Ediție provizorie

HOTĂRÂREA CURȚII (Marea Cameră)

17 decembrie 2020(*)

„Trimitere preliminară – Procedură preliminară de urgență – Cooperare polițienească și judiciară în materie penală – Mandat european de arestare – Decizia‑cadru 2002/584/JAI – Articolul 1 alineatul (3) – Articolul 6 alineatul (1) – Proceduri de predare între statele membre – Condiții de executare – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Articolul 47 al doilea paragraf – Dreptul de acces la o instanță judecătorească independentă și imparțială – Deficiențe sistemice sau generalizate – Noțiunea de «autoritate judiciară emitentă» – Luare în considerare a evenimentelor intervenite după emiterea mandatului european de arestare în cauză – Obligație a autorității judiciare de executare de a verifica în mod concret și precis existența unor motive serioase și întemeiate de a crede că persoana în cauză va fi expusă unui risc real de încălcare a dreptului său la un proces echitabil în cazul predării”

În cauzele conexate C‑354/20 PPU și C‑412/20 PPU,

având ca obiect cereri de decizie preliminară formulate în temeiul articolului 267 TFUE de Rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam, Țările de Jos), prin deciziile din 31 iulie și 3 septembrie 2020, primite de Curte la 31 iulie și la 3 septembrie 2020, în procedurile referitoare la executarea mandatelor europene de arestare emise împotriva

L (C‑354/20 PPU),

P (C‑412/20 PPU),

CURTEA (Marea Cameră),

compusă din domnul K. Lenaerts, președinte, doamna R. Silva de Lapuerta, vicepreședintă, domnii J.‑C. Bonichot, M. Vilaras (raportor), E. Regan, L. Bay Larsen, N. Piçarra și A. Kumin, președinți de cameră, domnii T. von Danwitz, D. Šváby și S. Rodin, doamnele K. Jürimäe și L. S. Rossi și domnii I. Jarukaitis și N. Jääskinen, judecători,

avocat general: domnul M. Campos Sánchez‑Bordona,

grefier: doamna M. Ferreira, administratoare principală,

având în vedere cererile Rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam) din 31 iulie și din 3 septembrie 2020 de judecare a trimiterilor preliminare potrivit procedurii de urgență, conform articolului 107 din Regulamentul de procedură al Curții,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 12 octombrie 2020,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru L, de M. A. C. de Bruijn și de H. A. F. C. Tack, advocaten;

–        pentru P, de T. E. Korff și de T. Mustafazade, advocaten;

–        pentru Openbaar Ministerie, de K. van der Schaft și de C. L. E. McGivern;

–        pentru guvernul neerlandez, de M. K. Bulterman și de J. Langer;

–        pentru guvernul belgian (C‑354/20 PPU), de M. Van Regemorter și de M. Jacobs, în calitate de agenți;

–        pentru Irlanda, de J. Quaney, în calitate de agent, asistată de C. Donnelly, BL;

–        pentru guvernul polonez, de B. Majczyna, A. Dalkowska, J. Sawicka și S. Żyrek, în calitate de agenți;

–        pentru Comisia Europeană, de P. Van Nuffel, J. Tomkin, K. Herrmann și S. Grünheid, în calitate de agenți,

după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 12 noiembrie 2020,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererile de decizie preliminară privesc interpretarea articolului 19 alineatul (1) TUE, a articolului 47 al doilea paragraf din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) și a Deciziei‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre (JO 2002, L 190, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 3), astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009 (JO 2009, L 81, p. 24) (denumită în continuare „Decizia‑cadru 2002/584”).

2        Aceste cereri au fost formulate în cadrul executării în Țările de Jos a două mandate europene de arestare emise, în cauza C‑354/20 PPU, la 31 august 2015, de Sąd Okręgowy w Poznaniu (Tribunalul Regional din Poznań, Polonia) în scopul urmăririi penale inițiate împotriva lui L și, respectiv, în cauza C‑412/20 PPU, la 26 mai 2020, de Sąd Okręgowy w Sieradzu (Tribunalul Regional din Sieradz, Polonia) în scopul executării unei pedepse privative de libertate aplicate lui P.

 Cadrul juridic

 Dreptul Uniunii

3        Considerentele (5), (6) și (10) ale Deciziei‑cadru 2002/584 au următorul cuprins:

„(5)      Obiectivul stabilit pentru Uniune[a Europeană], și anume, de a deveni un spațiu de libertate, securitate și justiție, duce la eliminarea extrădării între statele membre și la înlocuirea acesteia cu un sistem de predare între autoritățile judiciare. Pe de altă parte, introducerea unui nou sistem simplificat de predare a persoanelor condamnate sau bănuite, cu scopul executării sentințelor de condamnare sau a urmăririlor, în materie penală, permite eliminarea complexității și a riscurilor de întârziere inerente procedurilor actuale de extrădare. Relațiile de cooperare clasice care au dominat până în prezent între statele membre ar trebui să fie înlocuite cu un sistem de liberă circulație a deciziilor judiciare în materie penală, atât a celor anterioare sentinței de condamnare, cât și a celor definitive, într‑un spațiu de libertate, securitate și justiție.

(6)      Mandatul de arestare european prevăzut în prezenta decizie‑cadru constituie prima concretizare, în domeniul dreptului penal, a principiului recunoașterii reciproce pe care Consiliul European l‑a calificat drept «piatra de temelie» a cooperării judiciare.

[…]

(10)      Mecanismul mandatului european de arestare se bazează pe un grad ridicat de încredere între statele membre. Punerea în aplicare a acestuia nu poate fi suspendată decât în caz de încălcare gravă și persistentă de către unul din statele membre a principiilor enunțate la articolul 6 alineatul (1) [TUE], constatată de Consiliu[l Uniunii Europene], în aplicarea articolului 7 alineatul (1) [TUE] și cu consecințele prevăzute la alineatul (2) din același articol.”

4        Articolul 1 din această decizie‑cadru, intitulat „Definiția mandatului european de arestare și obligația de executare a acestuia”, prevede:

„(1)      Mandatul european de arestare este o decizie judiciară emisă de un stat membru în vederea arestării și a predării de către un alt stat membru a unei persoane căutate, pentru efectuarea urmăririi penale sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate.

(2)      Statele membre execută orice mandat european de arestare, pe baza principiului recunoașterii reciproce și în conformitate cu dispozițiile prezentei decizii‑cadru.

(3)      Prezenta decizie‑cadru nu poate avea ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor fundamentale și a principiilor juridice fundamentale, astfel cum sunt acestea consacrate de articolul 6 [TUE].”

5        Articolele 3, 4 și 4a din decizia‑cadru menționată prevăd motivele de neexecutare obligatorie și facultativă a mandatului european de arestare.

6        Articolul 6 din aceeași decizie‑cadru, intitulat „Stabilirea autorităților judiciare competente”, prevede:

„(1)      Autoritatea judiciară emitentă este autoritatea judiciară a statului membru emitent care este competentă să emită un mandat european de arestare, în conformitate cu dreptul acestui stat.

(2)      Autoritatea judiciară de executare este autoritatea judiciară a statului membru de executare care este competentă să execute mandatul european de arestare, în conformitate cu dreptul acestui stat.

(3)      Fiecare stat membru informează Secretariatul General al Consiliului despre autoritatea judiciară competentă în conformitate cu dreptul intern.”

7        Potrivit articolului 15 din Decizia‑cadru 2002/584, intitulat „Decizia de predare”:

„(1)      Autoritatea judiciară de executare decide, în termenele și în condițiile stabilite în prezenta decizie‑cadru, predarea persoanei.

(2)      În cazul în care autoritatea judiciară de executare consideră că informațiile comunicate de statul membru emitent sunt insuficiente pentru a‑i permite să decidă predarea, aceasta solicită furnizarea de urgență a unor informații suplimentare necesare, în special în legătură cu articolele 3-5 și 8, și poate stabili o dată limită pentru primirea acestora, ținând cont de necesitatea de a respecta termenele stabilite la articolul 17.

(3)      Autoritatea judiciară emitentă poate, în orice moment, să transmită toate informațiile suplimentare utile autorității judiciare de executare.”

 Dreptul neerlandez

8        Decizia‑cadru 2002/584 a fost transpusă în dreptul neerlandez prin Wet tot implementatie van het kaderbesluit van de Raad van de Europese Unie betreffende het Europees aanhoudingsbevel en de procedures van overlevering tussen de lidstaten van de Europese Unie (Legea de punere în aplicare a Deciziei‑cadru a Consiliului Uniunii Europene privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre ale Uniunii Europene) din 29 aprilie 2004 (Stb. 2004, nr. 195), astfel cum a fost modificată ultima dată prin Legea din 22 februarie 2017 (Stb. 2017, nr. 82).

 Litigiile principale și întrebările preliminare

 Cauza C‑354/20 PPU

9        La 7 februarie 2020, Rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam, Țările de Jos) a fost sesizat de officier van justitie (reprezentantul Ministerului Public, Țările de Jos) cu o cerere pentru executarea unui mandat european de arestare emis la 31 august 2015 de Sąd Okręgowy w Poznaniu (Tribunalul Regional din Poznań).

10      Acest mandat european de arestare urmărește arestarea și predarea lui L, resortisant polonez fără domiciliu și fără reședință stabilă în Țările de Jos, în scopul efectuării urmăririi penale pentru trafic de stupefiante și pentru deținerea unei cărți de identitate false.

11      Instanța de trimitere a examinat cererea de executare a mandatului european de arestare menționat în ședință publică la 10 martie 2020. La 24 martie 2020, ea a pronunțat o decizie interlocutorie, suspendând judecarea cauzei pentru a permite lui L și Ministerului Public să depună observații scrise cu privire la cele mai recente evenimente survenite în Polonia în legătură cu statul de drept, precum și cu privire la consecințele acestora în ceea ce privește obligațiile acestei instanțe care decurg din Hotărârea din 25 iulie 2018, Minister for Justice and Equality (Deficiențele sistemului judiciar) (C‑216/18 PPU, EU:C:2018:586).

12      La 12 iunie 2020, în ședința publică ce a avut loc după depunerea observațiilor formulate de L și de Ministerul Public, instanța de trimitere a pronunțat o nouă decizie interlocutorie, prin care a solicitat Ministerului Public să adreseze o serie de întrebări autorității judiciare emitente a mandatului european de arestare în cauză. Aceasta din urmă a răspuns, la 25 iunie și la 7 iulie 2020, la întrebările adresate, cu excepția celor privind Sąd Najwyższy (Izba Dyscyplinarna) (Curtea Supremă, Camera disciplinară, Polonia), în privința cărora a indicat că instanța de trimitere trebuia să se adreseze direct Sąd Najwyższy (Curtea Supremă).

13      La cererea instanței de trimitere, Ministerul Public a adresat încă o dată o întrebare privind Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) autorității judiciare emitente a mandatului european de arestare în cauză, precum și, prin intermediul Eurojust, chiar Sąd Najwyższy (Curtea Supremă), care a rămas însă fără răspuns.

14      Instanța de trimitere face referire la mai multe evenimente recente față de care are îndoieli cu privire la independența puterii judecătorești în Polonia, printre care:

–        Hotărârea din 19 noiembrie 2019, A. K. și alții (Independența Camerei disciplinare a Curții Supreme) (C‑585/18, C‑624/18 și C‑625/18, EU:C:2019:982), precum și Hotărârea din 26 martie 2020, Miasto Łowicz și Prokurator Generalny (C‑558/18 și C‑563/18, EU:C:2020:234);

–        Hotărârea Sąd Najwyższy (Izba Pracy i Ubezpieczeń Społecznych) (Curtea Supremă, Camera pentru litigii de muncă și asigurări sociale) din 5 decembrie 2019, în care această instanță, pronunțându‑se în litigiul care a condus la formularea cererii de decizie preliminară în cauza C‑585/18, a statuat că Krajowa Rada Sądownictwa (Consiliul Național al Magistraturii, Polonia) nu era, în compunerea actuală, un organ imparțial și independent față de puterile legislativă și executivă;

–        acțiunea în constatarea neîndeplinirii obligațiilor introdusă de Comisia Europeană împotriva Republicii Polone (cauza C‑791/19), precum și Ordonanța Curții din 8 aprilie 2020, Comisia/Polonia (C‑791/19 R, EU:C:2020:277);

–        adoptarea, la 20 decembrie 2019, de către Republica Polonă a unei noi legi privind sistemul judiciar, intrată în vigoare la 14 februarie 2020, care a determinat Comisia să inițieze, la 29 aprilie 2020, o procedură de constatare a neîndeplinirii obligațiilor adresând acestui stat membru o scrisoare de punere în întârziere privind această nouă lege și

–        organizarea unei ședințe, la 9 iunie 2020, la Sąd Najwyższy (Izba Dyscyplinarna) (Curtea Supremă, Camera disciplinară) privind ridicarea imunității penale a unui judecător polonez și pronunțarea unei hotărâri la aceeași dată.

15      Instanța de trimitere apreciază, în special pe baza acestor noi elemente, că independența instanțelor poloneze, inclusiv a celei care a emis mandatul european de arestare în discuție în litigiul principal, nu este asigurată. Astfel, în opinia instanței de trimitere, judecătorii polonezi riscă să facă obiectul unei proceduri disciplinare în fața unui organism a cărui independență nu este asigurată, în special în ipoteza în care acești judecători ar verifica dacă un judecător sau o instanță prezintă garanțiile de independență impuse de dreptul Uniunii.

16      Potrivit instanței de trimitere, în primul rând, se ridică problema dacă dreptul Uniunii se opune ca o autoritate judiciară de executare să execute un mandat european de arestare emis de o autoritate judiciară emitentă a cărei independență nu mai este garantată, având în vedere evenimentele care au avut loc după emiterea mandatului de arestare respectiv.

17      În această privință, instanța de trimitere consideră că din Hotărârea din 27 mai 2019, OG și PI (Parchetele din Lübeck și din Zwickau) (C‑508/18 și C‑82/19 PPU, EU:C:2019:456, punctul 74), reiese că, chiar dacă autoritatea emitentă a unui mandat european de arestare ar fi un judecător sau o instanță, această autoritate trebuie să poată furniza autorității judiciare de executare asigurări că ea acționează în mod independent în exercitarea funcțiilor sale inerente emiterii unui asemenea mandat de arestare. În plus, potrivit instanței de trimitere, o instanță emitentă a unui mandat european de arestare trebuie să continue să îndeplinească această cerință chiar și după emiterea mandatului de arestare respectiv, întrucât ea ar putea fi chemată să îndeplinească sarcini legate în mod intrinsec de emiterea unui mandat european de arestare, precum furnizarea unor informații suplimentare, în sensul articolului 15 alineatele (2) și (3) din Decizia‑cadru 2002/584, sau a unei garanții în ceea ce privește condițiile de detenție sau de primire a persoanei predate. Or, problema dacă autoritatea judiciară de executare trebuie să execute un mandat european de arestare emis de o autoritate judiciară emitentă care nu ar mai îndeplini cerințele unei protecții jurisdicționale efective nu ar fi fost încă soluționată de Curte.

18      În al doilea rând, în cazul în care s‑ar răspunde negativ la prima întrebare preliminară adresată, instanța de trimitere arată că reiese din evenimentele recente menționate la punctul 14 din prezenta hotărâre că există deficiențe sistemice și generalizate în ceea ce privește independența puterii judecătorești poloneze, astfel încât dreptul la o instanță independentă nu mai este garantat pentru nicio persoană obligată să se înfățișeze în fața unei instanțe poloneze. Prin urmare, s‑ar pune problema dacă o asemenea constatare este suficientă în sine pentru a justifica neexecutarea unui mandat european de arestare, fără a fi necesar să se examineze, așa cum impune Hotărârea din 25 iulie 2018, Minister for Justice and Equality (Deficiențele sistemului judiciar) (C‑216/18 PPU, EU:C:2018:586, punctul 79), situația individuală a persoanei care face obiectul unui asemenea mandat de arestare.

19      Potrivit instanței de trimitere, trebuie să se răspundă afirmativ la această întrebare, în pofida hotărârii menționate, care, astfel, nu s‑ar referi la cazurile în care deficiențele sistemice sau generalizate privind independența justiției sunt de natură să determine ca legislația statului membru emitent să nu mai garanteze această independență.

20      În al treilea rând, în ipoteza în care s‑ar răspunde negativ la a doua întrebare adresată, instanța de trimitere arată că, deși întrebarea adresată autorității judiciare emitente a mandatului european de arestare în discuție în litigiul principal, în legătură cu Sąd Najwyższy (Izba Dyscyplinarna) (Curtea Supremă, Camera disciplinară), a rămas fără răspuns, ea știe din alte surse că aceasta din urmă a continuat să se pronunțe în cauze privind judecători polonezi, chiar și după adoptarea Ordonanței Curții din 8 aprilie 2020, Comisia/Polonia (C‑791/19 R, EU:C:2020:277). În aceste condiții, instanța de trimitere ridică problema dacă această constatare este suficientă pentru a considera că există motive serioase și întemeiate de a crede că persoana care face obiectul unui mandat european de arestare precum cel în discuție în litigiul principal va fi expusă unui risc real de a i se încălca dreptul fundamental la un proces echitabil, chiar dacă situația sa personală, natura infracțiunilor pentru care este urmărită penal și contextul factual în care se înscrie emiterea mandatului de arestare nu permit să se prezume că puterea executivă sau legislativă va exercita presiuni asupra instanțelor statului membru emitent pentru a influența procedura penală inițiată împotriva persoanei respective. În opinia sa, și această întrebare trebuie să primească un răspuns afirmativ.

21      În aceste condiții, Rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Decizia‑cadru [2002/584], articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și/sau articolul 47 al doilea paragraf din cartă se opun ca autoritatea judiciară de executare să execute un [mandat european de arestare] emis de o instanță atunci când, ulterior emiterii acestui [mandat european de arestare], legislația națională a statului membru emitent a fost modificată astfel încât instanța nu mai îndeplinește cerințele de protecție jurisdicțională efectivă deoarece această legislație nu mai garantează independența sa?

2)      Decizia‑cadru [2002/584] și articolul 47 al doilea paragraf din cartă se opun ca autoritatea judiciară de executare să execute un [mandat european de arestare] atunci când aceasta a constatat că în statul membru emitent există pentru fiecare persoană suspectată – și, prin urmare, și pentru persoana căutată – un risc real de încălcare a dreptului său fundamental la o instanță judecătorească independentă, independent de instanțele din acest stat membru competente în ceea ce privește procedurile împotriva persoanei căutate, de situația sa personală, de natura infracțiunii care dă naștere urmăririi penale și de contextul factual pe care se întemeiază [mandatul european de arestare], risc legat de faptul că instanțele judecătorești ale statului membru emitent nu mai sunt independente ca urmare a unor deficiențe sistemice și generalizate?

3)      Decizia‑cadru [2002/584] și articolul 47 al doilea paragraf din cartă se opun ca autoritatea judiciară de executare să execute un [mandat european de arestare] atunci când a constatat că:

–        în statul membru emitent, pentru fiecare persoană suspectată există un risc real de încălcare a dreptului său fundamental la un proces echitabil, care este legat de deficiențe sistemice și generalizate referitoare la independența justiției din statul membru respectiv și,

–        prin urmare, aceste deficiențe sistemice și generalizate nu numai că sunt susceptibile să afecteze, ci și afectează efectiv instanțele judecătorești din acest stat membru competente să soluționeze proceduri inițiate împotriva persoanei căutate; și

–        există, așadar, motive serioase și întemeiate de a crede că persoana căutată va fi expusă unui risc real de a i se încălca dreptul fundamental la o instanță judecătorească independentă și de a aduce astfel atingere substanței dreptului său fundamental la un proces echitabil,

chiar dacă, independent de aceste deficiențe sistemice și generalizate, persoana căutată nu a exprimat preocupări concrete, iar situația sa personală, natura infracțiunii care dă naștere urmăririi penale și contextul pe care se întemeiază [mandatul european de arestare], independent de aceste deficiențe sistemice și generalizate, nu conduc la temerea că puterea executivă și/sau puterea legislativă exercită în mod concret presiuni în cadrul procedurii penale în cauză sau influențează această procedură.”

 Cauza C‑412/20 PPU

22      La 23 iunie 2020, Rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam) a fost sesizat de Ministerul Public cu o cerere de executare a unui mandat european de arestare emis la 26 mai 2020 de Sąd Okręgowy w Sieradzu (Tribunalul Regional din Sieradz).

23      Acest mandat european de arestare urmărește arestarea și predarea lui P în vederea executării restului unei pedepse privative de libertate care a fost aplicată lui P printr‑o hotărâre a Sąd Rejonowy w Wieluniu (Tribunalul Districtual din Wielún, Polonia) din 18 iulie 2019. Instanța de trimitere arată că P a fost condamnat pentru diferite fapte de amenințări și de violență pe care le‑a comis în cei cinci ani care au urmat executării unei pedepse privative de libertate egale sau mai mari de șase luni care îi fusese aplicată pentru infracțiuni similare.

24      Instanța de trimitere face referire la motivele invocate în cererea de decizie preliminară care face obiectul cauzei C‑354/20 PPU. Aceasta precizează că, în opinia sa, o instanță care emite un mandat european de arestare trebuie să îndeplinească condițiile necesare pentru a asigura o protecție jurisdicțională efectivă atât atunci când predarea persoanei căutate este solicitată în scopul urmăririi penale, cât și atunci când este solicitată în scopul executării unei pedepse privative de libertate. Instanța de trimitere adaugă că, în cauza C‑412/20 PPU, mandatul european de arestare în discuție în litigiul principal a fost emis după evenimentele recente menționate la punctul 14 din prezenta hotărâre.

25      În aceste condiții, Rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Decizia‑cadru [2002/584], articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf [TUE] și/sau articolul 47 al doilea paragraf din [cartă] se opun într‑adevăr ca autoritatea judiciară de executare să execute un [mandat european de arestare] emis de o instanță, în condițiile în care acea instanță nu îndeplinește și la momentul emiterii [mandatului european de arestare] nu mai îndeplinea cerințele de protecție jurisdicțională efectivă întrucât legislația statului membru emitent nu garantează independența acelei instanțe și nu o mai garanta la momentul emiterii [mandatului european de arestare]?”

 Procedura în fața Curții

26      Instanța de trimitere a solicitat aplicarea procedurii preliminare de urgență, prevăzută la articolul 107 din Regulamentul de procedură al Curții. În susținerea cererilor formulate, aceasta a invocat faptul că atât L, cât și P sunt în prezent privați de libertate.

27      Trebuie arătat, în primul rând, că prezentele trimiteri preliminare privesc în special interpretarea Deciziei‑cadru 2002/584, care face parte din domeniile menționate în titlul V din partea a treia din Tratatul FUE, referitor la spațiul de libertate, securitate și justiție. În consecință, acestea pot fi judecate potrivit procedurii preliminare de urgență.

28      În al doilea rând, potrivit jurisprudenței Curții, trebuie să se ia în considerare împrejurarea că persoana vizată de cauza principală este în prezent lipsită de libertate și că menținerea sa în detenție depinde de soluționarea litigiului principal [Hotărârea din 27 mai 2019, OG și PI (Parchetele din Lübeck și din Zwickau), C‑508/18 și C‑82/19 PPU, EU:C:2019:456, punctul 38, precum și jurisprudența citată].

29      Or, măsura detenției aplicată lui L a fost dispusă, potrivit explicațiilor furnizate de instanța de trimitere, în cadrul executării mandatului european de arestare emis împotriva persoanei în cauză. Referitor la P, deși instanța de trimitere a indicat că, la momentul comunicării către Curte a trimiterii preliminare în cauza C‑412/20 PPU, se afla încă în detenție în executarea unei pedepse privative de libertate aplicate de o instanță neerlandeză, ea a precizat totuși că detenția respectivă va înceta la 20 octombrie 2020 și că, începând cu ziua următoare, P ar fi plasat în detenție în scopul executării mandatului european de arestare emis împotriva sa.

30      În aceste condiții, Camera a patra a Curții, la propunerea judecătorului raportor, după ascultarea avocatului general, a decis, la 12 august și, respectiv, la 10 septembrie 2020, să admită cererile instanței de trimitere privind judecarea prezentelor trimiteri preliminare potrivit procedurii preliminare de urgență.

31      Pe de altă parte, aceasta a decis să trimită Curții cauzele C‑354/20 PPU și C‑412/20 PPU, în vederea atribuirii lor Marii Camere.

32      Prin Decizia Curții din 15 septembrie 2020, cauzele C‑354/20 PPU și C‑412/20 PPU au fost conexate pentru buna desfășurare a fazei orale a procedurii și în vederea pronunțării hotărârii, având în vedere conexitatea lor.

 Cu privire la întrebările preliminare

33      Prin intermediul întrebărilor formulate în aceste două cauze, care trebuie examinate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 6 alineatul (1) și articolul 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584 trebuie interpretate în sensul că, atunci când autoritatea judiciară de executare chemată să decidă cu privire la predarea unei persoane care face obiectul unui mandat european de arestare dispune de elemente care dovedesc existența unor deficiențe sistemice sau generalizate privind independența puterii judecătorești din statul membru emitent al acestui mandat de arestare care existau în momentul emiterii acestuia sau care au intervenit ulterior acestei emiteri, autoritatea respectivă poate contesta calitatea de „autoritate judiciară emitentă” a instanței care a emis mandatul de arestare respectiv și poate prezuma că există motive serioase și întemeiate de a crede că, în cazul predării către acest din urmă stat membru, această persoană va fi expusă unui risc real de încălcare a dreptului fundamental la un proces echitabil, garantat de articolul 47 al doilea paragraf din cartă, fără a efectua o verificare concretă și precisă care ar ține seama, printre altele, de situația personală a persoanei respective, de natura infracțiunii în cauză, precum și de contextul factual în care se înscrie emiterea respectivă.

34      Pentru a răspunde la întrebările adresate, este necesar, în primul rând, să se stabilească dacă articolul 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584 trebuie interpretat în sensul că o autoritate judiciară de executare poate contesta calitatea de „autoritate judiciară emitentă”, în sensul acestei dispoziții, a instanței care a emis un mandat european de arestare pentru simplul motiv că dispune de elemente care dovedesc existența unor deficiențe sistemice sau generalizate privind independența puterii judecătorești din statul membru emitent care existau la momentul emiterii acestui mandat de arestare sau care au apărut ulterior acestei emiteri.

35      În această privință trebuie amintit că atât principiul încrederii reciproce între statele membre, cât și principiul recunoașterii reciproce, care are la bază el însuși încrederea reciprocă dintre acestea din urmă, au în dreptul Uniunii o importanță fundamentală, având în vedere că permit crearea și menținerea unui spațiu fără frontiere interioare. Mai concret, principiul încrederii reciproce impune, îndeosebi în ceea ce privește spațiul de libertate, securitate și justiție, fiecăruia dintre aceste state să considere, mai puțin în situații excepționale, că toate celelalte state membre respectă dreptul Uniunii și în special drepturile fundamentale recunoscute de acest drept [Avizul 2/13 din 18 decembrie 2014, EU:C:2014:2454, punctul 191, precum și Hotărârea din 27 mai 2019, OG și PI (Parchetele din Lübeck și din Zwickau), C‑508/18 și C‑82/19 PPU, EU:C:2019:456, punctul 43].

36      În ceea ce privește în special Decizia‑cadru 2002/584, din considerentul (6) al acesteia reiese că mandatul european de arestare pe care îl instituie „constituie prima concretizare, în domeniul dreptului penal, a principiului recunoașterii reciproce pe care Consiliul European l‑a calificat drept «piatra de temelie» a cooperării judiciare”. Astfel cum a arătat Curtea, acest principiu își găsește aplicarea la articolul 1 alineatul (2) din decizia‑cadru menționată, care consacră regula potrivit căreia statele membre sunt obligate să execute orice mandat european de arestare pe baza principiului recunoașterii reciproce și în conformitate cu dispozițiile aceleiași decizii‑cadru [Hotărârea din 25 iulie 2018, Minister for Justice and Equality (Deficiențele sistemului judiciar), C‑216/18 PPU, EU:C:2018:586, punctul 41].

37      Rezultă că autoritățile judiciare de executare nu pot refuza, în principiu, să execute un asemenea mandat decât pentru motivele, enumerate în mod exhaustiv, de neexecutare prevăzute de Decizia‑cadru 2002/584, iar executarea mandatului european de arestare nu poate fi subordonată decât uneia dintre condițiile prevăzute limitativ la articolul 5 din această decizie‑cadru. În consecință, în timp ce executarea mandatului european de arestare constituie principiul, refuzul executării este conceput ca o excepție, care trebuie să facă obiectul unei interpretări stricte [Hotărârea din 25 iulie 2018, Minister for Justice and Equality (Deficiențele sistemului judiciar), C‑216/18 PPU, EU:C:2018:586, punctul 41, precum și jurisprudența citată].

38      Cu toate acestea, principiul recunoașterii reciproce presupune că numai mandatele europene de arestare, în sensul articolului 1 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584, trebuie să fie executate în conformitate cu dispozițiile acesteia, ceea ce impune ca un astfel de mandat, care este calificat în dispoziția menționată drept „decizie judiciară”, să fie emis de o „autoritate judiciară” în sensul articolului 6 alineatul (1) din această decizie‑cadru [Hotărârea din 27 mai 2019, OG și PI (Parchetele din Lübeck și din Zwickau), C‑508/18 și C‑82/19 PPU, EU:C:2019:456, punctul 46, precum și jurisprudența citată]. Această din urmă noțiune presupune că autoritatea în cauză acționează în mod independent în exercitarea funcțiilor sale inerente emiterii unui mandat european de arestare [a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 mai 2019, OG și PI (Parchetele din Lübeck și din Zwickau), C‑508/18 și C‑82/19 PPU, EU:C:2019:456, punctele 74 și 88].

39      În această privință trebuie subliniat că cerința independenței judecătorilor ține de substanța dreptului fundamental la un proces echitabil, care are o importanță esențială în calitate de garant al protecției ansamblului drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii și al menținerii valorilor comune ale statelor membre prevăzute la articolul 2 TUE, în special a valorii statului de drept [Hotărârea din 25 iulie 2018, Minister for Justice and Equality (Deficiențele sistemului judiciar), C‑216/18 PPU, EU:C:2018:586, punctul 48].

40      În aceste condiții, revine fiecărui stat membru, pentru a garanta deplina aplicare a principiilor încrederii și recunoașterii reciproce care susțin funcționarea mecanismului mandatului european de arestare instituit prin Decizia‑cadru 2002/584, sarcina de a asigura, sub controlul final al Curții, păstrarea independenței puterii sale judecătorești, abținându‑se de la orice măsură susceptibilă să îi aducă atingere.

41      Cu toate acestea, o autoritate judiciară de executare care dispune de elemente care dovedesc existența unor deficiențe sistemice sau generalizate privind independența puterii judecătorești din statul membru emitent care existau la momentul emiterii mandatului european de arestare în cauză sau care au survenit ulterior acestei emiteri nu poate contesta calitatea de „autoritate judiciară emitentă”, în sensul articolului 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584, a oricărui judecător și a oricărei instanțe din acest stat membru care acționează, prin natura sa, în deplină independență față de puterea executivă.

42      Astfel, existența unor asemenea deficiențe nu are în mod necesar un impact asupra oricărei decizii pe care instanțele statului membru menționat pot fi determinate să o adopte în fiecare caz particular.

43      O interpretare contrară ar echivala cu extinderea limitărilor care pot fi aduse principiilor încrederii și recunoașterii reciproce dincolo de „situațiile excepționale”, în sensul jurisprudenței amintite la punctul 35 din prezenta hotărâre, conducând la o excludere generalizată a aplicării acestor principii în cadrul mandatelor europene de arestare emise de instanțele statului membru vizat de aceste deficiențe.

44      De altfel, aceasta ar însemna că nicio instanță din acest stat membru nu ar mai putea fi considerată o „instanță”, în vederea aplicării altor dispoziții de drept al Uniunii, în special a articolului 267 TFUE (a se vedea în această privință Hotărârea din 27 februarie 2018, Associação Sindical dos Juízes Portugueses, C‑64/16, EU:C:2018:117, punctele 38 și 43).

45      Concluziile desprinse din Hotărârea din 27 mai 2019, OG și PI (Parchetele din Lübeck și din Zwickau) (C‑508/18 și C‑82/19 PPU, EU:C:2019:456), menționată de instanța de trimitere, nu pot repune în discuție considerațiile care precedă.

46      Astfel, în această hotărâre, Curtea a amintit mai întâi că termenii „autoritate judiciară” care figurează la articolul 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584 nu se limitează la a desemna numai judecătorii sau instanțele unui stat membru, ci trebuie să fie înțeleși ca desemnând, mai larg, autoritățile care participă la administrarea justiției penale din acest stat membru, spre deosebire în special de ministere sau de serviciile de poliție, care fac parte din puterea executivă [Hotărârea din 27 mai 2019, OG și PI (Parchetele din Lübeck și din Zwickau), C‑508/18 și C‑82/19 PPU, EU:C:2019:456, punctul 50].

47      În continuare, Curtea a considerat că autoritatea judiciară emitentă trebuie să poată furniza autorității judiciare de executare asigurări că, în raport cu garanțiile oferite de ordinea juridică a statului membru emitent, ea acționează în mod independent în exercitarea funcțiilor sale inerente emiterii unui mandat european de arestare. Ea a precizat că această independență impune existența unor norme statutare și organizaționale în măsură să garanteze că autoritatea judiciară emitentă nu este expusă, în cadrul adoptării unei decizii de emitere a unui asemenea mandat de arestare, niciunui risc de a fi supusă în special unei instrucțiuni individuale din partea puterii executive [Hotărârea din 27 mai 2019, OG și PI (Parchetele din Lübeck și din Zwickau), C‑508/18 și C‑82/19 PPU, EU:C:2019:456, punctul 74].

48      Curtea a statuat, așadar, că parchetele în discuție în cauzele în care s‑a pronunțat această hotărâre nu îndeplineau cerința de independență inerentă noțiunii de „autoritate judiciară emitentă”, în sensul articolului 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584, nu pe baza unor elemente care urmăresc să demonstreze existența unor deficiențe sistemice sau generalizate privind independența puterii judecătorești din statul membru din care fac parte aceste parchete, ci în temeiul unor norme statutare și organizaționale, adoptate de acest stat membru în temeiul autonomiei sale procedurale, care plasau parchetele respective într‑un raport de subordonare legală față de puterea executivă și le expuneau astfel riscului de a fi supuse unor dispoziții sau unor instrucțiuni individuale din partea acestei puteri în cadrul adoptării unei decizii referitoare la emiterea unui mandat european de arestare.

49      Or, într‑o Uniune de drept, cerința de independență a instanțelor exclude ca acestea să poată fi supuse vreunei legături ierarhice sau de subordonare și să poată primi dispoziții sau instrucțiuni, indiferent de originea lor [a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 februarie 2018, Associação Sindical dos Juízes Portugueses, C‑64/16, EU:C:2018:117, punctul 44, Hotărârea din 25 iulie 2018, Minister for Justice and Equality (Deficiențele sistemului judiciar), C‑216/18 PPU, EU:C:2018:586, punctul 63, precum și Hotărârea din 21 ianuarie 2020, Banco de Santander, C‑274/14, EU:C:2020:17, punctul 57].

50      În aceste condiții, nu se poate deduce din Hotărârea din 27 mai 2019, OG și PI (Parchetele din Lübeck și din Zwickau) (C‑508/18 și C‑82/19 PPU, EU:C:2019:456), că deficiențele sistemice sau generalizate în ceea ce privește independența puterii judecătorești din statul membru emitent, oricât de grave ar fi, pot fi suficiente, prin ele însele, pentru a permite unei autorități judiciare de executare să considere că nicio instanță a acestui stat membru nu intră în domeniul de aplicare al noțiunii de „autoritate judiciară emitentă”, în sensul articolului 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584.

51      În al doilea rând, trebuie să se stabilească dacă articolul 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584 trebuie interpretat în sensul că, atunci când autoritatea judiciară de executare chemată să decidă cu privire la predarea unei persoane care face obiectul unui mandat european de arestare dispune de elemente care fac dovada unui risc real de încălcare a dreptului fundamental la un proces echitabil garantat de articolul 47 al doilea paragraf din cartă, ca urmare a unor deficiențe sistemice sau generalizate privind independența puterii judecătorești din statul membru emitent, ea poate prezuma că există motive serioase și întemeiate de a crede că această persoană va fi expusă unui asemenea risc în cazul predării către acest din urmă stat membru, fără a efectua o verificare concretă și precisă care ar ține seama, printre altele, de situația personală a persoanei respective, de natura infracțiunii în cauză și de contextul factual în care se înscrie această emitere.

52      În această privință trebuie amintit că, în Hotărârea din 25 iulie 2018, Minister for Justice and Equality (Deficiențele sistemului judiciar) (C‑216/18 PPU, EU:C:2018:586, punctul 79), Curtea a declarat că articolul 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584 trebuie interpretat în sensul că, atunci când autoritatea judiciară de executare chemată să decidă cu privire la predarea unei persoane care face obiectul unui mandat european de arestare emis în scopul efectuării urmăririi penale dispune de elemente, precum cele care figurează într‑o propunere motivată a Comisiei, adoptată în temeiul articolului 7 alineatul (1) TUE, care tind să demonstreze existența unui risc real de încălcare a dreptului fundamental la un proces echitabil garantat de articolul 47 al doilea paragraf din cartă, ca urmare a unor deficiențe sistemice sau generalizate în ceea ce privește independența puterii judecătorești din statul membru emitent, autoritatea menționată trebuie să verifice în mod concret și precis dacă, având în vedere situația personală a acestei persoane, natura infracțiunii pentru care ea este urmărită și contextul factual care stau la baza mandatului european de arestare și ținând seama de informațiile furnizate de acest stat membru în aplicarea articolului 15 alineatul (2) din această decizie‑cadru, există motive serioase și temeinice de a crede că persoana respectivă va fi expusă unui asemenea risc în cazul predării către acest din urmă stat membru.

53      Reiese de aici că posibilitatea de a refuza executarea unui mandat european de arestare în temeiul articolului 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584, astfel cum a fost interpretat în această hotărâre, presupune o examinare în două etape.

54      În cadrul unei prime etape, autoritatea judiciară de executare a mandatului european de arestare în discuție trebuie să stabilească dacă există elemente obiective, fiabile, precise și actualizate în mod corespunzător care tind să demonstreze existența unui risc real de încălcare a dreptului fundamental la un proces echitabil garantat de articolul 47 al doilea paragraf din cartă, ca urmare a unor deficiențe sistemice sau generalizate în ceea ce privește independența puterii judecătorești din statul membru emitent [a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 iulie 2018, Minister for Justice and Equality (Deficiențele sistemului judiciar), C‑216/18 PPU, EU:C:2018:586, punctul 61].

55      În cadrul unei a doua etape, această autoritate trebuie să verifice în mod concret și precis în ce măsură aceste deficiențe pot avea un impact la nivelul instanțelor din acest stat membru competente să se pronunțe cu privire la procedurile la care va fi supusă persoana căutată și dacă, având în vedere situația personală a acestei persoane, natura infracțiunii pentru care ea este urmărită și contextul factual în care se înscrie emiterea acestui mandat de arestare și ținând seama de informațiile furnizate eventual de statul membru respectiv în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2002/584, există motive serioase și temeinice de a crede că persoana în cauză va fi expusă unui astfel de risc în cazul predării către acest din urmă stat membru [a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 iulie 2018, Minister for Justice and Equality (Deficiențele sistemului judiciar), C‑216/18 PPU, EU:C:2018:586, punctele 74-77].

56      Trebuie subliniat că, așa cum s‑a amintit la punctele 53-55 din prezenta hotărâre, cele două etape ale acestei examinări implică o analiză pe baza unor criterii diferite a informațiilor obținute, astfel încât aceste etape nu pot fi confundate.

57      Trebuie amintit în această privință că, după cum reiese din considerentul (10) al Deciziei‑cadru 2002/584, punerea în aplicare a mecanismului mandatului european de arestare nu poate fi suspendată decât în caz de încălcare gravă și persistentă de către unul dintre statele membre a principiilor enunțate la articolul 2 TUE, printre care cel al statului de drept, constatată de Consiliul European în aplicarea articolului 7 alineatul (2) TUE și cu consecințele prevăzute la alineatul (3) al aceluiași articol.

58      Curtea a statuat, așadar, că numai în prezența unei decizii a Consiliului European, astfel cum a fost preconizată la punctul precedent, urmată de suspendarea de către Consiliu a aplicării Deciziei‑cadru 2002/584 în raport cu statul membru în cauză, autoritatea judiciară de executare ar fi ținută să refuze în mod automat executarea oricărui mandat european de arestare emis de statul membru respectiv, fără a trebui să efectueze o apreciere concretă a riscului real la care este expusă persoana în cauză de a i se afecta substanța dreptului său fundamental la un proces echitabil [Hotărârea din 25 iulie 2018, Minister for Justice and Equality (Deficiențele sistemului judiciar), C‑216/18 PPU, EU:C:2018:586, punctul 72].

59      Or, a admite că deficiențe sistemice sau generalizate în ceea ce privește independența puterii judecătorești din statul membru emitent, oricât de grave ar fi, permit să se prezume că există în privința persoanei care face obiectul unui mandat european de arestare motive serioase și întemeiate de a crede că această persoană va fi expusă unui risc real de încălcare a dreptului său fundamental la un proces echitabil în cazul predării către acest stat membru, ceea ce ar justifica neexecutarea mandatului de arestare respectiv, ar conduce la un refuz automat de executare a oricărui mandat de arestare emis de statul membru în cauză și, prin urmare, la o suspendare în fapt a punerii în aplicare a mecanismului mandatului european de arestare în privința aceluiași stat membru, în condițiile în care Consiliul European și Consiliul nu au adoptat deciziile avute în vedere la punctul anterior.

60      În consecință, în lipsa unor astfel de decizii, deși constatarea de către autoritatea judiciară de executare a unui mandat european de arestare a existenței unor elemente care să demonstreze existența unor deficiențe sistemice sau generalizate în ceea ce privește independența puterii judecătorești din statul membru emitent sau a unei agravări a unor asemenea deficiențe trebuie, după cum a arătat în esență domnul avocat general la punctul 76 din concluzii, să incite această autoritate la vigilență, ea nu se poate limita, în schimb, doar la această constatare pentru a se abține de la efectuarea celei de a doua etape a examinării amintite la punctele 53-55 din prezenta hotărâre.

61      Astfel, revine acestei autorități, în cadrul celei de a doua etape menționate, sarcina de a aprecia, eventual în lumina unei asemenea agravări, dacă, având în vedere situația personală a persoanei a cărei predare este solicitată prin mandatul european de arestare în cauză, natura infracțiunii pentru care această persoană este urmărită penal și contextul factual în care se înscrie emiterea acestui mandat de arestare, cum ar fi declarațiile unor autorități publice susceptibile să interfereze în tratamentul care trebuie rezervat într‑un caz individual, și ținând seama de informațiile care îi vor fi fost comunicate de autoritatea judiciară emitentă în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2002/584, există motive serioase și întemeiate de a crede că, după predarea către statul membru emitent, persoana respectivă va fi expusă unui risc real de încălcare a dreptului său la un proces echitabil. Dacă aceasta este situația, autoritatea judiciară de executare trebuie să se abțină, în temeiul articolului 1 alineatul (3) din decizia‑cadru menționată, să dea curs mandatului european de arestare în cauză. În caz contrar, ea trebuie să procedeze la executarea acestuia din urmă, în conformitate cu obligația de principiu stabilită la articolul 1 alineatul (2) din decizia‑cadru menționată.

62      În această privință trebuie să se mai adauge că mecanismul mandatului european de arestare urmărește printre altele să lupte împotriva nepedepsirii unei persoane căutate care se află pe un alt teritoriu decât cel pe care se pretinde că a săvârșit o infracțiune [a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 decembrie 2018, IK (Executarea unei pedepse complementare), C‑551/18 PPU, EU:C:2018:991, punctul 39].

63      Acest obiectiv se opune unei interpretări a articolului 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584 potrivit căreia existența sau agravarea unor deficiențe sistemice sau generalizate în ceea ce privește independența puterii judecătorești dintr‑un stat membru ar fi suficientă în sine pentru a justifica refuzul executării unui mandat european de arestare emis de o autoritate judiciară a acestui stat membru.

64      Astfel, o asemenea interpretare ar implica un risc ridicat de impunitate a unor persoane care încearcă să se sustragă justiției după ce au făcut obiectul unei condamnări sau au fost bănuite că ar fi săvârșit o infracțiune, chiar dacă nu ar exista elemente, referitoare la situația personală a acestor persoane, care să permită să se considere că ar fi expuse unui risc real de încălcare a dreptului lor fundamental la un proces echitabil în cazul predării către statul membru emitent al mandatului european de arestare în cauză.

65      În ceea ce privește problema dacă autoritatea judiciară de executare trebuie, după caz, să țină seama de deficiențe sistemice sau generalizate în ceea ce privește independența puterii judecătorești din statul membru emitent care s‑ar fi produs după emiterea mandatului european de arestare a cărui executare este solicitată, trebuie amintit că, potrivit articolului 1 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584, un mandat european de arestare poate fi emis de un stat membru în vederea arestării și a predării de către un alt stat membru a unei persoane căutate atât pentru efectuarea urmăririi penale, cât și în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate.

66      În ipoteza unui mandat european de arestare emis de un stat membru în vederea predării unei persoane căutate pentru efectuarea urmăririi penale, precum cel în discuție în litigiul principal în cauza C‑354/20 PPU, autoritatea judiciară de executare trebuie, pentru a aprecia în mod concret și precis dacă în împrejurările speței există motive serioase și temeinice de a crede că, în urma acestei predări, persoana respectivă va fi expusă unui risc real de încălcare a dreptului său fundamental la un proces echitabil, în special să examineze în ce măsură deficiențele sistemice sau generalizate în ceea ce privește independența puterii judecătorești din statul membru emitent pot avea un impact la nivelul instanțelor din acest stat membru care vor fi competente să se pronunțe cu privire la procedurile la care va fi supusă persoana respectivă [a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 iulie 2018, Minister for Justice and Equality (Deficiențele sistemului judiciar), C‑216/18 PPU, EU:C:2018:586, punctele 68 și 74]. În consecință, această examinare implică luarea în considerare a impactului unor asemenea deficiențe care ar fi survenit după emiterea mandatului european de arestare în cauză.

67      Aceasta va fi situația și în ipoteza unui mandat european de arestare emis de un stat membru în vederea predării unei persoane căutate pentru executarea unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate atunci când, în urma unei eventuale predări, această persoană va face obiectul unei noi proceduri jurisdicționale, eventual ca urmare a introducerii unei căi de atac privind executarea acestei pedepse sau a acestei măsuri de siguranță privative de libertate sau a unei căi de atac împotriva deciziei jurisdicționale a cărei executare face obiectul mandatului european de arestare respectiv.

68      Totuși, în această a doua situație, autoritatea judiciară de executare trebuie să examineze de asemenea în ce măsură deficiențele sistemice sau generalizate care existau în statul membru emitent la momentul emiterii mandatului european de arestare au afectat în împrejurările speței independența instanței din acest stat membru care a dispus pedeapsa sau măsura de siguranță privativă de libertate a cărei executare face obiectul acestui mandat european de arestare.

69      Având în vedere toate considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la întrebările adresate că articolul 6 alineatul (1) și articolul 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584 trebuie interpretate în sensul că, atunci când autoritatea judiciară de executare chemată să decidă cu privire la predarea unei persoane care face obiectul unui mandat european de arestare dispune de elemente care dovedesc existența unor deficiențe sistemice sau generalizate privind independența puterii judecătorești din statul membru emitent al acestui mandat de arestare care existau la momentul emiterii acestuia sau care au survenit ulterior acestei emiteri, autoritatea respectivă nu poate contesta calitatea de „autoritate judiciară emitentă” a instanței care a emis mandatul de arestare respectiv și nu poate prezuma că există motive serioase și întemeiate de a crede că această persoană va fi expusă, în cazul predării către acest din urmă stat membru, unui risc real de încălcare a dreptului său fundamental la un proces echitabil, garantat de articolul 47 al doilea paragraf din cartă, fără a efectua o verificare concretă și precisă care ar ține seama în special de situația personală a persoanei respective, de natura infracțiunii în cauză, precum și de contextul factual în care se înscrie emiterea respectivă, cum ar fi declarații ale unor autorități publice care pot interfera în tratamentul care trebuie rezervat unui caz individual.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

70      Întrucât, în privința părților din litigiile principale, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară:

Articolul 6 alineatul (1) și articolul 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre, astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, trebuie interpretate în sensul că, atunci când autoritatea judiciară de executare chemată să decidă cu privire la predarea unei persoane care face obiectul unui mandat european de arestare dispune de elemente care dovedesc existența unor deficiențe sistemice sau generalizate privind independența puterii judecătorești din statul membru emitent al acestui mandat de arestare care existau la momentul emiterii acestuia sau care au survenit ulterior acestei emiteri, autoritatea respectivă nu poate contesta calitatea de „autoritate judiciară emitentă” a instanței care a emis mandatul de arestare respectiv și nu poate prezuma că există motive serioase și întemeiate de a crede că această persoană va fi expusă, în cazul predării către acest din urmă stat membru, unui risc real de încălcare a dreptului său fundamental la un proces echitabil, garantat de articolul 47 al doilea paragraf din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, fără a efectua o verificare concretă și precisă care ar ține seama în special de situația personală a persoanei respective, de natura infracțiunii în cauză, precum și de contextul factual în care se înscrie emiterea respectivă, cum ar fi declarații ale unor autorități publice care pot interfera în tratamentul care trebuie rezervat unui caz individual.

Semnături

*      Limba de procedură: neerlandeza.