul susține că sumele aferente creditului, alocate acoperirii costurilor creditului respectiv, au fost efectiv plătite reclamanților și au fost incluse în cuantumul creditului acordat.

138.

În această privință, în opinia noastră, din Hotărârea Radlinger și Radlingerová rezultă în mod clar că creditorul nu poate include costurile în valoarea totală a creditului.

139.

Prin urmare, abordarea adoptată de Curte în Hotărârea Radlinger și Radlingerová este aplicabilă unui contract de credit de consum în virtutea căruia o parte din credit nu este plătită consumatorului, ci este alocată plății costurilor creditorului, astfel încât valoarea totală a creditului nu poate include aceste costuri.

140.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Krajský súd v Prešove (Curtea Regională din Prešov, Slovacia) după cum urmează: