1

Prin recursul formulat, Alcogroup SA și Alcodis SA solicită anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 10 aprilie 2018, Alcogroup și Alcodis/Comisia (T‑274/15, nepublicată, denumită în continuare „hotărârea atacată”, EU:T:2018:179), prin care acesta le‑a respins ca inadmisibilă acțiunea prin care solicitau anularea, pe de o parte, a Deciziei C(2015) 1769 final a Comisiei din 12 martie 2015, adresată Alcogroup, precum și tuturor societăților controlate direct sau indirect de aceasta, inclusiv Alcodis, privind o procedură de aplicare a articolului 20 alineatul (4) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului (AT.40244 – Bioethanol) (denumită în continuare „a doua decizie de inspecție”), și, pe de altă parte, a scrisorii Comisiei din 8 mai 2015 adresate Alcogroup în cadrul investigațiilor AT.40244 – Bioethanol și AT.40054 – Oil and Biofuel Markets (denumită în continuare „scrisoarea din 8 mai 2015”).

2

Articolul 20 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele [101 TFUE] și [102 TFUE] (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167), intitulat „Competențele de inspecție ale Comisiei”, prevede la alineatele (1) și (4):

„(1)   Pentru a‑și îndeplini îndatoririle atribuite prin prezentul regulament, Comisia poate să desfășoare toate inspecțiile necesare la întreprinderi și la asociațiile [a se citi «asocierile»] de întreprinderi.

[…]

(4)   Întreprinderile și asociațiile [a se citi «asocierile»] de întreprinderi sunt obligate să se supună inspecțiilor dispuse de Comisie prin decizie. Decizia indică obiectul și scopul inspecției, stabilește data la care începe și indică sancțiunile prevăzute la articolele 23 și 24, precum și dreptul de a ataca decizia la Curtea de Justiție. […]”

3

Faptele aflate la originea litigiului au fost constatate de Tribunal la punctele 1-27 din hotărârea atacată după cum urmează:

4

Conținutul părții relevante din scrisoarea din 8 mai 2015 era următorul:

„În ceea ce privește acțiunile întreprinse de Comisie în cadrul dosarului AT.40244 – Bioethanol, vă amintim că dumneavoastră nu susțineți nicidecum că Comisia ar fi în posesia unor documente acoperite de confidențialitatea comunicărilor între avocat și clientul său. Revendicările dumneavoastră se limitează la faptul că inspectorii au «etichetat» («tagged») și este posibil să fi citit documente acoperite de privilegiul de confidențialitate.

Cu toate acestea, în timpul percheziției, echipele noastre v‑au explicat, atât dumneavoastră, cât și clientului dumneavoastră și unui terț pe care l‑ați ales (domnul Coene) procedura de colectare a informațiilor de către inspectorii Comisiei, precum și funcționarea programului informatic de căutare utilizat de Comisie. Astfel, v‑a fost explicat că faptul de a marca un document (precum un înscris anexat, de exemplu) nu implică în mod necesar că inspectorii au citit toate documentele aferente acelui document (cum ar fi un e‑mail cu numeroase înscrisuri anexate care puteau fi acoperite de secretul profesional […]). Din acest motiv, susținerile dumneavoastră potrivit cărora echipa de inspectori a selecționat în mod deliberat și a analizat documente acoperite de secretul profesional sunt total neîntemeiate.”

5

Prin acțiunea formulată, recurentele au solicitat Tribunalului anularea celei de a doua decizii de inspecție și a scrisorii din 8 mai 2015. În susținerea acestei acțiuni, ele au invocat un motiv unic, împărțit în două aspecte.

6

Primul aspect era întemeiat pe încălcarea dreptului recurentelor la un proces echitabil, protejat prin articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), precum și prin articolul 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”), și în special a dreptului la apărare, a principiilor bunei administrări și proporționalității, precum și a obligației de investigare imparțială.

7

Al doilea aspect era întemeiat pe încălcarea dreptului la inviolabilitatea domiciliului, prevăzut la articolul 7 din cartă și la articolul 8 din CEDO.

8

Tribunalul a considerat că această acțiune era inadmisibilă.

9

Într‑o primă etapă, la punctele 57-65 din hotărârea atacată, Tribunalul a respins cele două argumente ale recurentelor prin care se urmărea să se dovedească admisibilitatea acțiunii în măsura în care privea a doua decizie de inspecție.

10

În acest scop, Tribunalul, pe de o parte, a amintit, la punctele 61-63 din hotărârea atacată, că, potrivit jurisprudenței, legalitatea unui act trebuie apreciată în raport cu elementele de drept și de fapt existente la momentul adoptării sale și că, prin urmare, în speță, criticile invocate cu privire la desfășurarea inspecției dispuse prin a doua decizie de inspecție nu au efect asupra cererii de anulare a acestei decizii, aspect care ar fi confirmat și de Hotărârea din 18 iunie 2015, Deutsche Bahn și alții/Comisia (C‑583/13 P, EU:C:2015:404). Astfel, ar rezulta din acea hotărâre că desfășurarea nelegală a unei inspecții nu este de natură să repună în discuție decât validitatea deciziilor de inspecție ulterioare luate pe baza unor informații colectate în mod nelegal cu ocazia unei inspecții anterioare.

11

Pe de altă parte, Tribunalul a respins argumentul recurentelor prin care se urmărea cenzurarea celei de a doua decizii de inspecție, întrucât aceasta nu prevăzuse măsuri de precauție pentru a evita luarea la cunoștință de către Comisie a documentelor pe care recurentele le stabiliseră pentru a‑și asigura apărarea în cadrul primei investigații (denumite în continuare „măsurile de precauție”). Or, astfel de măsuri s‑ar fi impus din cauza riscului ca investigatorii să găsească, în cadrul celei de a doua inspecții, documentele de apărare legate de prima investigație, al cărei obiect era strâns legat de cel al celei de a doua investigații. În această privință, Tribunalul a arătat, la punctul 64 din hotărârea atacată, că încălcările dreptului la apărare invocate de recurente nu decurgeau în mod direct din lipsa unor măsuri de precauție, ci din desfășurarea inspecției, care nu are efect asupra cererii de anulare a celei de a doua decizii de inspecție. În orice caz, potrivit Tribunalului, Comisiei îi sunt impuse limite cu ocazia oricărei inspecții, astfel că respectarea drepturilor invocate de reclamante trebuie asigurată în orice ipoteză, fără să fie necesar să se adopte măsuri de precauție în acest scop. În plus, recurentele nu ar fi identificat nicio normă concretă care să stabilească obligația juridică a Comisiei de a include măsuri de precauție specifice într‑o decizie de inspecție referitoare la protecția documentelor acoperite de confidențialitatea corespondenței dintre avocat și clientul său care are legătură cu o altă investigație. Tribunalul a concluzionat, la punctul 65 din hotărârea atacată, că a doua decizie de inspecție nu a produs efectele juridice invocate de recurente în cadrul acțiunii lor și că, în consecință, cererea referitoare la aceasta era inadmisibilă.

12

Într‑o a doua etapă, Tribunalul a analizat admisibilitatea acțiunii în măsura în care viza anularea scrisorii din 8 mai 2015.

13

În acest scop, Tribunalul a considerat, mai întâi, la punctele 79-82 din hotărârea atacată, că această scrisoare trebuia analizată drept un refuz de a întrerupe definitiv actele de investigație în privința recurentelor și că, în sine, scrisoarea respectivă avea natura unui act preliminar. Întemeindu‑se în special pe Hotărârea din 11 noiembrie 1981, IBM/Comisia (60/81, EU:C:1981:264), Tribunalul a conchis, prin urmare, că acțiunea era inadmisibilă în măsura în care privea refuzul de a suspenda investigațiile în curs care figurau în aceeași scrisoare.

14

În continuare, Tribunalul a respins argumentul recurentelor potrivit căruia scrisoarea din 8 mai 2015 era un act atacabil pentru motivul că aceasta constituia o decizie formală de finalizare a procedurii speciale distincte referitoare la protecția documentelor acoperite de confidențialitatea corespondenței dintre avocat și clientul său și care afectează, în consecință, în mod imediat și ireversibil situația lor juridică. În această privință, Tribunalul a constatat, la punctele 87-89 din hotărârea atacată, că această scrisoare nu constituia o astfel de decizie formală, nici măcar tacită, de respingere a unei cereri de protecție a confidențialității, dat fiind că, în scrisoarea menționată, Comisia nu se pronunțase cu privire la aspectul dacă documentele în cauză erau sau nu acoperite de secretul profesional. Cel mult, scrisoarea din 8 mai 2015 le‑ar fi confirmat recurentelor că documentele nu fuseseră citite de Comisie și că, prin urmare, nu existase o încălcare a dreptului Uniunii. Pe de altă parte, Tribunalul a amintit că Comisia nu ridicase din punct de vedere material aceste documente și nu le adăugase la dosarul său, cu excepția unui singur document care, chiar dacă fusese ridicat din punct de vedere material și fusese pus sub sigiliu, a fost returnat ulterior recurentelor.

15

În sfârșit, la punctele 91 și 92 din hotărârea atacată, Tribunalul a amintit, pe de o parte, că, în principiu, controlul jurisdicțional exercitat asupra condițiilor în care a fost efectuată o inspecție ține de o acțiune în anulare formulată, dacă este cazul, împotriva deciziei finale adoptate de Comisie în temeiul articolului 101 alineatul (1) TFUE. Acest lucru ar garanta, în plus, existența unei căi de atac efective cu privire la măsurile de inspecție ale autorităților de concurență, astfel cum impune Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Pe de altă parte, într‑o situație precum cea în discuție, ținând seama de închiderea celei de a doua investigații și fără a aduce atingere posibilității de a introduce, dacă este cazul, o acțiune având ca obiect anularea unei eventuale decizii finale adoptate în cadrul primei investigații, dacă recurentele ar fi apreciat că actele prin care Comisia a luat cunoștință de documentele acoperite de confidențialitate erau nelegale și că le‑au cauzat un prejudiciu de natură să angajeze răspunderea Uniunii, ele ar fi putut să introducă o acțiune în răspundere extracontractuală. Această posibilitate ar fi existat și în ipoteza în care inspecția nu ar fi condus la o decizie finală care să poată face obiectul unei acțiuni în anulare. O astfel de acțiune în despăgubire nu ar intra sub incidența sistemului de control al validității actelor Uniunii care au efecte juridice obligatorii de natură să afecteze interesele reclamantului, ci ar putea fi introdusă atunci când o parte a suferit un prejudiciu ca urmare a unui comportament nelegal al unei instituții.

16

Prin recursul formulat, recurentele solicită Curții anularea hotărârii atacate, declararea ca admisibilă a acțiunii lor în anulare, trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunal pentru ca acesta să se pronunțe pe fond și obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

17

Comisia solicită Curții respingerea recursului și obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată.

18

În temeiul articolului 62 din Regulamentul de procedură al Curții, părțile au fost invitate, la 21 ianuarie 2019, să își prezinte observațiile cu privire la aspectul dacă recurentele dispun în continuare de interesul de a exercita calea de atac a recursului. În particular, li s‑a solicitat să răspundă la întrebarea ce beneficiu ar putea ele să obțină din eventuala anulare a hotărârii atacate, ținând seama de închiderea, decisă de Comisie la 7 aprilie 2017, a celei de a doua investigații.

19

Părțile au răspuns la această întrebare prin actele depuse la grefa Curții la 20 februarie 2019.

20

Ca răspuns la întrebarea adresată părților de Curte, recurentele au susținut că anularea hotărârii atacate, precum și anularea celei de a doua decizii de inspecție și a scrisorii din 8 mai 2015 care ar putea să se producă ulterior ar fi susceptibile să conducă la încetarea oricărei cercetări în prima investigație, ar face nelegală adoptarea oricărui act de investigație sau de anchetă din partea Comisiei, atât în prima, cât și în cea de a doua investigație și le‑ar permite să solicite repararea prejudiciului suferit.

21

Astfel, pe de o parte, atingerea adusă dreptului la apărare ca urmare a consultării de către Comisie a documentelor referitoare la prima investigație, consultare care ar fi fost făcută posibilă de lipsa unor măsuri de precauție în a doua decizie de inspecție, ar face de facto imposibilă organizarea apărării recurentelor în aceeași investigație. În plus, constatarea nelegalității și anularea celei de a doua decizii de inspecție, întrucât ar fi făcut posibilă luarea la cunoștință de către Comisie a documentelor menționate, ar trebui să conducă la anularea scrisorii din 8 mai 2015, având în vedere că, întrucât prima procedură de investigație nu mai poate fi continuată în mod imparțial, Comisia ar fi trebuit să îi pună capăt în mod definitiv. În plus, prin faptul că a refuzat, în scrisoarea din 8 mai 2015, să recunoască caracterul confidențial al documentelor de apărare stabilite în cadrul primei investigații, Comisia le‑ar fi privat pe recurente de dreptul de a se apăra pe deplin în cadrul acestei investigații. Pe de altă parte, închiderea administrativă a celei de a doua investigații nu ar împiedica o eventuală redeschidere a acesteia.

22

Comisia consideră în schimb că, din cauza închiderii administrative a celei de a doua investigații, recursul a rămas fără obiect în măsura în care privește partea din hotărârea atacată referitoare la această investigație.

23

Mai precis, închiderea menționată ar fi permis reclamantelor să obțină rezultatul pe care îl urmăreau prin acțiunea lor, în măsura în care prin aceasta se urmărea anularea celei de a doua decizii de inspecție, precum și a scrisorii din 8 mai 2015, cel puțin în ceea ce privește refuzul Comisiei de a întrerupe a doua investigație. Astfel, deși această investigație nu a făcut obiectul decât al unei închideri administrative, având în vedere că nu a fost deschisă nicio procedură oficială, această închidere ar prezenta un caracter cvasidefinitiv. Comisia precizează, în această privință, că nu există nicio posibilitate de a redeschide investigația în afara ipotezei în care ar lua cunoștință de evoluții importante noi. Pe de altă parte, o astfel de redeschidere ar fi supusă anumitor condiții, în special în materie de motivare, și ar da probabil naștere unei noi investigații, în cadrul căreia Comisia nu ar putea utiliza documentele examinate în cadrul celei de a doua investigații încheiate.

24

Dintr‑o jurisprudență constantă a Curții reiese că, în raport cu obiectul acțiunii, interesul unui reclamant de a exercita acțiunea trebuie să existe la momentul formulării acesteia, sub sancțiunea inadmisibilității. Acest obiect al litigiului trebuie să existe în continuare, ca și interesul de a exercita acțiunea, până la pronunțarea hotărârii judecătorești, sub sancțiunea nepronunțării asupra fondului, ceea ce presupune ca acțiunea să fie susceptibilă, prin rezultatul său, să aducă un beneficiu părții care a formulat‑o (Hotărârea din 6 septembrie 2018, Bank Mellat/Consiliul, C‑430/16 P, EU:C:2018:668, punctul 50 și jurisprudența citată).

25

În speță, astfel cum recunoaște însăși Comisia, închiderea administrativă a celei de a doua investigații, intervenită în cursul procedurii în fața Tribunalului, nu are un caracter definitiv, această investigație putând fi redeschisă în ipoteza în care Comisia ar lua cunoștință de evoluții importante noi.

26

Or, simpla posibilitate juridică de redeschidere a investigației menționate este suficientă pentru a stabili interesul recurentelor de a exercita acțiunea. Astfel, anularea hotărârii atacate și eventuala anulare de către Tribunal a celei de a doua decizii de inspecție și a scrisorii din 8 mai 2015 care ar putea să se producă ulterior ar avea cel puțin drept consecință să priveze de temei juridic actele de investigație pretins nelegale adoptate de Comisie în cadrul celei de a doua investigații și, astfel, să o oblige, dacă este cazul, să lanseze o nouă investigație în cadrul căreia nu ar putea utiliza documentele pretins confidențiale consultate în cadrul investigației anterioare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 octombrie 2002, Roquette Frères, C‑94/00, EU:C:2002:603, punctul 49, precum și Hotărârea din 18 iunie 2015, Deutsche Bahn și alții/Comisia, C‑583/13 P, EU:C:2015:404, punctul 45).

27

În consecință, recurentele continuă să aibă un interes de a exercita calea de atac împotriva hotărârii atacate, iar recursul lor este admisibil.

28

Prin intermediul primului motiv, recurentele invocă o serie de erori de drept, precum și o încălcare a obligației de motivare pe care le‑ar fi săvârșit Tribunalul în cadrul aprecierii admisibilității acțiunii cu care a fost sesizat. Acest motiv conține două aspecte.

29

Primul aspect al primului motiv, în susținerea căruia recurentele invocă patru argumente, privește aprecierea de către Tribunal a admisibilității acțiunii, în măsura în care prin aceasta din urmă se solicita anularea celei de a doua decizii de inspecție.

30

În cadrul primului argument invocat, recurentele pornesc de la premisa potrivit căreia, dacă a doua decizie de inspecție ar fi fost motivată în mod adecvat, adică dacă ar fi prevăzut măsuri de precauție, inspectorii nu ar fi considerat că ea le permitea să consulte documentele considerate de recurente ca fiind confidențiale.

31

În această privință, recurentele susțin, în primul rând, că Tribunalul a încălcat obligația de motivare care îi revenea, întrucât nu a răspuns la argumentele întemeiate pe faptul că omisiunea, în a doua decizie de inspecție, de a prevedea măsuri de precauție constituia în egală măsură o încălcare a obligației de motivare, a articolului 20 alineatul (4) din Regulamentul nr. 1/2003, a articolului 47 din cartă și a articolului 6 din CEDO. În al doilea rând, Tribunalul ar fi denaturat, la punctul 64 din hotărârea atacată, cererea recurentelor prin aceea că a considerat că ele nu invocaseră nicio normă concretă care să stabilească obligația invocată de a include în a doua decizie de inspecție măsuri de precauție, deși ele ar fi invocat în acest scop aceleași dispoziții. În al treilea rând, Tribunalul ar fi apreciat în mod greșit că recurentele invocaseră un prim argument, potrivit căruia desfășurarea nelegală a unei inspecții ar fi de natură să repună în discuție validitatea deciziei în temeiul căreia a fost efectuată o astfel de inspecție. În realitate, ele nu ar fi făcut referire la modalitățile de executare a celei de a doua decizii de inspecție decât cu titlu excedentar și pentru a clarifica analiza referitoare la legalitatea deciziei înseși, în sensul Hotărârii din 18 iunie 2015, Deutsche Bahn și alții/Comisia (C‑583/13 P, EU:C:2015:404).

32

Prin intermediul celui de al doilea argument, recurentele arată că, prin faptul că a enunțat, la punctul 64 din hotărârea atacată, că pretinsele încălcări ale dreptului la apărare nu decurgeau în mod direct din lipsa unor măsuri de precauție, ci din desfășurarea inspecției și că unele limite erau, în orice caz, impuse Comisiei cu ocazia oricărei inspecții, Tribunalul a apreciat în mod eronat acțiunea pe fond în cadrul examinării admisibilității acesteia.

33

Prin intermediul celui de al treilea argument, recurentele susțin că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat, la punctele 62, 64 și 65 din hotărârea atacată, că lipsa motivării, constând în absența în a doua decizie de inspecție a unor măsuri de precauție, nu avea efecte asupra cererii de anulare, că încălcările invocate nu decurgeau direct din absența menționată și că a doua decizie de inspecție nu produsese efectele juridice pe care ele le invocaseră.

34

În realitate, potrivit recurentelor, prima și a doua inspecție erau strâns legate între ele prin obiectul lor, astfel încât, cu ocazia adoptării celei de a doua decizii de inspecție, Comisia se confrunta cu un risc obiectiv sporit de încălcare a dreptului la apărare cu ocazia desfășurării inspecției. În aceste împrejurări, Comisia ar fi trebuit să țină seama de acest risc, în special prin prevederea unor măsuri de precauție, pentru a încadra competențele conferite inspectorilor. În consecință, lipsa unor astfel de măsuri s‑ar fi aflat la originea neregulilor invocate, săvârșite de inspectori.

35

În plus, recurentele reproșează Tribunalului că a încălcat obligația de motivare care îi revenea, pe de o parte, pentru că nu a prezentat niciun motiv de natură să justifice lipsa unei legături directe de cauzalitate între lipsa motivării și încălcarea dreptului la apărare și, pe de altă parte, pentru că nu a răspuns la argumentul acestora întemeiat pe legătura existentă între obiectele celor două inspecții, care ar fi justificat necesitatea unei motivări specifice din partea Comisiei.

36

În cadrul celui de al patrulea argument invocat, recurentele arată că, la punctul 64 din hotărârea atacată, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a prevăzut că respectarea dreptului la apărare fusese asigurată, în orice ipoteză, prin limitele impuse Comisiei cu ocazia oricărei inspecții. În realitate, existența acestor limite nu ar scuti Comisia de obligația de a‑și motiva deciziile. În plus, limitându‑se la a face trimitere în mod abstract la respectivele limite, Tribunalul ar fi omis în mod eronat să controleze respectarea dreptului la apărare de către Comisie.

37

Comisia contestă această argumentație.

38

Prin intermediul primului aspect al primului motiv și prin intermediul celor patru argumente invocate în susținerea acestui aspect, recurentele susțin în esență că Tribunalul a săvârșit mai multe erori de drept și că a încălcat obligația de motivare care îi revenea, precum și dreptul la apărare prin aceea că a considerat ca inadmisibil motivul întemeiat pe lipsa de motivare a celei de a doua decizii de inspecție, în măsura în care aceasta ar fi trebuit să fie însoțită de măsuri de precauție.

39

În special, Tribunalul ar fi omis, mai întâi, să răspundă la motivul invocat de recurente întemeiat pe lipsa de motivare a celei de a doua decizii de inspecție, întrucât aceasta nu prevăzuse măsuri de precauție.

40

Trebuie arătat, în această privință, că această argumentație provine dintr‑o confuzie între examinarea pe care instanța de prin grad de jurisdicție este obligată să o efectueze în cadrul aprecierii admisibilității unei acțiuni în anulare și examinarea pe fond a acesteia.

41

Astfel, Tribunalul și‑a limitat analiza asupra acțiunii la argumentele recurentelor prin care se urmărea stabilirea admisibilității acesteia. Or, în această analiză, Tribunalul a verificat în special dacă argumentele pe care se întemeia această acțiune erau susceptibile să repună în discuție legalitatea actelor atacate.

42

Contrar susținerilor recurentelor, Tribunalul s‑a abținut, așadar, pe bună dreptate să examineze temeinicia argumentelor potrivit cărora lipsa unei măsuri de precauție în a doua decizie de inspecție constituia o încălcare a articolului 20 alineatul (4) din Regulamentul nr. 1/2003, a articolului 47 din cartă și a articolului 6 din CEDO.

43

În ceea ce privește, în continuare, argumentul recurentelor potrivit căruia Tribunalul a apreciat în mod greșit acțiunea pe fond atunci când a considerat, la punctul 64 din hotărârea atacată, că încălcările invocate ale dreptului la apărare nu decurgeau în mod direct din lipsa unor măsuri de precauție, ci din desfășurarea inspecției, acest argument provine dintr‑o lectură eronată a punctului menționat.

44

Astfel, la acest punct, Tribunalul nu a examinat temeinicia argumentelor prin care se urmărea stabilirea unor astfel de încălcări, ci s‑a limitat, în cadrul aprecierii admisibilității acțiunii, să considere că nu exista, în orice caz, nicio legătură de cauzalitate între aceste încălcări, chiar dacă s‑ar presupune că au fost dovedite, și legalitatea celei de a doua decizii de inspecție.

45

Or, astfel cum a arătat în mod întemeiat Tribunalul la punctul 61 din hotărârea atacată, legalitatea unui act al Uniunii trebuie apreciată în funcție de elementele de fapt și de drept existente la data adoptării acestui act (Hotărârea din 11 mai 2017, Suedia/Comisia, C‑562/14 P, EU:C:2017:356, punctul 63 și jurisprudența citată), astfel încât actele ulterioare adoptării unei decizii nu pot afecta validitatea acesteia [Hotărârea din 8 noiembrie 1983, IAZ International Belgium și alții/Comisia, 96/82-102/82, 104/82, 105/82, 108/82 și 110/82, EU:C:1983:310, punctul 16, și Hotărârea din 17 octombrie 1989, Dow Benelux/Comisia, 85/87, EU:C:1989:379, punctul 49, precum și Ordonanța președintelui Curții din 27 septembrie 2004, Comisia/Akzo și Akcros, C‑7/04 P (R), EU:C:2004:566, punctul 46].

46

În consecință, dat fiind că încălcările invocate în speță nu ar fi putut eventual să fie săvârșite de inspectorii Comisiei decât cu ocazia celei de a doua inspecții și, prin urmare, ulterior adoptării celei de a doua decizii de inspecție, ele nu ar fi putut, în niciun caz, să afecteze legalitatea acesteia.

47

În plus, recurentele consideră că, în speță, ar fi trebuit să fie prevăzute măsuri de precauție din cauza riscului sporit ca inspectorii să ia cunoștință, cu ocazia celei de a doua inspecții, de documente confidențiale care aveau legătură cu prima inspecție, din cauza obiectelor similare ale investigațiilor în cadrul cărora s‑au desfășurat aceste inspecții.

48

Or, este necesar să se arate că acest argument se întemeiază în esență pe premisa potrivit căreia o a doua decizie de inspecție ar trebui să prevadă măsuri de precauție speciale în ceea ce privește protecția confidențialității comunicărilor între avocat și clientul său în vederea desfășurării inspecției, atunci când aceasta a fost precedată de o primă inspecție, iar cele două inspecții au fost efectuate în cadrul unor investigații având obiecte similare. Astfel, în aceste împrejurări, numai asemenea măsuri de precauție ar garanta că inspectorii Comisiei nu consideră că decizia menționată le permite să consulte documentele acoperite de confidențialitatea dintre avocat și clientul său.

49

Or, o asemenea premisă este în mod vădit eronată.

50

Astfel, dreptul la protecția confidențialității corespondenței dintre avocat și clientul său face parte din dreptul la apărare care trebuie respectat încă din etapa investigației prealabile (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 mai 1982, AM & S Europe/Comisia, 155/79, EU:C:1982:157, punctele 18-23, Hotărârea din 21 septembrie 1989, Hoechst/Comisia, 46/87 și 227/88, EU:C:1989:337, punctul 16, precum și Hotărârea din 14 septembrie 2010, Akzo Nobel Chemicals și Akcros Chemicals/Comisia și alții, C‑550/07 P, EU:C:2010:512, punctele 40 și 41). În consecință, respectarea acestui drept se impune, în principiu, Comisiei și inspectorilor săi independent de întinderea mandatului conferit acestora prin decizia de inspecție.

51

Astfel, contrar susținerilor recurentelor, inspectorii nu ar fi putut, în niciun caz, deduce din lipsa, în a doua decizie de inspecție, a oricărei măsuri de precauție speciale referitoare la documentele pretins confidențiale întocmite în urma primei inspecții că erau autorizați să încalce confidențialitatea acestor documente.

52

În sfârșit, în ceea ce privește argumentele îndreptate împotriva considerațiilor care figurează la punctul 64 din hotărârea atacată, potrivit cărora, în orice caz, pe de o parte, Comisiei îi sunt impuse limite cu ocazia oricărei inspecții, astfel încât respectarea drepturilor invocate de recurente trebuie să fie asigurată în orice ipoteză, și, pe de altă parte, recurentele nu identificaseră o normă concretă care să stabilească obligația juridică pentru Comisie de a include măsuri de precauție specifice în a doua decizie de inspecție, este suficient să se constate că aceste considerații au un caracter neesențial și că, în consecință, chiar presupunând că argumentele respective ar fi întemeiate, ele nu pot determina anularea hotărârii atacate și, prin urmare, ele trebuie înlăturate ca inoperante.

53

Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante, din moment ce unul dintre motivele reținute de Tribunal este suficient pentru a justifica dispozitivul hotărârii, viciile de care ar putea fi afectat un alt motiv, care este de asemenea menționat în hotărârea în discuție, sunt, în orice caz, lipsite de influență asupra dispozitivului menționat, astfel încât motivul prin care sunt invocate este inoperant și trebuie respins (a se vedea în special Hotărârea din 29 aprilie 2004, Comisia/CAS Succhi di Frutta, C‑496/99 P, EU:C:2004:236, punctul 68, și Hotărârea din 15 mai 2019, CJ/ECDC, C‑170/18 P, nepublicată, EU:C:2019:410, punctul 56).

54

Având în vedere considerațiile care precedă, în mod întemeiat Tribunalul a exclus posibilitatea ca argumentele recurentelor să repună în discuție legalitatea celei de a doua decizii de inspecție și, la punctul 65 din hotărârea atacată, a considerat acțiunea ca fiind inadmisibilă în măsura în care prin aceasta se solicita anularea acestei decizii.

55

Prin urmare, primul aspect al primului motiv trebuie înlăturat.

56

Al doilea aspect al primului motiv, în susținerea căruia sunt invocate două argumente, privește aprecierea efectuată de Tribunal cu referire la admisibilitatea acțiunii, în măsura în care prin aceasta se solicita anularea scrisorii din 8 mai 2015.

57

Prin intermediul primului argument, recurentele reproșează Tribunalului că a denaturat termenii acestei scrisori. Astfel, deși, potrivit punctului 80 din hotărârea atacată, ea nu ar fi decât un act pregătitor în vederea adoptării deciziei definitive a Comisiei prin care se finalizează investigația, scrisoarea respectivă ar conține, în realitate, luarea de poziție definitivă a Comisiei cu privire la caracterul neconfidențial al documentelor în cauză. Prin urmare, această scrisoare ar constitui o decizie care produce efecte juridice obligatorii față de recurente. În plus, la punctul 87 din hotărârea menționată, Tribunalul ar fi denaturat faptele atunci când a considerat că, în această scrisoare, Comisia „nu [s‑a pronunțat] cu privire la aspectul dacă documentele în cauză erau sau nu acoperite de secretul profesional [și că, cel] mult, scrisoarea din 8 mai 2015 [confirma recurentelor] că documentele nu [fuseseră] citite de Comisie”. În realitate, din scrisoarea menționată ar rezulta cu claritate că Comisia nu contestă că înscrisurile marcate au fost consultate.

58

Pe de altă parte, scrisoarea din 8 mai 2015 ar fi cauzat recurentelor un prejudiciu ireparabil. Astfel, pe de o parte, luarea la cunoștință de către Comisie a documentelor în discuție ar fi putut influența cu siguranță, într‑o oarecare măsură, prima investigație și, pe de altă parte, numai întreruperea acestei investigații ar fi putut evita agravarea prejudiciului respectiv, dat fiind că, în contextul foarte special al speței, tocmai încălcarea dreptului la apărare în cursul celei de a doua inspecții ar fi fost de natură să compromită posibilitatea de care trebuiau să dispună recurentele de a se apăra în mod eficient.

59

Prin intermediul celui de al doilea argument, recurentele arată că în mod greșit Tribunalul a stabilit, la punctele 86-89 din hotărârea atacată, o distincție între prezenta situație și cea în care s‑a pronunțat Hotărârea din 17 septembrie 2007, Akzo Nobel Chemicals și Akcros Chemicals/Comisia (T‑125/03 și T‑253/03, EU:T:2007:287), și că a considerat că, în lipsa unui act material de ridicare a documentelor pretins confidențiale și de adăugare a acestora la dosar, Comisia nu adoptase o decizie tacită de respingere a cererii de protecție a confidențialității corespondenței dintre avocat și clientul său.

60

În realitate, mai întâi, distincția întemeiată pe ridicarea sau pe lipsa ridicării documentelor ar fi artificială și ar avea drept consecință să permită Comisiei, prin evitarea copierii unor documente de apărare pe care inspectorii săi le‑au consultat totuși, să împiedice ca decizia sa să poată fi atacată. În continuare, la punctul 87 din hotărârea atacată, Tribunalul ar fi denaturat faptele prin aceea că a constatat că scrisoarea din 8 mai 2015 confirma că documentele de apărare ale recurentelor nu fuseseră citite de acești inspectori. Or, în apărarea sa în fața Tribunalului, Comisia ar fi admis că este posibil ca unele documente de apărare ale recurentelor pe care ea le considera neprotejate de secretul profesional să fi fost citite de inspectorii săi și ar fi apreciat că este posibil ca aceștia din urmă să fi efectuat o examinare sumară a documentelor susceptibile de a fi protejate. În sfârșit, scrisoarea respectivă ar constitui o decizie tacită care pune capăt unei proceduri speciale distincte referitoare la protecția dreptului la apărare. În această privință, aspectul dacă Comisia a și copiat și/sau a introdus documentele în dosarul său ar fi lipsit de relevanță. În speță, decizia tacită a Comisiei ar fi fost, în orice caz, materializată prin includerea unor documente de apărare în coșul de căutare, prin consultarea acestora și prin selectarea unora dintre ele ca fiind pertinente pentru investigație, chiar dacă ulterior ele au fost retrase de pe lista documentelor de exportat.

61

Comisia contestă această argumentație.

62

Prin intermediul celui de al doilea aspect al primului motiv, recurentele invocă în esență o denaturare a scrisorii din 8 mai 2015, precum și o eroare de drept, prin aceea că Tribunalul ar fi calificat în mod eronat această scrisoare drept act pregătitor, iar nu decizie definitivă a Comisiei prin care se respinge o cerere de protecție a confidențialității corespondenței dintre avocat și clientul său.

63

Trebuie amintit, mai întâi, că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, atunci când Tribunalul a constatat sau a apreciat faptele, Curtea este competentă să exercite, în temeiul articolului 256 TFUE, numai un control asupra calificării juridice a acestor fapte și a consecințelor juridice care au fost stabilite pe baza lor. Aprecierea faptelor nu constituie, așadar, sub rezerva cazului denaturării elementelor de probă care au fost prezentate în fața Tribunalului, o chestiune de drept supusă ca atare controlului Curții (a se vedea în special Hotărârea din 20 septembrie 2018, Spania/Comisia, C‑114/17 P, EU:C:2018:753, punctul 75 și jurisprudența citată).

64

Deși o asemenea denaturare poate consta într‑o interpretare a unui document care contravine conținutului acestuia (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 iulie 2013, Franța/Comisia, C‑601/11 P, EU:C:2013:465, punctul 106), ea trebuie să reiasă în mod vădit din dosar și presupune ca Tribunalul să fi depășit în mod vădit limitele unei aprecieri rezonabile a acestor elemente de probă. În această privință, nu este suficient să se arate că un document ar putea face obiectul unei interpretări diferite de cea reținută de Tribunal (Hotărârea din 29 octombrie 2015, Comisia/ANKO, C‑78/14 P, EU:C:2015:732, punctul 55 și jurisprudența citată).

65

Or, în speță, din scrisoarea din 8 mai 2015 rezultă că Comisia a considerat că „faptul de a marca un document (precum un înscris anexat, de exemplu) nu implică în mod necesar că inspectorii au citit toate documentele aferente acelui document”, inclusiv documente „care puteau fi acoperite de secretul profesional”. Prin urmare, deși Comisia nu a exclus în mod expres posibilitatea ca inspectorii săi să fi citit documente pretins confidențiale, ea nu a admis totuși, contrar susținerilor recurentelor, că aceștia le‑au citit efectiv, fie și de manieră superficială. În schimb, Comisia a exclus în mod expres că marcajul unui document echivalează în mod necesar cu citirea acestuia.

66

În consecință, trebuie să se constate că, prin faptul că a concluzionat, la punctul 87 din hotărârea atacată, că, „în scrisoarea din 8 mai 2015, Comisia nu [s‑a pronunțat] cu privire la aspectul dacă documentele în cauză erau sau nu acoperite de secretul profesional” și că, cel mult, această scrisoare „[confirma recurentelor] că documentele nu [fuseseră] citite de Comisie”, Tribunalul nu a efectuat o interpretare a scrisorii amintite vădit contrară conținutului său și, prin urmare, nu a denaturat acest conținut.

67

Rezultă că în mod întemeiat Tribunalul a stabilit, la punctul 90 din hotărârea atacată, o distincție între prezenta cauză și cea în care s‑a pronunțat Hotărârea Tribunalului din 17 septembrie 2007, Akzo Nobel Chemicals și Akcros Chemicals/Comisia (T‑125/03 și T‑253/03, EU:T:2007:287), în care Comisia se pronunțase cu privire la confidențialitatea unor documente printr‑o decizie tacită, concretizată prin ridicarea acelor documente, respingând în mod formal o cerere de protecție a confidențialității lor.

68

Or, în speță, în măsura în care Tribunalul a constatat în mod întemeiat că scrisoarea din 8 mai 2015 nu lua poziție cu privire la caracterul confidențial al documentelor în cauză și nici nu confirma că inspectorii Comisiei citiseră, cu ocazia celei de a doua inspecții, documentele pretins confidențiale, această scrisoare nu poate constitui nici o decizie formală de respingere a unei cereri de protecție a confidențialității, nici, a fortiori, o decizie de confirmare a unei decizii tacite de respingere a unei astfel de cereri.

69

Prin urmare, Tribunalul nu a săvârșit nicio eroare de drept atunci când a considerat, la punctele 80 și 81 din hotărârea atacată, că scrisoarea din 8 mai 2015 trebuia analizată ca un refuz de a întrerupe definitiv actele de investigație în privința recurentelor, care aveau caracterul unor acte preliminare.

70

În aceste împrejurări, este necesar să se înlăture al doilea aspect al primului motiv și, prin urmare, să se respingă primul motiv în totalitate.

71

În cadrul celui de al doilea motiv, recurentele reproșează Tribunalului că, la punctele 91 și 92 din hotărârea atacată, acesta a limitat controlul jurisdicțional al comportamentelor pretins nelegale ale Comisiei cu ocazia desfășurării unei inspecții doar la acțiunile prin care se solicită anularea unei eventuale decizii definitive adoptate ulterior de această instituție și la angajarea răspunderii extracontractuale a Uniunii. Procedând astfel, Tribunalul ar fi încălcat dreptul recurentelor la protecție jurisdicțională efectivă garantat prin articolul 6 din CEDO și prin articolul 47 din cartă, întrucât aceste două acțiuni nu sunt în măsură să le garanteze recurentelor o protecție jurisdicțională suficientă.

72

Pe de o parte, recurentele susțin, făcând trimitere la Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 21 decembrie 2010, Société Canal Plus și alții împotriva Franței (CE:ECHR:2010:1221JUD002940808), că, în ceea ce privește acțiunea în anulare, dacă Comisia nu ar adopta o decizie definitivă, ele ar rămâne private de orice cale de atac împotriva comportamentelor menționate, deși nereguli săvârșite la un anumit stadiu al procedurii nu pot fi întotdeauna reparate într‑un stadiu ulterior al acesteia. În schimb, dacă ar fi adoptată o decizie definitivă, o acțiune prin care să se solicite anularea acesteia nu ar permite evitarea consecințelor ireversibile ale utilizării unor informații confidențiale care figurează în documentele care ar fi fost consultate de inspectorii Comisiei. Pe de altă parte, acțiunea în răspundere extracontractuală, care nu ar permite eliminarea în mod retroactiv a temeiului juridic al comportamentelor pretins nelegale ale Comisiei, ar fi de asemenea ineficace în vederea asigurării protecției drepturilor recurentelor.

73

Potrivit acestora din urmă, această concluzie s‑ar impune a fortiori din moment ce, în temeiul articolului 52 alineatul (4) și al articolului 53 din cartă, protecția jurisdicțională asigurată de dreptul Uniunii ar trebui să fie cel puțin echivalentă cu cea garantată de tradițiile constituționale naționale. Or, Cour constitutionnelle (Curtea Constituțională, Belgia), întemeindu‑se pe aceeași jurisprudență a Curții Europene a Drepturilor Omului, ar fi considerat că controlul jurisdicțional al măsurilor de inspecție trebuie să permită, în cazul constatării unei nereguli, fie să împiedice ca operațiunea să se producă, fie, dacă aceasta s‑a produs deja, să ofere persoanelor interesate o „redresare adecvată”.

74

Comisia contestă această argumentație.

75

Al doilea motiv de recurs este întemeiat pe încălcarea dreptului recurentelor la protecție jurisdicțională efectivă, astfel cum este garantat prin articolul 47 din cartă și prin articolul 6 din CEDO. Recurentele reproșează Tribunalului că a limitat controlul jurisdicțional al comportamentelor pretins nelegale ale Comisiei cu ocazia unei inspecții numai la acțiunile prin care se solicită angajarea răspunderii extracontractuale a Uniunii și anularea unei eventuale decizii definitive adoptate ulterior de Comisie prin care se constată încălcarea normelor de drept al Uniunii în domeniul concurenței.

76

Or, în speță, pe de o parte, considerațiile enunțate la punctele 91 și 92 din hotărârea atacată, contestate de recurente, sunt introduse prin termenii „Trebuie adăugat că”. Pe de altă parte, la punctele 82 și 90 din hotărârea menționată, Tribunalul a finalizat analiza argumentelor invocate de recurente, astfel cum au fost reluate la punctele 68 și 69, precum și, respectiv, la punctul 83 din hotărârea menționată.

77

Prin urmare, punctele 91 și 92 din hotărârea atacată enunță motive neesențiale.

78

În consecință, având în vedere jurisprudența amintită la punctul 53 din prezenta hotărâre, al doilea motiv trebuie înlăturat ca fiind inoperant.

79

Având în vedere considerațiile care precedă, recursul trebuie să fie respins în totalitate.

80

Potrivit articolului 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții, atunci când recursul nu este fondat, Curtea se pronunță asupra cheltuielilor de judecată. Potrivit articolului 138 alineatul (1) din acest regulament, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din același regulament, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

81

Întrucât Comisia a solicitat obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată, iar recurentele au căzut în pretenții, se impune obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât au introdus recursul împreună, ele trebuie să suporte aceste cheltuieli de judecată în solidar.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a opta) declară și hotărăște: