–

pentru Comisia Europeană, de M. Wasmeier și I. Zaloguin, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolelor 8 și 9 din Directiva (UE) 2016/343 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale (JO 2016, L 65, p. 1), a articolului 4a din Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre (JO 2002, L 190, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 3), astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009 (JO 2009, L 81, p. 24) (denumită în continuare „Decizia‑cadru 2002/584”), precum și a articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unei proceduri penale inițiate împotriva lui IR cu privire la fapte susceptibile să constituie infracțiuni fiscale pasibile de pedepse privative de libertate.

3

Considerentele (9), (10), (33), (35)-(39), (42), (43) și (47) ale Directivei 2016/343 au următorul cuprins:

[…]

[…]

[…]

[…]

4

Articolul 1 din această directivă, intitulat „Obiect”, prevede:

„Prezenta directivă prevede norme minime comune cu privire la:

5

Articolul 8 din directiva menționată, intitulat „Dreptul de a fi prezent la proces”, are următorul cuprins:

„(1)   Statele membre se asigură că persoanele suspectate și acuzate au dreptul de a fi prezente la propriul proces.

(2)   Statele membre pot să prevadă că un proces care poate duce la o hotărâre privind vinovăția sau nevinovăția persoanei suspectate sau acuzate poate avea loc în absența persoanei în cauză, cu condiția ca:

(3)   O hotărâre luată în conformitate cu alineatul (2) poate fi pusă în executare împotriva persoanei suspectate sau acuzate în cauză.

(4)   Atunci când statele membre prevăd posibilitatea desfășurării proceselor în lipsa persoanelor suspectate sau acuzate, dar condițiile prevăzute la alineatul (2) din prezentul articol nu pot fi îndeplinite din cauză că suspectul sau inculpatul nu poate fi localizat, în pofida eforturilor rezonabile depuse în acest scop, statele membre pot să prevadă că o hotărâre poate fi totuși luată și pusă în executare. În acest caz, statele membre se asigură că, atunci când persoanele suspectate sau acuzate sunt informate cu privire la hotărâre și, în special, atunci când sunt prinse, ele sunt informate și despre posibilitatea de a contesta hotărârea și despre dreptul la un nou proces sau la o altă cale de atac, în conformitate cu articolul 9.

[…]”

6

Articolul 9 din directivă, intitulat „Dreptul la un nou proces”, are următorul cuprins:

„Statele membre se asigură că, atunci când persoanele suspectate sau acuzate nu au fost prezente la procesul lor și condițiile prevăzute la articolul 8 alineatul (2) nu au fost îndeplinite, persoanele în cauză au dreptul la un nou proces sau la o altă cale de atac care permite reexaminarea pe fond a cauzei, inclusiv examinarea unor probe noi, și care ar putea duce la anularea hotărârii inițiale. În acest sens, statele membre se asigură că persoanele în cauză suspectate și acuzate au dreptul de a fi prezente, de a participa efectiv, în conformitate cu procedurile prevăzute de dreptul intern, și de a‑și exercita dreptul la apărare.”

7

Articolul 55 alineatul (1) din Nakazatelno‑protsesualen kodeks (Codul de procedură penală, denumit în continuare „NPK”) prevede:

„[…] Persoana acuzată are următoarele drepturi: […] să participe la procedura penală […]”

8

Articolul 94 alineatele (1) și (3) din NPK prevede:

„(1)   Participarea unui reprezentant la procesul penal este obligatorie atunci când:

[…]

[…]

(3)   Atunci când intervenția unui reprezentant este obligatorie, autoritatea competentă desemnează un avocat ca reprezentant.”

9

Potrivit articolului 247 b alineatul (1) din NPK, în versiunea aplicabilă la momentul cererii de decizie preliminară:

„[…] Prin notificarea rechizitoriului, persoana acuzată este informată cu privire la data stabilită pentru ședința preliminară […], cu privire la dreptul său de a se înfățișa cu un avocat ales și cu privire la posibilitatea de a avea un avocat numit din oficiu în cazurile prevăzute la articolul 94 alineatul (1) și la faptul că respectiva cauză poate fi examinată și judecată în absența sa, în conformitate cu articolul 269.”

10

Articolul 269 din NPK prevede:

„(1)   Prezența persoanei acuzate la proces este obligatorie atunci când aceasta este acuzată de săvârșirea unei infracțiuni grave.

[…]

(3)   Atunci când acest lucru nu împiedică aflarea adevărului obiectiv, cauza poate fi examinată în absența persoanei acuzate în cazul în care:

[…]”

11

Potrivit articolului 423 alineatul (1) din NPK, în versiunea aplicabilă la momentul cererii de decizie preliminară:

„[…] În termen de șase luni de la luarea la cunoștință a condamnării penale definitive sau de la predarea efectivă a acesteia Republicii Bulgaria de către o altă țară, persoana condamnată în lipsă poate solicita redeschiderea procesului penal invocând lipsa sa în cursul procedurii penale. Cererea este admisă, cu excepția cazului în care, pe de o parte, persoana condamnată s‑a sustras de la judecată după comunicarea capetelor de acuzare în cadrul procedurii preliminare, cu consecința că procedura prevăzută la articolul 247b alineatul (1) nu poate fi executată, sau în care, pe de altă parte, după executarea procedurii menționate, persoana condamnată nu s‑a înfățișat la ședință fără un motiv întemeiat.”

12

Articolul 425 alineatul (1) punctul 1 din NPK are următorul cuprins:

„Atunci când consideră că cererea de redeschidere este întemeiată, instanța poate să anuleze condamnarea […] și să trimită cauza spre reexaminare, indicând etapa în care trebuie să înceapă reexaminarea cauzei.”

13

Spetsializirana prokuratura (Parchetul Specializat, Bulgaria) a declanșat urmărirea penală împotriva lui IR, acuzat de participare la un grup infracțional organizat în vederea săvârșirii unor infracțiuni fiscale, pasibile de pedepse privative de libertate.

14

Inițial, lui IR i‑a fost notificat personal un rechizitoriu.

15

În urma acestei notificări, IR a indicat adresa la care ar putea fi contactat. El nu a fost însă găsit la această adresă la momentul declanșării fazei jurisdicționale a procedurii penale, în special cu ocazia încercărilor instanței de trimitere, Spetsializiran nakazatelen sad (Tribunalul Penal Specializat, Bulgaria), de a‑l convoca la ședință. Această instanță a desemnat un avocat din oficiu care nu a intrat însă în contact cu IR.

16

Întrucât rechizitoriul care îi fusese notificat lui IR a fost viciat de o neregularitate, acesta a fost declarat nul, iar procedura a fost închisă în consecință. Ulterior, a fost întocmit un nou rechizitoriu, iar procedura a fost redeschisă. Cu această ocazie, IR a fost căutat din nou, inclusiv prin intermediul membrilor familiei sale, al foștilor angajatori și al operatorilor de telefonie mobilă, însă nu a putut fi localizat.

17

Instanța de trimitere deduce de aici că IR s‑a sustras procedurii. Această instanță apreciază că, în aceste împrejurări, cauza poate fi judecată în absența lui IR. Ea se întreabă însă dacă o asemenea situație intră sub incidența articolului 8 alineatul (2) din Directiva 2016/343 sau sub cea a ipotezei prevăzute la articolul 8 alineatul (4) din această directivă. Ar fi important ca această problemă să fie soluționată, având în vedere că instanța penală care pronunță o hotărâre în lipsă este obligată să indice tipul procedurii în lipsă care este urmată pentru ca persoana interesată să fie corect informată cu privire la garanțiile procedurale, printre altele în ceea ce privește căile de atac de care dispune, în conformitate cu dispoziția Directivei 2016/343 în sfera căreia intră în esență procedura în discuție.

18

Or, ar exista un echivoc în ceea ce privește garanțiile procedurale de care persoana acuzată trebuie să beneficieze într‑o situație precum cea în discuție în cauza cu care este sesizată instanța de trimitere, în care această persoană, după ce i s‑a comunicat primul rechizitoriu și înainte de declanșarea fazei jurisdicționale a procedurii penale, s‑a sustras. Pe de altă parte, instanța de trimitere arată că nu este exclus ca IR să fie găsit și arestat pe teritoriul unui alt stat membru și predat autorităților bulgare în temeiul unui mandat european de arestare. O interpretare nu numai a Directivei 2016/343, ci și a Deciziei‑cadru 2002/584 ar fi, prin urmare, necesară.

19

În aceste condiții, Spetsializiran nakazatelen sad (Tribunalul Penal Specializat) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

20

Potrivit unei jurisprudențe constante, întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii adresate de instanța națională în cadrul normativ și factual pe care îl definește sub propria răspundere și a cărui exactitate Curtea nu are competența să o verifice beneficiază de o prezumție de pertinență. Refuzul Curții de a se pronunța asupra unei cereri de decizie preliminară formulate de o instanță națională este posibil numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care îi sunt adresate [Hotărârea din 25 noiembrie 2021, Finanzamt Österreich (Alocații familiale pentru lucrătorii umanitari), C‑372/20, EU:C:2021:962, punctul 54 și jurisprudența citată].

21

Or, astfel cum a arătat domnul avocat general la punctul 26 din concluzii, procedura principală nu privește, nici cu titlu principal, nici cu titlu incident, validitatea sau executarea unui mandat european de arestare. Deși această instanță a subliniat, desigur, că nu este exclus ca IR să fie, în viitor, localizat și arestat pe teritoriul unui alt stat membru și predat autorităților bulgare în temeiul unui asemenea mandat, reiese în mod vădit din elementele dosarului prezentat Curții că o astfel de situație nu se regăsește în cadrul procedurii penale care a condus la prezenta trimitere preliminară.

22

Prin urmare, în această măsură, situația de fapt la care se referă instanța de trimitere are un caracter ipotetic.

23

În consecință, cererea de decizie preliminară este inadmisibilă în măsura în care privește interpretarea Deciziei‑cadru 2002/584.

24

Prin intermediul întrebărilor formulate, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolele 8 și 9 din Directiva 2016/343 trebuie interpretate în sensul că o persoană acuzată, pe care autoritățile naționale competente, în pofida eforturilor lor rezonabile, nu reușesc să o localizeze și căreia aceste autorități nu au reușit, ca urmare a acestui fapt, să îi comunice informațiile referitoare la procesul îndreptat împotriva sa, poate face obiectul unui proces și, eventual, al unei condamnări în lipsă fără a avea posibilitatea, după comunicarea acestei condamnări, să invoce direct dreptul, conferit de această directivă, de a obține redeschiderea procesului sau accesul la o cale de atac echivalentă care să conducă la o reexaminare, în prezența sa, a fondului cauzei.

25

În această privință, trebuie arătat de la bun început că Directiva 2016/343 are ca obiect, conform articolului său 1, stabilirea unor norme minime comune privind anumite elemente ale procedurilor penale, printre care „dreptul de a fi prezent la proces”. Astfel cum confirmă în mod expres considerentul (33) al directivei menționate, acest drept face parte integrantă din dreptul fundamental la un proces echitabil.

26

Articolul 8 alineatul (1) din directiva menționată impune statelor membre obligația de a asigura respectarea dreptului menționat. Cu toate acestea, în temeiul alineatelor (2) și (4) ale acestui articol, statele membre pot să prevadă, în anumite condiții, desfășurarea unui proces în lipsă.

27

În acest context, articolul 9 din Directiva 2016/343 prevede că statele membre trebuie să se asigure că, atunci când un astfel de proces se desfășoară, deși condițiile prevăzute la articolul 8 alineatul (2) din această directivă nu sunt îndeplinite, persoana interesată are dreptul „la un nou proces sau la o altă cale de atac care permite reexaminarea pe fond a cauzei […] și care ar putea duce la anularea hotărârii inițiale” (denumit în continuare „dreptul la un nou proces”). Astfel cum se precizează la articolul 8 alineatul (4) din directiva menționată, este necesar, în acest caz, ca atât dreptul la un nou proces, cât și posibilitatea de a contesta decizia în lipsă să fie aduse la cunoștința persoanei interesate în momentul în care aceasta este informată cu privire la această decizie.

28

Din moment ce articolul 8 alineatul (4) și articolul 9 din Directiva 2016/343 prevăd în mod necondiționat și suficient de precis domeniul de aplicare și întinderea dreptului la un nou proces, aceste dispoziții trebuie considerate ca având efect direct. Prin urmare, orice persoană ce are dreptul la un nou proces poate opune acest drept statului membru în cauză, în fața instanțelor naționale, fie atunci când acest stat membru s‑a abținut să transpună această directivă în ordinea juridică națională în termenele care îi erau acordate, fie atunci când a transpus directiva în mod incorect (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 iulie 2018, Alheto, C‑585/16, EU:C:2018:584, punctele 98 și 99).

29

Astfel cum reiese, pe de altă parte, fără ambiguitate din dispozițiile menționate, acest drept este rezervat persoanelor al căror proces este desfășurat în lipsă, chiar dacă condițiile prevăzute la articolul 8 alineatul (2) din această directivă nu sunt îndeplinite.

30

Prin urmare, atunci când condițiile prevăzute la articolul 8 alineatul (2) menționat sunt îndeplinite, procesul desfășurat în lipsă poate conduce la o decizie care, în conformitate cu prevederile alineatului (3) al aceluiași articol, poate fi executată, fără obligația statului membru în cauză de a prevedea dreptul la un nou proces.

31

Rezultă că o persoană condamnată în lipsă nu poate fi privată de dreptul la un nou proces decât dacă sunt îndeplinite condițiile stabilite la articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2016/343, al căror conținut trebuie precizat.

32

Conform jurisprudenței constante a Curții, în vederea interpretării unei dispoziții de drept al Uniunii, trebuie să se țină seama nu numai de formularea acestei dispoziții, ci și de contextul său și de obiectivele urmărite de reglementarea din care ea face parte [a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 noiembrie 1983, Merck, 292/82, EU:C:1983:335, punctul 12, și Hotărârea din 28 ianuarie 2021, Spetsializirana prokuratura (Notă privind drepturile), C‑649/19, EU:C:2021:75, punctul 42]. În acest sens, trebuie avute în vedere, printre altele, considerentele actului Uniunii în discuție, în măsura în care acestea din urmă constituie elemente de interpretare importante, care sunt de natură să clarifice voința autorului acestui act (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 decembrie 2019, Puppinck și alții/Comisia, C‑418/18 P, EU:C:2019:1113, punctul 75).

33

În ceea ce privește modul de redactare a articolului 8 alineatul (2) din Directiva 2016/343, este necesar să se arate că din acesta rezultă că respectarea condițiilor stabilite de această dispoziție presupune fie ca persoana în cauză să fi fost informată în timp util cu privire la proces, precum și cu privire la consecințele neprezentării, fie ca aceasta să fi fost doar informată cu privire la desfășurarea procesului atunci când este, pe de altă parte, reprezentată de un avocat mandatat pe care l‑a desemnat sau care a fost desemnat de stat.

34

Astfel cum a arătat domnul avocat general la punctul 34 din concluzii, posibilitatea oferită la articolul 8 alineatele (2) și (3) din Directiva 2016/343 statelor membre de a desfășura, atunci când sunt îndeplinite condițiile prevăzute la alineatul (2) al acestui articol 8, un proces în lipsă și de a executa decizia fără a prevedea dreptul la un nou proces pornește de la premisa că, în situația prevăzută de acest alineat (2), persoana în cauză, informată în mod corespunzător, a renunțat de bunăvoie și în mod neechivoc să își exercite dreptul de a fi prezentă la proces.

35

Acest lucru este confirmat de considerentul (35) al directivei menționate, potrivit căruia persoana în cauză poate, în mod expres sau în mod tacit, dar neechivoc, să renunțe la dreptul de a fi prezentă la proces. Acest considerent, care permite înțelegerea contextului în care se înscriu condițiile stabilite la articolul 8 alineatul (2) din directiva menționată, precizează că, deși este cert că dreptul de a fi prezent la proces nu are un caracter absolut, posibilitatea de a desfășura un proces în lipsă fără a fi nevoie să se organizeze ulterior un nou proces la cererea persoanei interesate rămâne totuși limitată la situațiile în care aceasta din urmă s‑a abținut, de bunăvoie, fără echivoc, să participe la procesul intentat împotriva sa.

36

În ceea ce privește interpretarea teleologică a articolului 8 alineatul (2) din Directiva 2016/343, trebuie să se observe că postulatul expus la punctul 34 din prezenta hotărâre garantează respectarea finalității acestei directive, care constă, astfel cum o arată considerentele (9) și (10) ale acesteia, în consolidarea dreptului la un proces echitabil în cadrul procedurilor penale, astfel încât să crească încrederea statelor membre în sistemul de justiție penală al celorlalte state membre.

37

Având în vedere această finalitate, dispozițiile directivei menționate referitoare la dreptul de a fi prezent la proces și la dreptul la un nou proces trebuie interpretate astfel încât să se asigure respectarea dreptului la apărare, evitând totodată ca o persoană care, deși era informată cu privire la desfășurarea unui proces, a renunțat, fie în mod expres, fie în mod tacit, dar neechivoc, să participe la proces, să poată solicita, după o condamnare în lipsă, desfășurarea unui nou proces și astfel să împiedice abuziv caracterul efectiv al urmăririi penale, precum și buna administrare a justiției.

38

Având în vedere aceste elemente textuale, contextuale și teleologice, este necesar să se precizeze, în continuare, în ce condiții un proces desfășurat în lipsă se încadrează în una dintre situațiile prevăzute la articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2016/343, și anume o situație în care persoana în cauză a renunțat în mod tacit, dar neechivoc, la exercitarea dreptului său de a fi prezentă la proces ca urmare a faptului că nu se prezintă la acesta deși trebuie să se considere că a fost „informată în timp util cu privire la proces” și este, în plus, fie reprezentată de un avocat mandatat, fie informată cu privire la consecințele neprezentării.

39

În ceea ce privește informarea referitoare la desfășurarea procesului, din cuprinsul considerentului (36) al Directivei 2016/343 reiese că intenția legiuitorului Uniunii a fost de a considera că persoana în cauză a fost informată în mod corespunzător dacă a fost, în timp util, „citată în persoană” sau „informat[ă oficial], în alt mod, asupra datei și a locului în care urmează să se desfășoare procesul, astfel încât să fie în măsură să aibă cunoștință despre [acesta]”.

40

Din acest considerent reiese de asemenea că, potrivit legiuitorului menționat, informarea persoanei în cauză cu privire la consecințele unei neprezentări înseamnă în special că această persoană este informată în timp util „că ar putea fi pronunțată o hotărâre în cazul în care nu se prezintă la proces”.

41

În consecință, instanței naționale, care este chemată să examineze dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2016/343, îi revine sarcina de a verifica dacă persoanei interesate i‑a fost adresat un document oficial, care să menționeze fără echivoc data și locul în care urmează să se desfășoare procesul și, în cazul nereprezentării de către un avocat mandatat, consecințele unei eventuale neprezentări.

42

Pe de altă parte, acestei instanțe îi revine sarcina de a verifica dacă documentul respectiv a fost notificat în timp util, și anume la o dată suficient de îndepărtată de data la care urmează să se desfășoare procesul, astfel încât persoanei în cauză să i se permită, dacă decide să ia parte la proces, să își pregătească în mod util apărarea.

43

În vederea acestor verificări, instanța menționată va putea să se întemeieze pe modalitățile de convocare la proces care sunt prevăzute de dreptul național. Trebuie amintit, în această privință, că Directiva 2016/343 are ca unic obiect stabilirea unor norme minime comune și, prin urmare, nu realizează o armonizare exhaustivă a procedurii penale [a se vedea în acest sens printre altele Hotărârea din 28 noiembrie 2019, Spetsializirana prokuratura, C‑653/19 PPU, EU:C:2019:1024, punctul 28, și Hotărârea din 13 februarie 2020, Spetsializirana prokuratura (Ședință în absența persoanei acuzate), C‑688/18, EU:C:2020:94, punctul 30]. Cu toate acestea, astfel de modalități prevăzute de dreptul național nu pot aduce atingere finalității acestei directive, care constă în garantarea caracterului echitabil al procedurii și în a permite, așadar, persoanei interesate să participe la proces, ceea ce implică posibilitatea de a‑și pregăti apărarea [a se vedea prin analogie Hotărârea din 23 noiembrie 2021, IS (Nelegalitatea ordonanței de trimitere), C‑564/19, EU:C:2021:949, punctul 128].

44

Atunci când persoana în cauză nu a primit documentul oficial menționat la punctul 41 din prezenta hotărâre, această persoană poate totuși, astfel cum reiese din cuprinsul considerentului (39) al Directivei 2016/343, să facă obiectul unei hotărâri executorii, pronunțată în lipsă.

45

Cu toate acestea, astfel cum enunță de altfel considerentul menționat, dreptul la un nou proces, în sensul articolului 9 din această directivă, trebuie să fie conferit persoanei respective dacă nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 8 alineatul (2) din directiva menționată.

46

În consecință, persoanele acuzate care s‑au sustras se încadrează în ipoteza prevăzută la articolul 8 alineatul (4) din Directiva 2016/343 atunci când condițiile prevăzute la articolul 8 alineatul (2) din această directivă nu sunt îndeplinite.

47

Această directivă se opune, prin urmare, unei reglementări naționale care exclude dreptul la un nou proces pentru simplul motiv că persoana în cauză s‑a sustras procedurii, iar autoritățile nu au reușit să o localizeze.

48

Numai atunci când reiese din indicii precise și obiective că persoana în cauză, deși a fost informată oficial că este acuzată de săvârșirea unei infracțiuni și cunoscând astfel că urmează să aibă loc un proces împotriva sa, acționează în mod deliberat pentru a evita primirea oficială a informațiilor privind data și locul procesului această persoană poate fi considerată, însă sub rezerva nevoilor specifice ale persoanelor vulnerabile vizate în considerentele (42) și (43) ale Directivei 2016/343, că a fost informată cu privire la proces și că a renunțat în mod voluntar și neechivoc să își exercite dreptul de a participa la acesta. Situația unei astfel de persoane care a primit informații suficiente pentru a ști că un proces urma să fie organizat împotriva sa și că, prin acte deliberate și cu intenția de a se sustrage acțiunii în justiție, a împiedicat autoritățile să o informeze oficial cu privire la acest proces în timp util prin intermediul documentului menționat la punctul 41 din prezenta hotărâre se încadrează astfel în ipoteza prevăzută la articolul 8 alineatul (2) din această directivă.

49

Existența unor astfel de indicii precise și obiective poate fi constatată, de exemplu, atunci când persoana respectivă a comunicat în mod voluntar autorităților naționale competente în materie penală o adresă greșită sau nu se mai află la adresa pe care a comunicat‑o.

50

Interpretarea articolului 8 alineatul (2) din Directiva 2016/343, furnizată mai sus, este confirmată de considerentul (38) al acestei directive, potrivit căruia, pentru a analiza în ce măsură modalitatea de furnizare a informațiilor este suficientă pentru a asigura înștiințarea persoanei cu privire la proces, trebuie să se acorde o atenție specială, pe de o parte, diligențelor depuse de autoritățile publice pentru a informa persoana interesată și, pe de altă parte, diligențelor depuse de aceasta pentru a primi respectivele informații.

51

Această interpretare respectă, pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil, vizat de considerentul (47) al Directivei 2016/343 și astfel cum este prevăzut la articolul 47 al doilea și al treilea paragraf, precum și la articolul 48 din cartă, care, după cum precizează Explicațiile cu privire la Carta drepturilor fundamentale (JO 2007, C 303, p. 17), corespund articolului 6 din CEDO [a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 februarie 2020, Spetsializirana prokuratura (Ședință în absența persoanei acuzate), C‑688/18, EU:C:2020:94, punctele 34 și 35].

52

Astfel, după cum reiese din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, nici litera, nici spiritul articolului 6 din CEDO nu împiedică o persoană să renunțe de bunăvoie la garanțiile unui proces echitabil în mod expres sau tacit. Renunțarea la dreptul de a lua parte la ședință trebuie să fie dovedită în mod neechivoc și să fie însoțită de un minim de garanții care să corespundă gravității sale. În plus, ea nu trebuie să afecteze niciun interes public important (Curtea EDO, 1 martie 2006, Sejdovic împotriva Italiei, CE:ECHR:2006:0301JUD005658100, § 86, precum și Curtea EDO, 13 martie 2018, Vilches Coronado și alții împotriva Spaniei, CE:ECHR:2018:0313JUD005551714, § 36).

53

Din această jurisprudență reiese în special că o asemenea renunțare poate fi constatată atunci când se dovedește că persoana acuzată este informată cu privire la faptul că o procedură penală este îndreptată împotriva sa, că are cunoștință despre natura și cauza acuzației și că nu are intenția să ia parte la proces sau intenționează să se sustragă urmăririi (a se vedea printre altele Curtea EDO, 1 martie 2006, Sejdovic împotriva Italiei, CE:ECHR:2006:0301JUD005658100, § 99, și Curtea EDO, 23 mai 2006, Kounov împotriva Bulgariei, CE:ECHR:2006:0523JUD002437902, § 48). O astfel de intenție poate fi constatată, printre altele, atunci când citația pentru a se înfățișa nu a putut fi remisă din cauza unei schimbări de adresă pe care persoana acuzată a omis să o comunice autorităților competente. Într‑un asemenea caz, persoana acuzată nu se poate prevala de dreptul la un nou proces (a se vedea în acest sens Curtea EDO, 26 ianuarie 2017, Lena Atanasova împotriva Bulgariei, CE:ECHR:2017:0126JUD005200907, § 52).

54

În speță, pentru a determina dacă IR ar trebui să beneficieze de dreptul la un nou proces sau la o altă cale de atac care permite o reexaminare a fondului cauzei, instanței de trimitere îi revine sarcina să examineze, în lumina interpretării articolului 8 alineatul (2) din Directiva 2016/343, care rezultă din considerațiile care precedă, dacă acesta a fost informat, în timp util, cu privire la proces, precum și, în cazul lipsei reprezentării de către un avocat mandatat, cu privire la consecințele unei neprezentări, și dacă acesta a renunțat, în mod tacit, dar neechivoc, la dreptul de a fi prezent la proces.

55

Este necesar să se precizeze, în această privință, că examinarea situației în discuție în litigiul principal s‑ar putea încadra în ipoteza prevăzută la articolul 8 alineatul (2) litera (a) din această directivă.

56

Astfel, din cererea de decizie preliminară reiese că avocatul desemnat din oficiu să îl reprezinte pe IR nu a fost în niciun moment în contact cu acesta din urmă, care nu s‑a exprimat nici cu privire la desemnarea acestui avocat. În aceste împrejurări, s‑ar putea ca acest avocat să nu poată fi considerat ca fiind „mandatat”, în sensul articolului 8 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2016/343, de IR, aspect pe care instanța de trimitere trebuie să îl verifice în raport cu condițiile prevăzute de dreptul național. După cum reiese din cuprinsul considerentului (37) al acestei directive, existența unui „mandat”, în sensul acesteia, impune astfel ca persoana în cauză să fi încredințat ea însăși unui avocat, eventual celui care i‑a fost desemnat din oficiu, misiunea de a o reprezenta.

57

În sfârșit, trebuie să se arate că din elementele dosarului prezentat Curții reiese că rechizitoriul inițial, notificat în persoană lui IR, a fost declarat nul. Noul rechizitoriu, pe care se întemeiază procesul desfășurat în prezent în lipsă, nu a fost notificat personal, întrucât IR a părăsit, fără a informa autoritățile competente, pentru o perioadă a priori nedeterminată, locul a cărui adresă o comunicase în urma notificării rechizitoriului inițial și pe care o declarase ca fiind cea la care ar putea fi contactat.

58

Cererea de decizie preliminară nu precizează dacă natura și cauza acuzației formulate împotriva lui IR, astfel cum sunt prezentate în noul rechizitoriu, inclusiv în ceea ce privește încadrarea juridică a faptelor imputate, corespund celor expuse în rechizitoriul inițial. Nu se precizează în această cerere nici dacă notificarea unui nou rechizitoriu s‑a dovedit necesară numai pentru că rechizitoriul inițial era afectat de un viciu de formă. În cazul în care instanța de trimitere ar constata că conținutul noului rechizitoriu corespunde rechizitoriului inițial și că acest nou rechizitoriu, deși nu a putut fi predat personal lui IR, a fost expediat și livrat la adresa pe care acesta a comunicat‑o autorităților însărcinate cu ancheta după primirea rechizitoriului inițial, astfel de circumstanțe ar putea constitui indicii precise și obiective care să permită să se considere că IR, după ce a fost informat cu privire la natura și la cauza procedurilor penale conform Directivei 2012/13/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale (JO 2012, L 142, p. 1) și, prin urmare, cu privire la faptul că un proces urma să aibă loc împotriva sa, a împiedicat autoritățile să îl informeze oficial cu privire la proces prin părăsirea, cu intenția de a se sustrage acțiunii justiției, a adresei pe care o comunicase acestor autorități. Revine însă instanței de trimitere sarcina de a efectua toate verificările în această privință în raport cu ansamblul împrejurărilor din cauza principală.

59

Din ansamblul considerațiilor care precedă rezultă că se impune ca la întrebările adresate să se răspundă că articolele 8 și 9 din Directiva 2016/343 trebuie interpretate în sensul că o persoană acuzată, pe care autoritățile naționale competente, în pofida eforturilor lor rezonabile, nu reușesc să o localizeze și căreia aceste autorități nu au reușit, ca urmare a acestui fapt, să îi comunice informațiile referitoare la procesul îndreptat împotriva sa, poate face obiectul unui proces și, eventual, al unei condamnări în lipsă, dar, în acest caz, trebuie, în principiu, ca ea să aibă posibilitatea, după comunicarea acestei condamnări, să invoce direct dreptul, conferit de această directivă, de a obține redeschiderea procesului sau accesul la o cale de atac echivalentă care să conducă la o reexaminare, în prezența sa, a fondului cauzei. Persoanei respective îi poate fi însă refuzat acest drept în cazul în care reiese din indicii precise și obiective că aceasta a primit informații suficiente pentru a ști că un proces urma să fie organizat împotriva sa și că, prin acte deliberate și cu intenția de a se sustrage acțiunii în justiție, a împiedicat autoritățile să o informeze oficial cu privire la acest proces.

60

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a patra) declară:

Articolele 8 și 9 din Directiva (UE) 2016/343 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale trebuie interpretate în sensul că o persoană acuzată, pe care autoritățile naționale competente, în pofida eforturilor lor rezonabile, nu reușesc să o localizeze și căreia aceste autorități nu au reușit, ca urmare a acestui fapt, să îi comunice informațiile referitoare la procesul îndreptat împotriva sa, poate face obiectul unui proces și, eventual, al unei condamnări în lipsă, dar, în acest caz, trebuie, în principiu, ca ea să aibă posibilitatea, după comunicarea acestei condamnări, să invoce direct dreptul, conferit de această directivă, de a obține redeschiderea procesului sau accesul la o cale de atac echivalentă care să conducă la o reexaminare, în prezența sa, a fondului cauzei. Persoanei respective îi poate fi însă refuzat acest drept în cazul în care reiese din indicii precise și obiective că aceasta a primit informații suficiente pentru a ști că un proces urma să fie organizat împotriva sa și că, prin acte deliberate și cu intenția de a se sustrage acțiunii în justiție, a împiedicat autoritățile să o informeze oficial cu privire la acest proces.