–

pentru EPIC Financial Consulting Ges.m.b.H., de K. Hornbanger, Rechtsanwältin;

–

pentru guvernul austriac, de A. Posch și J. Schmoll, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul maghiar, de M. Z. Fehér și R. Kissné Berta, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de P. Ondrůšek, P. J. O. Van Nuffel și G. Wils, în calitate de agenți,

1

Cererile de decizie preliminară privesc interpretarea articolului 1 alineatul (1), a articolului 2 alineatul (1) litera (a), precum și a articolului 2a alineatul (2) din Directiva 89/665/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1989 privind coordonarea actelor cu putere de lege și a actelor administrative privind aplicarea procedurilor care vizează căile de atac față de atribuirea contractelor de achiziții publice de produse și a contractelor publice de lucrări (JO 1989, L 395, p. 33, Ediție specială, 06/vol. 1, p. 237), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2014/23/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 februarie 2014 (JO 2014, L 94, p. 1) (denumită în continuare „Directiva 89/665”), a articolului 1 alineatul (1) și a articolului 35 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2012, L 351, p. 1), a articolului 81 alineatul (1) TFUE, a principiului echivalenței, a articolului 4, a articolului 5 alineatul (5) și a articolului 33 alineatul (3) din Directiva 2014/24/UE a Parlamentului European și al Consiliului din 26 februarie 2014 privind achizițiile publice și de abrogare a Directivei 2004/18/CE (JO 2014, L 94, p. 65), precum și a articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

2

Aceste cereri au fost formulate în cadrul unui litigiu între EPIC Financial Consulting Ges.m.b.H. (denumită în continuare „EPIC”), pe de o parte, și Republica Austria și Bundesbeschaffung GmbH (denumită în continuare „Societatea Federală de Achiziții”), pe de altă parte, în legătură cu atribuirea de către acestea din urmă a unor contracte de achiziții publice pentru furnizarea de teste de detectare a antigenilor produși de virusul SARS‑CoV-2 (COVID‑19) (denumite în continuare „testele antigen”).

3

Al cincilea considerent al Directivei 89/665 are următorul cuprins:

„[…] dată fiind perioada redusă a procedurilor de atribuire a contractelor publice, organismele competente în ce privește căile de atac trebuie, între altele, să fie autorizate să adopte măsuri provizorii pentru suspendarea unei astfel de proceduri sau a aplicării oricărei decizii ce poate fi luată de autoritatea contractantă; […] perioada scurtă a procedurilor impune ca abaterile mai sus menționate să fie abordate de urgență.”

4

Intitulat „Domeniul de aplicare și disponibilitatea căilor de atac”, articolul 1 din această directivă prevede la alineatele (1) și (3):

„(1)   Prezenta directivă se aplică în cazul contractelor menționate în Directiva [2014/24], cu excepția cazului în care aceste contracte sunt excluse în conformitate cu articolele 7, 8, 9, 10, 11, 12, 15, 16, 17 și 37 din directiva menționată.

[…]

Contractele, în sensul prezentei directive, includ contractele de achiziții publice, contractele-cadru, concesiunile de lucrări și servicii și sistemele dinamice de achiziție.

Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se asigura că, în ceea ce privește contractele care intră sub incidența Directivei [2014/24] […], deciziile autorităților contractante pot face obiectul unei proceduri de contestare eficace și, mai ales, cât mai rapide posibil, în conformitate cu condițiile stabilite la articolele 2-2f din prezenta directivă, pe motivul că deciziile respective au încălcat dreptul Uniunii în domeniul achizițiilor publice sau normele de drept intern care transpun respectivele prevederi comunitare.

[…]

(3)   Statele membre asigură accesul la căile de atac, în temeiul unor norme detaliate pe care statele membre pot să le stabilească în acest sens, cel puțin oricărei persoane care are sau care a avut vreun interes în obținerea unui anumit contract și care a fost prejudiciată sau riscă să fie prejudiciată printr‑o presupusă încălcare.”

5

Intitulat „Cerințe referitoare la căile de atac”, articolul 2 din Directiva 89/665 prevede:

„(1)   Statele membre garantează că măsurile luate în privința căilor de atac menționate la articolul 1 prevăd competențe care să permită:

[…]

(3)   În cazul în care un organism de primă instanță, independent de autoritatea contractantă, soluționează o cale de atac privind decizia de atribuire a unui contract de achiziții publice, statele membre garantează că autoritatea contractantă nu poate încheia contractul înaintea luării unei decizii de către organismul menționat, cu privire la cererea de măsuri provizorii sau la calea de atac. Suspendarea nu încetează mai devreme de momentul expirării termenului suspensiv prevăzut la articolul 2a alineatul (2) și la articolul 2d alineatele (4) și (5).

(4)   Cu excepția cazurilor prevăzute la alineatul (3) și la articolul 1 alineatul (5), exercitarea căilor de atac nu are în mod automat un efect suspensiv asupra procedurilor de atribuire a contractului la care se referă.

(5)   Statele membre pot să prevadă că organismul responsabil cu soluționarea căilor de atac poate ține seama de efectele probabile ale măsurilor provizorii pentru toate interesele pasibile de a fi prejudiciate, precum și de interesul public și poate decide să nu acorde astfel de măsuri, în cazul în care efectele lor negative sunt mai mari decât beneficiile.

Decizia de a nu acorda măsuri provizorii nu aduce atingere niciunei alte revendicări a persoanei care solicită asemenea măsuri.

[…]”

6

Intitulat „Termenul suspensiv”, articolul 2a din această directivă enunță:

„(1)   Statele membre garantează că persoanele menționate la articolul 1 alineatul (3) dispun de o perioadă de timp suficientă pentru exercitarea unei căi de atac efective împotriva deciziilor de atribuire a contractelor de achiziții publice adoptate de autoritățile contractante, prin adoptarea dispozițiilor necesare care respectă condițiile minime stabilite la alineatul (2) din prezentul articol și la articolul 2c.

(2)   Nu se poate încheia niciun contract, ca urmare a deciziei de a atribui un contract care intră sub incidența Directivei [2014/24] sau a Directivei [2014/23/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 februarie 2014 privind atribuirea contractelor de concesiune (JO 2014, L 94, p. 1)], înainte de expirarea unui termen de cel puțin 10 zile calendaristice, începând cu ziua următoare trimiterii deciziei de atribuire a contractului către ofertanții și candidații interesați prin fax sau alte mijloace electronice sau, în cazul utilizării altor mijloace de comunicare, înainte de expirarea fie a unui termen de cel puțin 15 zile calendaristice începând cu ziua următoare transmiterii deciziei de atribuire a contractului către ofertanții și candidații interesați, fie a unui termen de cel puțin 10 zile calendaristice începând cu ziua următoare primirii deciziei de atribuire a contractului.

Se consideră că ofertanții sunt interesați dacă nu au fost încă excluși definitiv. O excludere este definitivă în cazul în care a fost notificată ofertanților interesați și fie a fost considerată legală de un organism independent responsabil de soluționarea căilor de atac sau nu mai poate face obiectul unei căi de atac.

Candidații sunt considerați a fi interesați dacă autoritatea contractantă nu a făcut publice informațiile privind respingerea cererii lor înaintea notificării deciziei de atribuire a contractului către ofertanții interesați.

Comunicarea deciziei de atribuire către fiecare ofertant și candidat interesat este însoțită de următoarele elemente:

7

Potrivit articolului 2b din directiva menționată, intitulat „Derogări de la termenul suspensiv”:

„Statele membre pot să prevadă că termenele menționate la articolul 2a alineatul (2) din prezenta directivă nu se aplică în următoarele cazuri:

[…]

În cazul invocării prezentei derogări, statele membre garantează absența efectelor respectivului contract în conformitate cu articolele 2d și 2f din prezenta directivă, în cazul în care:

8

Considerentele (3), (4) și (36) ale Directivei 2007/66/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 decembrie 2007 de modificare a Directivelor 89/665/CEE și 92/13/CEE ale Consiliului în ceea ce privește ameliorarea eficacității căilor de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziții publice (JO 2007, L 335, p. 31) enunță:

[…]

9

Pragurile de aplicabilitate a Directivei 2014/24, care se raportează la valoarea estimată a contractelor, sunt precizate la articolul 4.

10

Intitulat „Metode de calculare a valorii estimate a achizițiilor”, articolul 5 din această directivă prevede la alineatul (5):

„În cazul acordurilor‑cadru și al sistemelor dinamice de achiziții, valoarea care trebuie luată în considerare este valoarea maximă estimată, fără TVA, a tuturor contractelor preconizate pentru perioada totală de aplicare a acordului‑cadru sau a sistemului dinamic de achiziții.”

11

Intitulat „Principii aplicabile achizițiilor”, articolul 18 din directiva menționată prevede la alineatul (1) primul paragraf:

„Autoritățile contractante îi tratează pe operatorii economici în mod egal și fără discriminare și acționează într‑o manieră transparentă și proporționată.”

12

Intitulat „Utilizarea procedurii de negociere fără publicare prealabilă”, articolul 32 din Directiva 2014/24 prevede la alineatul (2):

„Procedura de negociere fără publicare prealabilă poate fi utilizată pentru contractele de achiziții publice de lucrări, de produse și de servicii în oricare dintre următoarele cazuri:

[…]

13

Intitulat „Acorduri‑cadru”, articolul 33 din această directivă prevede la alineatele (2) și (3):

„(2)   Contractele bazate pe un acord‑cadru se atribuie în conformitate cu procedurile prevăzute la prezentul alineat și la alineatele (3) și (4).

Aceste proceduri pot fi aplicate numai între autoritățile contractante identificate cu claritate în acest scop în invitația la procedura concurențială de ofertare sau în invitația pentru confirmarea interesului și operatorii economici părți la acordul‑cadru astfel încheiat.

Contractele bazate pe un acord‑cadru nu pot în niciun caz să determine modificări substanțiale clauzelor stabilite în respectivul acord‑cadru, în special în cazul menționat la alineatul (3).

(3)   În cazul în care un acord‑cadru este încheiat cu un singur operator economic, contractele bazate pe respectivul acord‑cadru sunt atribuite în limitele termenilor stabiliți în acordul‑cadru.

Pentru atribuirea unor astfel de contracte, autoritățile contractante pot consulta în scris operatorul economic care este parte la acordul‑cadru, solicitându‑i să își completeze, dacă este necesar, oferta.”

14

Articolul 49 din directiva menționată, intitulat „Anunțurile de participare”, prevede:

„Anunțurile de participare se utilizează ca mijloc de invitație la procedura concurențială de ofertare pentru toate procedurile, fără a aduce atingere articolului 26 alineatul (5) al doilea paragraf și articolului 32. Anunțurile de participare conțin informațiile prevăzute în anexa V partea C și se publică în conformitate cu articolul 51.”

15

Articolul 50 din aceeași directivă, intitulat „Anunțurile de atribuire a contractelor”, prevede la alineatele (1) și (2):

„(1)   În termen de cel mult 30 de zile de la încheierea unui contract sau a unui acord‑cadru, care urmează deciziei de atribuire sau de încheiere, autoritățile contractante trimit un anunț de atribuire privind rezultatele procedurii de achiziție.

Anunțurile respective conțin informațiile prevăzute în anexa V partea D și se publică în conformitate cu articolul 51.

(2)   În cazul în care invitația la procedura concurențială de ofertare pentru contractul în cauză a fost făcută sub forma unui anunț de intenție și autoritatea contractantă a hotărât că nu va atribui alte contracte pe parcursul perioadei vizate de anunțul de intenție, anunțul de atribuire a contractului conține o mențiune specifică în acest sens.

În cazul acordurilor‑cadru încheiate în conformitate cu articolul 33, autoritățile contractante nu sunt obligate să trimită un anunț privind rezultatele procedurii de achiziție pentru fiecare contract bazat pe acordul‑cadru. Statele membre pot impune autorităților contractante să grupeze trimestrial anunțurile privind rezultatele procedurii de achiziție pentru contractele întemeiate pe acordul‑cadru. În acest caz, autoritățile contractante trimit anunțurile grupate în termen de 30 de zile de la încheierea fiecărui trimestru.”

16

Intitulat „Modificarea contractului în cursul perioadei sale de valabilitate”, articolul 72 din Directiva 2014/24 prevede:

„(1)   Contractele și acordurile‑cadru pot fi modificate fără o nouă procedură de achiziții în conformitate cu prezenta directivă în oricare dintre următoarele cazuri:

[…]

[…]”

17

Considerentul (10) al Regulamentului nr. 1215/2012 enunță:

„Domeniul de aplicare al prezentului regulament ar trebui să includă toate principalele aspecte de drept civil și comercial, cu excepția anumitor aspecte bine definite, în special a obligațiilor de întreținere, care ar trebui excluse din domeniul de aplicare al prezentului regulament în urma adoptării Regulamentului (CE) nr. 4/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor și cooperarea în materie de obligații de întreținere [JO 2009, L 7, p. 1].”

18

Articolul 1 din acest regulament prevede la alineatul (1):

„Prezentul regulament se aplică în materie civilă și comercială, indiferent de natura instanței. Acesta nu se aplică, în special, în materie fiscală, vamală sau administrativă și nici răspunderii statului pentru actele sau omisiunile sale în exercitarea autorității publice (acta iure imperii).”

19

Articolul 35 din regulamentul menționat prevede:

„Măsurile provizorii și de conservare prevăzute de legislația unui stat membru pot fi solicitate instanțelor statului membru în cauză chiar dacă o instanță dintr‑un alt stat membru are competența să judece cauza pe fond.”

20

Articolul 144 din Bundesvergabegesetz 2018 (Legea federală din 2018 privind atribuirea contractelor de achiziții publice) (BGBl. I, 65/2018, denumită în continuare „Legea privind achizițiile publice”) prevede la alineatul (1):

„Autoritatea contractantă nu poate atribui contractul înainte de expirarea termenului suspensiv, sub sancțiunea nulității absolute. Termenul suspensiv începe să curgă odată cu transmiterea sau punerea la dispoziție a notificării deciziei de atribuire. Acesta este de 10 zile în cazul transmiterii sau al punerii la dispoziție pe cale electronică și de 15 zile în cazul transmiterii prin poștă sau prin orice alt mijloc corespunzător.”

21

Potrivit articolului 334 din această lege:

„(1)   Bundesverwaltungsgericht [(Tribunalul Administrativ Federal, Austria)] decide, în conformitate cu dispozițiile prezentei secțiuni, cu privire la cererile de inițiere a unei căi de atac (secțiunea a doua), de măsuri provizorii (secțiunea a treia) și de inițiere a unei acțiuni declaratorii (secțiunea a patra). Astfel de cereri se înaintează direct în fața Bundesverwaltungsgericht [(Tribunalul Administrativ Federal)].

(2)   Până la atribuirea contractului sau până la revocarea unei proceduri de atribuire, Bundesverwaltungsgericht [(Tribunalul Administrativ Federal)] este competent pentru a remedia încălcările prezentei legi federale și ale regulamentelor de punere în aplicare care decurg din aceasta sau încălcările dreptului Uniunii direct aplicabil:

(3)   Bundesverwaltungsgericht [(Tribunalul Administrativ Federal)] este competent după atribuirea contractului:

[…]

[…]

[…]”

22

Potrivit articolului 336 din legea menționată:

„(1)   Autoritățile contractante și entitățile contractante aflate sub incidența prezentei legi federale trebuie să furnizeze Bundesverwaltungsgericht [(Tribunalul Administrativ Federal)] toate informațiile necesare pentru îndeplinirea sarcinilor sale și să îi transmită în mod corespunzător toate documentele solicitate în acest scop. Situația este aceeași pentru contractanții implicați într‑o procedură de atribuire a unui contract.

(2)   În cazul în care o autoritate contractantă, o entitate contractantă sau un contractant nu a prezentat anumite documente, nu a furnizat anumite informații sau a furnizat informații, însă nu a prezentat documentele procedurii de achiziții publice, Bundesverwaltungsgericht [(Tribunalul Administrativ Federal)] poate, dacă entitatea contractantă sau contractantul a fost expres informat în prealabil cu privire la consecințele omisiunii, să se pronunțe pe baza afirmațiilor participantului care nu se află în situație de neîndeplinire a obligațiilor.”

23

Articolul 340 din aceeași lege enunță:

„(1)   Solicitantul trebuie să plătească o taxă forfetară pentru fiecare cerere prezentată în temeiul [articolului] 342 alineatul (1), [al articolului] 350 alineatul (1) și [al articolului] 353 alineatele (1) și (2), în conformitate cu următoarele dispoziții:

[…]

[…]

24

Articolul 342 din Legea privind achizițiile publice prevede:

„(1)   Până la atribuire sau până la declarația de retragere, un contractant poate introduce o acțiune în constatarea nelegalității împotriva oricărei decizii supuse unor căi de atac distincte adoptate de autoritatea contractantă în procedura de atribuire a contractului în măsura în care:

[…]

(3)   Depunerea căii de atac nu are niciun efect suspensiv asupra procedurii de atribuire a contractului în curs.

[…]”

25

Articolul 344 din această lege prevede:

„(1)   O cerere în temeiul articolului 342 alineatul (1) trebuie să conțină în orice caz:

(2)   Cererea este inadmisibilă în totalitate în cazul în care:

(3)   În cazul în care se depune o cerere în temeiul articolului 342 alineatul (1) după atribuirea contractului sau după retragerea procedurii de atribuire, Bundesverwaltungsgericht [(Tribunalul Administrativ Federal)] o tratează ca pe o cerere de decizie declarativă în temeiul articolului 353 alineatul (1), dacă solicitantul nu putea avea cunoștință despre atribuirea contractului sau despre retragere și dacă cererea a fost depusă în termenul prevăzut la articolul 354 alineatul (2). La cererea Bundesverwaltungsgericht [(Tribunalul Administrativ Federal)], solicitantul trebuie, într‑un termen stabilit în mod rezonabil de Bundesverwaltungsgericht [(Tribunalul Administrativ Federal)], să precizeze mai detaliat ce constatare în temeiul articolului 353 alineatul (1) dorește. În cazul în care, la expirarea acestui termen, nu se solicită nicio decizie în temeiul articolului 353 alineatul (1), cererea este respinsă.”

26

Articolul 350 din legea menționată enunță:

„(1)   Bundesverwaltungsgericht [(Tribunalul Administrativ Federal)] trebuie să dispună fără întârziere, la cererea unui contractant care îndeplinește în mod vădit condițiile de aplicare a articolului 342 alineatul (1), prin măsuri provizorii, măsurile asigurătorii care par necesare și adecvate pentru a repara sau a preveni orice prejudiciu adus intereselor solicitantului, cauzat sau care riscă să fie cauzat în mod iminent de pretinsa nelegalitate a unei decizii care poate fi supusă unor căi de atac distincte.

(2)   Cererea de măsuri provizorii trebuie să conțină:

[…]

(5)   Bundesverwaltungsgericht [(Tribunalul Administrativ Federal)] notifică de îndată autorității contractante și, dacă este cazul, entității contractante primirea unei cereri de măsuri provizorii prin care se solicită interzicerea atribuirii contractului, interzicerea încheierii unui acord‑cadru, interzicerea declarației de retragere sau interzicerea deschiderii ofertelor. Cererile de măsuri provizorii prin care se solicită interzicerea atribuirii contractului, interzicerea încheierii unui acord‑cadru, interzicerea declarației de retragere sau de nedeschidere a ofertelor au efect suspensiv de la data primirii anunțului de introducere a cererii până la adoptarea deciziei privind cererea. Autoritatea contractantă sau entitatea contractantă nu poate, atât timp cât nu s‑a luat o decizie privind cererea:

[…]

(7)   O cerere de măsuri provizorii este inadmisibilă dacă taxa aferentă nu a fost corect plătită, în pofida unei ordonanțe de recalculare a taxei.”

27

Articolul 382 din aceeași lege enunță:

„Prezenta lege federală transpune și ține seama de următoarele acte juridice ale Uniunii:

[…]

2. Directiva [89/665].

[…]

16. Directiva [2014/24].”

28

În temeiul articolului 49 alineatul (1) din Allgemeine Verwaltungsverfahrensgesetz (Legea generală privind procedura administrativă):

„Un martor poate refuza să depună mărturie:

[…]”

29

Verordnung der Bundesregierung betreffend die Pauschalgebühr für die Inanspruchnahme des Bundesverwaltungsgerichtes in den Angelegenheiten des öffentlichen Auftragswesens (BVwG‑Pauschalgebührenverordnung Vergabe 2018 – BVwG‑PauschGebV Vergabe 2018) [Regulamentul guvernului federal privind taxele forfetare pentru sesizarea Tribunalului Administrativ Federal în cauzele în domeniul achizițiilor publice (Regulamentul privind taxele forfetare 2018 – BVwG‑PauschGebV 2018)] prevede:

„În temeiul:

1. articolului 340 alineatul (1) primul paragraf din [Legea privind achizițiile publice],

[…]

se dispune:

Rate unitare

Articolul 1 – Pentru cererile formulate în temeiul [articolului] 342 alineatul (1) și al [articolului] 353 alineatele (1) și (2) [din Legea privind achizițiile publice], pentru cererile formulate în temeiul articolului 135 din [Bundesgesetz über die Vergabe von Aufträgen im Verteidigungs- und Sicherheitsbereich (Bundesvergabegesetz Verteidigung und Sicherheit 2012 – BVergGVS 2012)] [Legea federală privind atribuirea contractelor de achiziții publice în sectorul apărării și al securității (Legea federală privind achizițiile publice în sectorul apărării și al securității 2012 – BVergGVS 2012) (BGBl I, 10/2012)]) coroborat cu [articolul] 342 alineatul (1) și cu [articolul] 353 alineatele (1) și (2) [din Legea privind achizițiile publice] și pentru cererile formulate în temeiul [articolului] 86 alineatul (1) și al [articolului] 97 alineatele (1) și (2) din [Bundesgesetz über die Vergabe von Konzessionsverträgen (Bundesvergabegesetz Konzessionen 2018 – BVergGKonz 2018)] [Legea federală privind atribuirea contractelor de concesiune (Legea federală privind contractele publice de concesiune 2018 – BvergGKonz 2018) (BGBl. I, 65/2018)]), solicitantul trebuie să plătească o taxă forfetară în fiecare caz individual conform dispozițiilor următoare:

Atribuiri directe de contracte 324 [de euro].

[…]”

30

Potrivit articolului 5 din Bundesverfassungsgesetz betreffend Begleitmaßnahmen zu COVID‑19 in Angelegenheiten des öffentlichen Auftragswesens (COVID‑19 Begleitgesetz Vergabe) [Legea constituțională federală privind măsurile de însoțire a pandemiei de COVID‑19 în domeniul achizițiilor publice (Legea de însoțire COVID‑19)] (BGBl. I, 24/2020), care a fost prelungită până la 30 iunie 2021 (BGBl. I, 5/2021):

„În cazul în care rezultă, pe baza informațiilor cuprinse în cererea de măsuri provizorii referitoare la căile de atac în cadrul unei atribuiri de contracte în conformitate cu [Legea privind achizițiile publice] sau cu BVergGVS 2012 sau în cazul în care autoritatea contractantă afirmă în mod credibil că o procedură de atribuire a unui contract are drept scop prevenirea și combaterea de urgență a răspândirii COVID‑19 sau menținerea ordinii publice în legătură cu prevenirea și cu combaterea răspândirii COVID‑19, cererea de măsuri provizorii care vizează interzicerea deschiderii ofertelor, a încheierii unui acord‑cadru sau a atribuirii contractului nu are efect suspensiv. În acest caz, autoritatea contractantă poate atribui contractul, poate încheia acordul‑cadru sau poate deschide ofertele înainte de pronunțarea cu privire la cerere.”

31

La sfârșitul anului 2020, Republica Austria și Societatea Federală de Achiziții (denumite în continuare împreună „autoritatea contractantă” sau „pârâtele din litigiul principal”) au încheiat 21 de acorduri‑cadru în valoare de trei milioane de euro în vederea achiziționării de teste antigen.

32

La 1 decembrie 2020, EPIC a sesizat Bundesverwaltungsgericht (Tribunalul Administrativ Federal) cu o acțiune având ca obiect în esență contestarea încheierii acestor acorduri‑cadru, pentru motivul că aceasta nu ar fi fost transparentă și că ar fi încălcat dreptul achizițiilor publice. Acțiunea menționată era însoțită de o cerere de măsuri provizorii, prin care se urmărea în esență să se interzică autorității contractante, cu titlu provizoriu, continuarea procedurii sau a procedurilor de atribuire a unor contracte pentru furnizarea de teste antigen, a căror legalitate este contestată de EPIC.

33

În aceeași zi, Bundesverwaltungsgericht (Tribunalul Administrativ Federal) a adresat EPIC o primă ordonanță de recalculare a taxei judiciare, pentru motivul că cererea sa de sesizare nu permitea identificarea în mod clar a deciziilor supuse unor căi de atac distincte, în sensul Directivei 89/665, a căror anulare era solicitată de EPIC și nici procedurile de atribuire a contractelor vizate de cererea sa de măsuri provizorii.

34

Prin memoriul din 7 decembrie 2020, EPIC a contestat necesitatea regularizării acțiunii sale și a indicat că aceasta viza numai decizia autorității contractante despre care avusese cunoștință din media, și anume decizia de a utiliza o procedură directă de atribuire a unor contracte de achiziții publice pentru comandarea mai multor milioane de teste antigen suplimentare în vederea efectuării unor teste în masă în Austria. Din cauza încălcării flagrante a principiului transparenței, EPIC nu ar fi putut avea acces la niciun document referitor la contractele în cauză, astfel încât nu poate fi obligată să desemneze în mod concret procedura de atribuire a contractelor în discuție, în caz contrar fiindu‑i încălcat dreptul la protecția jurisdicțională efectivă.

35

Într‑un memoriu suplimentar din 9 decembrie 2020, EPIC a precizat că nu intenționa să conteste încheierea în sine a celor 21 de acorduri‑cadru de către autoritatea contractantă, ci exclusiv achizițiile a aproximativ două milioane de teste antigen suplimentare efectuate de la societatea R între 29 octombrie și 24 noiembrie 2020, în valoare de peste trei milioane de euro. Aceste achiziții ar trebui considerate ca rezultând dintr‑o atribuire directă ilegală a contractului, pe motivul că depășesc cu mult volumul prevăzut de acordul‑cadru în cauză.

36

La 14 decembrie 2020, EPIC a indicat că cererea sa de măsuri provizorii se limita la opoziția față de eventuale noi comenzi efectuate începând cu 20 noiembrie 2020, de la trei întreprinderi desemnate nominal și care ar depăși valoarea de achiziție maximă de trei milioane de euro prevăzută în acordurile‑cadru în discuție.

37

În ultimul rând, EPIC a afirmat într‑un memoriu din 5 ianuarie 2021 că în prezent contesta exclusiv achizițiile efectuate începând cu 20 noiembrie 2020, în temeiul acordurilor‑cadru încheiate la 13 și, respectiv, la 18 noiembrie 2020 cu societățile I și S. Acestea ar depăși valoarea de achiziție maximă de trei milioane de euro prevăzută de respectivele acorduri‑cadru.

38

În sfârșit, EPIC arată că nu putea cunoaște, la momentul introducerii căii sale de atac, cuantumul taxelor judiciare forfetare pe care le datora, întrucât ele sunt calculate în funcție de numărul de acte contestate. Or, acest număr ar fi fost imposibil de stabilit, având în vedere netransparența procedurilor de atribuire a contractelor în discuție în litigiul principal.

39

La rândul lor, pârâtele din litigiul principal contestă calitatea procesuală activă a EPIC, întrucât, până la 10 decembrie 2020, ea nu ar fi deținut calificarea profesională necesară pentru a comercializa teste antigen. Ele susțin în plus că respectiva cale de atac formulată de EPIC este inadmisibilă, deoarece aceasta din urmă nu a precizat decizia atacată în mod concret, precum și procedura de atribuire a unui contract de achiziții publice aflată în legătură cu această decizie. Pârâtele din litigiul principal susțin de asemenea că au publicat la 1 decembrie 2020 în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene un aviz referitor la o procedură deschisă în vederea încheierii unui acord‑cadru pentru furnizarea de teste antigen. În plus, inadmisibilitatea căii de atac formulate la Bundesverwaltungsgericht (Tribunalul Administrativ Federal) ar determina, pe cale de consecință, inadmisibilitatea cererii de măsuri provizorii. În orice caz, în temeiul articolului 5 din Legea de însoțire COVID‑19, menționată la punctul 30 din prezenta hotărâre, această cerere nu poate avea efect suspensiv, întrucât achiziționarea contestată de teste antigen urmărea prevenirea și combaterea de urgență a răspândirii COVID‑19. Pârâtele din litigiul principal mai arată că fiecare dintre cele 21 de acorduri‑cadru contestate de EPIC a fost încheiat cu un singur partener, ceea ce EPIC putea evident să constate prin consultarea site‑ului internet al Societății Federale de Achiziții. În sfârșit, de la notificarea căii de atac formulate de EPIC, nicio achiziție de teste antigen nu ar fi fost realizată în temeiul acordurilor‑cadru încheiate cu societățile S și, respectiv, I. Prin urmare, nu ar mai exista o decizie supusă unei căi de atac distincte.

40

Bundesverwaltungsgericht (Tribunalul Administrativ Federal) arată, în primul rând, că în Austria justițiabilii care îl sesizează cu o cale de atac în domeniul achizițiilor publice trebuie să plătească taxe forfetare pentru fiecare dintre cererile lor. Aceste taxe sunt calculate în special în funcție de numărul deciziilor atacate în cadrul unei proceduri specifice de atribuire a unui contract de achiziții publice. Potrivit jurisprudenței Verfassungsgerichtshof (Curtea Constituțională, Austria), taxa se naște în momentul depunerii cererii și trebuie plătită din acest moment la Bundesverwaltungsgericht (Tribunalul Administrativ Federal). Prin urmare, o cale de atac sau o cerere de măsuri provizorii este inadmisibilă atunci când taxa aferentă acestei căi de atac sau acestei cereri nu a fost achitată în mod corect, în pofida unei ordonanțe de recalculare a taxei. De asemenea, această instanță nu ar putea lua act de o desistare atât timp cât taxele forfetare datorate nu i‑au fost plătite. Dacă este cazul, s‑ar putea considera că membrii instanței menționate au cauzat în mod culpabil un prejudiciu financiar trezoreriei publice, prejudiciu pentru care trebuie să răspundă cu fondurile proprii. Rezultă că, în cazul unei proceduri netransparente de atribuire a unui contract de achiziții publice, reclamantul nu ar putea lua cunoștință de cuantumul taxelor forfetare legate de acțiunea sa decât după ce Bundesverwaltungsgericht (Tribunalul Administrativ Federal) a efectuat cercetări foarte extinse pentru a identifica procedurile de atribuire a unor contracte de achiziții publice, precum și deciziile individuale vizate de reclamant.

41

Instanța de trimitere precizează în această privință că, pentru căile de atac care privesc atribuirile directe de contracte, trebuie să fie plătită o taxă forfetară de 324 de euro pentru fiecare procedură de atribuire a unui contract și pentru fiecare decizie supusă unei căi de atac distincte. Această sumă este majorată cu 50 % și ajunge, așadar, la 486 de euro, atunci când calea de atac este însoțită de o cerere de măsuri provizorii. Totuși, dacă valoarea estimată a contractului depășește de douăzeci de ori valoarea‑limită stabilită la 750000 de euro pentru contractele de achiziții publice de servicii privind sănătatea publică, ar trebui să se plătească, pentru fiecare procedură de atribuire a unui contract de achiziții publice și pentru fiecare decizie atacată a autorității contractante, o taxă de 19440 de euro.

42

În temeiul acestor norme, instanța de trimitere a informat EPIC că, în împrejurările din litigiul principal, dacă, pentru fiecare dintre cele 21 de acorduri‑cadru, intenționa să conteste trei decizii și să solicite cu privire la acestea măsuri provizorii prin intermediul unei proceduri de măsuri provizorii, taxele forfetare s‑ar ridica la 1061424 de euro. Întrucât, până în prezent, EPIC a plătit doar 486 de euro taxe forfetare, aceasta ar putea primi, așadar, o ordonanță de recalculare a taxelor judiciare care constă în plata unui supliment de taxă forfetară de ordinul unui milion de euro, aspect pe care aceasta nu îl putea cunoaște în mod normal la data introducerii căii sale de atac.

43

În al doilea rând, instanța de trimitere arată că EPIC nu a demonstrat că, pentru perioada anterioară datei de 10 decembrie 2020, ea însăși sau furnizorul său deținea calificarea profesională necesară în Austria pentru a comercializa teste antigen.

44

În al treilea rând, instanța de trimitere consideră verosimil că, la momentul introducerii căii sale de atac, EPIC nu cunoștea nici numărul și tipul de proceduri de atribuire a unor contracte desfășurate de autoritatea contractantă, nici numărul de decizii supuse unor căi de atac distincte adoptate deja în procedurile de atribuire a unor contracte în discuție în litigiul principal. Astfel, potrivit instanței de trimitere, EPIC nu putea decât să invoce afirmații imprecise, chiar dacă normele de procedură civilă austriece impun în principiu oricărui reclamant să prezinte faptele pe care se întemeiază acțiunea sa.

45

În al patrulea rând, instanța de trimitere arată că, în stadiul cercetării sale, a putut stabili existența a 15 acorduri‑cadru încheiate de autoritatea contractantă în toamna anului 2020 în vederea furnizării de teste antigen. Fiecare dintre aceste acorduri‑cadru ar fi fost încheiat cu un singur operator economic și în urma unei proceduri de negociere fără publicarea prealabilă a unui anunț de participare, în conformitate cu articolul 32 alineatul (2) litera (c) și cu articolul 33 alineatul (3) din Directiva 2014/24.

46

În al cincilea rând, EPIC s‑ar limita în prezent să conteste în concret contractele de achiziții publice pentru furnizarea de teste antigen atribuite în mod direct societăților S și I și care depășesc valoarea estimată a acordului‑cadru încheiat cu fiecare dintre acestea. Prin urmare, ar trebui să se considere, în temeiul dreptului austriac, că EPIC s‑a desistat de acțiunea sa îndreptată împotriva deciziilor adoptate în cadrul celorlalte 19 acorduri‑cadru pe care le vizase inițial.

47

Având în vedere considerațiile care precedă, Bundesverwaltungsgericht (Tribunalul Administrativ Federal) apreciază că litigiul principal ridică, în raport cu dreptul Uniunii, patru serii de probleme.

48

În primul rând, această instanță consideră că acțiunile îndreptate împotriva unor acte legate de o procedură de atribuire a unui contract de achiziții publice intră sub incidența dreptului civil, în sensul Regulamentului nr. 1215/2012. Astfel, normele de atribuire a contractelor de achiziții publice cuprinse în Directiva 2014/24 ar reglementa obligațiile precontractuale ale autorităților contractante și ale contractanților care doresc să încheie contracte cu acestea din urmă. Prin urmare, normele de atribuire a unui contract de achiziții publice ar intra, în măsura în care privesc încheierea de contracte, sub incidența dreptului civil special și, prin urmare, în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1215/2012.

49

În consecință, în temeiul principiului echivalenței, ar trebui să se aplice normele de procedură civilă, mai flexibile decât cele pe care însăși instanța menționată trebuie să le urmeze. Aceeași instanță observă în special că, în materie civilă, instanța se pronunță asupra acțiunii și a cererii de măsuri provizorii chiar dacă reclamantul nu a plătit de la început taxe forfetare și fără ca aceasta să repună în discuție dreptul statului membru de a percepe respectivele taxe. În plus, în fața instanțelor civile, nu ar fi datorată nicio taxă forfetară specială pentru cererile de măsuri provizorii legate de o acțiune, care este ea însăși supusă obligației de a plăti o taxă.

50

Dacă sistemul special de taxe care prevalează în domeniul achizițiilor publice ar fi declarat contrar dreptului Uniunii, instanța de trimitere ar considera drept subsidiare măsurile de cercetare necesare pentru stabilirea taxei și ar putea astfel, în conformitate cu principiul economiei procedurii, să soluționeze cererea de măsuri provizorii foarte rapid, fără a trebui să efectueze în prealabil cercetări extinse pentru a stabili numărul procedurilor de atribuire a unor contracte și deciziile care au fost inițial atacate.

51

În al doilea rând, instanța de trimitere ridică problema dacă sistemul special al taxei aplicabile în domeniul achizițiilor publice este conform dreptului garantat de Directiva 89/665 ca respectivele căi de atac și cereri de măsuri provizorii să poată fi tratate cât mai rapid posibil și independent de chestiunile legate de taxele judiciare forfetare. În această privință, ridică în special dificultăți obligația de a identifica în mod imperativ deciziile și procedurile contestate înainte de a examina acțiunea pe fond, precum și imposibilitatea pentru justițiabil de a cunoaște în avans, în special atunci când procedura în cauză este netransparentă, cuantumul taxelor judiciare forfetare pe care le datorează. Această instanță se întreabă de asemenea dacă, în cazul atribuirii unui contract în urma unei proceduri netransparente, dreptul la protecția jurisdicțională efectivă, garantat la articolul 47 din cartă, se opune aplicării unui sistem al taxelor judiciare în temeiul căruia cuantumul taxelor care trebuie plătite depinde de valoarea estimată a contractului, de numărul procedurilor de atribuire a contractului în cauză și de numărul deciziilor contestate supuse unor căi de atac distincte.

52

În al treilea rând, instanța menționată consideră că articolul 1 alineatul (1) din Directiva 89/665 poate fi interpretat în sensul că încheierea unui acord‑cadru cu un singur operator economic corespunde, pentru autoritatea contractantă, încheierii unui contract și este echivalentă atribuirii contractului în cauză. Prin urmare, în speță, cererea de măsuri provizorii ar trebui respinsă pentru motivul că contractul în cauză a fost deja atribuit. Ar trebui de asemenea să se precizeze calificarea juridică a contractelor de achiziții publice atribuite în temeiul unui acord‑cadru a cărui valoare maximă era deja depășită, precum și modalitățile de calcul a valorii estimate a unui astfel de contract.

53

În al patrulea rând, Bundesverwaltungsgericht (Tribunalul Administrativ Federal) subliniază că articolul 336 din Legea privind achizițiile publice îi permite să pronunțe o hotărâre în lipsă pe baza indicațiilor unei părți la procedură în cazul în care o altă parte la aceasta nu furnizează informațiile sau documentele solicitate. Or, obligația administratorilor sau a colaboratorilor autorității contractante de a furniza informații sau detalii pentru a înlătura riscul ca o astfel de hotărâre în lipsă să fie pronunțată în defavoarea acesteia din urmă ar putea fi contrară interdicției autoincriminării, care rezultă din articolul 48 din cartă. Astfel, contrar prevederilor articolului 49 alineatul (1) punctul 1 din Legea generală privind procedura administrativă, articolul 336 din Legea privind achizițiile publice nu ar cuprinde niciun drept de a refuza furnizarea informațiilor. Or, informațiile astfel furnizate ar putea dezvălui fapte care pot fi utilizate împotriva administratorilor și a colaboratorilor autorității contractante, în cadrul unor proceduri penale sau în vederea unor acțiuni în despăgubire. Instanța de trimitere arată de altfel că, potrivit unui articol de presă, membri ai guvernului federal austriac ar fi fost urmăriți penal. Această instanță consideră astfel că eventuala relevanță a răspunsului Curții la întrebarea dacă articolul 336 din Legea privind achizițiile publice este compatibil cu interdicția autoincriminării va fi demonstrată, în speță, de anchetele viitoare efectuate în cadrul urmăririi penale raportate de media, care ar viza anumiți administratori și ar privi achiziționările testelor antigen în discuție în litigiul principal.

54

În aceste condiții, Bundesverwaltungsgericht (Tribunalul Administrativ Federal) a hotărât, în cauza C‑274/21, să suspende judecarea cererii de măsuri provizorii formulate de EPIC și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

55

În condițiile prezentate la punctele 40-53 din prezenta hotărâre, Bundesverwaltungsgericht (Tribunalul Administrativ Federal) a hotărât, în cauza C‑275/21, să suspende judecarea acțiunii formulate de EPIC și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

56

Prin intermediul primei întrebări adresate în cauzele C‑274/21 și C‑275/21, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă noțiunea de „materie civilă și comercială” în sensul articolului 1 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012 trebuie interpretată ca incluzând procedurile de măsuri provizorii și cele privind căile de atac prevăzute la articolul 2 alineatul (1) literele (a) și (b) din Directiva 89/665.

57

În această privință, este suficient să se amintească faptul că Regulamentul nr. 1215/2012 este aplicabil doar atunci când un litigiu privește fie mai multe state membre, fie un singur stat membru, cu condiția ca, în acest din urmă caz, să existe un element de extraneitate ca urmare a implicării unui stat terț. Astfel, această situație este de natură să ridice probleme referitoare la stabilirea competenței instanțelor în ordinea internațională (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 martie 2005, Owusu, C‑281/02, EU:C:2005:120, punctele 25 și 26, precum și Hotărârea din 7 mai 2020, Rina, C‑641/18, EU:C:2020:349, punctul 25).

58

Or, în speță acest element de extraneitate lipsește.

59

Rezultă că acest regulament nu este aplicabil în litigiul principal și că, prin urmare, nu este necesar să se răspundă la prima întrebare adresată în cauzele C‑274/21 și C‑275/21.

60

Prin intermediul celei de a șasea întrebări adresate în cauzele C‑274/21 și C‑275/21, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 1 alineatul (1) din Directiva 89/665 trebuie interpretat în sensul că încheierea unui acord‑cadru cu un singur operator economic, conform articolului 33 alineatul (3) din Directiva 2014/24, corespunde încheierii contractului menționat la articolul 2a alineatul (2) din Directiva 89/665.

61

De la bun început, trebuie constatat că articolul 1 alineatul (1) al treilea paragraf din Directiva 89/665 prevede în mod expres că noțiunea de „contracte”, în sensul acestei directive, include acordurile‑cadru.

62

Prin urmare, articolul 2a alineatul (2) primul paragraf din Directiva 89/665 este aplicabil acordurilor‑cadru. Or, în temeiul acestei dispoziții, încheierea contractului care urmează deciziei de a atribui un acord‑cadru încheiat cu un singur operator economic, conform articolului 33 alineatul (3) din Directiva 2014/24, nu poate avea loc înainte de expirarea unui termen suspensiv de cel puțin 10 sau 15 zile calendaristice, în funcție de mijlocul de comunicare utilizat, începând cu ziua următoare transmiterii deciziei de atribuire a acestui acord‑cadru către ofertanții și candidații interesați.

63

În plus, așa cum a arătat Comisia Europeană în observațiile sale scrise, această interpretare este de natură să garanteze efectul util al Directivei 89/665. Dacă este cazul, astfel cum se subliniază în considerentul (4) al Directivei 2007/66, care a modificat și a completat Directiva 89/665, inexistența unei perioade, între decizia de atribuire a contractului și încheierea contractului în cauză, care să permită o cale de atac efectivă ar putea determina autoritățile și entitățile contractante care doresc să facă ireversibile efectele deciziei de atribuire contestate să inițieze foarte rapid semnarea contractului. Or, tocmai pentru a remedia această deficiență în mecanismele căilor de atac existente în statele membre, care constituie un obstacol important în calea protecției juridice efective a ofertanților interesați, adică a ofertanților care nu au fost încă excluși în mod definitiv, a fost introdus un termen suspensiv minim în timpul căruia încheierea contractului în cauză se suspendă, indiferent dacă această încheiere se produce în momentul semnării acestui contract sau nu.

64

Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la a șasea întrebare adresată în cauzele C‑274/21 și C‑275/21 că articolul 1 alineatul (1) din Directiva 89/665 trebuie interpretat în sensul că încheierea unui acord‑cadru cu un singur operator economic, conform articolului 33 alineatul (3) din Directiva 2014/24, corespunde încheierii contractului menționat la articolul 2a alineatul (2) din Directiva 89/665.

65

Prin intermediul celei de a șasea întrebări punctul 1 din cauzele C‑274/21 și C‑275/21, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 33 alineatul (3) din Directiva 2014/24 trebuie interpretat în sensul că o autoritate contractantă se mai poate întemeia, pentru atribuirea unui nou contract, pe un acord‑cadru a cărui cantitate și/sau valoare maximă a lucrărilor, produselor sau serviciilor în cauză pe care le stabilește a fost sau au fost deja atinsă/atinse.

66

În această privință, reiese în mod clar din jurisprudența Curții că, prin încheierea unui acord‑cadru, o autoritate contractantă nu se poate angaja decât în limita unei cantități și/sau a unei valori maxime a lucrărilor, produselor sau serviciilor în cauză, astfel încât, odată atinsă această limită, acordul‑cadru își epuizează efectele (Hotărârea din 17 iunie 2021, Simonsen & Weel, C‑23/20, EU:C:2021:490, punctul 68).

67

În consecință, astfel cum au subliniat guvernul austriac și Comisia în observațiile lor scrise, niciun contract nu mai poate fi atribuit în mod legal în temeiul articolului 33 alineatul (2) din Directiva 2014/24 pe baza unui acord‑cadru a cărui limită a fost depășită și care, așadar, este lipsit de efecte, cu excepția cazului în care această atribuire nu modifică în mod substanțial acordul‑cadru, în sensul articolului 72 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2014/24 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 iunie 2021, Simonsen & Weel, C‑23/20, EU:C:2021:490, punctul 70).

68

Prin urmare, este necesar să se răspundă la a șasea întrebare punctul 1 că articolul 33 alineatul (3) din Directiva 2014/24 trebuie interpretat în sensul că o autoritate contractantă nu se mai poate întemeia, pentru atribuirea unui nou contract, pe un acord‑cadru a cărui cantitate și/sau valoare maximă a lucrărilor, bunurilor sau serviciilor pe care le stabilește a fost sau au fost deja atinsă/atinse, cu excepția cazului în care atribuirea acestui contract nu determină o modificare substanțială a respectivului acord‑cadru, astfel cum prevede articolul 72 alineatul (1) litera (e) din directiva menționată.

69

Având în vedere răspunsul dat la a șasea întrebare punctul 1 din cauza C‑275/21, nu este necesar să se răspundă la a șasea întrebare punctul 2 din aceeași cauză.

70

Prin intermediul celei de a doua întrebări, al celei de a doua întrebări punctul 1 și al celei de a cincea întrebări în cauzele C‑274/21 și C‑275/21, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă principiul echivalenței trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care prevede, pentru cererile de măsuri provizorii și pentru căile de atac referitoare la o procedură de atribuire a unui contract de achiziții publice, norme procedurale diferite de cele care se aplică printre altele procedurilor în materie civilă.

71

Prin intermediul acestor întrebări, instanța de trimitere vizează, mai precis, trei norme naționale care se aplică în special cererilor de măsuri provizorii și căilor de atac formulate în domeniul achizițiilor publice: în primul rând, norma potrivit căreia, în acest domeniu, admisibilitatea unei cereri de măsuri provizorii sau a unei căi de atac este condiționată de plata de către justițiabil a unor taxe judiciare forfetare, astfel încât examinarea pe fond a acestei cereri sau a acestei căi de atac nu poate avea loc decât dacă respectivele taxe sunt plătite în prealabil; în al doilea rând, norma potrivit căreia, în domeniul menționat, o cerere de măsuri provizorii formulată în același timp cu o acțiune pe fond determină perceperea unei taxe forfetare specifice și, în al treilea rând, norma potrivit căreia, în același domeniu, taxele judiciare forfetare nu sunt impuse printr‑o decizie administrativă, astfel încât aceste taxe nu pot fi contestate în fața unei instanțe de fond.

72

Trebuie amintit că articolul 1 alineatele (1) și (3) din Directiva 89/665 impune statelor membre, în ceea ce privește procedurile de atribuire a contractelor de achiziții publice, să adopte măsurile necesare pentru a garanta existența unor căi de atac efective și cât se poate de rapide împotriva deciziilor autorităților contractante incompatibile cu dreptul Uniunii și pentru a asigura că procedurile privind căile de atac sunt accesibile oricărei persoane care are sau care a avut vreun interes în obținerea unui anumit contract și care a fost prejudiciată sau riscă să fie prejudiciată printr‑o presupusă încălcare. Această directivă lasă astfel statelor membre o putere discreționară în alegerea garanțiilor procedurale pe care le prevede și a cerințelor de formă aferente acestora. În special, directiva menționată nu conține nicio dispoziție care se referă în mod specific la taxele judiciare care trebuie plătite de justițiabili atunci când introduc, conform articolului 2 alineatul (1) literele (a) și (b) din aceeași directivă, o cerere de măsuri provizorii sau o acțiune în anulare împotriva unei decizii pretins nelegale care privește o procedură de atribuire a unui contract de achiziții publice (Hotărârea din 6 octombrie 2015, Orizzonte Salute, C‑61/14, EU:C:2015:655, punctele 43-45).

73

Prin urmare, în lipsa unei reglementări a Uniunii în materie, revine fiecărui stat membru, în temeiul principiului autonomiei procedurale a statelor membre, atribuția de a stabili modalitățile procedurii administrative și pe cele ale procedurii jurisdicționale destinate să asigure protecția drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii. Aceste modalități procedurale nu trebuie să fie însă mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor acțiuni similare prevăzute pentru protecția drepturilor întemeiate pe ordinea juridică internă (principiul echivalenței) și nu trebuie să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (principiul efectivității) (Hotărârea din 6 octombrie 2015, Orizzonte Salute, C‑61/14, EU:C:2015:655, punctul 46, precum și Hotărârea din 21 decembrie 2021, Randstad Italia, C‑497/20, EU:C:2021:1037, punctul 58).

74

Faptul că taxele judiciare forfetare pe care trebuie să le plătească un justițiabil în domeniul procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice sunt mai mari decât taxele datorate în cadrul procedurilor în materie civilă nu poate, ca atare, să demonstreze încălcarea principiului echivalenței (a se vedea prin analogie Hotărârea din 6 octombrie 2015, Orizzonte Salute, C‑61/14, EU:C:2015:655, punctul 66).

75

Astfel, acest principiu implică un tratament egal al acțiunilor întemeiate pe o încălcare a dreptului național și al celor, similare, întemeiate pe o încălcare a dreptului Uniunii, iar nu echivalența normelor procedurale naționale aplicabile unor litigii de natură diferită precum litigiul civil, pe de o parte, și litigiul administrativ, pe de altă parte, sau unor litigii care țin de două ramuri de drept diferite (Hotărârea din 6 octombrie 2015, Orizzonte Salute, C‑61/14, EU:C:2015:655, punctul 67).

76

În plus, principiul menționat nu este pertinent în privința a două tipuri de acțiuni întemeiate, și una, și cealaltă, pe o încălcare a dreptului Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 2015, Târșia, C‑69/14, EU:C:2015:662, punctul 34).

77

Principiul echivalenței nu poate fi, așadar, interpretat în sensul că obligă un stat membru să extindă regimul său intern cel mai favorabil în privința tuturor acțiunilor introduse într‑un anumit domeniu de drept (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 septembrie 1998, Edis, C‑231/96, EU:C:1998:401, punctul 36, precum și Hotărârea din 26 ianuarie 2010, Transportes Urbanos y Servicios Generales, C‑118/08, EU:C:2010:39, punctul 34).

78

Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la a doua întrebare, la a doua întrebare punctul 1 și la a cincea întrebare din cauzele C‑274/21 și C‑275/21 că principiul echivalenței trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naționale care prevede, pentru cererile de măsuri provizorii și pentru căile de atac referitoare la o procedură de atribuire a unui contract de achiziții publice, norme procedurale diferite de cele care se aplică printre altele procedurilor în materie civilă.

79

Prin intermediul celei de a opta și al celei de a noua întrebări în cauzele C‑274/21 și C‑275/21, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 1 alineatul (1) din Directiva 89/665, citit în lumina articolului 47 din cartă, trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care impune justițiabilului să identifice, în cererea sa de măsuri provizorii și în calea de atac formulată, procedura de atribuire a contractelor de achiziții publice în cauză și decizia supusă unei căi de atac distincte pe care o contestă, chiar atunci când autoritatea contractantă a optat pentru o procedură de atribuire a unui contract de achiziții publice fără publicarea prealabilă a unui anunț de participare.

80

Cu titlu introductiv, este necesar să se arate că, în prezentele cauze, nu se solicită Curții să se pronunțe cu privire la interpretarea articolului 32 alineatul (2) litera (c) din Directiva 2014/24 pentru a se stabili dacă utilizarea de către autoritatea contractantă a unei proceduri de negociere fără publicarea prealabilă a unui anunț de participare este compatibilă cu această directivă. Instanța de trimitere pare astfel să aprobe alegerea autorității contractante de a utiliza în litigiul principal o așa procedură pentru a obține de urgență furnizarea de teste antigen. Guvernul austriac și Comisia subliniază în plus că din cuprinsul punctului 2.3.4 din Orientările Comisiei Europene pentru utilizarea cadrului privind achizițiile publice în situația de urgență legată de criza COVID‑19 (JO 2020, C 108I, p. 1) reiese că „procedurile de negociere fără publicare prealabilă pot oferi posibilitatea de a răspunde unor necesități imediate” și că aceste proceduri „acoperă lacunele până la găsirea unor soluții mai stabile, cum ar fi contractele‑cadru pentru bunuri și servicii, atribuite prin procedurile obișnuite existente (inclusiv procedurile accelerate)”.

81

În orice caz, nu se poate contesta că, în lipsa publicării prealabile a unui anunț de participare, prevăzut la articolul 49 din directiva menționată, sau a unui anunț de atribuire a contractelor, prevăzut la articolul 50 din aceasta, un justițiabil nu este în măsură să determine tipul procedurii de atribuire a unui contract de achiziții publice în cauză, precum și numărul de decizii supuse unei căi de atac.

82

Rezultă că o reglementare națională care impune unui justițiabil, într‑o asemenea situație, să indice acest tip de informații în cererea sa de măsuri provizorii și în calea de atac formulată face ca exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii să fie practic imposibilă și, prin urmare, aduce atingere efectului util al Directivei 89/665 [a se vedea prin analogie Hotărârea din 28 ianuarie 2010, Uniplex (UK), C‑406/08, EU:C:2010:45, punctul 40, precum și Hotărârea din 12 martie 2015, eVigilo, C‑538/13, EU:C:2015:166, punctele 39 și 40], al cărei obiectiv este de a garanta că deciziile nelegale ale autorităților contractante pot face obiectul unor proceduri de contestare eficace și cât mai rapide posibil (Hotărârea din 6 octombrie 2015, Orizzonte Salute, C‑61/14, EU:C:2015:655, punctul 43).

83

O astfel de reglementare este de asemenea contrară dreptului la o cale de atac eficientă garantat de articolul 47 din cartă, care este suficient în sine și nu trebuie să fie precizat prin dispoziții ale dreptului Uniunii sau ale dreptului național pentru a conferi particularilor un drept care să poată fi invocat ca atare (Hotărârea din 17 aprilie 2018, Egenberger, C‑414/16, EU:C:2018:257, punctul 78).

84

În aceste condiții, este necesar să se răspundă la a opta și la a noua întrebare din cauzele C‑274/21 și C‑275/21 că articolul 1 alineatul (1) din Directiva 89/665, citit în lumina articolului 47 din cartă, trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care impune justițiabilului să identifice, în cererea sa de măsuri provizorii sau în calea de atac formulată, procedura de atribuire a unui contract de achiziții publice în cauză și decizia supusă unei căi de atac distincte pe care o contestă, atunci când autoritatea contractantă a optat pentru o procedură de atribuire a unui contract de achiziții publice fără publicarea prealabilă a unui anunț de participare, iar anunțul de atribuire a contractului nu a fost încă publicat.

85

Prin intermediul celei de a treia și al celei de a patra întrebări adresate în cauzele C‑274/21 și C‑275/21, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 2 alineatul (1) din Directiva 89/665, citit în lumina articolului 47 din cartă, trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care, doar în scopul calculării cuantumului taxelor judiciare forfetare pe care justițiabilul va trebui în mod imperativ să le plătească, sub sancțiunea respingerii cererii sale de măsuri provizorii sau a căii sale de atac doar pentru acest motiv, impune unei instanțe să stabilească, înainte de a se pronunța asupra unei asemenea cereri sau căi de atac, tipul procedurii de atribuire a contractului de achiziții publice în cauză, valoarea (estimată) a contractului în discuție, precum și toate deciziile supuse unor căi de atac distincte și, în orice caz, loturile din procedura de atribuire a unui contract de achiziții publice în cauză, atunci când autoritatea contractantă a optat pentru o procedură de atribuire fără publicarea prealabilă a unui anunț de participare, iar la momentul introducerii căii de atac anunțul de atribuire a contractului nu a fost încă publicat.

86

În această privință, trebuie amintit că, potrivit articolului 1 alineatul (1) al patrulea paragraf din Directiva 89/665, statele membre trebuie să adopte măsurile necesare pentru a se asigura că, în ceea ce privește contractele care intră printre altele sub incidența Directivei 2014/24, deciziile autorităților contractante pot face obiectul unei proceduri de contestare eficace și, mai ales, cât mai rapide posibil, în conformitate cu condițiile stabilite la articolele 2-2f din Directiva 89/665, pe motivul că deciziile respective au încălcat dreptul Uniunii în domeniul achizițiilor publice sau normele de drept intern care transpun respectivele prevederi.

87

Astfel cum s‑a amintit la punctul 72 din prezenta hotărâre, Directiva 89/665 nu conține totuși nicio dispoziție care se referă în mod specific la taxele judiciare care trebuie plătite de justițiabili atunci când introduc, conform articolului 2 alineatul (1) litera (b) din această directivă, o cerere de măsuri provizorii sau o acțiune în anulare împotriva unei decizii pretins nelegale care privește o procedură de atribuire a unui contract de achiziții publice.

88

În aceste condiții, revine statelor membre, atunci când definesc modalitățile procedurale ale căilor de atac în justiție menite să asigure protecția drepturilor conferite de dreptul Uniunii candidaților și ofertanților prejudiciați prin decizii ale autorităților contractante, sarcina de a se asigura că nu se aduce atingere nici efectului util al Directivei 89/665, al cărei obiectiv este de a garanta că deciziile nelegale ale autorităților contractante pot face obiectul proceduri de contestare eficace și cât mai rapide posibil, și nici drepturilor conferite particularilor de dreptul Uniunii. În plus, așa cum reiese din considerentul (36) al acesteia, Directiva 2007/66, precum și Directiva 89/665, pe care a modificat‑o și a completat‑o, urmăresc să asigure respectarea deplină a dreptului la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil, consacrat la articolul 47 primul și al doilea paragraf din cartă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 decembrie 2002, Universale‑Bau și alții, C‑470/99, EU:C:2002:746, punctele 72 și 73, Hotărârea din 15 septembrie 2016, Star Storage și alții, C‑439/14 și C‑488/14, EU:C:2016:688, punctele 42-46, Hotărârea din 7 august 2018, Hochtief, C‑300/17, EU:C:2018:635, punctul 38, precum și Hotărârea din 7 septembrie 2021, Klaipėdos regiono atliekų tvarkymo centras, C‑927/19, EU:C:2021:700, punctul 128).

89

Din această perspectivă, dispozițiile Directivei 89/665, destinate să protejeze ofertanții împotriva arbitrarului autorității contractante, urmăresc consolidarea mecanismelor existente pentru asigurarea aplicării efective a normelor Uniunii în domeniul atribuirii contractelor de achiziții publice, în special într‑un stadiu în care încălcările încă pot fi corectate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 august 1995, Comisia/Germania, C‑433/93, EU:C:1995:263, punctul 23, precum și Hotărârea din 15 septembrie 2016, Star Storage și alții, C‑439/14 și C‑488/14, EU:C:2016:688, punctul 41).

90

Într‑adevăr, în cadrul unei proceduri de atribuire a unui contract de achiziții publice organizate în mod netransparent, dreptul de a solicita protecție provizorie este crucial. Considerentul (5) al Directivei 89/665 enunță de altfel că, dată fiind perioada redusă a procedurilor de atribuire a contractelor publice, organismele competente în ce privește căile de atac trebuie printre altele să fie autorizate să adopte măsuri provizorii pentru suspendarea unei astfel de proceduri sau a aplicării oricărei decizii ce poate fi luată de autoritatea contractantă și că perioada redusă a procedurilor impune ca abaterile de la normele de atribuire a contractelor publice să fie abordate de urgență.

91

Pentru atingerea acestui obiectiv, articolul 1 alineatul (1) din Directiva 89/665 prevede instituirea în statele membre a unor proceduri de contestare eficace și, mai ales, cât mai rapide posibil, împotriva unor decizii care au putut încălca dreptul Uniunii în domeniul achizițiilor publice sau normele de drept intern care transpun respectivele prevederi. Mai precis, articolul 2 alineatul (1) litera (a) din această directivă impune statelor membre să prevadă competențe care să permită „adoptarea unor măsuri provizorii, cel mai rapid posibil și prin intermediul unor proceduri provizorii, în scopul remedierii presupusei încălcări sau prevenirii prejudicierii în continuare a intereselor respective” (Hotărârea din 9 decembrie 2010, Combinatie Spijker Infrabouw‑De Jonge Konstruktie și alții, C‑568/08, EU:C:2010:751, punctele 52 și 53).

92

Atunci când autoritatea contractantă a optat pentru o procedură de atribuire a unui contract de achiziții publice fără publicarea prealabilă a unui anunț de participare și atunci când, la momentul introducerii acțiunii în anulare împotriva unei decizii legate de această procedură, anunțul de atribuire a contractului nu a fost încă publicat, dreptul respectiv la protecție provizorie riscă foarte mult să fie redus la zero dacă instanța chemată să se pronunțe cu privire la cererea de măsuri provizorii trebuie în mod imperativ, înainte de a putea adopta o măsură provizorie și numai în scopul calculării cuantumurilor taxelor judiciare forfetare pe care trebuie să le plătească justițiabilul, să identifice tipul procedurii urmate de atribuire a contractului, să precizeze valoarea estimată a contractului în cauză, precum și să identifice toate deciziile adoptate de autoritatea contractantă în cadrul respectivei proceduri. Acest risc este și mai ridicat în prezența unei proceduri organizate cu încălcarea principiului transparenței garantat la articolul 18 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2014/24. Astfel, în acest tip de situații, este foarte probabil ca instanța respectivă să aibă obligația de a efectua cercetări lungi și complexe. Or, atât timp cât cercetările sale vor dura, instanța menționată nu va putea suspenda achizițiile autorității contractante contestate de reclamant.

93

O asemenea constrângere în sarcina unei instanțe chemate să se pronunțe în cadrul unei proceduri de urgență este, așadar, vădit disproporționată, astfel încât aduce atingere dreptului la o cale de atac eficientă garantat de articolul 47 din cartă.

94

În plus, trebuie subliniat, așa cum a arătat deja Curtea, că efectul util al Directivei 89/665 este pus în discuție atunci când singura cale de atac posibilă este cea în fața instanțelor de fond. Posibilitatea de a introduce o acțiune în anularea contractului însuși nu este, într‑adevăr, de natură să compenseze imposibilitatea de a acționa împotriva actului de atribuire a contractului înainte de încheierea contractului. Astfel, în cazul în care contractul a fost deja semnat, faptul că singurul control jurisdicțional prevăzut este un control a posteriori echivalează cu excluderea posibilității de a introduce o cale de atac într‑un stadiu în care încălcările încă pot fi corectate și nu permite, așadar, asigurarea unei protecții jurisdicționale complete a reclamantului înainte de încheierea contractului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 aprilie 2008, Comisia/Spania, C‑444/06, EU:C:2008:190, punctul 38, Hotărârea din 11 iunie 2009, Comisia/Franța, C‑327/08, nepublicată, EU:C:2009:371, punctul 58, precum și Hotărârea din 23 decembrie 2009, Comisia/Irlanda, C‑455/08, nepublicată, EU:C:2009:809, punctul 28).

95

În aceste condiții, o reglementare națională care împiedică o instanță sesizată cu o cerere de măsuri provizorii să se pronunțe asupra acesteia până când, pe de o parte, informațiile menționate la punctul 92 din prezenta hotărâre au fost colectate și, pe de altă parte și pe cale de consecință, taxele judiciare forfetare au fost plătite de autorul acestei cereri încalcă atât articolul 2 alineatul (1) litera (a) din Directiva 89/665, cât și articolul 47 din cartă.

96

În schimb, cerința celerității nu se impune cu aceeași intensitate în situația în care un justițiabil sesizează o instanță națională cu o acțiune având ca obiect anularea unei decizii a unei autorități contractante supuse unor căi de atac distincte precum în situația în care justițiabilul introduce, în mod preventiv, o cerere de măsuri provizorii. Așadar, o reglementare națională precum reglementarea austriacă, care impune comunicarea informațiilor menționate la punctul 92 din prezenta hotărâre, în cadrul unei proceduri având ca obiect anularea unei decizii a autorității contractante supuse unor căi de atac distincte, nu încalcă dreptul Uniunii.

97

Prin urmare, este necesar să se răspundă la a treia și la a patra întrebare adresate în cauzele C‑274/21 și C‑275/21 că articolul 2 alineatul (1) din Directiva 89/665, citit în lumina articolului 47 din cartă, trebuie interpretat în sensul că:

98

Prin intermediul celei de a zecea întrebări adresate în cauzele C‑274/21 și C‑275/21, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 47 din cartă trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care impune justițiabilului care formulează o cerere de măsuri provizorii sau o cale de atac să plătească taxe judiciare forfetare într‑un cuantum imposibil de prevăzut, atunci când autoritatea contractantă a optat pentru o procedură de atribuire a unui contract de achiziții publice fără publicarea prealabilă a unui anunț de participare sau, dacă este cazul, fără publicarea ulterioară a unui anunț de atribuire a contractului, astfel încât ar fi imposibil pentru justițiabil să cunoască valoarea estimată a contractului și numărul deciziilor supuse unei căi de atac distincte adoptate de autoritatea contractantă pe baza cărora au fost calculate aceste taxe.

99

De la bun început, trebuie subliniat, asemenea guvernului austriac, că modalitățile de calcul al taxelor judiciare forfetare datorate în domeniul achizițiilor publice de autorul unei cereri de măsuri provizorii sau al unei căi de atac pot fi cunoscute în avans de acesta, întrucât ele rezultă în mod clar din articolul 340 din Legea privind achizițiile publice coroborat cu Regulamentul privind taxele forfetare 2018 menționat la punctul 29 din prezenta hotărâre.

100

Cu toate acestea, atunci când autoritatea contractantă utilizează o procedură de atribuire a unui contract de achiziții publice fără publicarea prealabilă a unui anunț de participare, este posibil ca justițiabilul care a introdus o cerere de măsuri provizorii sau o cale de atac să nu cunoască nici valoarea estimată a contractului în cauză, nici numărul deciziilor supuse unor căi de atac distincte adoptate deja de autoritatea contractantă pe baza cărora sunt calculate taxele forfetare menționate.

101

Prin urmare, acest justițiabil se poate afla în imposibilitatea de a prevedea cuantumul taxelor judiciare forfetare pe care trebuie să le plătească.

102

Potrivit instanței de trimitere, în împrejurările din litigiul principal, din cauza imposibilității pentru EPIC, pe de o parte, să determine tipul procedurii de atribuire a unui contract de achiziții publice utilizate de autoritatea contractantă și, pe de altă parte, să enumere deciziile adoptate de aceasta din urmă supuse unor căi de atac, această societate a fost determinată să conteste, într‑o primă etapă, cele 21 de acorduri‑cadru încheiate de autoritatea contractantă, precum și cele trei decizii adoptate în temeiul fiecăruia dintre aceste acorduri‑cadru. Întrucât EPIC a ales să formuleze o cerere de măsuri provizorii, precum și o acțiune pe fond împotriva tuturor acestor decizii, ea ar fi obligată, potrivit instanței de trimitere, la plata unor taxe judiciare forfetare într‑un cuantum de peste un milion de euro.

103

Astfel, o reglementare națională care impune justițiabilului plata unor taxe judiciare forfetare într‑un cuantum imposibil de prevăzut înainte de formularea cererii sale de măsuri provizorii sau a căii sale de atac face practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea dreptului său la o cale de atac eficientă și încalcă, în consecință, articolul 47 din cartă, inclusiv atunci când această sumă nu reprezintă decât o fracțiune infimă din valoarea contractului sau a contractelor în cauză.

104

Prin urmare, este necesar să se răspundă la a zecea întrebare adresată în cauzele C‑274/21 și C‑275/21 că articolul 47 din cartă trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care impune justițiabilului care formulează o cerere de măsuri provizorii sau o cale de atac să plătească taxe judiciare forfetare într‑un cuantum imposibil de prevăzut, atunci când autoritatea contractantă a optat pentru o procedură de atribuire a unui contract de achiziții publice fără publicarea prealabilă a unui anunț de participare sau, dacă este cazul, fără publicarea ulterioară a unui anunț de atribuire a contractului, astfel încât ar fi imposibil pentru acest justițiabil să cunoască valoarea estimată a contractului în cauză, precum și numărul deciziilor supuse unei căi de atac distincte care au fost adoptate de autoritatea contractantă, pe baza cărora au fost calculate aceste taxe.

105

Prin intermediul celei de a șaptea întrebări adresate în cauzele C‑274/21 și C‑275/21, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolele 47 și 48 din cartă se opun unei reglementări naționale în temeiul căreia o autoritate contractantă care are calitatea de pârâtă într‑un litigiu privind atribuirea unui contract de achiziții publice trebuie să prezinte, atât în cadrul unei cereri de măsuri provizorii, cât și în cadrul unei căi de atac, toate informațiile și documentele care îi sunt solicitate, chiar și atunci când, pe de o parte, poate fi pronunțată împotriva sa o hotărâre în lipsă și, pe de altă parte, comunicarea respectivelor informații și documente poate conduce la autoincriminarea administratorilor sau a colaboratorilor acesteia.

106

În această privință, trebuie arătat, asemenea guvernului austriac și astfel cum s‑a subliniat la punctul 53 din prezenta hotărâre, că din cererile de decizie preliminară rezultă că, în speță, eventuala relevanță a răspunsului la aceste întrebări va fi demonstrată de eventuale anchete viitoare efectuate în cadrul urmăririi penale raportate de media, care vizează anumiți administratori și privesc achiziționările de teste antigen în discuție în litigiul principal.

107

Procedând astfel, instanța de trimitere însăși pune în lumină caracterul ipotetic al celei de a șaptea întrebări adresate în prezentele cauze. În plus, această instanță se limitează să menționeze urmărirea penală desfășurată împotriva unor membri ai guvernului federal austriac, fără a stabili o legătură între aceste proceduri și prezentele cauze.

108

În plus, așa cum a subliniat Comisia în observațiile sale scrise, întrebările menționate sunt lipsite de pertinență în măsura în care instanța de trimitere nu explică modul în care interdicția autoincriminării s‑ar putea aplica într‑o situație în care administratorii sau colaboratorii autorității contractante transmit unei instanțe naționale informații referitoare la comportamentul autorității contractante, fără a fi supuși, ei înșiși, a priori, vreunei sancțiuni penale.

109

În sfârșit, instanța de trimitere se limitează să facă o trimitere generală la articolele 47 și 48 din cartă, precum și să susțină că reglementarea austriacă ar restrânge considerabil efectivitatea protecției jurisdicționale garantate de Directiva 89/665, fără să identifice totuși dispozițiile dreptului Uniunii susceptibile să se aplice situației în discuție în litigiul principal și, prin urmare, să facă aplicabile în litigiul principal aceste două articole din cartă.

110

Rezultă că a șaptea întrebare adresată în aceste cauze este ipotetică și, prin urmare, inadmisibilă.

111

Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a opta) declară: