1.

„Importanța prezentei cauze este evidentă. Răspunsul la întrebarea privind compatibilitatea regimului transferurilor și a clauzelor referitoare la cetățenie cu dreptul comunitar va avea un impact decisiv asupra viitorului fotbalului profesionist în Comunitate.” Acestea au fost primele cuvinte ale avocatului general Lenz în observațiile prealabile din concluziile prezentate în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Bosman, care a provocat o mare agitație în lumea fotbalului ( 2 ).

2.

Aproape trei decenii mai târziu, o cerere de decizie preliminară, de această dată originară din Spania, ridică probleme legate de însăși existența structurii organizatorice a fotbalului modern. Prezenta cauză a fost declanșată de proiectul de instituire a European Super League (denumită în continuare „ESL”), o nouă competiție europeană de fotbal, care a făcut obiectul unei intense mediatizări ce a stârnit reacții și comentarii pătimașe atât din partea „simplilor” suporteri, cât și a celor mai înalte organisme politice la nivel național și european ( 3 ). În prezenta cauză, viitorul fotbalului european va depinde de răspunsurile pe care Curtea le va da unor problematici care sunt legate în principal de dreptul concurenței și, în mod secundar, de libertățile fundamentale.

3.

Această cerere a fost formulată de Juzgado de lo Mercantil n.o 17 de Madrid (Tribunalul Comercial din Madrid, Spania) în cadrul unui litigiu între Fédération internationale de football association (FIFA) și Union des associations européennes de football (UEFA), pe de o parte, și European SuperLeague Company SL (denumită în continuare „ESLC”), o societate care urmărește să organizeze și să comercializeze o nouă competiție europeană de fotbal, alternativă sau concurentă celor organizate și comercializate până în prezent de aceste două federații, pe de altă parte, în legătură cu declarațiile publice ale FIFA și ale UEFA care exprimă refuzul de a autoriza această nouă competiție și avertismentul cu privire la faptul că orice jucător sau orice club care va participa la aceasta va fi exclus din competițiile organizate de FIFA și de UEFA.

4.

Potrivit articolului 22 din Statutul FIFA:

„1.   Asociațiile membre care fac parte din același continent sunt grupate în cadrul următoarelor confederații recunoscute de FIFA:

[…]

[…]

2.   În mod excepțional, FIFA poate autoriza o confederație să accepte ca membru o asociație care aparține din punct de vedere geografic unui alt continent și care nu este afiliată la confederația acestui continent. Este necesar avizul confederației vizate din punct de vedere geografic.

3.   Fiecare confederație are următoarele drepturi și obligații:

[…]

[…]”

5.

Articolul 67 alineatul 1 din acest statut prevede:

„FIFA, asociațiile sale membre și confederațiile sunt titularele originare – fără restricții de conținut, de timp, de loc sau de drept – ale tuturor drepturilor care derivă din competițiile și din alte evenimente aflate sub jurisdicția lor […]”

6.

Articolul 68 alineatul 1 din statutul menționat prevede:

„FIFA, asociațiile membre și confederațiile sunt singurele competente să autorizeze difuzarea meciurilor și a evenimentelor aflate sub jurisdicția lor, în special pe suporturi audiovizuale, fără restricții de loc, de conținut, de dată, de tehnică sau de drept.”

7.

Articolul 71 din același statut prevede:

„1.   Consiliul are competența de a adopta orice regulament privind organizarea competițiilor și a meciurilor internaționale care implică echipe reprezentative, ligi, cluburi și/sau echipe improvizate. Niciun meci sau competiție nu poate avea loc fără autorizația prealabilă a FIFA, a confederațiilor și/sau a asociației membre în cauză. Modalitățile sunt reglementate de Regulamentul privind meciurile internaționale.

2.   Consiliul poate adopta dispoziții referitoare la aceste meciuri și competiții.

3.   Consiliul stabilește criteriile referitoare la autorizarea unor situații speciale neprevăzute de Regulamentul privind meciurile internaționale.

4.   Cu excepția autorizării în materie de competențe prevăzute de Regulamentul privind meciurile internaționale, FIFA poate adopta o decizie finală referitoare la autorizarea oricărui meci internațional sau a oricărei competiții internaționale.”

8.

Articolul 72 din Statutul FIFA are următorul cuprins:

„1.   Niciun jucător sau nicio echipă afiliată la o asociație membră sau la un membru al unei confederații admis în mod provizoriu nu poate să joace un meci sau să aibă contacte sportive cu un alt jucător sau o altă echipă care nu este afiliată la o asociație membră sau la un membru al unei confederații admis în mod provizoriu, fără acordul FIFA.

2.   Asociațiile membre și cluburile acestora nu sunt abilitate să joace pe teritoriul unei alte asociații membre fără autorizația acesteia.”

9.

Articolul 73 din acest statut interzice asociațiilor, ligilor sau cluburilor care aparțin unei asociații membre să se afilieze la o altă asociație membră sau să participe la competiții pe teritoriul acesteia, cu excepția unor împrejurări excepționale, cu aprobarea expresă a FIFA și a confederației/confederațiilor în cauză.

10.

Asemenea Statutului FIFA, articolele 49-51 din Statutul UEFA îi conferă acesteia monopolul cu privire la organizarea competițiilor internaționale în Europa și capacitatea de a interzice ca astfel de competiții să fie organizate fără autorizația sa prealabilă. Mai precis, aceste articole au următorul cuprins:

„Articolul 49 – Competiții

1.   UEFA decide singură organizarea și eliminarea unor competiții internaționale în Europa la care participă asociații și/sau cluburi ale acesteia. Competițiile FIFA nu sunt vizate de această dispoziție.

[…]

3.   Meciurile, competițiile sau turneele internaționale care nu sunt organizate de UEFA, dar sunt jucate pe teritoriul UEFA necesită autorizația prealabilă a FIFA și/sau a UEFA și/sau a asociațiilor membre competente, în conformitate cu Regulamentul FIFA privind meciurile internaționale și cu dispozițiile suplimentare de punere în aplicare adoptate de Comitetul executiv al UEFA.

Articolul 50 – Reglementarea competițiilor

1.   Comitetul executiv adoptă regulamentele care stabilesc condițiile de participare și organizarea competițiilor UEFA. Aceste regulamente trebuie să prevadă o procedură de cerere de ofertă clară și transparentă pentru toate competițiile UEFA, inclusiv finalele.

[…]

2.   Asociațiile și cluburile lor se angajează prin înscrierea lor să respecte statutele, regulamentele și celelalte decizii ale organelor competente.

3.   Admiterea la o competiție a UEFA poate fi refuzată cu efect imediat oricărei asociații sau club implicat în mod direct sau indirect într‑o activitate de natură să influențeze în mod ilicit rezultatul unui meci la nivel național sau internațional, fără a aduce atingere unor eventuale măsuri disciplinare.

Articolul 51 – Relații interzise

1.   Nu se pot constitui fără autorizația UEFA grupuri sau alianțe între asociații membre ale UEFA sau între ligi sau cluburi afiliate în mod direct sau indirect la diferite asociații membre ale UEFA.

2.   Membrii UEFA sau ligile și cluburile care sunt afiliate la aceștia nu pot nici să joace, nici să organizeze meciuri în afara propriului teritoriu fără autorizația asociațiilor membre.”

11.

FIFA, o entitate de drept privat elvețian, constituie organul executiv mondial în domeniul fotbalului care urmărește în esență promovarea fotbalului și organizarea competițiilor sale internaționale. Compusă din federații naționale, aceasta recunoaște și existența unor confederații regionale de fotbal – printre care figurează UEFA – care nu sunt însă membre ale FIFA. În ceea ce privește cluburile de fotbal profesioniste, acestea sunt membre indirecte ale FIFA, în măsura în care pot face obiectul unor măsuri disciplinare pronunțate de aceasta. Federațiile, confederațiile și cluburile sunt supuse respectării reglementării adoptate de FIFA.

12.

UEFA este de asemenea o entitate de drept privat elvețian care constituie organismul de conducere în domeniul fotbalului la nivel european. Principalele sale misiuni constau în supravegherea și controlul dezvoltării fotbalului, sub toate formele sale, la scară europeană. Ligile naționale și cluburile europene sunt membre indirecte ale UEFA, care organizează competiții internaționale ale acestor cluburi, precum și ale echipelor naționale.

13.

În conformitate cu statutele lor, FIFA și UEFA dețin monopolul în ceea ce privește autorizarea și organizarea competițiilor internaționale de fotbal profesionist în Europa.

14.

ESLC este o societate de drept spaniol al cărei proiect este organizarea primei competiții europene anuale de fotbal care ar exista independent de UEFA, denumită ESL. Acționarii acestei societăți sunt prestigioase cluburi europene de fotbal. Modelul său de gestiune se întemeiază pe un sistem de participare „semideschis” care grupează, pe de o parte, 12-15 cluburi de fotbal profesioniste care au statutul de membri permanenți și, pe de altă parte, un număr care urmează să fie definit de cluburi de fotbal profesioniste selectate potrivit unui proces determinat și care au statutul de „cluburi calificate”.

15.

Printre condițiile suspensive cărora le este supus acest proiect figurează recunoașterea ESL de către FIFA și/sau UEFA ca nouă competiție compatibilă cu statutele lor sau, alternativ, protecția legală acordată de instanțele și/sau de organele administrative pentru a permite cluburilor fondatoare să participe la ESL, păstrând totodată participarea lor la ligile, la competițiile și la turneele naționale respective.

16.

În urma anunțului privind instituirea ESL, FIFA și UEFA au publicat, la 21 ianuarie 2021, o declarație comună pentru a‑și exprima refuzul de a recunoaște această nouă entitate și pentru a lansa un avertisment cu privire la faptul că orice jucător sau orice club care va participa la această nouă competiție va fi exclus de la cele organizate de FIFA și de confederațiile sale. Printr‑un alt comunicat din 18 aprilie 2021, această declarație a fost confirmată de UEFA și de alte federații naționale, amintind posibilitatea de a adopta măsuri disciplinare împotriva participanților la ESL. Aceste măsuri disciplinare ar implica printre altele excluderea cluburilor și a jucătorilor care participă la ESL de la anumite competiții europene și mondiale importante.

17.

Sesizat de ESLC, care apreciază că comportamentul FIFA și al UEFA trebuie calificat drept „anticoncurențial” și incompatibil cu articolele 101 și 102 TFUE, Juzgado de lo Mercantil n.o 17 de Madrid (Tribunalul Comercial din Madrid), instanța de trimitere, a statuat succesiv, la 19 și la 20 aprilie 2021, că acțiunea sa era admisibilă și ulterior a dispus, fără o dezbatere în contradictoriu, o serie de măsuri asigurătorii. Aceste măsuri aveau ca obiect în esență prevenirea oricărui comportament din partea FIFA sau a UEFA menit să împiedice sau să îngreuneze pregătirea și instituirea ESL, precum și participarea cluburilor și a jucătorilor printre altele prin intermediul unor măsuri disciplinare sau al unor sancțiuni de excludere din competițiile organizate de UEFA și FIFA.

18.

În susținerea cererii de decizie preliminară, după ce a definit activitățile economice, precum și piețele materiale și geografice relevante – și anume, pe de o parte, organizarea și comercializarea competițiilor internaționale de fotbal în Europa și, pe de altă parte, exploatarea diferitelor drepturi sportive asociate acestora –, instanța de trimitere a considerat că FIFA și UEFA dețin, pe fiecare dintre aceste piețe, o poziție de monopol sau cel puțin o poziție dominantă. În acest context, instanța menționată are îndoieli în ceea ce privește conformitatea cu dreptul Uniunii a anumitor dispoziții statutare ale FIFA și ale UEFA, precum și a amenințărilor cu sancțiuni sau a avertismentelor emise de aceste federații în raport, în primul rând, cu interzicerea abuzurilor de poziție dominantă prevăzută la articolul 102 TFUE, în al doilea rând, cu interzicerea înțelegerilor anticoncurențiale prevăzută la articolul 101 TFUE și, în al treilea rând, cu diferitele libertăți fundamentale garantate de Tratatul FUE, în măsura în care acestea ar putea fi utilizate pentru a slăbi orice inițiativă privată susceptibilă să fie concurențială în domeniul competițiilor de fotbal.

19.

În aceste condiții, Juzgado de lo Mercantil n.o 17 de Madrid (Tribunalul Comercial din Madrid) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

20.

ESLC, A22 Sports Management SL (denumită în continuare „A22”) ( 4 ), FIFA, UEFA și Liga Nacional de Fútbol Profesional (LNFP) ( 5 ) au prezentat Curții observații scrise, în calitate de părți la litigiul principal. Guvernele spaniol, ceh, danez, irlandez, francez, croat, italian, leton, luxemburghez, maghiar, polonez, portughez, român, slovac, suedez și islandez, precum și Comisia Europeană au prezentat de asemenea observații scrise cu privire la ansamblul sau la o parte dintre întrebările preliminare adresate. În ședința de audiere a pledoariilor care a avut loc la 11 și la 12 iulie 2022, ESLC, A22, FIFA, UEFA, LNFP, Real Federación Española de Fútbol (RFEF) ( 6 ), guvernele spaniol, ceh, danez, german, estonian, irlandez, elen, francez, croat, italian, cipriot, leton, maghiar, maltez, austriac, polonez, portughez, român, sloven, suedez și norvegian, precum și Comisia au formulat observații orale.

21.

Trebuie să se arate că admisibilitatea cererii de decizie preliminară a fost pusă în discuție, în trei privințe, de UEFA și de LNFP, precum și, în tot sau în parte, de anumite părți interesate, și anume guvernele irlandez, francez, maghiar, român și slovac.

22.

În primul rând, în ceea ce privește argumentul întemeiat pe caracterul pretins ipotetic al litigiului principal ( 7 ), considerăm că este util să amintim că acesta din urmă își are originea în opoziția, exprimată public de FIFA și de UEFA, față de proiectul anunțat de ESLC. Împrejurarea că acest proiect era în curs de dezvoltare la momentul anunțului său și că între timp a fost oprit nu schimbă cu nimic această opoziție, care s‑a întemeiat pe o parte dintre normele acestor două federații, a căror compatibilitate cu normele de concurență este pusă în discuție de instanța de trimitere. În plus, niciun element nu demonstrează că ESLC a încetat să existe sau că a retras acțiunea aflată la originea litigiului principal. Prin urmare, existența și persistența litigiului par să se mențină, la fel ca relevanța chestiunilor de drept economic legate de acesta.

23.

În al doilea rând, în ceea ce privește conținutul cererii de decizie preliminară, care nu ar respecta cerințele referitoare la cadrul normativ și factual în care instanța de trimitere ridică problema interpretării dreptului Uniunii ( 8 ), deși această cerere nu tratează toate chestiunile de drept pe care le ridică raporturile dintre exercitarea activității sportive, reglementarea sa și dreptul economic al Uniunii, este necesar să se constate că întrebările adresate de instanța de trimitere sunt prezentate în mod detaliat și argumentat și sunt susținute de trimiteri precise la elementele de fapt și de drept pe care le‑a considerat pertinente. Faptul că cererea menționată cuprinde indicații și aprecieri a căror exactitate este dezbătută nu este, în sine, de natură să determine inadmisibilitatea totală sau parțială a acesteia.

24.

În al treilea și ultimul rând, cererea de decizie preliminară ar fi viciată de neregularități procedurale legate în special de caracterul asigurător al procedurii și de lipsa unei dezbateri în contradictoriu ( 9 ). Împrejurarea că Curtea este sesizată în cadrul preliminar al unei proceduri cu caracter asigurător sau preventiv nu implică însă inadmisibilitatea cererii respective, având în vedere că instanța de trimitere a expus motivele pentru care aceasta era necesară pentru a‑i permite să pronunțe propria hotărâre și a respectat celelalte cerințe atât de formă, cât și de fond în decizia sa de trimitere.

25.

Prin intermediul întrebărilor preliminare formulate, instanța de trimitere solicită Curții să se pronunțe în esență cu privire la compatibilitatea cu normele de concurență, precum și, cu titlu secundar, cu libertățile economice fundamentale garantate de Tratatul FUE a unei serii de norme adoptate de FIFA și de UEFA, în calitatea lor de federații care administrează, sub toate aspectele sale, fotbalul la nivel mondial și european, și care privesc organizarea și comercializarea competițiilor de fotbal în Europa.

26.

Înainte de a analiza întrebările preliminare adresate, apreciem că este util să prezentăm observații cu privire la relația dintre sport și dreptul Uniunii.

27.

Deși sportul nu era acoperit inițial de tratatele fondatoare ale Uniunii Europene, recunoașterea caracterului său particular și inserarea sa la articolul 165 TFUE prin Tratatul de la Lisabona au marcat punctul final al unei evoluții încurajate și promovate de instituțiile Uniunii.

28.

Articolul 165 TFUE a luat act de importanța socială considerabilă pe care activitatea sportivă o are în cadrul Uniunii ( 10 ) prevăzând nu numai că „Uniunea contribuie la promovarea obiectivelor europene ale sportului, având în vedere totodată caracterul specific, structurile bazate pe voluntariat, precum și funcția socială și educativă a sportului” [alineatul (1)], ci și că obiectivele acțiunii Uniunii urmăresc „să dezvolte dimensiunea europeană a sportului, prin promovarea spiritului de echitate și de deschidere în competițiile sportive și a cooperării între organizațiile cu responsabilități în domeniul sportului, precum și prin protejarea integrității fizice și morale a sportivilor” [alineatul (2)].

29.

Pe de altă parte, modul de redactare a articolului 165 TFUE a cristalizat concluziile unei serii de inițiative care fuseseră luate de instituțiile Uniunii începând cu anii 1990, ca urmare a hotărârilor pronunțate de Curte – și în special a Hotărârii Bosman ( 11 ) – în cadrul stabilirii unei politici sportive europene. Astfel, primele baze ale recunoașterii specificității sportive au fost puse printr‑o declarație comună privind sportul anexată la Tratatul de la Amsterdam ( 12 ), urmată de raportul Comisiei ( 13 ) care a recunoscut specificitatea sportului în special în cadrul aplicării dreptului concurenței ( 14 ). Pe baza acestui raport, Consiliului European de la Nisa a emis o declarație care a marcat un pas suplimentar în recunoașterea specificității sportive solicitând Comunității să țină seama de funcțiile sociale, educative și culturale ale sportului în acțiunea sa în temeiul diferitelor dispoziții ale tratatului pentru a menține rolul social al sportului ( 15 ). Această inițiativă a fost urmată, în cursul anului 2007, de Cartea albă privind sportul a Comisiei ( 16 ), ultima etapă înainte de inserarea articolului 165 TFUE în Tratatul de la Lisabona în anul 2009.

30.

Acest articol 165 exprimă, pe de altă parte, recunoașterea „constituțională” a „modelului european în domeniul sportului”, caracterizat printr‑o serie de elemente care se aplică mai multor discipline sportive pe continentul european, printre care fotbalul. Acest model se bazează, în primul rând, pe o structură piramidală, cu sportul amator la bază și sportul profesionist în vârf. În al doilea rând, printre obiectivele sale principale figurează acela de a promova competiții deschise, accesibile tuturor datorită unui sistem transparent în care promovarea și retrogradarea mențin un echilibru competitiv și privilegiază meritul sportiv, care constituie de asemenea un element esențial al modelului menționat. Acesta se întemeiază, în sfârșit, pe un regim de solidaritate financiară, care permite redistribuirea și reinvestirea veniturilor generate de evenimentele și de activitățile elitei la nivelurile inferioare ale sportului.

31.

Federațiile sportive au un rol esențial în cadrul „modelului european în domeniul sportului”, în special din punct de vedere organizațional, în asigurarea respectării și a aplicării uniforme a normelor care reglementează disciplinele sportive vizate. Pe de altă parte, acest rol a fost recunoscut de Curte, care a statuat că revine federațiilor sportive sarcina de a adopta normele adecvate pentru organizarea unei discipline sportive și că atribuirea unei astfel de misiuni federațiilor sportive se justifică, în principiu, prin faptul că acestea din urmă dispun de cunoștințele și de experiența necesare pentru îndeplinirea unei asemenea misiuni ( 17 ). Organizate din punct de vedere istoric potrivit principiului „locului unic” (Ein‑Platz‑Prinzip), în temeiul căruia federațiile exercită, în raza lor geografică, un monopol asupra guvernării și organizării sportului, acest model este în prezent repus în discuție.

32.

Trebuie să se arate de asemenea că „modelul european în domeniul sportului” nu este static. Astfel, structurile sportive europene și modul lor de guvernare evoluează – adesea sub influența altor modele stabilite în afara continentului european. Așadar, ținând seama de diversitatea structurilor sportive europene, ar fi dificil să se definească în detaliu un model unic și unificat de organizare a sportului în Europa. Există și alte modele de guvernare a sporturilor individuale și colective care se diferențiază sub anumite aspecte, având în vedere caracteristicile lor tehnice și organizarea lor, de modelul pe care se întemeiază în prezent fotbalul european ( 18 ). Totuși, emergența a diferite modele sportive în Europa nu poate să repună în discuție principiile menționate la articolul 165 TFUE și nici să impună modificări reciproce pentru „a uniformiza” diferitele modele care coexistă și, cu atât mai puțin, pentru a elimina „structurile bazate pe voluntariat”.

33.

După cum s‑a constatat la punctul 30 din prezentele concluzii, „modelul european în domeniul sportului” se caracterizează în special prin caracterul deschis al competițiilor sale, participarea la acestea bazându‑se pe „meritul sportiv” printr‑un sistem de promovare și de retrogradare. Astfel, acesta diferă de modelul nord‑american, întemeiat în principal pe competiții sau ligi „închise”, în care participarea cluburilor care sunt întreprinderi francizate este garantată, prestabilită și se bazează pe o taxă de intrare ( 19 ). S‑ar putea observa că tocmai ca răspuns la celelalte modele existente legiuitorul Uniunii a decis să insereze noțiunea de „model european în domeniul sportului” în tratat, pentru a o distinge în mod clar de aceste alte modele și pentru a garanta protecția sa prin adoptarea articolului 165 TFUE.

34.

În caz contrar, acest articol nu ar avea nicio rațiune de a fi. Este evident că el nu a fost introdus numai pentru protejarea sportului amator. Astfel, nu este necesară nicio garanție instituțională, în special la nivelul Tratatului FUE, pentru a permite oricărei persoane să practice un sport cu titlu individual sau să creeze asociații sportive de amatori. Articolul menționat a fost inserat tocmai ca urmare a faptului că sportul constituie, în același timp, un domeniu în care se desfășoară o activitate economică semnificativă. Prin urmare, introducerea articolului 165 TFUE urmărește să evidențieze caracterul social special al acestei activități economice care poate justifica o diferență de tratament în anumite privințe. Trebuie să se observe, mai precis, că termenii care au fost utilizați în mod specific în textul acestui articol (printre care în special cei de „structuri […] bazate pe voluntariat”, „funcția socială”, „dimensiunea europeană a sportului”, „echitate și […] deschidere în competițiile sportive”, „cooper[are] între organizațiile cu responsabilități în domeniul sportului”) ilustrează particularitatea acestui model pe care legiuitorul Uniunii dorește să îl protejeze.

35.

În mod evident, articolul 165 TFUE nu poate fi interpretat izolat, fără a ține seama de cerințele prevăzute la articolele 101 și 102 TFUE, care se aplică și în domeniul sportului (în special atunci când activitățile în cauză au o dimensiune economică). Aceeași este situația în ceea ce privește aplicarea dispozițiilor dreptului concurenței în acest domeniu. Totuși, aplicarea dispozițiilor Tratatului FUE în domeniul sportiv nu se poate limita numai la articolele 101 și 102 TFUE, articolul 165 TFUE putând de asemenea să servească drept normă în interpretarea și în aplicarea dispozițiilor dreptului concurenței menționate anterior. Articolul 165 TFUE constituie astfel în domeniul său o dispoziție specifică în raport cu dispozițiile generale ale articolelor 101 și 102 TFUE, care se aplică tuturor activităților economice. Nicio dispoziție a Tratatului FUE nu impune, ab initio, o aplicare exclusivă sau preponderentă în raport cu celelalte dispoziții, raporturile lor fiind, pe de altă parte, guvernate de principiul specialității. De asemenea, articolul 165 TFUE constituie, prin însăși natura sa, o dispoziție „orizontală”, în măsura în care aceasta trebuie să fie luată în considerare în cadrul punerii în aplicare a celorlalte politici ale Uniunii. În plus, în conformitate cu articolul 7 TFUE, diferitele politici ale Uniunii trebuie puse în aplicare în mod coerent, ținând seama de ansamblul obiectivelor pe care Uniunea urmărește să le protejeze.

36.

În această privință, remarcăm că influența „modelelor alternative” menționate la punctul 33 din prezentele concluzii, precum și liberalizarea economiei sportului au determinat mișcări de contestare a monopolului exercitat de anumite federații sportive europene, în special în ceea ce privește organizarea și exploatarea comercială a celor mai profitabile competiții. Din punct de vedere economic, aceste mișcări „separatiste” – adesea inițiate de cluburile afiliate la federațiile sportive menționate – au avut ca obiectiv principal maximizarea veniturilor financiare care decurg din exploatarea comercială a competițiilor respective prin modificarea structurii și a modelului de organizare a acestora din urmă, care erau plasate până atunci sub egida federațiilor în cauză. În ceea ce privește fotbalul european, dorința de a institui o ligă sau o competiție închisă (sau „semideschisă”) nu este nouă, după cum demonstrează încercările de instituire a unor competiții concurente cu cele ale UEFA care s‑au manifestat în cursul anilor 1990 și 2000, fără a se concretiza însă ( 20 ).

37.

Din punct de vedere juridic, contestarea modelului de guvernare al federațiilor sportive s‑a sprijinit adesea pe dreptul concurenței. Astfel, au făcut în principal obiectul unor contestații în fața autorităților naționale de concurență, a Comisiei și a instanțelor naționale cumularea de către federațiile sportive a două roluri, de autoritate de reglementare și de actor economic, structura monopolistă a anumitor piețe de organizare a competițiilor sportive și de comercializare a drepturilor asociate acestora, precum și refuzul acestor federații de a permite organizarea unor competiții independente și, prin urmare, de a autoriza intrarea unor noi concurenți pe piețele relevante.

38.

În această logică, în cadrul prezentei cauze, contestarea de către ESLC a modelului de organizare a competițiilor de fotbal și de comercializare a acestora de către UEFA și FIFA s‑a întemeiat, cu titlu principal, pe dreptul concurenței.

39.

Rezultă dintr‑o jurisprudență istorică și constantă a Curții că sportul, în pofida faptului că specificitatea sa a fost pusă în evidență, intră sub incidența dreptului Uniunii și în special a dispozițiilor tratatului referitoare la dreptul economic al Uniunii, în măsura în care acesta constituie o activitate economică ( 21 ).

40.

În ceea ce privește în special dreptul Uniunii în domeniul concurenței, compatibilitatea normelor emise de federațiile sportive, precum și comportamentul lor pe piață nu pot fi apreciate în mod abstract, fără a lua în considerare toate elementele care fac parte din contextul juridic și factual în care acestea se înscriu.

41.

Astfel, caracteristicile speciale ale activităților sportive le disting de alte sectoare economice. Sportul se caracterizează printr‑un grad ridicat de interdependență, în măsura în care cluburile depind unele de altele pentru a se putea organiza și pentru a evolua în cadrul unor competiții sportive. Rezultă că sunt necesare un grad de egalitate, precum și un anumit echilibru competitiv, caracteristici care diferențiază sportul de alte sectoare, în care concurența dintre operatorii economici conduce în cele din urmă la excluderea de pe piață a societăților ineficiente.

42.

Prin urmare, deși caracteristicile speciale ale sportului nu pot fi invocate pentru a exclude din domeniul de aplicare al Tratatelor UE și FUE activitățile sportive, referirile la aceste specificități și la funcția socială și educativă a sportului, care figurează la articolul 165 TFUE, pot fi relevante printre altele pentru analiza, în domeniul sportiv, a eventualei justificări obiective a restricțiilor privind concurența sau libertățile fundamentale ( 22 ).

43.

Având în vedere rolul conferit în mod tradițional federațiilor sportive, acestea sunt expuse unui risc de conflict de interese care decurge din faptul că, pe de o parte, dispun de o competență de reglementare și, pe de altă parte și în paralel, desfășoară o activitate economică.

44.

Problematica unui potențial conflict de interese care rezultă din cumularea de către UEFA și FIFA a exercitării unei activități economice care constă în organizarea și în comercializarea competițiilor și a deținerii unei competențe de reglementare este vizată în mod expres de prima și de a doua întrebare preliminară. Prin urmare, înainte de a analiza dispozițiile în litigiu în raport cu articolele 101 și 102 TFUE, trebuie aduse anumite precizări cu privire la obligațiile care revin federațiilor sportive, precum UEFA și FIFA, în cadrul exercitării competențelor lor și cu privire la măsurile care trebuie luate pentru prevenirea conflictelor de interese.

45.

În această privință, în două hotărâri, dintre care una privește reglementarea unei discipline sportive, iar cealaltă reglementarea unei profesii liberale, Curtea a pus bazele unui cadru analitic „dedicat” problemei cumulului, sub același acoperiș, al unei competențe de reglementare, pe de o parte, și al unei activități economice, pe de altă parte.

46.

Mai precis, pe de o parte, în Hotărârea MOTOE ( 23 ), Curtea a statuat că, atunci când o reglementare conferă unei persoane juridice, care, ea însăși, organizează și exploatează din punct de vedere comercial competiții, competența de a desemna persoanele autorizate să organizeze competițiile menționate, precum și de a stabili condițiile în care sunt organizate acestea, ea acordă entității respective un avantaj evident față de concurenții săi. Așadar, un astfel de drept poate determina întreprinderea care dispune de el să împiedice accesul altor operatori pe piața respectivă. Prin urmare, exercitarea acestei funcții de reglementare trebuie să fie supusă unor limite, unor obligații sau unui control pentru a evita ca persoana juridică în cauză să poată denatura concurența prin favorizarea competițiilor pe care le organizează sau a celor la a căror organizare participă. Pe de altă parte, această jurisprudență a fost aplicată prin analogie într‑o altă hotărâre a Curții, rezultată dintr‑o cauză privind interpretarea articolului 101 TFUE în ceea ce privește normele adoptate de o asociere de întreprinderi care era atât operator, cât și autoritate de reglementare a pieței relevante, în speță cea a formării obligatorii a experților contabili ( 24 ).

47.

În prezenta cauză, nu se contestă că UEFA exercită o funcție dublă, pe de o parte, de reglementare, prin adoptarea normelor referitoare la fotbalul profesionist și, pe de altă parte, economică, prin organizarea competițiilor sportive. În măsura în care federația menționată este de asemenea abilitată să autorizeze competițiile organizate de terți, această situație poate da naștere unui conflict de interese, ceea ce presupune ca ea să fie supusă anumitor obligații în cadrul exercitării funcțiilor sale de reglementare pentru a nu denatura concurența.

48.

Totuși, trebuie să se sublinieze de la bun început că din jurisprudența Curții citată la punctul 46 din prezentele concluzii reiese că simpla împrejurare că aceeași entitate exercită atât funcția de autoritate de reglementare, cât și pe cea de organizator de competiții sportive nu implică, în sine, o încălcare a dreptului Uniunii în domeniul concurenței ( 25 ). Pe de altă parte, din această jurisprudență rezultă că obligația principală care revine unei federații sportive care se află în situația UEFA este de a se asigura că terții nu sunt privați în mod nejustificat de accesul pe piață astfel încât concurența pe această piață să fie denaturată.

49.

Rezultă că federațiile sportive pot, în anumite condiții, să refuze accesul pe piață unor terți, fără ca acest lucru să constituie o încălcare a articolelor 101 și 102 TFUE, sub rezerva ca acest refuz să fie justificat de obiective legitime și ca măsurile adoptate de aceste federații să fie proporționale în raport cu obiectivele menționate.

50.

În prezenta cauză, sunt în discuție o serie de norme care au fost adoptate de FIFA și de UEFA, în calitatea lor de federații care au ca scop „reglementarea” diferitelor aspecte ale fotbalului mondial și european. Aceste norme sunt de trei tipuri și cuprind:

51.

Prin intermediul primelor două întrebări preliminare, instanța de trimitere ridică în esență problema compatibilității cerinței autorizării prealabile de către FIFA și UEFA cu articolele 101 și, respectiv, 102 TFUE.

52.

A treia întrebare preliminară privește puterea discreționară de care dispun aceste federații de a aplica sancțiuni membrilor lor și modul în care acest risc a fost invocat public de FIFA și de UEFA, ca urmare a anunțului privind instituirea ESL.

53.

Având în vedere jurisprudența mai dezvoltată referitoare la deciziile asociațiilor sportive în temeiul articolului 101 TFUE, vom examina, în primul rând, a doua și a treia întrebare preliminară (în ceea ce privește analiza sancțiunilor din perspectiva articolului 101 TFUE) înainte de a analiza, în al doilea rând, prima întrebare preliminară și, în al treilea rând, a cincea întrebare preliminară, care privește existența unor eventuale justificări în ipoteza în care s‑ar constata o restrângere a concurenței din perspectiva articolelor 101 și 102 TFUE.

54.

Pe de altă parte, apreciem că problema legalității concurențiale a comportamentului vizat de a treia întrebare preliminară este legată intrinsec de cea a normelor care fac obiectul primelor două întrebări preliminare. Astfel, în măsura în care sancțiunile urmăresc să asigure eficacitatea sistemului de autorizare prealabilă și a normelor de participare, acestea trebuie analizate împreună.

55.

Prezentele concluzii abordează, în continuare, problema compatibilității cu articolele 101 și 102 TFUE a normelor instituite de UEFA și de FIFA în ceea ce privește exploatarea drepturilor comerciale rezultate din competițiile de fotbal (a patra întrebare preliminară), precum și compatibilitatea normelor privind autorizarea prealabilă cu dispozițiile referitoare la libertățile fundamentale din Tratatul FUE (a șasea întrebare preliminară).

56.

Prin intermediul celei de a doua întrebări și al primei părți a celei de a treia întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 101 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune dispozițiilor statutare ale FIFA și ale UEFA privind sistemul de autorizare prealabilă, precum și sancțiunilor prevăzute de aceste federații.

57.

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, pentru a intra sub incidența interdicției prevăzute la articolul 101 alineatul (1) TFUE, un acord, o decizie a unei asocieri de întreprinderi sau o practică concertată trebuie să poată afecta comerțul dintre statele membre și să aibă „ca obiect sau efect” împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței interne ( 26 ).

58.

În ceea ce privește, în primul rând, existența unei decizii a unei asocieri de întreprinderi, dintr‑o jurisprudență consacrată rezultă că noțiunea de întreprindere cuprinde, în contextul dreptului concurenței, orice entitate care exercită o activitate economică, independent de statutul său juridic și de modul său de finanțare ( 27 ). În această privință, articolul 101 alineatul (1) TFUE vizează nu numai modalitățile directe de coordonare a comportamentelor între întreprinderi, ci și formele instituționalizate de cooperare, și anume situațiile în care operatorii economici acționează prin intermediul unei structuri colective sau al unui organ comun ( 28 ).

59.

În speță, este cert că FIFA și UEFA au ca membri asociații naționale care grupează cluburi pentru care practicarea fotbalului constituie o activitate economică și care constituie, așadar, întreprinderi în sensul articolului 101 TFUE ( 29 ). Dat fiind că asociațiile naționale constituie asocieri de întreprinderi și, de asemenea, având în vedere activitățile economice pe care le exercită, întreprinderi, FIFA și UEFA, asociații care grupează asociațiile naționale, constituie în egală măsură asocieri de întreprinderi (sau „asocieri de asocieri de întreprinderi”) în sensul articolului 101 TFUE. Pe de altă parte, statutele adoptate de astfel de entități reprezintă expresia dorinței FIFA și a UEFA de a coordona comportamentul membrilor lor în special în ceea ce privește participarea lor la competițiile internaționale de fotbal ( 30 ). Prin urmare, dispozițiile statutare ale unei federații sportive internaționale, precum cele în discuție în litigiul principal, pot fi calificate drept „decizii ale asocierilor de întreprinderi” în sensul articolului 101 alineatul (1) TFUE.

60.

În al doilea rând, aplicarea normelor dreptului Uniunii în domeniul concurenței în cazul unei decizii a unei asocieri de întreprinderi presupune că aceasta poate afecta comerțul dintre statele membre ( 31 ). Considerăm că în prezenta cauză un asemenea impact ar putea fi caracterizat fără mare dificultate.

61.

Trebuie amintit, în al treilea rând, că, pentru a intra sub incidența interdicției prevăzute la articolul 101 alineatul (1) TFUE, un acord trebuie să aibă „ca obiect sau efect” restrângerea concurenței. În această privință, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că caracterul alternativ al acestei condiții, indicat prin utilizarea conjuncției „sau”, conduce mai întâi la necesitatea de a analiza însuși obiectul acordului ( 32 ).

62.

Noțiunea de „restrângere prin obiect” trebuie să fie interpretată în mod strict și nu poate fi aplicată decât anumitor practici coluzive între întreprinderi, care prezintă în sine și ținând seama de cuprinsul dispozițiilor lor, de obiectivele pe care le urmăresc, precum și de contextul economic și juridic în care se înscriu un grad suficient de nocivitate pentru concurență pentru a se putea considera că examinarea efectelor lor nu este necesară, având în vedere că anumite forme de coordonare între întreprinderi pot fi considerate, prin însăși natura lor, dăunătoare pentru buna funcționare a unei concurențe normale ( 33 ). În cadrul aprecierii respectivului context, trebuie să se țină seama de natura bunurilor sau a serviciilor afectate, precum și de condițiile reale de funcționare și de structura pieței sau a piețelor relevante ( 34 ).

63.

Amintim, în primul rând, că din conținutul normelor în discuție în litigiul principal reiese că organizarea oricărei competiții de fotbal în Europa trebuie să fie supusă autorizării prealabile de către UEFA, care deține, pe de altă parte, competența exclusivă de a organiza astfel de competiții. Acest sistem de autorizare prealabilă este însoțit de o obligație de participare – pentru cluburile și jucătorii afiliați la UEFA și la FIFA – la competițiile organizate de aceste federații, precum și de o interdicție de participare la competițiile neautorizate de acestea, în caz contrar existând riscul unor sancțiuni de excludere.

64.

Trebuie să se constate, ținând seama de descrierea care precedă, că sistemul instituit de UEFA se întemeiază pe o serie de dispoziții care pot fi asimilate unor clauze de neconcurență și de exclusivitate însoțite de sancțiuni menite să asigure eficacitatea acestora.

65.

Or, trebuie să se constate că, primo, asemenea dispoziții nu fac parte din tipurile de acorduri sau din comportamentele care pot fi considerate, prin însăși natura lor și având în vedere experiența dobândită, ca fiind dăunătoare pentru buna funcționare a unei concurențe normale fără a examina efectele acestora ( 35 ).

66.

Secundo, însăși existența unui mecanism de autorizare prealabilă care permite unor organizatori terți să solicite accesul pe piața relevantă – independent de puterea discreționară pe care o deține UEFA de a refuza o asemenea autorizare – ar trebui să fie suficientă pentru a ridica semne de întrebare cu privire la caracterul suficient de nociv al acestor norme care este impus de jurisprudență drept criteriu pentru constatarea unei restrângeri prin obiect. Astfel, aspectul dacă mecanismul existent este suficient pentru a asigura o concurență efectivă pe piața relevantă sau dacă restrânge concurența nu poate fi stabilit decât pe baza unei analize a efectelor anticoncurențiale.

67.

În ceea ce privește, în al doilea rând, obiectivele urmărite de normele UEFA, dintr‑o jurisprudență constantă rezultă că faptul că UEFA și FIFA pot urmări obiective legitime legate de specificitatea sportului nu poate constitui, în sine, un element care să permită normelor instituite să fie excluse de la calificarea drept „restrângere prin obiect” dacă s‑ar stabili că un alt obiectiv urmărit de acestea poate fi considerat ca având un obiect de restrângere a concurenței ( 36 ).

68.

Presupunând totuși că obiectivele urmărite de UEFA nu sunt identificabile în mod expres sau că nu reies în mod clar din conținutul normelor UEFA, după cum susțin ESLC și Comisia, acest element nu permite, în sine, să se constate un obiect anticoncurențial.

69.

În al treilea rând, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că analiza obiectului anticoncurențial al unei măsuri nu trebuie să se limiteze la examinarea izolată a conținutului și a obiectivului normelor analizate, ci trebuie să se ia în considerare și contextul juridic și economic în care se înscriu aceste norme ( 37 ).

70.

Considerăm că următoarele elemente sunt deosebit de relevante în cadrul acestei analize.

71.

Mai întâi, contextul juridic și economic în care se înscriu aceste norme se caracterizează prin cumularea unei competențe de reglementare cu exercitarea unei activități economice, care plasează UEFA într‑o situație specială ce îi impune anumite obligații în vederea evitării unui conflict de interese ( 38 ).

72.

În această privință, nu există nicio îndoială cu privire la faptul că UEFA dispune de o putere discreționară care decurge în special din poziția sa specială pe piața relevantă în calitate de organism de conducere a fotbalului în Europa. Deși, în consecință, revine UEFA sarcina de a reglementa procedura de autorizare prealabilă astfel încât să evite favorizarea propriilor competiții prin refuzul nejustificat al evenimentelor supuse autorizării și propuse de terți, nu este mai puțin adevărat că numai o analiză concretă a punerii în aplicare a puterii discreționare pe care o deține ar permite să se stabilească dacă aceasta a utilizat‑o în mod discriminatoriu și necorespunzător pentru a demonstra efecte anticoncurențiale.

73.

Presupunând că regimul de autorizare prealabilă instituit de UEFA nu este reglementat printr‑o procedură supusă unor criterii de autorizare clar definite, transparente, nediscriminatorii și verificabile în sensul jurisprudenței Curții rezultate din Hotărârile MOTOE și OTOC, după cum pare să sugereze instanța de trimitere, reiese în mod clar din această jurisprudență că lipsa unor asemenea criterii nu poate determina în mod automat calificarea drept „restrângere a concurenței prin obiect”, ci ar apărea mai degrabă ca un indiciu privind efectele restrictive care trebuie totuși confirmate pe baza unei analize aprofundate ( 39 ).

74.

Pe de altă parte, o restrângere a concurenței nu ar putea, în principiu, să fie stabilită (cu gradul de certitudine necesar) decât în măsura în care autorizarea prealabilă s‑ar dovedi, așadar, necesară în mod obiectiv pentru instituirea unei competiții alternative, precum ESL. Or, în speță, s‑ar părea că, din punct de vedere (pur) juridic, o asemenea autorizare nu este indispensabilă, astfel încât orice competiție independentă, în afara ecosistemului UEFA și al FIFA, poate fi instituită în mod liber și fără intervenția UEFA.

75.

Astfel, spre deosebire de situația în discuție în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea MOTOE, nici FIFA, nici UEFA nu sunt entități publice sau nu dispun de vreun drept special sau exclusiv din care ar rezulta că o întreprindere care intenționează să organizeze o competiție internațională sau europeană de fotbal ar trebui să obțină în mod imperativ autorizația uneia dintre aceste entități. În plus, nicio dispoziție de drept public nu ar impune acestei întreprinderi să respecte normele adoptate de entitățile menționate, spre deosebire de situația în discuție în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea OTOC.

76.

Prin urmare, nimic nu ar împiedica, în principiu, cluburile care constituie ESL să urmeze exemplul altor discipline sportive și să creeze propria competiție în afara cadrului definit de UEFA. Or, în speță, sistemul de autorizare prealabilă al acesteia din urmă pare să constituie un obstacol pentru instituirea ESL, în principal având în vedere faptul că cluburile care au inițiat acest proiect doresc să rămână afiliate și la UEFA, beneficiind de avantajele care decurg dintr‑o asemenea afiliere. Trebuie să se observe, în această privință, că măsurile care urmăresc să combată acest fenomen de „dublă apartenență”, precum clauze de neconcurență sau clauze de exclusivitate, nu au ca obiect restrângerea concurenței potrivit jurisprudenței Curții ( 40 ).

77.

În sfârșit, răspunsul la problema dacă, din punct de vedere practic, o asemenea inițiativă ar putea astfel să se concretizeze având în vedere alte obstacole care pot exista, cum ar fi, de exemplu, regimul de sancțiuni la care s‑ar expune cluburile și jucătorii afiliați la UEFA (și consecințele pe care o asemenea decizie le‑ar putea avea pe plan financiar și sportiv pentru părțile implicate), nu poate fi dat pe baza unei examinări abstracte a normelor în discuție, ci numai în cadrul unei examinări detaliate a efectelor concrete ale aplicării acestor norme. Pe de altă parte, aceste sancțiuni nu ar avea un efect restrictiv decât în măsura în care cluburile în cauză doresc să rămână afiliate la UEFA ( 41 ).

78.

Având în vedere considerațiile care precedă, apreciem că, deși normele în discuție în litigiul principal pot avea ca efect restrângerea accesului concurenților UEFA pe piața organizării competițiilor de fotbal în Europa, o asemenea împrejurare, presupunând că este dovedită, nu implică în mod vădit că aceste norme au ca obiect restrângerea concurenței în sensul articolului 101 alineatul (1) TFUE.

79.

Dintr‑o jurisprudență constantă rezultă că, în ipoteza în care nu este stabilită în mod clar o restrângere prin obiect – astfel cum considerăm că este situația în speță –, trebuie să se efectueze o analiză completă a efectelor sale în sensul articolului 101 alineatul (1) TFUE ( 42 ). O asemenea analiză are drept obiectiv determinarea impactului asupra concurenței pe care normele UEFA sunt susceptibile să îl producă pe piața organizării competițiilor de fotbal în Europa.

80.

În speță, aprecierea impactului normelor UEFA asupra concurenței implică, de la bun început, luarea în considerare a ansamblului elementelor care determină accesul pe piața de referință, pentru a aprecia dacă, pe baza procedurii stabilite de această federație, un concurent are „posibilități reale și concrete” de a institui o competiție independentă ( 43 ).

81.

În acest scop, trebuie să se ia în considerare în special rolul central pe care îl are UEFA în calitate de organism de conducere a fotbalului pe continentul european și puterea discreționară pe care aceasta o deține în calitatea menționată. În același mod, puterea economică a ESL și a cluburilor care o compun trebuie de asemenea să fie analizată, în special pentru a aprecia dacă această competiție ar putea fi instituită în mod independent de UEFA.

82.

În acest cadru, este necesar, în opinia noastră, să se ia în considerare nu numai impactul concret al barierelor la intrare care ar putea decurge din sistemul de autorizare prealabilă instituit de UEFA, ci și (și în special) impactul pe care l‑ar putea avea sancțiunile prevăzute de această federație asupra disponibilității cluburilor și a jucătorilor necesari pentru constituirea acestei noi competiții.

83.

Severitatea sancțiunilor aplicabile, în cazul încălcării normelor emise de o federație sportivă, precum și riscul impunerii acestora sunt elemente deosebit de relevante în analiza conținutului și a obiectivului unei măsuri luate de o federație sportivă, având în vedere că aceste sancțiuni pot descuraja cluburi sau jucători să participe la competiții neautorizate de această federație. În speță, măsurile disciplinare care par să fi fost prevăzute de UEFA, inclusiv amenințările cu sancțiuni proferate împotriva participanților la ESL, pot închide piața organizării competițiilor de fotbal în Europa pentru un concurent potențial, în măsura în care acesta ar risca să fie privat atât de participarea cluburilor necesare pentru organizarea unei competiții sportive, cât și de accesul la „resursa” reprezentată de jucători.

84.

Totuși, impactul sancțiunilor impuse de o federație sportivă nu poate fi analizat în mod abstract, fără a ține seama de contextul global în care se înscriu măsurile disciplinare prevăzute de această federație. În această privință, trebuie să se aprecieze în mod concret efectul disuasiv pe care îl pot avea sancțiunile asupra cluburilor (și a jucătorilor) în cauză și în special eventualitatea ca, având în vedere pozițiile lor respective pe piață, aceștia din urmă să decidă să ignore riscul de impunere a unor sancțiuni la care se expun prin instituirea unei ligi independente (și prin participarea la acestea). Astfel, întinderea puterii disciplinare de care dispune o federație sportivă nu se poate exercita decât în „limitele jurisdicției sale” care – la rândul său – depinde de recunoașterea sa de către cluburile și de către jucătorii care sunt afiliați la aceasta și care au acceptat inițial în mod voluntar să se supună normelor sale și, prin urmare, controlului său. Or, dacă aceștia din urmă decid să se „despartă” de această federație prin instituirea unei noi competiții independente și prin participarea la aceasta, riscul de impunere a unor sancțiuni poate să nu mai aibă niciun efect disuasiv în privința lor.

85.

Pentru a fi excluse din domeniul de aplicare al articolului 101 alineatul (1) TFUE, restricțiile cauzate de normele UEFA în cauză trebuie să fie inerente urmăririi unor obiective legitime și proporționale cu acestea. Prin urmare, trebuie să se examineze dacă, astfel cum susțin în esență FIFA și UEFA, precum și numeroase guverne, în pofida potențialelor efecte de restrângere a concurenței, caracteristicile sistemului de autorizare prealabilă și ale regimului de sancțiuni permit realizarea obiectivelor legitime urmărite de UEFA fără a depăși ceea ce este necesar pentru realizarea lor ( 44 ).

86.

Întrucât punerea în aplicare a teoriei restricțiilor accesorii în cadrul sportului constituie esența prezentei cauze, considerăm că este util să aducem câteva clarificări cu privire la cadrul analitic care trebuie urmat.

87.

Teoria restricțiilor accesorii s‑a dezvoltat inițial în cadrul unor acorduri „pur” comerciale ( 45 ). Astfel, este calificată drept „restricție accesorie” orice restricție care este direct legată de și necesară pentru realizarea unei operațiuni principale care nu prezintă ea însăși un caracter anticoncurențial ( 46 ).

88.

Jurisprudența referitoare la „restricțiile accesorii comerciale” (commercial ancillary restraints) s‑a extins ulterior la restricții care au fost considerate necesare pentru motive de interes public, dând astfel naștere „restricțiilor accesorii normative” (regulatory ancillary restraints) ( 47 ). Astfel, Curtea a admis că, în anumite cazuri, este posibil să se evalueze comparativ obiective „necomerciale” în raport cu restrângeri ale concurenței și să se concluzioneze că primele prevalează asupra acesteia din urmă, cu consecința că nu există o încălcare a articolului 101 alineatul (1) TFUE.

89.

Consacrată pentru prima dată în Hotărârea Wouters și alții, care privea normele deontologice ale avocaților ( 48 ), această jurisprudență a fost în esență aplicată ulterior – în afară de Hotărârea Meca‑Medina și Majcen/Comisia ( 49 ), referitoare la activitatea unei federații sportive – în cadrul unor cauze privind practici sau acte ale unor ordine profesionale ( 50 ). Deși jurisprudența privind restricțiile accesorii normative este încă limitată – și chiar mai restrânsă în domeniul sportiv, cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Meca‑Medina și Majcen/Comisia menționată constituind singurul precedent al unei aplicări a acestei teorii în domeniul sportului –, Curtea pare să fi reținut o abordare restrictivă în cadrul aplicării sale în cauzele citate anterior. Astfel, nu este suficient să se invoce obiective „vagi” sau generale în mod abstract; este necesar de asemenea, în ipoteza în care existența acestora ar fi dovedită, ca restricția să fie necesară în mod obiectiv pentru realizarea operațiunii principale și proporțională în raport cu aceasta ( 51 ), analiza respectivă trebuind să fie efectuată în mod concret și detaliat ( 52 ).

90.

Considerăm că această abordare este justificată în măsura în care însăși noțiunea și ideea care stă la baza teoriei restricțiilor accesorii impun o interpretare restrictivă. Amintim că este vorba despre excluderea din domeniul de aplicare al articolului 101 alineatul (1) TFUE a anumitor aspecte ale unui acord care aduc atingere (în mod real sau potențial) concurenței numai atunci când acestea sunt direct legate de și necesare pentru realizarea operațiunii principale care nu este ea însăși anticoncurențială. Reținerea unei interpretări mai largi ar prezenta un risc de eludare a normelor dreptului concurenței, o soluție care nu ar fi acceptabilă, în special din momentul în care nu se contestă că activitățile în cauză – în pofida faptului că provin de la federații sportive – sunt activități economice supuse dreptului concurenței.

91.

Acestea fiind spuse, cadrul analitic al restricțiilor accesorii normative (inclusiv cele legate de sport) diferă de cel al restricțiilor pur comerciale în măsura în care caracterul necesar al restricțiilor menționate trebuie apreciat în raport cu obiective care sunt prin natura lor mai „abstracte” decât cele care sunt în discuție în cadrul unor acorduri comerciale. Observăm, pe de altă parte, că particularitatea restricțiilor accesorii normative, în special a celor „sportive”, constă în faptul că se ține seama de o gamă largă de obiective (necomerciale) care pot varia între obiective mai degrabă tehnice (precum normele antidoping sau anumite aspecte specifice legate de disciplinele sportive în discuție) și altele mai generale precum cele recunoscute în temeiul articolului 165 TFUE (de exemplu principiile integrității sau meritului sportiv). Nu trebuie să se omită că, in fine, această analiză permite „integrarea” specificităților sportului în analiza concurențială în cadrul unui exercițiu delicat care constă în găsirea unui echilibru între aspectele „comerciale” și „sportive” ale fotbalului profesionist.

92.

Odată aduse aceste precizări, trebuie să se examineze în continuare, într‑o primă etapă, dacă obiectivele urmărite de normele în litigiu ale UEFA (și ale FIFA) sunt legitime, înainte de a examina, într‑o a doua etapă, dacă măsurile luate de această federație sunt inerente și proporționale în raport cu aceste obiective.

93.

În ceea ce privește normele specifice de autorizare prealabilă și de participare care sunt în discuție în speță, nu se poate contesta că majoritatea obiectivelor invocate de UEFA și de FIFA decurg din „modelul european în domeniul sportului” și sunt, așadar, vizate în mod expres de dreptul primar al Uniunii și în special de articolul 165 TFUE, astfel încât legitimitatea lor nu poate fi contestată. Mai precis, aceasta este situația în ceea ce privește normele care urmăresc să garanteze deschiderea competițiilor și să protejeze sănătatea și siguranța jucătorilor, precum și să asigure solidaritatea și redistribuirea veniturilor. Pe de altă parte, dintre aceste obiective, legate de specificitatea sportului, unele au fost recunoscute și de jurisprudența Curții, precum obiectivul legat de menținerea integrității competițiilor și a echilibrului între cluburi pentru a păstra un anumit grad de egalitate și de incertitudine ( 53 ).

94.

Rezultă însă din jurisprudența Curții, astfel cum s‑a constatat la punctul 85 din prezentele concluzii, că urmărirea unor obiective legitime nu poate fi suficientă, în sine, pentru a exclude normele UEFA și ale FIFA din domeniul de aplicare al articolului 101 alineatul (1) TFUE, ci este necesar să se stabilească, în cadrul unei analize concrete, că măsurile luate pentru atingerea obiectivelor urmărite sunt necesare și proporționale.

95.

Trebuie amintit, mai întâi, că Curtea a recunoscut că revine federațiilor sportive sarcina de a adopta normele adecvate pentru organizarea unei discipline sportive ( 54 ). Rezultă că, din punct de vedere organizatoric, pare legitim ca o entitate să fie desemnată ca fiind responsabilă de asigurarea respectării acestor norme și ca aceasta să dispună de „instrumentele” necesare pentru îndeplinirea acestei misiuni.

96.

Aceasta este situația în special în cadrul unei discipline sportive precum fotbalul, care este caracterizată prin implicarea unui număr important de actori la diferite niveluri ale piramidei în organizarea și în desfășurarea meciurilor și a competițiilor. Prin urmare, sistemul de autorizare prealabilă pare să constituie un mecanism esențial de guvernare a fotbalului european pentru a garanta, pe de o parte, aplicarea uniformă a normelor acestui sport și, pe de altă parte și mai concret, respectarea standardelor comune între diferitele competiții. Un asemenea sistem permite de asemenea să se asigure coordonarea și compatibilitatea calendarelor meciurilor și ale competițiilor de fotbal din Europa.

97.

Astfel, fără un mecanism de control ex ante, ar fi practic imposibil pentru UEFA sau FIFA să asigure realizarea obiectivelor urmărite. Trebuie să se observe, în această privință, că faptul că există alte discipline sportive care funcționează pe baza unor „modele sportive” diferite, fără ca, de exemplu, organizarea competițiilor independente să fie supusă autorizării prealabile de către organismul de reglementare a sportului în cauză, nu repune în discuție caracterul inerent al sistemului de autorizare prealabilă instituit de UEFA (care se regăsește de altfel și în alte discipline sportive). Astfel, după cum s‑a constatat la punctul 32 din prezentele concluzii, „modelul european în domeniul sportului” nu exclude posibilitatea ca alte discipline sportive să fie organizate diferit.

98.

Pe de altă parte, pe lângă aspectele pur „sportive”, un asemenea sistem s‑ar putea dovedi necesar pentru a asigura structura actuală a fotbalului european și realizarea obiectivului de solidaritate. Or, acest obiectiv este strâns legat de redistribuirea, precum și de reinvestirea veniturilor obținute din competițiile de fotbal organizate sub egida FIFA și a UEFA.

99.

Totuși, trebuie să se precizeze în această privință că, având în vedere pozițiile divergente exprimate în ședință în ceea ce privește destinația și amploarea finanțărilor în cauză, revine instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă mecanismul de redistribuire a profiturilor prevăzut de UEFA permite efectiv atingerea obiectivelor urmărite. Aceeași este situația în ceea ce privește propunerea (sau angajamentul) ESLC de „a compensa” sumele plătite în prezent de UEFA prin intermediul „plăților de solidaritate” pentru a stabili dacă un asemenea mecanism ar permite efectiv înlocuirea celui aplicat în prezent de UEFA (fără a compromite structura actuală a fotbalului european).

100.

Observațiile care precedă se aplică și regimului disciplinar prevăzut de UEFA și de FIFA. Astfel, orice normă adoptată de o federație sportivă ar fi lipsită de sens în absența unor măsuri disciplinare menite să asigure eficacitatea acesteia și să obțină respectarea de către membrii lor direcți și de către organizatorii independenți a normelor instituite pentru reglementarea fotbalului.

101.

În speță, nu se contestă că majoritatea cluburilor care participă la ESL (și anume 15 dintre cei 20 de participanți) ar avea participarea garantată. Pe de altă parte, cluburile fondatoare ale ESL aveau intenția de a continua să participe la competițiile naționale deschise organizate de federațiile și de ligile naționale sub egida FIFA și a UEFA.

102.

Or, o asemenea competiție ar avea în mod inevitabil un impact negativ asupra campionatelor naționale prin reducerea atractivității acestor competiții (în special a celor din statele membre ale căror cluburi fac parte din ESL). În contextul actual, clasamentul final obținut la sfârșitul fiecărui sezon în campionatele naționale are un rol decisiv pentru determinarea participanților la competiția la cel mai înalt nivel european, ceea ce face accederea (în funcție de nivelul ligii naționale) pe primele locuri din aceste campionate deosebit de atractivă. Acest element ar putea dispărea sau cel puțin ar putea fi foarte redus dacă rezultatele ligilor naționale ar fi în mare parte lipsite de relevanță pentru participarea la nivelul superior al piramidei, așa cum pare să reiasă din ambițiile ESLC. Cluburile fondatoare ar fi astfel protejate, în campionatele lor naționale, de concurența cluburilor rivale pentru un loc într‑o competiție europeană de nivel înalt. Or, o asemenea competiție nu pare să fie conformă cu principiul care guvernează fotbalul european, potrivit căruia participarea la competiții se bazează pe „meritul sportiv” și pe rezultatele obținute pe terenul de joc.

103.

Pe de altă parte, o competiție cu caracteristicile ESL ar putea avea un impact negativ asupra principiului egalității de șanse, care este un element constitutiv al echității competițiilor. Astfel, prin participarea garantată la ESL, anumite cluburi ar putea să își rezerve venituri suplimentare importante, continuând totodată să participe în paralel la competiții naționale în care ar concura cu alte cluburi care nu ar avea posibilitatea de a genera venituri de o amploare comparabilă și cu atât mai puțin în mod permanent și constant. Veniturile garantate provenite dintr‑o participare permanentă la cel mai înalt nivel pot fi considerate un avantaj competitiv considerabil pentru finanțarea achiziționării și a remunerării noilor jucători, ceea ce constituie un parametru decisiv al concurenței. Faptul că există în prezent disparități importante între cluburile care participă la competițiile UEFA nu ar putea justifica creșterea acestor disparități.

104.

În plus, în conformitate cu poziția cvasiunanimă a guvernelor care au participat la procedura în prezenta cauză, o asemenea competiție ar împiedica în esență participarea echipelor provenite din majoritatea țărilor europene, întrucât s‑ar limita la participanți care provin dintr‑un număr restrâns de țări, ceea ce ar risca de asemenea să afecteze dimensiunea „europeană” a modelului sportiv susținut de articolul 165 TFUE.

105.

Sub rezerva verificărilor care trebuie efectuate în această privință de instanța de trimitere, modelul ESL ar risca de asemenea să repună în discuție principiul solidarității, întrucât crearea acestui format de competiție ar putea avea drept consecință să aducă atingere atractivității, precum și profitabilității competițiilor UEFA (și în special a Ligii Campionilor) și să reducă astfel veniturile care decurg din acestea, din care o parte este transferată fotbalului de bază.

106.

Pe lângă obiectivele pur sportive și chiar admițând că atât normele instituite de UEFA și de FIFA, cât și amenințările cu sancțiuni proferate de acestea nu erau motivate decât de considerații pur economice, asemenea dispoziții statutare s‑ar putea dovedi cel puțin necesare. Apreciem, prin urmare, că, în contextul prezentei cauze, aplicarea normelor instituite de UEFA și comportamentul său față de ESLC ar trebui interpretate în sensul că urmăresc să împiedice un fenomen de „dublă apartenență” (dual membership) (sau chiar de parazitism free riding) care ar risca să slăbească poziția UEFA (și, prin urmare, a FIFA) pe piață.

107.

Este important să se amintească, în această privință, că voința ESLC nu este de a institui o „veritabilă” ligă independentă închisă (breakaway league), ci de a construi o competiție concurentă cu cea a UEFA, în segmentul cel mai profitabil al pieței organizării competițiilor fotbalistice europene, continuând totodată să facă parte din ecosistemul UEFA prin participarea la unele dintre aceste competiții (în special la campionatele naționale). Cu alte cuvinte, s‑ar părea că cluburile fondatoare ale ESLC doresc, pe de o parte, să beneficieze de drepturile și de avantajele legate de apartenența la UEFA, fără a fi însă legate de normele și de obligațiile prevăzute de aceasta.

108.

Or, din punctul de vedere al dreptului concurenței, nu se poate reproșa unei întreprinderi (sau unei asocieri de întreprinderi precum UEFA) că încearcă să protejeze propriile interese economice, în special față de un astfel de proiect „oportunist” care ar risca să o slăbească în mod considerabil ( 55 ). Trebuie amintit, în această privință, că Curtea a considerat deja ca fiind adecvate dispoziții statutare ale unei asociații cooperative care limitează posibilitatea membrilor săi (inclusiv prin intermediul sancțiunilor de excludere) de a face parte din alte forme de cooperare concurente ( 56 ).

109.

În sfârșit, trebuie să se arate că, spre deosebire de cauza pendinte în prezent C‑124/21 P (International Skating Union/Comisia), nu este vorba în acest caz în ceea ce privește UEFA despre refuzarea organizării unei competiții sau de impunerea unor măsuri disciplinare în privința cluburilor care doresc să participe la un eveniment sau la o competiție terță care nu ar risca să influențeze calendarul sportiv sau să destabilizeze structura existentă a modelului de guvernare și de organizare a disciplinei sportive în cauză ( 57 ).

110.

În lumina observațiilor care precedă, apreciem că nerecunoașterea de către FIFA și UEFA a unei competiții în esență închise precum ESL ar putea fi considerată ca fiind inerentă urmăririi anumitor obiective legitime [în sensul jurisprudenței rezultate din Hotărârea din 19 februarie 2002, Wouters și alții (C‑309/99, EU:C:2002:98), și din Hotărârea din 18 iulie 2006, Meca‑Medina și Majcen/Comisia (C‑519/04 P, EU:C:2006:492)], în măsura în care aceasta urmărește menținerea principiilor participării întemeiate pe rezultatele sportive, egalității de șanse și solidarității pe care se bazează structura piramidală a fotbalului european.

111.

În însăși formularea primelor trei întrebări preliminare, instanța de trimitere consideră că nici procedura de autorizare prealabilă, nici procedura de impunere a sancțiunilor nu sunt reglementate prin criterii „obiective, transparente și nediscriminatorii”. Trebuie să se observe în această privință că, deși, în Hotărârile MOTOE și OTOC, Curtea a subliniat importanța încadrării posibilității unei federații sportive de a‑și utiliza competențele de autorizare și de sancționare prin intermediul criteriilor identificate de instanța de trimitere pentru a preveni orice risc de utilizare denaturată, ea s‑a limitat să enunțe criterii generale fără a defini conținutul precis al acestora.

112.

În consecință, considerăm că aplicarea criteriilor stabilite de jurisprudența Curții ar trebui să răspundă următoarelor obiective.

113.

Asemenea criterii trebuie să urmărească, în primul rând, astfel cum indică în mod clar jurisprudența Curții rezultată din Hotărârile MOTOE și OTOC, încadrarea puterii discreționare de care dispune o federație sportivă prin limitarea marjei sale de apreciere și în special a posibilității acesteia din urmă de a recurge la decizii arbitrare refuzând organizarea unor competiții sportive terțe în mod nejustificat sau pentru motive nelegitime ( 58 ).

114.

În al doilea rând, aceste criterii trebuie să permită să se stabilească în mod clar, obiectiv și cât mai detaliat posibil condițiile de acces pe piață pentru a da oricărui organizator de competiții terțe nu numai posibilitatea de a avea o vizibilitate suficientă în ceea ce privește procedura care trebuie urmată, precum și condițiile care trebuie îndeplinite pentru a intra pe piața relevantă, ci și de a anticipa că, în măsura în care condițiile menționate sunt îndeplinite, federația în discuție nu ar trebui, în principiu, să îi poată refuza accesul pe piață.

115.

În ceea ce privește, în al treilea rând, cluburile și jucătorii în cauză, aceștia trebuie să fie de asemenea în măsură să cunoască în prealabil condițiile în care vor putea participa la evenimente terțe, precum și sancțiunile aplicate în cazul participării la astfel de evenimente. Dincolo de efectul lor disuasiv, aceste sancțiuni trebuie, pe de altă parte, să fie suficient de clare, de previzibile și de proporționale pentru a limita orice risc de aplicare arbitrară de către federația în discuție.

116.

În al patrulea și ultimul rând, atât organizatorii unor competiții concurente, cât și cluburile și jucătorii în cauză trebuie să dispună de căi de atac care să le permită să conteste eventuale decizii de refuz sau sancțiuni impuse de federațiile sportive în discuție. Pe de altă parte, aceste căi de atac nu trebuie să fie limitate la organe interne ale federației, ci trebuie să prevadă și posibilitatea de a contesta astfel de decizii în fața unui organism independent.

117.

Prin urmare, revine instanței de trimitere sarcina de a examina, în lumina principiilor stabilite la punctele precedente din prezentele concluzii, caracterul proporțional al normelor UEFA (și ale FIFA) în materie de autorizare prealabilă și de sancțiuni. Totuși, această examinare nu poate fi efectuată în mod abstract și trebuie să ia în considerare contextul factual, juridic și economic în care aceste norme vor fi aplicate, inclusiv, așadar, caracteristicile specifice ale ESL.

118.

Trebuie să se precizeze de la bun început că principiile descrise la punctele 114-116 din prezentele concluzii nu se pot aplica decât în privința unor competiții independente care respectă ele însele obiectivele recunoscute ca fiind legitime pe care le urmărește o federație sportivă. Rezultă că, presupunând că criteriile instituite de UEFA nu ar îndeplini criteriile de transparență și de nediscriminare, acest lucru nu ar însemna că o competiție terță care ar contraveni obiectivelor sportive legitime ar trebui autorizată și că refuzul UEFA de a autoriza o astfel de competiție nu ar putea fi justificat.

119.

În hotărârile în care Curtea a recunoscut caracterul inerent, având în vedere obiectivele urmărite, al sancțiunilor care vizează, pe de o parte, sportivi care au încălcat normele acestei federații și, pe de altă parte, membrii unei asociații profesionale, Curtea nu a omis să sublinieze importanța asigurării caracterului proporțional al măsurilor disciplinare în cauză ( 59 ).

120.

În ceea ce privește amenințările cu sancțiuni proferate de UEFA, apreciem că este important să se stabilească o distincție între sancțiunile care pot fi aplicate cluburilor și cele la care ar părea să fie expuși jucătorii cluburilor implicate în instituirea ESL.

121.

Astfel, considerăm că impunerea unor sancțiuni în privința jucătorilor care nu au fost părți la decizia de instituire a ESL este disproporționată, în special în ceea ce privește participarea lor la echipele naționale. Astfel, o decizie care constă în pedepsirea jucătorilor care nu par să fi avut niciun comportament culpabil în raport cu normele UEFA și a căror implicare în instituirea ESL nu pare să fi fost stabilită ar demonstra o aplicare abuzivă și excesivă a acestor norme. Pe de altă parte, și privarea echipelor naționale în cauză de unii dintre jucătorii lor ar echivala cu sancționarea lor indirectă, situație care pare de asemenea disproporționată.

122.

În schimb, sancțiunile care vizează cluburile de fotbal afiliate la UEFA, în cazul participării la o competiție internațională precum ESL, pot părea proporționale ținând seama în special de rolul jucat de aceste cluburi în organizarea și în instituirea unei competiții care, pentru motivele expuse la punctele 102-105 din prezentele concluzii, nu pare să respecte principiile esențiale care structurează organizarea și funcționarea fotbalului european.

123.

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la a doua întrebare preliminară că articolul 101 TFUE trebuie interpretat în sensul că nu se opune articolelor 22 și 71-73 din Statutul FIFA și nici articolelor 49 și 51 din Statutul UEFA, care prevăd ca instituirea unei noi competiții paneuropene de fotbal între cluburi să fie subordonată unui sistem de autorizare prealabilă în măsura în care, ținând seama de caracteristicile competiției avute în vedere, efectele restrictive care decurg din sistemul menționat rezultă ca fiind inerente și proporționale pentru atingerea obiectivelor legitime urmărite de UEFA și de FIFA care sunt legate de specificitatea sportului.

124.

Prin intermediul primei întrebări preliminare și al celei de a doua părți a celei de a treia întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 102 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune dispozițiilor statutare ale FIFA și ale UEFA referitoare la sistemul de autorizare prealabilă, precum și la regimul sancțiunilor.

125.

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că articolul 102 TFUE interzice folosirea abuzivă a unei poziții dominante deținute pe piața internă sau pe o parte semnificativă a acesteia.

126.

Folosirea abuzivă a unei poziții dominante este o noțiune obiectivă care vizează comportamentele unei întreprinderi în poziție dominantă care, pe o piață unde gradul de concurență este deja redus tocmai din cauza prezenței întreprinderii respective, au ca efect, prin recurgerea la mijloace diferite de cele care guvernează o concurență normală între produse sau servicii pe baza prestațiilor operatorilor economici, să împiedice menținerea gradului de concurență existent încă pe piață sau dezvoltarea acestei concurențe ( 60 ).

127.

Potrivit unei jurisprudențe constante, existența unei poziții dominante impune o răspundere specială entității care o deține de a nu împiedica prin comportamentul său dezvoltarea unei concurențe efective și nedenaturate pe piața internă ( 61 ). Problema dacă comportamentul său are un caracter abuziv, într‑un anumit caz, trebuie examinată în mod obiectiv și concret, ținând seama de ansamblul împrejurărilor de fapt, de caracteristicile pieței relevante și de comportamentul în cauză, precum și evaluând comparativ efectele sale de excludere actuale sau potențiale și creșterile în eficiență susceptibile să neutralizeze aceste efecte în beneficiul consumatorilor ( 62 ).

128.

Cu toate acestea, existența unei poziții dominante nu privează o întreprindere aflată în această poziție nici de dreptul de a‑și apăra propriile interese comerciale, atunci când acestea sunt amenințate ( 63 ), nici de posibilitatea de a îndeplini, într‑o măsură rezonabilă, actele pe care le consideră adecvate în vederea protejării lor, cu condiția ca acest comportament să nu constituie un abuz de poziție dominantă ( 64 ).

129.

În lumina explicațiilor instanței de trimitere, trebuie să se pornească de la ipoteza că piața relevantă este cea a organizării și a exploatării comerciale a competițiilor internaționale ale cluburilor de fotbal la scară europeană și că UEFA beneficiază de o poziție dominantă (sau chiar de monopol) pe această piață, dat fiind că este unica organizatoare a tuturor marilor competiții de fotbal intercluburi la nivel european.

130.

Trebuie amintit că exercitarea de către o federație sportivă a funcției de reglementare care constă în desemnarea persoanelor autorizate să organizeze competiții, precum și în stabilirea condițiilor în care acestea din urmă sunt organizate trebuie să fie însoțită de limite, de obligații sau de un control pentru a evita ca persoana juridică în cauză să poată denatura concurența prin favorizarea competițiilor pe care le organizează sau a celor la care participă ( 65 ). În acest context, „răspunderea specială” care revine FIFA și UEFA, în sensul articolului 102 TFUE, rezidă tocmai în faptul că acestea sunt obligate să se asigure, în cadrul examinării cererilor de autorizare a unei noi competiții, că terții nu sunt privați în mod nejustificat de accesul pe piață.

131.

În consecință, analiza dezvoltată cu privire la aplicarea jurisprudenței referitoare la „restricții accesorii” în cadrul răspunsului dat la a doua întrebare preliminară poate fi transpusă la examinarea măsurilor în discuție în prezenta cauză în raport cu articolul 102 TFUE ( 66 ).

132.

Din motive de exhaustivitate, considerăm totuși util să examinăm pe scurt două problematici specifice aplicării articolului 102 TFUE în cazul normelor instituite de UEFA și de FIFA care au fost ridicate de anumite părți în observațiile lor scrise și au fost dezbătute în ședință.

133.

ESLC susține că faptul că UEFA își atribuie competența de autorizare a competițiilor alternative, deși există un conflict de interese constituie, în sine, un abuz de poziție dominantă. Astfel, potrivit ESLC, singurul mijloc de a rezolva această situație ar fi disocierea reglementării sportului, a organizării competițiilor și a exploatării sale comerciale.

134.

Amintim, în primul rând, că simplul fapt că o federație sportivă exercită atât funcția de autoritate de reglementare, cât și funcția de organizator de competiții sportive nu implică, în sine, o încălcare a dreptului Uniunii în domeniul concurenței ( 67 ). Astfel, deși o separare structurală precum cea preconizată de ESLC, care constă în încredințarea exercitării competențelor de reglementare unei entități independente care nu are nicio legătură cu vreo întreprindere activă pe piața relevantă, ar fi de natură să elimine orice conflict de interese, nu este vorba despre o soluție unică și imperativă. Reiese astfel în mod clar din jurisprudența Curții amintită la punctele 45 și 46 din prezentele concluzii că, pentru a preveni potențiale conflicte de interese, o federație poate de asemenea să stabilească o procedură de autorizare a competițiilor terțe prin identificarea unor criterii de autorizare predefinite în mod obiectiv și nediscriminatoriu.

135.

În al doilea rând, a impune o separare structurală ar echivala cu a interzice orice activitate economică unor federații sportive care se află în aceeași situație cu UEFA și FIFA, o situație dificil de conciliat cu faptul că, în pofida caracteristicilor lor specifice, acestea sunt și întreprinderi pentru care, precum în cazul oricărei alte întreprinderi, urmărirea unor obiective economice este inerentă activității lor și nu este în sine anticoncurențială.

136.

În al treilea rând, o disociere („forțată”) între activitățile „de reglementare” și „comerciale” exercitate de o federație sportivă ar risca să fie în contradicție cu „modelul european în domeniul sportului”, în special în ceea ce privește disciplinele sportive pentru care structura piramidală are un rol important, asemenea fotbalului. Or, în cadrul acestor activități sportive, funcțiile de reglementare și economice sunt legate și interdependente, în măsura în care veniturile rezultate din exploatarea comercială a competițiilor organizate sub egida acestor federații sunt redistribuite în scopul dezvoltării sportului în cauză.

137.

O problematică specifică ridicată în cadrul analizei primei întrebări preliminare este cea a relevanței pe care ar putea‑o avea, pentru analiza normelor de autorizare prealabilă și de participare instituite de FIFA și de UEFA în raport cu articolul 102 TFUE, jurisprudența Curții cu privire la „facilitățile esențiale” rezultată din Hotărârea Bronner ( 68 ).

138.

În conformitate cu teoria facilităților esențiale, o întreprindere dominantă care deține sau controlează o infrastructură esențială poate fi obligată să coopereze cu concurenții săi, acordându‑le acces la aceasta fără nicio discriminare. Astfel, în Hotărârea Bronner, Curtea a considerat că, pentru ca refuzul unei întreprinderi în poziție dominantă de a acorda accesul la o infrastructură sau la servicii să poată constitui un abuz în sensul articolului 102 TFUE, trebuie ca refuzul menționat să fie de natură să elimine orice concurență pe piață din partea solicitantului serviciului, ca acesta să nu poată fi justificat în mod obiectiv și ca serviciul în sine să fie indispensabil desfășurării activității solicitantului în sensul că nu există niciun substitut real sau potențial pentru acesta ( 69 ).

139.

Pentru motivele care urmează, apreciem că „ecosistemul” UEFA și al FIFA nu poate fi considerat o „facilitate esențială” și că, prin urmare, aplicarea acestei teorii în prezenta cauză trebuie respinsă.

140.

În ceea ce privește, în primul rând, cerința unei autorizări prealabile, trebuie să se constate că aceasta nu este indispensabilă pentru ca un terț, de exemplu ESLC, să organizeze o nouă competiție de fotbal. După cum s‑a constatat la punctul 75 din prezentele concluzii, nu există niciun obstacol juridic care să poată împiedica cluburile care participă la inițiativa ESLC să creeze și să organizeze în mod liber propria competiție, în afara ecosistemului UEFA și al FIFA. Autorizația acestor federații este astfel necesară numai în măsura în care cluburile care participă la ESL doresc să rămână afiliate la UEFA și să continue să participe la competițiile de fotbal organizate de aceasta.

141.

În al doilea rând, instituirea unui ligi precum ESL nu necesită reproducerea infrastructurii existente a UEFA cu obligațiile aferente acesteia. Nimeni nu obligă organizatorii unei noi competiții independente să își creeze proiectul pe baza unui model organizațional similar cu cel al UEFA și al FIFA. Astfel, după cum s‑a menționat la punctele 106 și 107 din prezentele concluzii, adevărata problematică din prezenta cauză privește posibilitatea pe care o vor avea aceste cluburi de a institui propria ligă și de a pretinde, în același timp, să continue să participe la ecosistemul fotbalistic al FIFA și al UEFA, precum și la competițiile organizate de acestea. Or, într‑o asemenea situație, jurisprudența referitoare la facilitățile esențiale nu poate fi relevantă.

142.

În al treilea rând, aplicarea jurisprudenței privind facilitățile esențiale nu se justifică decât dacă un refuz al accesului este de natură să elimine sau să facă excesiv de dificilă orice concurență pe piața conexă sau să împiedice lansarea unui nou produs pentru care există o cerere, ceea ce, pentru motivele menționate anterior, nu este cazul în speță.

143.

În al patrulea rând, sub rezerva observațiilor formulate la punctele 133-142 din prezentele concluzii, considerăm că refuzul UEFA poate fi justificat în mod obiectiv atât pe plan sportiv, având în vedere obiectivele legitime urmărite de această federație, cât și pe plan economic, pentru a combate parazitismul sau un fenomen de „dublă apartenență” care poate slăbi poziția UEFA și a FIFA pe piață ( 70 ).

144.

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la prima întrebare preliminară că articolul 102 TFUE trebuie interpretat în sensul că nu se opune articolelor 22 și 71-73 din Statutul FIFA și nici articolelor 49 și 51 din Statutul UEFA, care prevăd ca instituirea unei noi competiții paneuropene de fotbal între cluburi să fie subordonată unui sistem de autorizare prealabilă în măsura în care, ținând seama de caracteristicile competiției avute în vedere, efectele restrictive care decurg din sistemul menționat rezultă ca fiind inerente și proporționale pentru atingerea obiectivelor legitime urmărite de UEFA și de FIFA care sunt legate de specificitatea sportului.

145.

Întrucât problema legalității concurențiale a comportamentului vizat de a treia întrebare preliminară este intrinsec legată de cea a normelor care fac obiectul primelor două întrebări preliminare, acestea au fost supuse unei analize comune, astfel cum s‑a precizat la punctul 54 din prezentele concluzii. Mai precis, analiza problemelor referitoare la sancțiunile UEFA și ale FIFA a fost efectuată la punctele 83, 84, 101-108, 111-117 și 119-122 din prezentele concluzii.

146.

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la a treia întrebare preliminară că articolele 101 și 102 TFUE trebuie interpretate în sensul că nu interzic FIFA, UEFA, federațiilor lor membre sau ligilor lor naționale să profereze amenințări cu sancțiuni împotriva cluburilor afiliate la federațiile menționate în cazul în care acestea participă la un proiect de instituire a unei noi competiții paneuropene de fotbal între cluburi care ar risca să aducă atingere obiectivelor urmărite în mod legitim de federațiile respective ai căror membri sunt. Cu toate acestea, sancțiunile de excludere care vizează jucătorii care nu au nicio implicare în proiectul în discuție sunt disproporționate în special în ceea ce privește excluderea lor din echipele naționale.

147.

Prin intermediul celei de a cincea întrebări preliminare, instanța de trimitere ridică problema aplicabilității exceptărilor și a justificărilor concurențiale „clasice”, precum cele prevăzute de Tratatul FUE în ceea ce privește articolul 101 alineatul (3) TFUE și, respectiv, cele stabilite de jurisprudența referitoare la articolul 102 TFUE ( 71 ).

148.

Trebuie să se observe, mai întâi, că va fi necesar să se răspundă la această întrebare numai în cazul în care Curtea va constata, în lumina răspunsurilor date la prima și la a doua întrebare preliminară, că articolele 101 și 102 TFUE au fost încălcate. Or, având în vedere răspunsurile pe care le propunem la aceste întrebări, nu aceasta este situația.

149.

Pe de altă parte, dintr‑o jurisprudență constantă reiese că revine părții căreia i se reproșează că a încălcat normele de concurență sarcina de a dovedi că comportamentul său îndeplinește condițiile care permit să se considere că acesta intră sub incidența articolului 101 alineatul (3) TFUE ( 72 ) sau că este justificat în mod obiectiv în raport cu articolul 102 TFUE ( 73 ). Trebuie să se constate însă că, în speță, decizia de trimitere a fost adoptată fără ca FIFA și UEFA să fi fost ascultate în prealabil și, prin urmare, fără să fi putut prezenta argumente și elemente de probă referitoare la respectarea acestor condiții în circumstanțele specifice ale speței ( 74 ).

150.

Ținând seama de răspunsurile propuse la primele trei întrebări preliminare și având în vedere precizările care precedă, apreciem că nu este necesar să se răspundă la a cincea întrebare preliminară.

151.

Prin intermediul celei de a patra întrebări preliminare, se solicită Curții să se pronunțe cu privire la compatibilitatea normelor instituite de FIFA referitoare la exploatarea drepturilor sportive în raport cu articolele 101 și 102 TFUE. Aceste norme prevăd, mai precis, că toate drepturile legate de exploatarea competițiilor internaționale de fotbal aparțin cu titlu „originar” FIFA și confederațiilor regionale precum UEFA, care sunt „singurele competente să autorizeze difuzarea meciurilor și a evenimentelor aflate sub jurisdicția lor, în special pe suporturi audiovizuale, fără restricții de loc, de conținut, de dată, de tehnică sau de drept”.

152.

Înainte de a analiza a patra întrebare preliminară, apreciem că este important să aducem anumite clarificări cu privire la contextul în care se înscriu aceste norme, în special având în vedere anumite constatări efectuate de instanța de trimitere în ceea ce privește interpretarea acestor dispoziții, amintind totodată că Curtea nu este competentă să interpreteze dispoziții din Statutul FIFA și al UEFA, care, în mod vădit, nu fac parte din corpusul dreptului Uniunii.

153.

Articolele 67 și 68 din Statutul FIFA prevăd că aceasta din urmă revendică proprietatea originară exclusivă a drepturilor născute din competițiile aflate sub „jurisdicția” UEFA. Trebuie să se constate că faptul că acest termen nu este definit în Statutul FIFA creează o anumită confuzie, după cum demonstrează pozițiile divergente ale ESLC, pe de o parte, și ale FIFA și ale UEFA, pe de altă parte. Astfel, ESLC susține o interpretare literală (relativ largă) a termenului „jurisdicție”, afirmând că vizează o apropriere completă (și exclusivă) a drepturilor de difuzare a meciurilor de fotbal pentru toate competițiile care, din punct de vedere geografic, se situează pe continentul european. Dimpotrivă, FIFA și UEFA susțin în esență că trimiterea la termenul „jurisdicție” are o accepțiune juridică, iar nu geografică, în sensul că nu vizează decât competițiile autorizate de acestea în Europa.

154.

La rândul său, Comisia consideră că aceste dispoziții trebuie interpretate în coroborare cu articolul 49 alineatul 1 din Statutul UEFA, care prevede că aceasta din urmă este singura competentă să organizeze competiții internaționale în Europa la care să participe asociații și/sau cluburi care sunt afiliate la ea. Luate în considerare împreună, aceste expresii ar putea fi înțelese, astfel cum pare de altfel să susțină instanța de trimitere, în sensul că FIFA ar revendica, fără nicio limitare, proprietatea exclusivă a UEFA în ceea ce privește competițiile la care participă cluburi ale asociațiilor sale membre, ceea ce pare să indice că ea acoperă și drepturile legate de competiții precum ESL.

155.

În această privință, trebuie amintit, în primul rând, că articolele 67 și 68 din Statutul FIFA se înscriu într‑un context particular specific anumitor sporturi de mare popularitate, printre care fotbalul, în care există un mecanism de exploatare centralizată a drepturilor legate de competițiile cele mai importante.

156.

Contrar celor susținute de ESLC, arhitectura acestui model nu pare să se întemeieze pe o obligație de cesiune către UEFA a drepturilor de care dispun cluburile de fotbal sau organizatorii de competiții de fotbal împotriva voinței lor. Dimpotrivă, din punct de vedere juridic, ar părea mai degrabă că cluburile care participă la competițiile UEFA au încredințat în mod voluntar acesteia din urmă exploatarea drepturilor lor sportive, continuând totodată să fie titularii efectivi finali ai acestora și, în acest temei, să încaseze o parte dintre veniturile care rezultă din vânzarea lor. Astfel, „deținerea originară”, completă și exclusivă prevăzută de articolele în cauză nu ar putea fi înțeleasă din punct de vedere conceptual decât ca fiind expresia unei proprietăți comune a UEFA (în calitate de organizatoare a competițiilor europene de fotbal) și a cluburilor de fotbal profesioniste (în calitate de participanți la acestea) ( 75 ).

157.

În al doilea rând, deși, într‑adevăr, articolele 67 și 68 din Statutul FIFA conțin formulări ambigue care pot fi interpretate în sensul că sunt vizate și competiții de fotbal organizate de terți în Europa, considerăm că aceste dispoziții nu pot fi înțelese în sensul că impun, prin intermediul unei cesiuni obligatorii, o expropriere a acestor drepturi în beneficiul UEFA atunci când acestea din urmă decurg dintr‑o competiție terță fără legătură cu această federație. În opinia noastră, aceste dispoziții nu pot privi decât drepturile comerciale care decurg din competițiile organizate sub egida UEFA, astfel încât orice competiție independentă instituită în afara ecosistemului UEFA nu ar putea fi supusă acestor norme. Pe de altă parte, un organism privat nu ar putea în niciun caz să reglementeze prin propriile norme conduita altor organisme private independente de acesta. Organizatorii unei asemenea competiții ar fi, în principiu, liberi să exploateze drepturile care decurg din această competiție după cum doresc, fără nicio intervenție din partea UEFA.

158.

Este incontestabil că FIFA, în calitatea sa de asociere de întreprinderi sau de întreprindere care organizează și comercializează competiții internaționale de fotbal, desfășoară o activitate economică ce implică investiții atât intelectuale, cât și comerciale, tehnice și financiare. O astfel de activitate trebuie să poată, prin însăși natura sa, să beneficieze de o protecție juridică, pe de o parte, și să merite o remunerație a cărei sursă esențială – dar nu exclusivă – poate proveni din exploatarea drepturilor sportive (de difuzare, de retransmisie sau altele) legate de competiții, pe de altă parte.

159.

Pe de altă parte, din practica decizională a Comisiei cu privire la acest tip de acorduri de comercializare a drepturilor legate de competiții sportive și în special din Decizia sa privind vânzarea centralizată a drepturilor comerciale privind Liga Campionilor a UEFA reiese că acordurile care prevăd atribuirea exclusivă a acestor drepturi unei singure entități pot restrânge concurența ( 76 ) [în pofida faptului că pot fi exceptate în temeiul articolului 101 alineatul (3) TFUE] ( 77 ).

160.

Deși întrebarea adresată de instanța de trimitere diferă în mod semnificativ de cea examinată de Comisie în decizia citată anterior – în sensul că pretinsa restrângere a concurenței, în speță, nu este limitată numai la problematica vânzării centralizate și a exploatării exclusive a drepturilor comerciale asupra unei anumite competiții a UEFA, ci privește și problema unei pretinse „aproprieri” a drepturilor legate de alte competiții care ar putea avea loc în Europa, precum și faptul că aceste norme au ca obiect sau efect completarea monopolului deținut de UEFA asupra pieței organizării și a comercializării competițiilor de fotbal –, aceste două problematici sunt conexe în măsura în care privesc competențele și drepturile conferite UEFA de Statutul FIFA de a fi deținătorul și organul exclusiv de vânzare a drepturilor comerciale aferente competițiilor de fotbal în Europa.

161.

Trebuie să se observe în această privință că, în speță, exploatarea drepturilor de difuzare a meciurilor de fotbal de către FIFA și UEFA este o activitate economică „derivată” sau „accesorie” în raport cu activitatea economică „de bază” reprezentată de organizarea și de comercializarea competițiilor internaționale de fotbal, care a făcut obiectul unei analize în cadrul primelor două întrebări preliminare. Astfel, analiza coroborată a normelor UEFA pare să indice că toate competițiile la care participă cluburile care sunt afiliate la această federație trebuie să fie supuse normelor prevăzute de ea, inclusiv celor privind exploatarea drepturilor respective. Rezultă că un asemenea scenariu este susceptibil să determine o restrângere a concurenței, în măsura în care aceste norme pot fi percepute drept bariere (suplimentare) la intrarea pe piață care împiedică instituirea și dezvoltarea unor noi competiții sportive și, astfel, pot avea efecte (cel puțin potențiale) de excludere pe piața organizării și a comercializării competițiilor (contribuind la închiderea acesteia în detrimentul concurenților), precum și asupra celei a exploatării drepturilor sportive (impunând cluburilor să efectueze această exploatare în mod centralizat și exclusiv pentru toate aceste drepturi).

162.

În cazul în care poate fi demonstrată o restrângere a concurenței, ar trebui să se examineze dacă această restrângere este inerentă urmăririi unui obiectiv legitim și proporțional cu aceasta sau dacă comportamentele restrictive îndeplinesc condițiile pentru a beneficia de o exceptare individuală în conformitate cu articolul 101 alineatul (3) TFUE sau dacă este justificată în mod obiectiv în sensul articolului 102 TFUE.

163.

În ceea ce privește posibila justificare a acestor restricții în temeiul teoriei „restricțiilor accesorii”, această problemă ar trebui examinată în esență în raport cu grila de analiză care figurează la punctele 93-118 din prezentele concluzii.

164.

În ceea ce privește, mai precis, obiectivele legitime urmărite de aceste norme, pe lângă cele care sunt legate de „modelul european în domeniul sportului” și care au fost descrise la punctele 30 și 95-98 din prezentele concluzii, cel al solidarității financiare pare deosebit de relevant în speță, având în vedere că o mare parte dintre beneficiile redistribuite par să provină direct din exploatarea drepturilor comerciale aferente acestor competiții. Observăm, în această privință, că articolele 67 și 68 din Statutul FIFA ar urmări un obiectiv legitim recunoscut printre altele de Comisie în Decizia „Vânzare centralizată a drepturilor comerciale privind Liga Campionilor a UEFA”, care constă în maximizarea veniturilor rezultate din exploatarea drepturilor sportive legate de competițiile organizate de UEFA, care ar fi destinate integral dezvoltării fotbalului în general, precum și solidarității față de cluburile care se află la nivelurile inferioare ale „piramidei” ( 78 ).

165.

În plus, sub rezerva verificărilor pe care trebuie să le efectueze instanța de trimitere, aceste articole par a fi proporționale cu urmărirea unui asemenea obiectiv în măsura în care conferă FIFA și UEFA calitatea de titular al drepturilor în cauză, întrucât acest dispozitiv ar permite evitarea dificultăților pe care le‑ar genera renegocierea periodică a repartizării veniturilor corespunzătoare între cluburi.

166.

Trebuie amintit, în această privință, că fotbalul se caracterizează printr‑o interdependență economică între cluburi, astfel încât succesul financiar al unei competiții depinde înainte de toate de o anumită egalitate între cluburi. Or, redistribuirea veniturilor rezultate din exploatarea comercială a drepturilor care decurg din competițiile sportive răspunde acestui obiectiv de „echilibru”. Astfel, dacă fiecare club ar fi liber să negocieze unilateral toate drepturile sale comerciale, inclusiv cele care decurg din participarea sa la competiții intercluburi (de exemplu drepturile televizate), echilibrul dintre cluburi ar fi pus în pericol.

167.

Pe de altă parte, trebuie să se observe că, astfel cum a arătat Curtea, exploatarea drepturilor în discuție în litigiul principal este legată de un sport care are o „importanță socială considerabilă” ( 79 ). În această logică, legiuitorul Uniunii a adoptat o reglementare care prevede printre altele posibilitatea fiecărui stat membru de a impune o difuzare deschisă a evenimentelor sportive „de importanță majoră pentru societate” ( 80 ).

168.

Pentru aceleași motive precum cele menționate în răspunsul la a cincea întrebare preliminară, apreciem că nu este necesară pronunțarea cu privire la existența unor eventuale justificări în ceea ce privește articolele 101 și 102 TFUE. Din motive de exhaustivitate, trebuie totuși să se precizeze că, în Decizia „Vânzare centralizată a drepturilor comerciale privind Liga Campionilor a UEFA”, Comisia a considerat că un acord de exploatare centralizată de către UEFA în materie de drepturi comerciale beneficiază de o exceptare individuală în temeiul articolului 101 alineatul (3) TFUE. În această privință, Comisia a considerat că aceste norme erau astfel în beneficiul utilizatorilor în sensul că produsele mediatice referitoare la această competiție paneuropeană a cluburilor de fotbal sunt comercializate printr‑un punct de vânzare unic și că nu ar putea fi altfel produse și distribuite într‑un mod la fel de eficient ( 81 ).

169.

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la a patra întrebare preliminară că articolele 101 și 102 TFUE trebuie interpretate în sensul că nu se opun articolelor 67 și 68 din Statutul FIFA în măsura în care restricțiile privind comercializarea exclusivă a drepturilor referitoare la competițiile organizate de FIFA și de UEFA rezultă ca fiind inerente urmăririi obiectivelor legitime legate de specificitatea sportului și proporționale cu acestea. Pe de altă parte, revine instanței de trimitere sarcina de a examina în ce măsură articolele în discuție pot beneficia de exceptarea prevăzută la articolul 101 alineatul (3) TFUE sau dacă există o justificare obiectivă a acestui comportament în sensul articolului 102 TFUE.

170.

Prin intermediul celei de a șasea întrebări preliminare, instanța de trimitere ridică în esență problema compatibilității normelor FIFA și ale UEFA referitoare la autorizarea prealabilă a competițiilor internaționale de fotbal și la participarea cluburilor de fotbal profesioniste, precum și a jucătorilor cu articolele din Tratatul FUE referitoare la cele patru libertăți economice fundamentale.

171.

În această privință, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că interdicțiile de încălcare a libertăților economice fundamentale consacrate de Tratatul FUE se aplică nu numai reglementărilor de origine publică și, în general, măsurilor imputabile statelor membre, ci și reglementărilor sau măsurilor de origine privată, inclusiv reglementărilor sau practicilor care provin de la federații sportive ( 82 ). Reiese astfel din această jurisprudență a Curții că, deși federațiile sportive sunt libere să își stabilească normele, autonomia de care dispun nu le poate autoriza să limiteze exercitarea drepturilor conferite de Tratatul FUE.

172.

Rezultă însă dintr‑o jurisprudență la fel de constantă a Curții că anumite reglementări sau practici care provin de la entități (precum Comitetul Internațional Olimpic) sau federații sportive (naționale sau internaționale) trebuie considerate ca fiind de la bun început excluse din domeniul de aplicare al dispozițiilor Tratatului FUE referitoare la libertățile economice fundamentale, în măsura în care privesc probleme care vizează „în exclusivitate sportul” și sunt, în sine, străine de activitatea economică ( 83 ). Curtea a subliniat totuși că această „excepție sportivă” trebuie să rămână limitată la propriul obiect ( 84 ) și, pentru acest motiv, a considerat că nu este aplicabilă, până în prezent, decât în ceea ce privește un număr foarte restrâns de norme care privesc „esența” activităților sportive ( 85 ). Prin urmare, această excepție nu poate fi invocată pentru a exclude orice activitate sportivă din domeniul de aplicare al Tratatului FUE. Întrucât calificarea unei măsuri drept „excepție sportivă” o exclude din domeniul de aplicare al dispozițiilor acestui tratat și, prin urmare, de la orice control, se impune o interpretare restrictivă a acestei noțiuni.

173.

Din această jurisprudență rezultă că, din cauza caracteristicilor sale, sistemul de autorizare prealabilă prevăzut de UEFA nu poate beneficia de „excepția sportivă”. Astfel, chiar dacă aspectele „sportive” ale acestui sistem sunt incontestabile, nu este mai puțin adevărat că acesta prezintă de asemenea (și fără nicio îndoială) o dimensiune economică, în măsura în care, întrucât conferă UEFA posibilitatea de a controla și, prin urmare, de a refuza accesul pe piața organizării competițiilor sportive, el poate avea un impact asupra libertăților fundamentale.

174.

Având în vedere că normele UEFA în cauză intră în domeniul de aplicare al dispozițiilor Tratatului FUE referitoare la libertățile economice fundamentale, trebuie să se identifice, pe de o parte, care sunt libertățile vizate și, pe de altă parte, dacă acestea sunt restrânse.

175.

Trebuie să se constate în această privință că, având în vedere puterea discreționară de care dispune UEFA, care îi permite să controleze accesul pe piață pe baza unor criterii pe care ea însăși le‑a stabilit, se poate considera că normele de autorizare prealabilă și de participare instituite de această federație sunt susceptibile să restrângă, în primul rând, aplicarea articolelor 49 și 56 TFUE, referitoare la libertatea de stabilire și la libera prestare a serviciilor ale întreprinderilor care doresc să intre pe piața organizării competițiilor sportive. Prin urmare, aceste norme pot influența în mod negativ posibilitatea organizatorilor de competiții internaționale de fotbal alternative precum ESLC de a recurge la serviciile cluburilor de fotbal profesioniste care angajează acești jucători, care au recurs la serviciile lor sau care intenționează să facă acest lucru, știind că nu vor putea face acest lucru în lipsa autorizării de către FIFA sau UEFA a competițiilor internaționale pe care intenționează să le organizeze și să le comercializeze.

176.

În al doilea rând, normele în cauză au, ca urmare a sancțiunilor cu excluderea prevăzute de normele UEFA, un impact asupra posibilității pe care o au înseși cluburile de a înființa propria competiție (presupunând că aceasta nu este organizată de o entitate terță), precum și de a furniza serviciile lor unei competiții terțe.

177.

În al treilea rând, normele de autorizare prealabilă și de participare instituite de FIFA și de UEFA pot fi de asemenea susceptibile să facă mai puțin atractivă pentru jucători posibilitatea de a circula liber (în sensul articolului 45 TFUE), de a‑și furniza serviciile către (sau de a fi angajați de) cluburi de fotbal profesioniste stabilite în alte state membre decât cele ai cărui resortisanți sunt, precum cele care sunt membre ale ESLC, pentru a permite participarea acestor cluburi la o competiție internațională concurentă cu cele care sunt organizate și comercializate de FIFA și de UEFA, cum ar fi ESL. Pe de altă parte, dacă jucătorii menționați fac acest lucru, se pot expune unei sancțiuni cu excluderea și, în sens mai larg, riscului de a suferi un prejudiciu în cadrul carierei lor profesionale, precum și al activității lor economice.

178.

În al patrulea rând, chiar dacă are doar un rol accesoriu față de libertatea de stabilire și de libera prestare a serviciilor, libera circulație a capitalurilor consacrată la articolul 63 TFUE pare să fie de asemenea vizată, în măsura în care din decizia de trimitere, precum și din observațiile ESLC reiese că instituirea și dezvoltarea acesteia din urmă presupuneau finanțări importante care puteau fi acordate de instituții financiare stabilite în diferite state membre.

179.

Revine instanței de trimitere sarcina de a examina problema posibilei justificări a normelor de autorizare prealabilă și de participare în discuție în speță și, dacă este cazul, caracterul lor adecvat, coerent și proporțional. În această privință, apreciem că analiza menționată se suprapune în mare parte cu cea efectuată în cadrul analizei restricțiilor accesorii ( 86 ).

180.

În această privință, amintim, în primul rând, că astfel de justificări pot fi invocate, desigur, de federațiile sportive în raport cu care se invocă libertățile economice fundamentale garantate de Tratatul FUE ( 87 ).

181.

În ceea ce privește, în al doilea rând, obiectivele de interes general care pot justifica restricții aduse libertăților economice fundamentale prin norme adoptate de federații sportive, facem trimitere la analiza efectuată la punctele 93 și 94 din prezentele concluzii. Pe de altă parte, trebuie să se arate că o parte dintre aceste obiective au fost deja recunoscute de Curte. Par deosebit de relevante, în speță, obiective care sunt comune tuturor federațiilor sportive, cum ar fi cele care constau în asigurarea regularității competițiilor ( 88 ), precum și a bunei desfășurări a acestora prin intermediul unor norme sau criterii adecvate ( 89 ). Considerăm de asemenea relevante obiectivele, mai degrabă specifice unui sport colectiv între echipe precum fotbalul, care constau în menținerea echilibrului între cluburi, în asigurarea egalității de șanse și în păstrarea incertitudinii rezultatelor ( 90 ).

182.

În ceea ce privește, în al treilea rând, „testul” proporționalității, trebuie să se observe de la bun început că Curtea nu admite legalitatea per se a sistemelor de autorizare prealabilă și se consacră unei evaluări de la caz la caz a rațiunii de a fi, precum și a proporționalității, astfel cum a subliniat de altfel instanța de trimitere ( 91 ). Din această jurisprudență reiese că, deși federațiile sportive au competența să stabilească normele adecvate pentru a asigura buna desfășurare a competițiilor, aceste norme nu trebuie să depășească ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului urmărit ( 92 ). Acest lucru a fost confirmat și în hotărârea pronunțată recent de Curte în cauza TopFit, în care s‑a statuat că, pentru ca un regim de autorizare prealabilă să fie justificat din perspectiva dispozițiilor referitoare la libertățile de circulație, el trebuie, în orice caz, să fie întemeiat pe criterii obiective, nediscriminatorii și cunoscute în prealabil, astfel încât să limiteze exercitarea puterii de apreciere a unei federații sportive pentru ca această putere să nu poată fi utilizată în mod arbitrar ( 93 ).

183.

Trebuie să se arate că, în aceste cauze, erau în discuție norme care prevedeau neadmiterea sau excluderea completă a atleților pentru motive legate de cetățenia lor. Prin urmare, Curtea a apreciat că astfel de norme emise de federații sportive care determină o discriminare pe motiv de cetățenie erau, prin însăși natura lor, disproporționate ( 94 ).

184.

Pentru aceleași motive precum cele menționate la punctele 111-117 din prezentele concluzii, considerăm că sistemul de autorizare prealabilă se limitează la ceea ce este necesar pentru asigurarea obiectivelor legitime urmărite de UEFA.

185.

Pe de altă parte, apreciem că controlul proporționalității nu poate ignora diferențele evidente care există în „raporturile de forțe” dintre o federație sportivă și un jucător izolat (amator sau profesionist) și cluburi de fotbal printre care figurează unele dintre cele mai puternice la nivel mondial, având în vedere sprijinul public, notorietatea mediatică și finanțările de care beneficiază.

186.

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la a șasea întrebare preliminară că articolele 45, 49, 56 și 63 TFUE trebuie interpretate în sensul că nu se opun articolelor 22 și 71-73 din Statutul FIFA și nici articolelor 49 și 51 din Statutul UEFA, care prevăd ca instituirea unei noi competiții paneuropene de fotbal între cluburi să fie subordonată unui sistem de autorizare prealabilă, în măsura în care această cerință este adecvată și necesară în acest scop, ținând seama de particularitățile competiției prevăzute.

187.

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Juzgado de lo Mercantil n.o 17 de Madrid (Tribunalul Comercial din Madrid, Spania) după cum urmează: