I. Introducere

II. Cadrul juridic

A. Dreptul internațional

1. Convenția privind transporturile internaționale feroviare (COTIF)

2. Acordul de aderare

B. Dreptul Uniunii

1. Decizia 2013/103/UE

2. Regulamentul (CEE) nr. 2913/92

3. Regulamentul (CEE) nr. 2454/93

4. Regulamentul (UE) nr. 952/2013

5. Regulamentul (CE) nr. 136/2004

6. Directiva 2008/110

7. Directiva 2004/49

III. Istoricul cauzei și decizia atacată

IV. Procedura în fața Curții și concluziile părților

V. Analiză

A. Cu privire la primul motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 5 alineatul (2) TUE

1. Cu privire la articolul 218 TFUE

2. Cu privire la sistemul de competențe al Uniunii

a) Competențe interne și externe

b) Competențe exclusive și partajate

c) Competență partajată și acord mixt: două aspecte diferite

3. Existența unei competențe externe?

a) Argumentația părților

b) Apreciere

1) Cu privire la articolul 216 alineatul (1) TFUE, a doua situație

2) Cu privire la celelalte obligații ale Consiliului

c) Concluzie

4. Existența unei competențe externe exclusive?

a) Cu privire la articolul 3 alineatul (2) TFUE, a treia situație

b) Punctul 5: revizuirea parțială a apendicelui B (CIM)

1) Argumentația părților

2) Apreciere

c) Punctele 4 și 7: revizuirea parțială a COTIF – convenția de bază și a apendicelui D (CUV)

1) Argumentația părților

2) Apreciere

d) Punctul 12: revizuirea parțială a apendicelui E (CUI)

1) Argumentația părților

2) Apreciere

B. Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 296 TFUE

1. Argumentația părților

2. Apreciere

C. Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 4 alineatul (3) TUE

1. Argumentația părților

2. Apreciere

VI. Cu privire la cheltuielile de judecată

VII. Concluzie

1.

Prezenta acțiune în anulare, formulată de Republica Federală Germania împotriva Consiliului Uniunii Europene, a rezultat dintr‑un litigiu între acestea cu privire la competența externă a Uniunii Europene în domeniul transporturilor.

2.

Aceasta va oferi Curții ocazia de a preciza că, în principiu, o competență partajată – în speță în domeniul transporturilor – poate fi exercitată fără să existe o reglementare internă corespunzătoare. Astfel, în aplicarea articolului 216 alineatul (1) TFUE, este suficient ca exercitarea competenței externe să fie necesară pentru realizarea, în cadrul politicilor Uniunii, a unuia dintre obiectivele stabilite prin tratate.

3.

Toate statele membre ale Uniunii, cu excepția Republicii Cipru și a Republicii Malta, sunt părți la Convenția privind transporturile internaționale feroviare (COTIF) din 9 mai 1980 referitoare la crearea Organizației Interguvernamentale pentru Transporturile Internaționale Feroviare (OTIF). COTIF a fost modificată prin Protocolul de la Vilnius din 3 iunie 1999. Uniunea a aderat la COTIF începând de la 1 iulie 2011.

4.

Potrivit articolului 2 alineatul (1) din COTIF, scopul OTIF este de a promova, de a îmbunătăți și de a facilita, din toate punctele de vedere, traficul internațional feroviar, în principal prin stabilirea de regimuri de drept uniform în diferite domenii juridice referitoare la traficul internațional feroviar.

5.

Potrivit articolului 6 din COTIF, intitulat „Reguli uniforme”:

„§ 1   Traficul internațional feroviar și admiterea materialului feroviar pentru a fi utilizat în traficul internațional, în măsura în care nu s‑au făcut declarații sau nu s‑au formulat rezerve în conformitate cu articolul 42 § 1 prima frază, sunt reglementate de:

§ 2   Regulile uniforme, regulamentul și regimurile menționate la § 1, inclusiv anexele la acestea, constituie parte integrantă din [COTIF].”

6.

Comisia de revizuire, care este formată în principiu din toate părțile la COTIF, hotărăște, în conformitate cu articolul 33 alineatul (4) din COTIF, cu privire la propunerile de modificare a dispozițiilor COTIF și a apendicelor la aceasta.

7.

Articolul 35 din COTIF, intitulat „Deciziile comisiilor”, prevede:

„§ 1   Modificările la [COTIF], ca urmare a deciziei Comisiei, sunt notificate statelor membre de către secretarul general.

§ 2   Modificările la [COTIF] propriu‑zisă, hotărâte de Comisia de revizuire, intră în vigoare pentru toate statele membre, în prima zi a celei de a douăsprezecea luni imediat următoare lunii în cursul căreia secretarul general a notificat toate statele membre. Statele membre pot formula o obiecție în cursul următoarelor patru luni de la data notificării. În cazul când sunt formulate obiecții de către un sfert din statele membre, modificarea nu intră în vigoare. Dacă un stat membru formulează o obiecție cu privire la o decizie a Comisiei de revizuire în acest termen de patru luni și dacă acest stat denunță [COTIF], denunțarea devine efectivă la data prevăzută pentru intrarea în vigoare a acestei decizii.

§ 3   Modificările aduse apendicelor la [COTIF], hotărâte de Comisia de revizuire, intră în vigoare pentru toate statele membre, în prima zi din cea de a douăsprezecea lună imediat următoare celei în cursul căreia secretarul general a notificat statele membre. […]

§ 4   Statele membre pot formula o obiecție în termen de patru luni începând cu data notificării menționate la § 3. În cazul unei obiecții formulate de un sfert din statele membre, modificarea nu intră în vigoare. În statele membre care au formulat, în termenele stabilite, o obiecție cu privire la o decizie, aplicarea apendicelui respectiv este suspendată în întregime, pentru traficul cu și între statele membre, începând din momentul intrării în vigoare a deciziilor respective. Totuși, în cazul unei obiecții formulate împotriva validării unei norme tehnice sau împotriva adoptării unei prescripții tehnice uniforme, doar acea normă sau prescripție este suspendată, pentru traficul cu și între statele membre, începând cu momentul în care deciziile respective intră în vigoare; situația este identică și în cazul unei obiecții parțiale.

[…]”

8.

Potrivit articolului 2 din apendicele B (CIM), intitulat „Prescripții de drept public”, „[t]ransporturile cărora li se aplica prezentele Reguli uniforme rămân supuse prescripțiilor de drept public, îndeosebi […] prescripțiilor de drept vamal și acelora referitoare la protecția animalelor”.

9.

Acordul dintre Uniunea Europeană și Organizația Interguvernamentală pentru Transporturile Internaționale Feroviare privind aderarea Uniunii Europene la Convenția privind transporturile internaționale feroviare (COTIF) din 9 mai 1980, astfel cum a fost modificată prin Protocolul de la Vilnius din 3 iunie 1999 (JO 2013, L 51, p. 8), semnat la 23 iunie 2011 la Berna (denumit în continuare „acordul de aderare”), a intrat în vigoare la 1 iulie 2011, în conformitate cu articolul 9 din acesta.

10.

Articolul 2 din acordul de aderare prevede:

„Fără a aduce atingere obiectului și scopului [COTIF] de a promova, a îmbunătăți și a facilita traficul feroviar internațional și fără a aduce atingere aplicării depline a acesteia în relațiile cu alte părți la [COTIF], părțile la [COTIF] care sunt state membre ale Uniunii aplică normele Uniunii și, prin urmare, nu aplică normele care decurg din [COTIF] decât în măsura în care nu există norme ale Uniunii care reglementează domeniul în cauză.”

11.

Potrivit articolului 6 din acordul de aderare:

„(1)   În ceea ce privește deciziile privind aspecte care sunt de competența exclusivă a Uniunii Europene, Uniunea Europeană va exercita drepturile de vot ale statelor sale membre în temeiul [COTIF].

(2)   În ceea ce privește deciziile privind aspecte care sunt de competența partajată a Uniunii și a statelor sale membre, votează fie Uniunea, fie statele sale membre.

(3)   Sub rezerva dispozițiilor de la articolul 26 alineatul (7) din [COTIF], Uniunea dispune de un număr de voturi egal cu cel al statelor sale membre care sunt în același timp parte la [COTIF]. Atunci când votează Uniunea, nu votează statele sale membre.

(4)   Uniunea informează, de la caz la caz, celelalte părți la [COTIF] cu privire la cazurile în care își va exercita dreptul de vot prevăzut la alineatele (1)-(3) în privința diferitor puncte de pe ordinea de zi a Adunării generale sau a altor organe deliberative. Respectiva obligație se aplică și în cazul deciziilor luate prin corespondență. Informațiile respective trebuie furnizate suficient de devreme secretarului general al OTIF pentru a permite difuzarea lor împreună cu documentele reuniunii sau pentru a permite luarea unei decizii prin corespondență.”

12.

Articolul 7 din acordul de aderare prevede:

„Domeniul de competență al Uniunii este descris în termeni generali într‑o declarație scrisă emisă de Uniune la data încheierii prezentului acord. Declarația respectivă poate fi modificată, după cum este necesar, prin notificarea OTIF de către Uniune. Declarația nu înlocuiește și nu limitează în niciun fel aspectele care pot face obiectul notificărilor privind competența Uniunii, transmise anterior luării deciziilor în cadrul OTIF, prin vot formal sau prin intermediul altei proceduri.”

13.

Acordul de aderare a fost aprobat în numele Uniunii prin Decizia 2013/103/UE ( 2 ).

14.

În anexa I la Decizia 2013/103 figurează o declarație a Uniunii, făcută la semnarea acordului de aderare, în ceea ce privește exercitarea competențelor sale.

15.

Această declarație are următorul cuprins:

„În sectorul feroviar, Uniunea Europeană […] își exercită competența partajată cu statele membre ale Uniunii […], în temeiul articolelor 90 și 91 [TFUE] coroborate cu articolul 100 alineatul (1) și articolele 171 și 172 [TFUE].

[…]

În temeiul articolelor 91 și 171 TFUE, Uniunea a adoptat un număr substanțial de instrumente juridice aplicabile transporturilor feroviare.

În temeiul dreptului Uniunii, Uniunii i s‑a conferit competență exclusivă în materie de transporturi feroviare, materie în care [COTIF] sau instrumentele juridice adoptate în temeiul acesteia pot afecta sau modifica domeniul de aplicare al normelor în vigoare ale Uniunii.

În chestiunile reglementate de [COTIF] în care Uniunea deține competență exclusivă, statele membre nu au nicio competență.

În cazul în care există norme ale Uniunii, dar nu sunt afectate de [COTIF] sau de instrumentele juridice adoptate în temeiul acesteia, Uniunea și statele membre dețin competență partajată în chestiuni reglementate de [COTIF].

În apendicele la prezenta anexă se regăsește lista instrumentelor Uniunii pertinente în vigoare la data încheierii prezentului acord. Sfera de competență a Uniunii care decurge din aceste texte trebuie evaluată în raport cu dispozițiile specifice din fiecare text, în special în măsura în care aceste dispoziții instituie norme comune. Competența Uniunii este în continuă evoluție. În cadrul Tratatului privind Uniunea Europeană și al [Tratatului FUE], instituțiile competente ale Uniunii pot adopta decizii de stabilire a întinderii sferei de competență a Uniunii. De aceea, Uniunea își rezervă dreptul de a modifica prezenta declarație în consecință, fără ca aceasta să reprezinte o condiție preliminară pentru exercitarea competențelor sale în chestiuni reglementate de [COTIF].”

16.

Apendicele la anexa I la Decizia 2013/103 enumeră instrumentele Uniunii referitoare la subiecte prevăzute de COTIF. Printre aceste instrumente figurează Directivele 2001/14/CE ( 3 ), 2004/49/CE ( 4 ) și 2008/110/CE ( 5 ).

17.

Anexa III la Decizia 2013/103 prevede dispoziții interne pentru Consiliu, statele membre și Comisia Europeană referitoare la lucrările OTIF.

18.

Articolul 94 din Regulamentul (CEE) nr. 2913/92 ( 6 ) prevede:

„(1)   Principalul obligat este ținut să constituie o garanție pentru asigurarea plății datoriei vamale sau a altor taxe care pot lua naștere în ceea ce privește mărfurile.

(2)   Garanția este:

(3)   Autorizarea menționată la alineatul (2) litera (b) se acordă numai persoanelor care:

(4)   Persoanele care dovedesc autorităților vamale că îndeplinesc cele mai înalte standarde de încredere pot fi autorizate să folosească o garanție globală cu o valoare redusă sau să beneficieze de o dispensă de garanție. Criteriile suplimentare pentru această autorizare includ:

Normele detaliate privind autorizările acordate în aplicarea prezentului alineat se stabilesc în conformitate cu procedura comitetului.

(5)   Dispensa de garanție acordată în conformitate cu alineatul (4) nu se aplică operațiunilor de tranzit comunitar extern care implică mărfuri care, în conformitate cu procedura comitetului, se consideră ca având un înalt grad de risc.

(6)   În conformitate cu principiile ce stau la baza alineatului (4), recurgerea la garanția globală cu o valoare redusă, în cazul tranzitului comunitar extern, poate fi temporar interzisă prin procedura comitetului ca măsură excepțională în circumstanțe speciale.

(7)   În conformitate cu principiile ce stau la baza alineatului (4), recurgerea la garanția globală, în cazul tranzitului comunitar extern, poate fi temporar interzisă prin procedura comitetului în ceea ce privește mărfurile care, în cadrul garanției globale, au fost identificate ca făcând obiectul unei fraude de proporții.”

19.

Articolele 412, 416 și 419 din Regulamentul (CEE) nr. 2454/93 ( 7 ) figurează la punctul A, intitulat „Dispoziții generale privind transportul pe calea ferată”, din subsecțiunea 8, intitulată la rândul său „Proceduri simplificate pentru mărfurile transportate pe calea ferată sau în containere mari”, din acest regulament.

20.

Articolul 412 din regulamentul de aplicare prevede:

„Articolul 359 [privind formalitățile care trebuie îndeplinite la biroul de tranzit în cursul transportului] nu se aplică transporturilor de mărfuri pe calea ferată.”

21.

Potrivit articolului 416 alineatul (1) din acest regulament:

„Societatea de cale ferată care acceptă mărfurile pentru transport însoțite de o scrisoare de transport CIM echivalentă cu o declarație de tranzit comunitar devine principalul obligat pentru această operațiune.”

22.

Articolul 419 alineatele (1) și (2) din același regulament are următorul cuprins:

„(1)   Scrisoarea de trăsură CIM se prezintă la biroul de plecare în cazul unei operațiuni de transport la care se aplică regimul de tranzit comunitar și care începe și urmează a se încheia în interiorul teritoriului vamal al Comunității.

(2)   Biroul de plecare înscrie în mod clar în căsuța rezervată pentru vamă din paginile 1, 2 și 3 ale notei de expediere CIM:

Simbolul «T2» sau «T2F» se autentifică prin aplicarea ștampilei biroului de plecare.”

23.

Articolul 233 din Regulamentul (UE) nr. 952/2013 ( 8 ), intitulat „Obligațiile titularului regimului de tranzit unional și ale transportatorului sau destinatarului mărfurilor care circulă sub regimul de tranzit unional”, prevede la alineatul (4):

„Autoritățile vamale pot, în baza unei solicitări, să acorde autorizația de a utiliza oricare dintre următoarele simplificări cu privire la plasarea mărfurilor sub regimul de tranzit unional sau la încheierea acestui regim:

[…]

24.

Articolul 2 alineatele (3) și (4) din Regulamentul (CE) nr. 136/2004 ( 9 ) prevede:

„(3)   [Documentul sanitar‑veterinar comun de intrare (DSVCI)] cuprinde un original și un număr de copii stabilit de autoritatea competentă pentru a răspunde cerințelor din prezentul regulament. Persoana responsabilă de încărcătură completează partea 1 a DSVCI și o transmite personalului sanitar‑veterinar de la punctul de control la frontieră.

(4)   Fără a aduce atingere alineatelor (1) și (3), informația cuprinsă în DSVCI poate, cu autorizația autorităților competente ale statului membru vizat de lot, să facă obiectul unei notificări prealabile printr‑un sistem de telecomunicații sau printr‑un alt sistem de transmitere electronică a datelor. Într‑un astfel de caz, informația transmisă pe cale electronică trebuie să fie cea prevăzută în partea 1 din modelul de DSVCI.”

25.

Articolul 3 alineatele (2) și (3) din acest regulament are următorul cuprins:

„(2)   Originalul DSVCI pentru loturile cărora le‑a fost acordată autorizația veterinară este compus din părțile 1 și 2 completate în mod corespunzător și semnate.

(3)   Medicul veterinar oficial sau persoana responsabilă de încărcătură notifică autorităților vamale de la punctul de control la frontieră autorizația veterinară care a fost acordată lotului, în conformitate cu prevederile alineatului (1), prin prezentarea originalului DSVCI sau prin transmiterea acestuia pe cale electronică.

26.

Potrivit articolului 4 alineatul (3) din regulamentul menționat:

„În scopul primei vămuiri, persoana responsabilă de încărcătură prezintă originalul DSVCI la punctul vamal competent în ceea ce privește unitatea în care se află lotul respectiv, această procedură putând fi efectuată pe cale electronică sub rezerva autorizării de către autoritatea competentă.”

27.

Articolul 10 din Regulamentul nr. 136/2004 prevede:

„Întocmirea, utilizarea, transmiterea și arhivarea DSVCI, astfel cum sunt definite în diferitele situații descrise în prezentul regulament, se pot efectua pe cale electronică, la discreția autorităților competente.”

28.

Potrivit considerentelor (3) și (4) ale Directivei 2008/110:

29.

Directiva 2004/49, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2008/110 ( 11 ) (denumită în continuare „Directiva 2004/49”), prevede, la articolul 1:

„Obiectul prezentei directive este de a asigura dezvoltarea și ameliorarea siguranței pe căile ferate comunitare și un acces îmbunătățit la piață pentru serviciile de transport feroviar prin:

[…]

[…]”

30.

Articolul 3 din această directivă prevede:

„În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții:

[…]

[…]”

31.

Articolul 4 alineatele (3) și (4) din această directivă are următorul cuprins:

„(3)   Statele membre se asigură că responsabilitatea exploatării sigure a sistemului feroviar și a controlului riscurilor asociate cu acesta aparține gestionarilor de infrastructură și întreprinderilor feroviare, obligându‑le să pună în aplicare măsurile necesare de control al riscurilor, dacă este cazul în cooperare, să aplice normele interne și standardele naționale de siguranță, precum și să instituie sisteme de management al siguranței în conformitate cu prezenta directivă.

Fără să aducă atingere răspunderii civile în conformitate cu cerințele legale ale statelor membre, fiecare gestionar de infrastructură și fiecare întreprindere feroviară este responsabilă de partea sa de sistem și de exploatarea în siguranță a acestuia, inclusiv aprovizionarea cu materiale și contractarea de servicii, față de utilizatori, clienți, lucrătorii implicați și terți.

(4)   Aceasta nu aduce atingere răspunderii fiecărui producător, furnizor de întreținere, deținător, prestator de servicii și entitate achizitoare, legată de asigurarea faptului că materialul rulant, instalațiile, accesoriile și echipamentele și serviciile furnizate de aceștia respectă cerințele și condițiile de utilizare specificate, astfel încât pot fi puse în funcțiune în mod sigur de întreprinderea feroviară și gestionarul de infrastructură.”

32.

Potrivit articolului 14a din Directiva 2004/49:

„(1)   Fiecărui vehicul, anterior introducerii sale în circulație sau utilizării sale în rețea, i se atribuie o entitate responsabilă cu întreținerea, înregistrată în RNV în conformitate cu articolul 33 din Directiva privind interoperabilitatea sistemului feroviar.

(2)   Entitatea responsabilă cu întreținerea poate fi o întreprindere feroviară, un administrator de infrastructură sau un deținător.

(3)   Fără a aduce atingere răspunderii întreprinderilor feroviare și administratorilor de infrastructură în ceea ce privește exploatarea în siguranță a unui tren, astfel cum este prevăzută la articolul 4, entitatea se asigură, cu ajutorul unui sistem de întreținere, că vehiculele de a căror întreținere răspunde se află în stare de funcționare și că prezintă siguranță. În acest scop, entitatea responsabilă cu întreținerea garantează că vehiculele sunt întreținute în conformitate cu:

Entitatea responsabilă cu întreținerea efectuează ea însăși întreținerea sau contractează ateliere de întreținere.

[…]”

33.

În cursul lunii aprilie 2014, secretarul general al OTIF a notificat părților contractante ale COTIF propuneri de amendamente la COTIF, supuse Comitetului de revizuire al OTIF în cadrul celei de a 25-a sesiuni de la Berna (Elveția) din perioada 25-27 iunie 2014. Aceste propuneri de amendamente priveau printre altele apendicele B (CIM), apendicele D (CUV) coroborat cu articolul 12 din COTIF și apendicele E (CUI). La 25 aprilie și la 27 mai 2014, Republica Franceză și, respectiv, Republica Federală Germania au transmis propuneri de amendamente privind apendicele D (CUV), pe care le‑au transmis de asemenea Comitetului de revizuire al OTIF în cadrul aceleiași sesiuni.

34.

La 26 mai 2014, Comisia a prezentat un document de lucru Grupului de lucru „Transporturi terestre” al Consiliului în vederea pregătirii celei de a 25-a sesiuni a Comitetului de revizuire al OTIF în legătură cu anumite amendamente la COTIF. La 5 iunie 2014, aceasta a transmis Consiliului o Propunere de decizie a Consiliului de stabilire a poziției care urmează să fie adoptată de Uniune la cea de‑a 25-a sesiune a Comitetului de revizuire al OTIF [COM(2014) 338 final]. La finalul lucrărilor din cadrul organismelor pregătitoare ale Consiliului, Consiliul „Afaceri generale” a adoptat Decizia 2014/699/UE ( 12 ) (denumită în continuare „decizia atacată”) în cadrul reuniunii sale din 24 iunie 2014, în temeiul articolului 91 TFUE coroborat cu articolul 218 alineatul (9) TFUE.

35.

Republica Federală Germania a votat împotriva propunerii menționate și a făcut următoarea declarație la adoptarea deciziei atacate:

„Republica Federală Germania consideră că [Uniunea] nu este competentă în ceea ce privește amendamentele la apendicele B (reguli uniforme CIM), la apendicele D (reguli uniforme CUV) și la apendicele E (reguli uniforme CUI) la [COTIF] și apreciază, în consecință, că nu este necesară coordonarea poziției care urmează să fie adoptată de [Uniune] în cadrul celei de a 25-a sesiuni a Comitetului de revizuire al OTIF, care va avea loc în perioada 25-27 iunie 2014. Până în prezent, [Uniunea] nu și‑a exercitat competența legislativă în domeniile dreptului privat al transporturilor reglementate de apendicele citate anterior. Prin urmare, statele membre pot continua să își exercite competența în conformitate cu articolul 2 alineatul (2) a doua teză din Tratatul FUE. În plus, în cazul în care competența este partajată, articolul 6 alineatul (2) din [acordul de aderare] prevede expres că statele membre pot continua să își exercite independent dreptul de vot în aceste domenii. [Republica Federală] Germania declară prin prezenta, cu titlu preventiv, că refuză orice exercitare a dreptului său de vot de către Comisia Europeană.”

36.

Potrivit considerentelor (4)-(6) și (9) ale deciziei atacate:

[…]

37.

Articolul 1 alineatul (1) din decizia atacată prevede că „[p]oziția care urmează să fie adoptată în numele Uniunii în cadrul celei de a 25-a sesiuni a Comitetului de revizuire în cadrul [COTIF] este conformă cu anexa la [această] decizie”.

38.

Punctul 4 din această anexă, referitor la revizuirea parțială a COTIF, are următorul cuprins:

„[…]

Competență: partajată.

Exercitarea drepturilor de vot: statele membre.

Poziție coordonată recomandată:

[…]

Amendamentele la articolul 12 (Executarea sentințelor. Aplicarea sechestrelor) trebuie sprijinite, deoarece modifică definiția «deținătorului» în conformitate cu dreptul Uniunii.

[…]”

39.

Punctul 5 din anexa menționată, referitor la revizuirea parțială a apendicelui B (CIM), are următorul cuprins:

„[…]

Competență: partajată.

Exercitarea drepturilor de vot: Uniunea pentru articolele 6 și 6a; statele membre pentru celelalte articole.

Poziție coordonată recomandată:

Amendamentele la articolele 6 și 6a au impact asupra dreptului Uniunii, dată fiind utilizarea scrisorii de trăsură și a documentelor însoțitoare pentru procedurile vamale și pentru cele sanitare și fitosanitare (SPS). Uniunea este de acord cu intenția OTIF de a acorda prioritate formatului electronic al scrisorii de trăsură. Cu toate acestea, în prezent, adoptarea acestor amendamente ar putea avea consecințe neintenționate. Actuala procedură simplificată de tranzit vamal pe calea ferată este posibilă numai cu documente pe suport de hârtie. Prin urmare, în cazul în care companiile feroviare optează pentru scrisori de trăsură electronice, ele vor trebui să utilizeze procedura standard de tranzit și noul sistem computerizat de tranzit (NCTS).

Comisia a început pregătirile pentru constituirea unui grup de lucru care să examineze utilizarea documentelor de transport electronice pentru tranzit, în conformitate cu [Regulamentul nr. 952/2013]. Acest grup de lucru va avea prima sa reuniune în 4 și 5 iunie 2014. Uniunea este de acord totodată cu intenția de a furniza documentele de însoțire în format electronic. Cu toate acestea, în dreptul actual al Uniunii nu există niciun temei juridic pentru furnizarea în format electronic a documentelor (de exemplu, documentul veterinar comun de intrare sau documentul comun de intrare) care trebuie să însoțească bunurile cu caracter sanitar sau fitosanitar, așadar acestea trebuie furnizate pe hârtie. Comisia a pregătit un proiect de regulament care va permite certificarea electronică, proiect aflat în prezent în dezbatere în cadrul Consiliului și al Parlamentului European. Regulamentul respectiv (Regulamentul privind controalele oficiale) este prevăzut a fi adoptat până la sfârșitul anului 2015/începutul anului 2016, însă va exista o perioadă de tranziție pentru punerea sa în aplicare.

Prin urmare, Uniunea sugerează să nu se ia nicio decizie asupra acestor puncte la această reuniune a Comitetului de revizuire și să se continue cooperarea cu OTIF cu privire la acest aspect pentru a avea o soluție bine pregătită pentru o revizuire viitoare a CIM care ar trebui în mod ideal să fie sincronizată cu [Regulamentul nr. 952/2013] și cu dispozițiile de punere în aplicare a acestuia, care urmează să intre în vigoare la 1 mai 2016. Anumite proceduri electronice pot fi introduse progresiv în perioada 2016-2020, în conformitate cu articolul 278 din [Regulamentul nr. 952/2013].

[…]”

40.

Punctul 7 din aceeași anexă, referitor la revizuirea parțială a apendicelui D (CUV), are următorul cuprins:

„[…]

Competență: partajată.

Exercitarea drepturilor de vot: Uniunea.

Poziția recomandată a Uniunii: amendamentele la articolele 2 și 9 trebuie sprijinite, deoarece clarifică rolul deținătorului și al entității însărcinate cu întreținerea, în conformitate cu dreptul Uniunii [Directiva 2008/110]. Cu toate acestea, modificarea propusă a articolului 7 prezentată de [Republica Franceză] privind răspunderea persoanei care a furnizat vehiculul în vederea utilizării ca mijloc de transport în cazul unui prejudiciu provocat de un defect al vehiculului necesită o analiză suplimentară în cadrul Uniunii înainte de luarea unei decizii în cadrul OTIF. Prin urmare, Uniunea nu este în măsură să susțină această propunere de modificare la această reuniune a Comitetului de revizuire și propune să amâne decizia până la următoarea adunare generală, în vederea analizării suplimentare a chestiunii. Uniunea adoptă aceeași poziție, și anume să amâne decizia privind propunerea [Republicii Federale Germania] referitoare la un nou articol 1a, prezentată OTIF în timpul coordonării Uniunii, până la următoarea adunare generală, în vederea analizării suplimentare a chestiunii.

Poziție suplimentară a Uniunii recomandată: În documentul CR 25/7 Add 1, pagina 6, la sfârșitul punctului 8a se adaugă: «The amendment to Article 9, paragraph 3, first indent, does not affect the existing allocation of liabilities between ECM and the keeper of the vehicles» [Amendamentul la articolul 9 alineatul (3) primul paragraf nu are impact asupra repartizării actuale a răspunderii între ERI [entitatea responsabilă cu întreținerea] și deținătorul vehiculului].”

41.

Punctul 12 din anexa la decizia atacată, referitor la revizuirea parțială a apendicelui E (CUI), are următorul cuprins:

„[…]

Competență: partajată.

Exercitarea drepturilor de vot: Uniunea.

Poziție coordonată recomandată: amendamente de respins. Aceste amendamente sugerate de CIT includ extinderea domeniului de aplicare al CUI la operațiunile interne, introducerea unor condiții contractuale obligatorii și extinderea răspunderii administratorului de infrastructură pentru prejudicii. Aceste amendamente pot merita o analiză mai aprofundată, însă, deoarece nu au fost discutate în niciun for intern al OTIF înainte de reuniunea Comitetului de revizuire, impactul lor nu a putut fi evaluat într‑un mod suficient de detaliat. Modificarea CUI (care este, în prezent, în conformitate cu dreptul Uniunii) la această reuniune a Comitetului de revizuire, fără o pregătire adecvată, pare prematură.”

42.

În cadrul celei de a 25-a sesiuni a Comitetului de revizuire al OTIF, Comisia a prezentat poziția Uniunii, astfel cum a fost definită în anexa la decizia atacată, în timp ce Republica Federală Germania a susținut o poziție autonomă privind propunerile de amendamente referitoare la articolul 12 din COTIF, precum și la apendicele (CIM), D (CUV) și E (CUI) (denumite în continuare, împreună, „amendamentele în litigiu”) și a solicitat să exercite ea însăși dreptul de vot în aceste privințe. Republica Federală Germania a votat împotriva poziției prezentate de Uniune în ceea ce privește amendamentele propuse cu privire la articolul 12 din COTIF și la apendicele D (CUV). Întrucât aceste propuneri au întrunit majoritatea necesară, amendamentele în discuție au fost adoptate de Comitetul de revizuire al OTIF.

43.

De atunci, Comisia a transmis o scrisoare de punere în întârziere Republicii Federale Germania cu privire la votul său în cadrul celei de a 25-a sesiuni a Comitetului de revizuire al OTIF, care era în contradicție cu decizia atacată.

44.

Republica Federală Germania solicită Curții anularea deciziei atacate în măsura în care privește amendamentele în litigiu și obligarea Consiliului la plata cheltuielilor de judecată.

45.

Consiliul solicită Curții respingerea acțiunii și, în subsidiar, în cazul în care decizia atacată ar fi anulată, menținerea efectelor acesteia și obligarea Republicii Federale Germania la plata cheltuielilor de judecată.

46.

Guvernele francez și al Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord au intervenit în susținerea concluziilor Republicii Federale Germania, în timp ce Comisia a intervenit în susținerea Consiliului.

47.

Toate părțile menționate mai sus, cu excepția Regatului Unit, au participat la ședința care a avut loc la 25 octombrie 2016.

48.

Prezenta cauză are la origine un litigiu între Republica Federală Germania și Consiliu cu privire la o decizie a acestuia de stabilire a poziției care urma să fie adoptată în numele Uniunii în cadrul celei de a 25-a sesiuni a Comitetului de revizuire al OTIF în legătură cu anumite amendamente la COTIF și la apendicele acesteia.

49.

Republica Federală Germania invocă trei motive, întemeiate, primul, pe încălcarea principiului atribuirii, din rațiuni de necompetență a Uniunii, al doilea, pe încălcarea obligației de motivare și, al treilea, pe încălcarea principiului cooperării loiale coroborat cu principiul protecției jurisdicționale efective.

50.

Vom analiza aceste trei motive în ordinea în care au fost invocate de Republica Federală Germania.

51.

Prin intermediul primului motiv, Republica Federală Germania arată că Uniunea nu avea, în temeiul articolului 91 și al articolului 218 alineatul (9) TFUE, competența să stabilească poziția care urma să fie adoptată de Uniune în cadrul celei de a 25-a sesiuni a Comitetului de revizuire al OTIF, în ceea ce privește amendamentele propuse cu privire la apendicele B (CIM), D (CUV) și E (CUI).

52.

Articolul 13 alineatul (1) litera (c) din COTIF instituie un Comitet de revizuire care decide, în conformitate cu articolul 33 alineatul (4) din COTIF, cu privire la propunerile care vizează modificarea acesteia din urmă sau a apendicelor la aceasta ( 13 ).

53.

Amendamentele în discuție în prezenta cauză sunt incluse în lista care figurează la articolul 33 din COTIF.

54.

Articolul 218 TFUE reglementează procedura de negociere și de încheiere a unui acord între Uniune și țări terțe sau organizații internaționale. Consiliul, în calitate de instituție care reprezintă interesul statelor membre, este principalul organ de decizie în această procedură. În acest scop, în temeiul articolului 218 alineatul (2) TFUE, acesta autorizează deschiderea negocierilor (în mod normal Comisia este aceea care negociază) ( 14 ), adoptă directivele de negociere ( 15 ), autorizează semnarea ( 16 ) și încheie acordurile ( 17 ). Acest articol prevede de asemenea gradul de participare a Parlamentului European, fie că este vorba despre o aprobare în cazuri enumerate în mod exhaustiv ( 18 ), fie, în celelalte cazuri, despre o consultare ( 19 ). În rest, Parlamentul este informat pe parcursul tuturor etapelor procedurii ( 20 ). Pe parcursul întregii proceduri, Consiliul hotărăște cu majoritate calificată ( 21 ), cu excepția unor situații clar specificate ( 22 ).

55.

În ceea ce privește modificarea unui acord, există în general un paralelism al formelor, în măsura în care procedura de modificare a unui acord este aceeași precum cea de încheiere a unui acord ( 23 ).

56.

Totuși, articolul 218 alineatul (9) TFUE prevede, ca excepție de la această regulă generală, o procedură simplificată ( 24 ). Potrivit acestei dispoziții, introdusă în Tratatul FUE prin Tratatul de la Amsterdam ( 25 ) și astfel cum a fost modificată prin Tratatul de la Nisa ( 26 ), Consiliul, la propunerea Comisiei, adoptă o decizie de stabilire a pozițiilor care trebuie adoptate în numele Uniunii în cadrul unui organism creat printr‑un acord, în cazul în care acest organism trebuie să adopte acte cu efecte juridice, cu excepția actelor care modifică sau completează cadrul instituțional al acordului ( 27 ).

57.

Menționăm în sfârșit că, în ceea ce privește modificarea unui acord, articolul 218 alineatul (7) TFUE ( 28 ) constituie o derogare de la articolul 218 alineatul (9) TFUE. Cea dintâi dispoziție constituie, ca să ne exprimăm astfel, o procedură simplificată în raport cu procedura simplificată ( 29 ), dispoziția menționată nefiind totuși aplicabilă în speță.

58.

În speță, Consiliul, la propunerea Comisiei, a adoptat o decizie de stabilire a poziției care urma să fie adoptată în numele Uniunii în cadrul Comitetului de revizuire (și anume un organism creat de COTIF). Acest organism trebuie să adopte acte cu efecte juridice, deoarece vizează să modifice COTIF și anexele la aceasta. În plus, astfel cum vom vedea în detaliu în continuare, amendamentele preconizate nu au impact asupra cadrului instituțional al COTIF ( 30 ). Prin urmare, acestea intră în domeniul de aplicare al articolului 218 alineatul (9) TFUE.

59.

Prezentul litigiu se înscrie, așadar, pe deplin în domeniul de aplicare al acestei dispoziții. Am spune chiar că aceasta constituie una dintre „situațiile standard” prevăzute de procedura simplificată instituită prin această dispoziție ( 31 ).

60.

În mod evident, orice modificare a unui acord prin intermediul procedurii prevăzute la articolul 218 alineatul (9) TFUE presupune existența unei competențe a Uniunii.

61.

Aceasta ne conduce la sistemul de competențe instituit de tratate ( 32 ).

62.

În conformitate cu articolul 5 alineatul (1) prima teză TUE, delimitarea competențelor Uniunii este guvernată de principiul atribuirii. Potrivit articolului 5 alineatul (2) TUE, Uniunea acționează numai în limitele competențelor care i‑au fost atribuite de statele membre prin tratate pentru realizarea obiectivelor stabilite prin aceste tratate. Orice competență care nu este atribuită Uniunii prin tratate aparține statelor membre ( 33 ).

63.

Principiul atribuirii se aplică atât competențelor interne, cât și competențelor externe.

64.

Tratatul FUE atribuie Uniunii competențe. În această privință, tratatul menționat cuprinde diferite temeiuri juridice care abilitează Uniunea să acționeze, precum articolul 91 TFUE în materie de transport, asupra căruia vom reveni.

65.

În ceea ce privește, mai specific, competența externă, și anume capacitatea Uniunii (care dispune de capacitate juridică în temeiul articolului 335 TFUE) de a încheia acorduri cu țări terțe sau cu organizații internaționale, Tratatul de la Lisabona, pentru prima dată în istoria Uniunii ( 34 ), clarifică ( 35 ) pe scurt situațiile în care Uniunea dispune de o astfel de competență. Articolul 216 alineatul (1) TFUE prevede o competență externă a Uniunii în patru situații, care consacră aproape identic jurisprudența Curții referitoare la competențele externe ( 36 ).

66.

Potrivit articolului 216 alineatul (1) TFUE, Uniunea poate încheia acorduri cu una sau mai multe țări terțe sau organizații internaționale – în primul rând – în cazul în care se prevede astfel în tratate ( 37 ) sau în cazul în care încheierea unui acord – în al doilea rând ( 38 ) – fie este necesară pentru realizarea, în cadrul politicilor Uniunii, a unuia dintre obiectivele stabilite prin tratate ( 39 ) – în al treilea rând –, fie este prevăzută printr‑un act juridic obligatoriu al Uniunii ( 40 ) – în al patrulea rând –, fie poate influența normele comune ori poate modifica domeniul de aplicare a acestora ( 41 ).

67.

Observăm deja în acest stadiu că a doua și a patra situație constituie competențe care, înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, erau denumite în mod obișnuit competențe „implicite”.

68.

Articolul 216 alineatul (1) TFUE păstrează tăcerea, în mod întemeiat, cu privire la aspectul dacă competența externă este exclusivă sau partajată. Vom reveni asupra acestui aspect în cele ce urmează.

69.

Categoriile și domeniile de competență ale Uniunii sunt, de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, explicitate în mod detaliat în titlul I („Categorii și domenii de competențe ale Uniunii”) din prima parte din Tratatul FUE, intitulată „Principiile”.

70.

Mai întâi, în conformitate cu articolul 2 alineatul (1) TFUE, în cazul în care tratatele atribuie Uniunii competență exclusivă într‑un domeniu determinat, numai Uniunea poate legifera și adopta acte cu forță juridică obligatorie. În schimb, potrivit articolului 2 alineatul (2) TFUE, în cazul în care tratatele atribuie Uniunii o competență partajată cu statele membre într‑un domeniu determinat, Uniunea și statele membre pot legifera și adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic în acest domeniu.

71.

Această din urmă dispoziție conține un principiu al preempțiunii, specificând că statele membre își exercită competența în măsura în care Uniunea nu și‑a exercitat‑o și că acestea își exercită din nou competența în măsura în care Uniunea a hotărât să înceteze să și‑o mai exercite.

72.

Acest principiu se aplică atât competențelor interne, cât și celor externe ( 42 ).

73.

În continuare, articolele 3-6 TFUE stabilesc diferitele tipuri de competențe de care dispune Uniunea în funcție de domeniile sale de acțiune. Articolul 3 TFUE, asupra căruia vom reveni în detaliu în cele ce urmează, privește competențele exclusive, articolul 4 TFUE prevede că competența partajată este competența „standard” ( 43 ) și specifică domeniile principale în care se aplică competențele partajate între Uniune și statele membre ( 44 ) (transporturile sunt prevăzute în mod expres) ( 45 ), articolul 5 TFUE se referă la coordonarea politicilor economice în cadrul Uniunii, iar articolul 6 TFUE prevede că Uniunea este competentă „să desfășoare acțiuni de sprijinire, de coordonare sau completare a acțiunii statelor membre” în anumite domenii, precum protecția și îmbunătățirea sănătății umane și industria.

74.

Să revenim la articolul 3 TFUE. Această dispoziție stabilește în mod exhaustiv domeniile în care Uniunea dispune de competență exclusivă. Alineatul (1) enumeră domeniile în care Uniunea dispune de competență exclusivă (expresă), și anume uniunea vamală, stabilirea normelor privind concurența necesare funcționării pieței interne, politica monetară pentru statele membre a căror monedă este euro, conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune privind pescuitul și politica comercială comună.

75.

Articolul 3 alineatul (2) TFUE prevede că competența Uniunii este de asemenea exclusivă în ceea ce privește încheierea unui acord internațional, în primul rând, în cazul în care această încheiere este prevăzută de un act legislativ al Uniunii sau, în al doilea rând, în cazul în care este necesară pentru a permite Uniunii să își exercite competența internă sau, în al treilea rând, în măsura în care aceasta ar putea aduce atingere normelor comune ori ar putea modifica domeniul de aplicare a acestora. Trebuie subliniat că, spre deosebire de articolul 3 alineatul (1) TFUE, alineatul (2) al acestei dispoziții, prin faptul că face referire la „încheierea unui acord internațional”, este limitat la competențele externe ale Uniunii.

76.

În schimb, în cazul în care Uniunea dispune de o competență partajată, ea însăși și statele membre au facultatea de a acționa.

77.

Totuși, din moment ce și în măsura în care Uniunea și‑a exercitat competența externă partajată, statele membre nu mai sunt în măsură să acționeze ( 46 ). Statele membre își exercită competența în măsura în care Uniunea nu și‑a exercitat competența ( 47 ). În cazul în care Uniunea își exercită competența externă partajată, aceasta acționează singură ( 48 ). Exercitarea unei competențe partajate presupune, așadar, un element de exclusivitate, întrucât statele membre nu mai pot acționa. Într‑o astfel de situație se aplică principiul preempțiunii, consacrat la articolul 2 alineatul (2) TFUE ( 49 ).

78.

Problema momentului și a modului în care Uniunea exercită această competență este în esență o problemă politică ( 50 ) care este reglementată de procedura prevăzută la articolul 218 TFUE ( 51 ).

79.

Trebuie subliniată diferența dintre o competență exclusivă în sensul articolului 3 TFUE și o competență partajată pe care Uniunea a hotărât să o exercite. Astfel, în temeiul articolului 2 alineatul (2) a treia teză TFUE, statele membre își exercită din nou competența în măsura în care Uniunea a hotărât să înceteze să și‑o mai exercite. Această dispoziție se aplică numai competențelor partajate.

80.

În consecință, în ceea ce privește relația dintre articolul 216 alineatul (1) și articolul 3 alineatul (2) TFUE, trebuie arătat că prima dispoziție se referă la existența unei competențe externe, în timp ce cea de a doua răspunde la întrebarea dacă o astfel de competență externă [care există în temeiul articolului 216 alineatul (1) TFUE] este sau nu este exclusivă ( 52 ).

81.

Aceasta reiese cu claritate, în opinia noastră, din modul de redactare a celor două dispoziții, precum și din situarea lor în cadrul Tratatului FUE. Reiese de asemenea că modul de redactare și, prin urmare, domeniul de aplicare al articolului 216 alineatul (1) TFUE este mai larg decât cel al articolului 3 alineatul (2) TFUE. Numai o parte a competențelor prevăzute la articolul 216 alineatul (1) TFUE sunt competențe exclusive în temeiul articolului 3 alineatul (2) TFUE ( 53 ).

82.

Prin urmare, trebuie să se stabilească, într‑o primă etapă, existența unei competențe a Uniunii în temeiul articolului 216 alineatul (1) TFUE coroborat, dacă este cazul, cu alte dispoziții ale Tratatului FUE, înainte de a examina problema naturii acestei competențe, în special aspectul dacă aceasta este exclusivă în temeiul articolului 3 alineatul (2) TFUE sau doar partajată. Curtea urmează aceeași abordare ( 54 ).

83.

Trebuie subliniat că problema competenței – exclusivă sau partajată – nu trebuie confundată cu cea a unui acord mixt, și anume un acord cu unul sau mai multe state terțe sau cu o organizație internațională, la care sunt părți atât Uniunea, cât și statele membre.

84.

Astfel, după cum a arătat avocatul general Wahl în Concluziile prezentate în Avizul 3/15 ( 55 ), „[a]legerea între un acord mixt și un acord de competența exclusivă a Uniunii, atunci când obiectul acordului ține de un domeniu aflat în sfera competenței partajate […], este în general lăsată la aprecierea legiuitorului Uniunii”.

85.

Dreptul Uniunii impune încheierea unui acord mixt numai în cazul în care o parte a acestui acord ține de competența Uniunii și o altă parte de competența exclusivă a statelor membre, fără ca una dintre acele părți să fie accesorie în raport cu cealaltă ( 56 ).

86.

În aceeași ordine de idei, amendamentele la un acord mixt, precum cel din speță, urmează același principiu. În cazul în care, de exemplu, Uniunea ar hotărî să își exercite competența cu privire la asemenea modificări într‑un domeniu de competențe partajate, nu ar mai fi statele membre cele care ar decide, ci Uniunea.

87.

Acordul de aderare reflectă această realitate. Potrivit articolului 6 alineatul (2) din acest acord, în ceea ce privește deciziile privind aspecte care sunt de competența partajată a Uniunii și a statelor membre, votează fie Uniunea, fie statele membre. În consecință, odată ce Uniunea a hotărât să își exercite competența externă partajată, ea singură votează în cadrul OTIF.

88.

Părțile nu contestă că, în temeiul articolului 4 alineatul (2) litera (g) TFUE, în ceea ce privește măsurile referitoare la politica privind transporturile în cadrul Uniunii, competența este partajată între Uniune și statele membre și că, în cazul unei competențe partajate, rezultă din articolul 2 alineatul (2) TFUE că atât Uniunea, cât și statele membre pot legifera și adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic, precum și că statele membre își exercită competența în măsura în care Uniunea nu și‑a exercitat‑o pe a sa.

89.

În plus, părțile sunt de acord ( 57 ) cu privire la faptul că, pe de o parte, Uniunea dispune de o competență internă, în temeiul articolului 91 alineatul (1) TFUE, pentru a adopta dispoziții în domeniile vizate ale dreptului privat al transporturilor pentru întreprinderile de transport feroviar, și anume dreptul privat al transportului de mărfuri, dreptul contractelor de navlosire sau al contractelor de punere la dispoziție a unui vehicul pentru utilizare, precum și dreptul contractelor de utilizare a infrastructurii, și că, pe de altă parte, Uniunea nu a utilizat încă această competență.

90.

În mod surprinzător, Consiliul, la punctele contestate din decizia atacată, arată că este vorba despre o competență partajată, în timp ce în memoriul în apărare susține că Uniunea dispune de o competență exclusivă.

91.

Republica Federală Germania arată că, pe plan extern, politica în domeniul transporturilor ține de competența partajată a Uniunii și a statelor membre, cu excepția ipotezelor prevăzute la articolul 3 alineatul (2) TFUE, în care competența externă a Uniunii ar fi exclusivă.

92.

Pentru a se asigura că Uniunea dispune de competența de a adopta, în conformitate cu articolul 218 alineatul (9) TFUE, o decizie de stabilire a poziției care trebuie adoptată în numele Uniunii în cadrul unui organism internațional, în cazul în care actul adoptat de un asemenea organism vizează modificarea dispozițiilor unui acord mixt, ar trebui, potrivit Republicii Federale Germania, să se verifice dacă modificările privesc dispoziții ale acordului care țin de competența Uniunii. În lipsa unei astfel de competențe, nu poate fi adoptată nicio decizie de stabilire a poziției Uniunii. Ceea ce este important pentru Republica Federală Germania în vederea acestei verificări este aspectul dacă decizia organismului internațional în discuție are un impact direct asupra acquis‑ului Uniunii și, prin urmare, dacă există norme comune cărora există riscul să li se aducă atingere sau al căror domeniu de aplicare riscă să fie modificat ca urmare a deciziei în discuție. Existența unui astfel de risc implică, potrivit Republicii Federale Germania, că modificările dispozițiilor unui acord internațional țin de un domeniu în care Uniunea a adoptat deja norme comune. În această privință, Republica Federală Germania face referire la cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea AETR ( 58 ).

93.

Consiliul, susținut de Comisie, arată că acțiunea Uniunii pe plan extern nu este limitată la domeniile care fac deja obiectul unor dispoziții interne ale Uniunii. Acesta arată că, pe plan extern, Uniunea poate acționa de asemenea în cazul în care domeniile vizate nu fac încă sau fac doar parțial obiectul unei reglementări la nivelul Uniunii, care, din acest motiv, nu este susceptibilă să fie afectată. Acesta apreciază că un acord internațional ar putea fi încheiat doar de Uniune prin recurgerea, pe plan extern, la o competență „potențială”.

94.

Consiliul, spre deosebire de Republica Federală Germania, apreciază că, într‑un domeniu care ține de o competență partajată, o poziție care trebuie adoptată în numele Uniunii în cadrul unui organism creat printr‑un acord internațional poate fi stabilită prin intermediul unei decizii adoptate în conformitate cu articolul 218 alineatul (9) TFUE în măsura în care o astfel de poziție este în interesul Uniunii, chiar și în cazul în care nu există norme comune referitoare la domeniul respectiv. Ar fi vorba, într‑un asemenea caz, de exercitarea unei competențe externe partajate, limitată, în conformitate cu Protocolul (nr. 25) privind exercitarea competențelor partajate, anexat la Tratatele UE și FUE ( 59 ), la aspectele specifice reglementate de actul juridic al Uniunii.

95.

În speță, Uniunea ar fi optat pentru a‑și exercita competența externă în domeniul transporturilor în scopul de a deveni parte contractantă la COTIF, precizând întinderea și natura competenței sale în domeniile în care și‑a asumat competențe, astfel cum ar confirma referirea la articolul 91 TFUE din primul motiv al Deciziei 2013/103 și declarația referitoare la competența Uniunii anexată la aceeași decizie. Această declarație, care ar putea duce la concluzia că transferul competențelor partajate este subordonat existenței unor dispoziții ale Uniunii, nu ar exclude în realitate posibilitatea unui nou transfer de competențe partajate în cadrul COTIF.

96.

Trebuie să se analizeze, într‑o primă etapă, dacă Uniunea dispunea în speță de o competență externă în temeiul articolului 216 alineatul (1) TFUE.

97.

Astfel cum am indicat deja, articolul 216 alineatul (1) TFUE, a doua situație, abilitează Uniunea să încheie un acord cu una sau mai multe țări terțe sau organizații internaționale în cazul în care încheierea unui acord „este necesară pentru realizarea, în cadrul politicilor Uniunii, a unuia dintre obiectivele stabilite prin tratate”.

98.

În speță, convenția în discuție face parte dintr‑o politică a Uniunii ( 60 ), transporturile făcând obiectul titlului VI din partea a treia din Tratatul FUE. Potrivit articolului 90 TFUE, în ceea ce privește domeniul reglementat de acest titlu, se urmăresc obiectivele tratatelor în cadrul unei politici comune în domeniul transporturilor. Mai precis, reiese din articolul 91 alineatul (1) TFUE că Uniunea dispune de o competență (internă) pentru a stabili această politică în domeniul transporturilor. În plus, în temeiul articolului 100 alineatul (1) TFUE, dispozițiile titlului VI se aplică, inter alia, transporturilor feroviare.

99.

Pe de altă parte, reiese din jurisprudența Curții că articolul 91 alineatul (1) și articolul 80 alineatul (1) TFUE prevăd o putere de acțiune a Uniunii în domeniul transporturilor ( 61 ).

100.

Într‑un sens mai larg, politica în domeniul transporturilor este indisolubil legată de cea privind piața internă. Nu numai că politica în domeniul transporturilor contribuie în mod direct la realizarea pieței interne, dar însuși Tratatul FUE prevede că anumite aspecte ale transporturilor constituie, ca atare, o categorie specifică a serviciilor ( 62 ).

101.

În ceea ce privește criteriul necesității, prevăzut la articolul 216 alineatul (1) TFUE, a doua situație ( 63 ), acesta ar trebui interpretat, în opinia noastră, în sens larg ( 64 ). Instituțiile politice competente dispun, în această privință, de o marjă largă de apreciere. Criteriul necesității ar putea fi privit chiar ca o simplă confirmare cu caracter declarativ a principiilor subsidiarității ( 65 ) și proporționalității ( 66 ).

102.

În orice caz, astfel cum înțelegem noi articolul 216 alineatul (1) TFUE, a doua situație, criteriul necesității constituie un criteriu care servește înainte de toate la excluderea competenței externe a Uniunii în cazurile în care acțiunea externă a Uniunii nu permite realizarea obiectivelor Tratatului FUE.

103.

Nu aceasta este situația în speță. Astfel, amendamentele în litigiu contribuie, în cadrul politicii în domeniul transporturilor, la realizarea obiectivelor Tratatului FUE.

104.

Întrebarea care se pune în prezent este aceea dacă Uniunea dispune de o competență externă în măsura în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 216 alineatul (1) TFUE, a doua situație, sau dacă trebuie îndeplinite alte condiții. În acest caz, Uniunea ar dispune de o competență externă fără a fi necesară existența unei reglementări prealabile interne?

105.

În opinia noastră, răspunsul la această întrebare este afirmativ.

106.

Textul articolului 216 alineatul (1) TFUE, a doua situație, care amintește în mod frapant de cel al articolului 352 alineatul (1) TFUE ( 67 ), ceea ce se poate explica prin faptul că jurisprudența Curții anterioară adoptării Tratatului de la Lisabona a „transpus, într‑un anumit sens […], în domeniul competențelor externe ale [Uniunii] logica ce stă la baza articolului [352 TFUE]” ( 68 ), este clar și nu lasă loc niciunei îndoieli. Această dispoziție privește, în cadrul politicilor Uniunii, obiectivele stabilite prin tratate ( 69 ). Nu este necesară nicio reglementare internă prealabilă. În dispozițiile Tratatului FUE, abia în etapa calificării unei competențe externe [stabilite în temeiul articolului 216 alineatul (1) TFUE] intervine problema reglementării interne abordate la articolul 3 alineatul (2) TFUE, a doua situație ( 70 ), și nici măcar atunci nu este necesară o reglementare internă prealabilă ( 71 ).

107.

În plus, din jurisprudența Curții nu reiese nicio condiție referitoare la o reglementare internă prealabilă. De fiecare dată când a fost ridicată problema unei reglementări interne prealabile, era vorba despre calificarea unei competențe externe drept competență externă exclusivă sau neexclusivă ( 72 ), iar nu despre a se stabili existența unei competențe externe.

108.

În plus, reiese din Hotărârea Kramer și alții ( 73 ) că simpla existență a unei competențe interne implică o competență externă, chiar dacă nu au fost adoptate (încă) măsuri interne ( 74 ).

109.

În Avizul 2/00 ( 75 ), Curtea s‑a pronunțat cu privire la alegerea temeiului juridic adecvat al actului prin care Consiliul intenționa să încheie Protocolul de la Cartagena privind biosecuritatea. Această problemă a divizat Comisia, pe de o parte, și Consiliul și statele membre, pe de altă parte. În timp ce, în opinia Comisiei, acest protocol intra în esență în domeniul de aplicare al politicii comerciale comune în temeiul articolului 207 TFUE, competență externă exclusivă a Uniunii, potrivit Consiliului și statelor membre, acesta intra sub incidența politicii în domeniul mediului în temeiul articolului 192 alineatul (1) TFUE, competență (de asemenea) externă, însă partajată.

110.

Potrivit Curții, încheierea Protocolului de la Cartagena în numele Uniunii trebuia să fie bazată pe un temei juridic unic care să fie specific politicii în domeniul mediului, și anume articolul 192 alineatul (1) TFUE ( 76 ). Curtea a precizat, în plus, făcând referire la Hotărârea AETR ( 77 ), că „mai trebuie să se examineze dacă [Uniunea] deține în temeiul articolului [192 TFUE] o competență exclusivă[ ( 78 )] pentru a încheia protocolul ca urmare a existenței unor acte de drept derivat adoptate în cadrul [Uniunii], care ar reglementa domeniul biosecurității și ar fi susceptibile să fie afectate în cazul participării statelor membre la procedura de încheiere a protocolului menționat” ( 79 ). Curtea a considerat că, în speță, armonizarea realizată pe plan intern în domeniul de aplicare al Protocolului de la Cartagena reglementa doar într‑o măsură foarte mică acest domeniu și a concluzionat că Uniunea și statele sale membre dispuneau de o competență partajată pentru încheierea protocolului ( 80 ).

111.

Curtea a constatat, așadar, într‑o primă etapă, existența unei competențe, înainte de a examina problema exclusivității acesteia. Abia în a doua etapă aceasta a examinat existența unor acte de drept derivat. Reiese, prin urmare, din Avizul 2/00 ( 81 ) că existența unei competențe externe partajate este independentă de existența unor acte de drept derivat și, în consecință, de exercitarea unei competențe interne.

112.

În continuare, rezultă din cauzele în care s‑au pronunțat Hotărârile Comisia/Franța ( 82 ) și Comisia/Irlanda ( 83 ) că Uniunea poate încheia acorduri internaționale chiar dacă domeniile specifice reglementate de aceste acorduri nu fac încă sau fac doar parțial obiectul unei reglementări la nivelul Uniunii, reglementare care, din acest motiv, nu este susceptibilă să fie afectată.

113.

Aceste trei cauze ( 84 ) priveau competența externă a Uniunii în domeniul mediului, o competență care este partajată. Faptul că era vorba despre o competență externă explicită întemeiată pe articolul 192 și pe articolul 191 alineatul (1) a patra liniuță TFUE ( 85 ), iar nu, precum la articolul 91 TFUE coroborat cu articolul 216 alineatul (1) TFUE, a doua situație, despre o competență externă implicită, nu schimbă cu nimic constatarea efectuată la punctul precedent, contrar afirmațiilor Republicii Federale Germania. O competență implicită nu este mai puțin valabilă decât o competență explicită.

114.

Pe de altă parte, suntem conștienți de faptul că contextele cauzelor în care s‑au pronunțat Hotărârile Comisia/Franța și Comisia/Irlanda erau diferite de cel din prezenta cauză, în măsura în care era vorba în primul rând despre examinarea de către Curte a propriei competențe de a interpreta dispozițiile unui acord mixt și despre a soluționa un litigiu privind respectarea acestor dispoziții. Totuși, acest fapt nu schimbă nimic în ceea ce privește constatările efectuate de Curte în aceste cauze. Contextul poate fi diferit, însă dreptul nu este. În aceste două cauze era în discuție competența externă a Uniunii în domeniul mediului, competență care este, în principiu, partajată.

115.

Constatările Curții în cauzele Comisia/Franța și Comisia/Irlanda pot fi transpuse, prin urmare, în prezenta cauză ( 86 ).

116.

Interpretarea articolului 216 alineatul (1) TFUE, a doua situație, pe care o propunem nu înseamnă că instituțiile politice ale Uniunii dispun de o putere de apreciere nelimitată.

117.

În primul rând, acestea sunt supuse obligației de motivare în temeiul articolului 296 al doilea paragraf TFUE. Vom aprofunda acest aspect în cadrul examinării celui de al doilea motiv invocat de Republica Federală Germania.

118.

În al doilea rând, în eventualitatea în care aceste instituții exercită o competență partajată, acestea trebuie să se conformeze principiului subsidiarității, consacrat la articolul 5 alineatul (3) TUE. Acest principiu se aplică exercitării oricărei competențe partajate, indiferent că este internă sau externă ( 87 ).

119.

Având în vedere aceste considerații, Uniunea dispune de o competență externă în temeiul dispozițiilor articolului 91 coroborat cu articolul 216 alineatul (1) TFUE, a doua situație. Am constatat mai sus că, în cadrul politicilor Uniunii, măsurile în discuție contribuie la realizarea obiectivelor stabilite prin tratate. Consiliul a exercitat această competență. Prin urmare, în conformitate cu articolul 2 alineatul (2) a doua teză TFUE, Republica Federală Germania nu mai poate exercita competența sa partajată.

120.

În consecință, Consiliul nu a încălcat principiul atribuirii prevăzut la articolul 5 alineatul (2) TUE, iar primul motiv trebuie, așadar, respins.

121.

Examinarea primului motiv ar trebui să se oprească aici, dat fiind că propunem respingerea sa. Ne vom continua totuși analiza pentru eventualitatea în care Curtea ar dori de asemenea o analiză cu privire la aspectul dacă, în speță, Uniunea dispunea și de o competență externă exclusivă.

122.

Trebuie analizat dacă Uniunea dispune de o competență externă exclusivă în temeiul articolului 3 alineatul (2) TFUE.

123.

În lipsa unei clauze corespunzătoare dintr‑un act legislativ al Uniunii, prima situație prevăzută la articolul 3 alineatul (2) TFUE trebuie înlăturată în mod direct.

124.

Aceeași este situația pentru a doua ipoteză prevăzută la acest articol, care nu este aplicabilă, în opinia noastră, întrucât nu reiese nicidecum din dosar că adoptarea deciziei Consiliului este „necesară pentru a permite Uniunii să își exercite competența internă”. Prin urmare, nu este vorba, în speță, despre o „situație tip Avizul 1/76 ( 88 )”.

125.

Rămâne, așadar, a treia situație prevăzută la articolul 3 alineatul (2) TFUE.

126.

Întrebarea care se pune este următoarea: cum trebuie interpretați termenii „în măsura în care aceasta [și anume încheierea unui acord internațional] ar putea aduce atingere normelor comune sau ar putea modifica domeniul de aplicare a acestora”, care figurează la articolul 3 alineatul (2) TFUE?

127.

Acești termeni corespund celor prin care Curtea a definit, la punctul 22 din Hotărârea AETR ( 89 ), natura angajamentelor internaționale pe care statele membre nu și le pot asuma în afara cadrului instituțiilor Uniunii, în cazul în care normele comune ale Uniunii au fost adoptate pentru a realiza obiective ale Tratatului FUE ( 90 ). Prin urmare, acești termeni trebuie interpretați în lumina precizărilor furnizate de Curte în Hotărârea AETR și în jurisprudența rezultată din această hotărâre ( 91 ).

128.

Cum trebuie interpretați, în aceste condiții, termenii „ar putea aduce atingere normelor comune sau ar putea modifica domeniul de aplicare a acestora”?

129.

Modul de redactare a articolului 3 alineatul (2) TFUE implică faptul că domeniul reglementat de acordul internațional trebuie să facă deja obiectul unor norme ale Uniunii. În cazul în care nu există astfel de norme, este dificil să ne imaginăm modul în care încheierea unui asemenea acord ar putea aduce atingere normelor Uniunii sau ar putea modifica domeniul lor de aplicare ( 92 ). În opinia noastră, „normele comune” în sensul acestei dispoziții sunt în mod necesar dispoziții ale dreptului derivat al Uniunii, iar nu și dispoziții ale tratatelor, pentru simplul motiv că acești termeni vizează să codifice, în linii mari, jurisprudența rezultată din Hotărârea AETR ( 93 ).

130.

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, există un risc de a se aduce atingere unor norme comune ale Uniunii prin angajamente internaționale sau de a se modifica domeniul de aplicare al acestor norme, care este de natură să justifice o competență externă exclusivă a Uniunii, în cazul în care angajamentele respective intră în domeniul de aplicare al normelor menționate ( 94 ). Constatarea unui asemenea risc nu presupune existența unei concordanțe complete între domeniul acoperit de angajamentele internaționale și cel acoperit de reglementarea Uniunii ( 95 ). Domeniul de aplicare al normelor comune ale Uniunii poate fi afectat sau poate fi modificat prin astfel de angajamente și atunci când acestea din urmă țin de un domeniu acoperit deja în mare parte de astfel de norme ( 96 ).

131.

Curtea a mai arătat că existența unei competențe a Uniunii, în plus de natură exclusivă, trebuie să se întemeieze pe concluziile deduse dintr‑o analiză globală și concretă a relației care există între acordul internațional preconizat și dreptul Uniunii în vigoare. Această analiză trebuie să ia în considerare domeniile reglementate de normele Uniunii și, respectiv, de dispozițiile acordului preconizat, de perspectivele lor de evoluție previzibile, precum și de natura și de conținutul acestor norme și dispoziții, pentru a se verifica dacă acordul în discuție ar putea aduce atingere aplicării uniforme și coerente a normelor Uniunii și bunei funcționări a sistemului pe care îl instituie ( 97 ).

132.

Prezenta cauză trebuie analizată în lumina acestor elemente.

133.

Amendamentele în litigiu se raportează la domeniul dreptului contractual privat al transportului feroviar de mărfuri și de persoane. Părțile nu contestă că acest domeniu nu a făcut încă obiectul unei legislații a Uniunii.

134.

În această privință, Consiliul nu contestă inexistența unei legislații complete și coerente a Uniunii în dreptul privat în domeniul transporturilor. Acesta apreciază însă că amendamentele în litigiu ar putea aduce atingere altor dispoziții ale Uniunii, care figurează în majoritatea lor în „anexa III” ( 98 ) la Decizia 2013/103 și, prin urmare, că țin de competența exclusivă a Uniunii.

135.

Propunerile de modificare a articolului 6 și a articolului 6a din apendicele B (CIM) prevăd introducerea unei scrisori de trăsură electronice.

136.

Republica Federală Germania subliniază că nu există nicio dispoziție cu privire la acest aspect în dreptul Uniunii în domeniul transportului de mărfuri. În aceste condiții, nicio dispoziție a dreptului Uniunii nu ar putea fi afectată de modificarea apendicelui B (CIM). Un efect indirect al acestui amendament asupra anumitor dispoziții ale Uniunii în domeniul vamal sau veterinar, care aparțin dreptului public, nu ar fi suficient pentru a stabili existența unui impact asupra dreptului Uniunii. În orice caz, articolul 2 din apendicele B (CIM), din care ar reieși că prescripțiile de drept vamal și acelea referitoare la protecția animalelor rămân neschimbate, ar exclude orice efect indirect asupra dispozițiilor Uniunii referitoare la aceste domenii. Pe de altă parte, amendamentul în discuție nu ar afecta dreptul părților de a conveni cu privire la utilizarea scrisorii de trăsură pe suport de hârtie.

137.

Consiliul arată că introducerea scrisorii de trăsură electronice va avea un impact asupra procedurii simplificate de tranzit vamal feroviar prevăzute la articolele 414 și 419 din regulamentul de aplicare și, mai specific, asupra formalităților prevăzute la articolul 412, la articolul 416 alineatul (1) și la articolul 419 alineatele (1) și (2) din acest regulament, precum și la articolul 94 din Regulamentul nr. 2913/92. Astfel, utilizarea unei scrisori de trăsură electronice ar duce la imposibilitatea de a opta pentru o procedură vamală simplificată și, în consecință, ar îngreuna în mod semnificativ controalele vamale. În plus, introducerea acestei scrisori ar avea de asemenea un impact asupra legislației în domeniul protecției animalelor și protecției fitosanitare, și anume asupra Directivei 97/78/CE ( 99 ), asupra Directivei 2000/29/CE ( 100 ), precum și asupra Regulamentului nr. 136/2004, care prevăd, ca regulă generală, utilizarea documentelor pe suport de hârtie pentru documentele însoțitoare. Pe de altă parte, geneza articolului 6 alineatul (7) din apendicele B (CIM) ar demonstra de asemenea interacțiunea directă dintre scrisoarea de trăsură CIM și legislația vamală a Uniunii. În consecință, modificarea articolului 6 și introducerea articolului 6a în apendicele B (CIM) ar putea să aducă atingere dispozițiilor dreptului Uniunii.

138.

Potrivit Consiliului, argumentul Republicii Federale Germania potrivit căruia dispozițiile de dreptul transporturilor prevăzute în anexa I la Decizia 2013/103 nu ar fi afectate nu poate fi admis. Pe lângă faptul că această anexă nu ar conține o listă exhaustivă a actelor Uniunii referitoare la domenii reglementate de COTIF, jurisprudența Curții nu ar impune ca normele Uniunii cărora există riscul să li se aducă atingere să se afle într‑un singur instrument al Uniunii.

139.

În consecință, Consiliul susține că Uniunea dispune de o competență exclusivă în ceea ce privește amendamentele propuse cu privire la apendicele B (CIM).

140.

În temeiul jurisprudenței citate anterior, referitoare la competența externă exclusivă a Uniunii, care a interpretat articolul 3 alineatul (2) TFUE, nu vedem în ce mod ar putea, în speță, amendamentele propuse cu privire la apendicele B (CIM) „[să] aduc[ă] atingere normelor comune sau [să] modific[e] domeniul de aplicare a acestora”.

141.

Apendicele B (CIM) privește contractul de transport internațional feroviar de mărfuri (CIM), și anume contractul dintre un expeditor de mărfuri și un transportator feroviar. Un astfel de contract trebuie constatat printr‑o „scrisoare de trăsură” potrivit unui model uniform, care însoțește fiecare expediere. Scrisoarea de trăsură conține printre altele informații detaliate cu privire la parcurs și la mărfurile expediate. În procedura vamală a Uniunii, scrisoarea de trăsură înlocuiește declarația de tranzit, care este în mod normal necesară pentru toate mărfurile în tranzit comunitar ( 101 ). Deși regulamentul de aplicare menționează explicit scrisoarea de trăsură CIM, această simplificare, astfel cum arată Republica Federală Germania, afirmație necontestată de Consiliu, se aplică în practică ( 102 ) și scrisorilor de trăsură reglementate de alte convenții internaționale.

142.

Amendamentul propus vizează introducerea unui nou articol 6a în apendicele B (CIM), având ca obiect printre altele definirea cerințelor aplicabile scrisorilor de trăsură electronice. Deja în prezent, în temeiul articolului 6 alineatul (9) din apendicele B (CIM), „[s]crisoarea de trăsură, inclusiv duplicatul său, poate fi întocmită sub formă de înregistrare electronică a datelor, care pot fi transformate în semne de scriere lizibile” ( 103 ). Prin urmare, există deja posibilitatea de a utiliza o scrisoare de trăsură în format electronic, cu toate că nu este specificat niciun standard. Regulamentul nr. 2913/92 tace în ceea ce privește utilizarea acestei scrisori electronice. Articolul 233 alineatul (4) din acest regulament este singurul care reglementează problema „documentelor electronice” în general. Această dispoziție prevede numai că, în principiu, utilizarea documentelor electronice ar trebui să fie posibilă. În schimb, această dispoziție nu face nicio referire la vreun format al scrisorii de trăsură.

143.

Modificarea propusă prin introducerea articolului 6a în apendicele B (CIM), și anume prescrierea unui format electronic, precum norma pentru o scrisoare de trăsură în format electronic, nu are efecte directe asupra derulării procedurii vamale. Deși Consiliul invocă, în această privință, faptul că în stadiul actual al dreptului Uniunii scrisorile electronice nu vor fi acceptate de autoritățile competente, trebuie să se constate că, pentru a se conforma procedurii vamale, este suficient ca documentul electronic să fie imprimat.

144.

Prin urmare, nu poate fi vorba despre o competență exclusivă.

145.

Apendicele D (CUV), și anume regulile uniforme privind contractele de utilizare a vehiculelor feroviare (CUV), are ca obiect printre altele stabilirea răspunderii în cazul pierderii sau al avarierii unui vehicul sau în cazul unor prejudicii cauzate de acesta. Modificarea propusă privește definiția „deținătorului” unui vehicul în sensul COTIF.

146.

Republica Federală Germania arată că în prezent nu există nicio dispoziție a Uniunii în acest domeniu. Singurul act al Uniunii la care face referire Consiliul în ceea ce privește unul dintre cele cinci amendamente propuse, și anume Directiva 2008/110, ar privi doar aspecte de drept public care țin de siguranța feroviară. În consecință, deși termenul „deținător” este utilizat atât în Directiva 2008/110, cât și în apendicele D (CUV), acesta s‑ar raporta la un context legislativ diferit în cele două cazuri. În timp ce Directiva 2008/110 ar reglementa obligațiile de drept public ale întreprinderii feroviare și competențele autorităților, apendicele D (CUV) ar privi drepturile și obligațiile contractuale în cazul pierderii unui vehicul feroviar sau în cazul unor prejudicii cauzate de un asemenea vehicul. Acesta este motivul pentru care definiția termenului „deținător” care figurează în amendamentele în discuție conține, potrivit Republicii Federale Germania, diferențe în raport cu definiția dată în dreptul Uniunii.

147.

În schimb, Consiliul subliniază legăturile strânse dintre dispozițiile apendicelui D (CUV) și dreptul Uniunii. După cum ar reieși, astfel, din considerentele (3) și (4) ale Directivei 2008/110, modificările anterioare ale acestui apendice în ceea ce privește drepturile și obligațiile deținătorilor au determinat deja în trecut modificări ale Directivei 2004/49. Propunerile actuale de amendamente ar viza, pe de o parte, apropierea definiției termenului „deținător” care figurează în apendicele D (CUV) de cea care figurează în Directiva 2008/110. Acestea ar viza, pe de altă parte, să impună deținătorului obligația de a numi o entitate responsabilă cu întreținerea („ERI”) cu ocazia încheierii unui contract de utilizare și să reglementeze schimbul de informații dintre deținător și ERI, aspecte care ar fi făcut deja obiectul unei reglementări detaliate în dreptul Uniunii, și anume în Directiva 2008/110 și în Regulamentul (UE) nr. 445/2011 ( 104 ). În cazul în care conținutul lor ar fi fost diferit, aceste modificări ar fi putut să aducă atingere dispozițiilor dreptului Uniunii și să conducă la dificultăți de aplicare și ar fi transmis de asemenea un mesaj negativ pe plan extern.

148.

În consecință, Consiliul susține că amendamentele propuse cu privire la apendicele D (CUV) țin de competența exclusivă a Uniunii.

149.

Este evident că amendamentul propus cu privire la articolul 12 și la apendicele D (CUV) urmărea apropierea definiției utilizate de COTIF de cea utilizată de Directiva 2004/49 privind siguranța căilor ferate comunitare. Această directivă conține o dispoziție potrivit căreia deținătorul poate fi o ERI. Potrivit considerentelor (3) și (4) ale Directivei 2008/110, definiția „deținătorului” în sensul acestei directive ar trebui să fie cât mai apropiată posibil de cea utilizată de COTIF. Din moment ce definițiile aceleiași noțiuni conținute într‑un act specific al Uniunii, în speță Directiva 2008/110, și în COTIF se inspiră una din cealaltă, orice modificare a definiției în cauză în COTIF va avea repercusiuni directe pentru acest act specific și poate, așadar, să îi aducă atingere.

150.

În consecință, Uniunea dispune de o competență exclusivă în ceea ce privește acest punct.

151.

În ceea ce privește amendamentele propuse cu privire la apendicele E (CUI), Republica Federală Germania consideră că acestea ar privi exclusiv aspecte de drept privat referitoare la răspunderea contractuală sau care fac parte din dreptul privat în domeniul utilizării infrastructurii feroviare. Desigur, în domeniul infrastructurii feroviare, Uniunea ar fi adoptat anumite acte, care figurează în apendicele la anexa I la Decizia 2013/103, precum Directiva 2001/14 sau Directiva 2004/49. Totuși, aceste acte ar urmări obiective care fac parte din dreptul public și nu ar reglementa, așadar, aspectele care fac obiectul apendicelui E (CUI). Dimpotrivă, Directiva 2004/49 ar exclude în mod explicit aspectele care fac parte din dreptul privat din domeniul de aplicare al dispozițiilor sale. Pe de altă parte, articolul 5a din apendicele E (CUI) ar avea drept rezultat să excludă orice efect indirect al amendamentelor în discuție asupra dreptului Uniunii care face parte din dreptul public.

152.

În ceea ce privește poziția Uniunii care trebuie adoptată referitor la amendamentele propuse cu privire la apendicele E (CUI), Consiliul apreciază că dispozițiile contractuale privind utilizarea infrastructurilor nu ar trebui luate în considerare în mod izolat, deoarece interferează cu dispozițiile dreptului feroviar internațional și european și, mai specific, cu cele ale dreptului public referitoare la siguranță. Extinderea răspunderii gestionarului pentru prejudiciile materiale care rezultă din daune plătite de transportator care își au originea în infrastructură ar putea eventual să aibă ca efect modificarea condițiilor răspunderii reglementate de dreptul Uniunii, în pofida clauzei referitoare la dreptul neafectat care figurează la articolul 5a din apendicele E (CUI). Aceeași ar fi situația în ceea ce privește propunerile de amendamente care vizează extinderea domeniului de aplicare al apendicelui E (CUI) la transporturile naționale și crearea unui temei juridic pentru condițiile generale referitoare la contractele de utilizare a infrastructurii în traficul internațional feroviar.

153.

Apendicele E (CUI) reglementează contractele de utilizare a infrastructurii feroviare (CUI) în vederea transportului, inclusiv forma și condițiile‑cadru ale contractului. Amendamentele sugerate de CIT includ extinderea domeniului de aplicare al CUI la operațiunile interne, introducerea unor modalități și a unor condiții generale contractuale obligatorii și, în sfârșit, extinderea răspunderii administratorului de infrastructură pentru prejudicii.

154.

Un singur articol al dreptului Uniunii face referire la acordurile dintre întreprinderile feroviare și administratorii de infrastructură. Este vorba despre articolul 28 din Directiva 2012/34/UE ( 105 ), care prevede că aceste acorduri trebuie să nu fie discriminatorii și să fie transparente.

155.

Acest fapt nu este suficient pentru a fundamenta o competență exclusivă.

156.

Prin intermediul celui de al doilea motiv, Republica Federală Germania, susținută de Republica Franceză, arată că decizia atacată este afectată de nemotivare, deoarece Consiliul nu a demonstrat că punctele care au făcut obiectul poziției Uniunii privesc un domeniu care a fost deja reglementat pe larg în dreptul Uniunii.

157.

Potrivit Republicii Federale Germania, o delimitare clară a competențelor ar fi deosebit de importantă în cazul acordurilor mixte, pentru a stabili competențele diferitor actori din cadrul organismelor organizațiilor internaționale. Or, în speță, Consiliul nu ar fi citat niciun instrument de drept al Uniunii și nu ar fi făcut referire decât la instrumente în legătură cu dreptul public, în timp ce amendamentele propuse priveau exclusiv dreptul transporturilor care face parte din dreptul civil. Potrivit Republicii Federale Germania, Consiliul nu a indicat nici în decizia atacată, nici în memoriul în apărare temeiul juridic care ar fundamenta o competență externă materială a Uniunii. Aceasta adaugă că, deși Consiliul a invocat în memoriul în apărare anumite acte ale Uniunii care ar putea fi, în opinia acestuia, afectate în cazul în care amendamentele în litigiu ar fi aprobate, majoritatea acestor acte nu ar fi totuși menționate nici în decizia atacată, nici măcar în Decizia 2013/103.

158.

Consiliul, susținut de Comisie, arată că motivarea care justifică competența Uniunii reiese cu claritate din decizia atacată. Dispozițiile Uniunii cărora amendamentele în litigiu riscă să le aducă atingere ar fi indicate în decizia menționată. Faptul că, în opinia Republicii Federale Germania, dispozițiile dreptului Uniunii invocate ar fi lipsite de pertinență nu poate repune în discuție caracterul suficient al motivării deciziei atacate. În orice caz, într‑un domeniu care ține cel puțin de competența partajată a Uniunii și a statelor membre, Consiliul și‑ar fi îndeplinit obligația de motivare printr‑o simplă referire la temeiul juridic al acțiunii sale și printr‑o descriere a poziției sale. Potrivit Consiliului, articolul 218 alineatul (9) TFUE constituie temeiul juridic adecvat pentru adoptarea deciziei atacate, iar o motivare suplimentară nu era necesară. În plus, faptul că decizia atacată se întemeiază pe dispoziții ale dreptului Uniunii care nu sunt indicate în Decizia 2013/103 este, în opinia Consiliului, lipsit de pertinență.

159.

Acest motiv se întemeiază pe argumentarea invocată de Republica Federală Germania în cadrul primului său motiv, a cărui respingere o propunem Curții. În condițiile în care, astfel cum am arătat deja, nu este necesar ca domeniul care face obiectul modificării să fie deja reglementat pe larg în dreptul intern, cerințele referitoare la motivare sunt, în consecință, reduse.

160.

Potrivit articolului 296 al doilea paragraf TFUE, actele juridice se motivează și fac trimitere la propunerile, inițiativele, recomandările, cererile sau avizele prevăzute în tratate.

161.

Potrivit unei jurisprudențe constante, această obligație de motivare impune ca toate actele vizate să conțină o expunere a motivelor care au condus la adoptarea lor de către instituții, astfel încât Curtea să își poată exercita controlul și atât statele membre, cât și terții interesați să cunoască condițiile în care instituțiile Uniunii au aplicat Tratatul FUE ( 106 ). Obligația de a indica temeiul juridic al unui act ține de asemenea de această obligație de motivare ( 107 ). În plus, potrivit unei jurisprudențe constante, nu este obligatoriu ca motivarea să specifice toate elementele de fapt și de drept pertinente ( 108 ). Problema dacă motivarea unei decizii îndeplinește cerințele articolului 296 TFUE trebuie să fie apreciată nu numai prin prisma modului de redactare, ci și în raport cu contextul său, precum și cu ansamblul normelor juridice care reglementează materia respectivă ( 109 ).

162.

În condițiile în care articolul 218 alineatul (9) TFUE constituie temeiul juridic procedural pentru adoptarea unei decizii în cadrul unei proceduri care trebuie urmată de instituțiile politice ale Uniunii pentru a modifica dispozițiile unui acord care nu fac parte din cadrul instituțional al acestui acord și având în vedere, cum am arătat anterior în prezentele concluzii, că această dispoziție presupune existența unei competențe materiale a Uniunii, revine Consiliului sarcina de a indica, în această decizie, temeiul juridic material pe care se fundamentează competența Uniunii, precum și justificarea acestei competențe. Revine, astfel, Consiliului sarcina de a indica temeiurile juridice materiale și procedurale aplicabile ( 110 ). O astfel de obligație decurge din articolul 296 TFUE ( 111 ).

163.

În speță, Consiliul a respectat această obligație. Acesta a indicat în mod clar temeiul juridic material aplicabil, și anume articolul 91 alineatul (1) TFUE, și și‑a motivat poziția. Consiliul a motivat de asemenea, punct cu punct, aspectele care justificau necesitatea unei acțiuni a Uniunii în decizia atacată. Consiliul a indicat, în plus, că procedura aplicabilă era cea prevăzută la articolul 218 alineatul (9) TFUE.

164.

În cursul procedurii în fața Curții, Consiliul a indicat că consideră nu numai că există o competență (partajată) în temeiul articolului 91 alineatul (1) și al articolului 216 alineatul (1) TFUE, a doua situație, ci și că competența este exclusivă în temeiul articolului 3 alineatul (2) TFUE.

165.

Or, această dispoziție nu este nicicum menționată în motivarea Consiliului. În plus, dat fiind că Uniunea, cu excepția unui anumit aspect, nu dispune de competență exclusivă, ar fi fost imposibil ca Consiliul să motiveze că ea dispune de o astfel de competență.

166.

Totuși, faptul că nu se face referire la articolul 3 alineatul (2) TFUE este lipsit de pertinență pentru prezentul motiv, întrucât nemotivarea cu privire la competența exclusivă (inexistentă) nu este importantă în sensul aplicării articolului 296 TFUE.

167.

Prin urmare, al doilea motiv trebuie respins.

168.

Republica Federală Germania arată că principiul cooperării loiale prevăzut la articolul 4 alineatul (3) TUE impune ca, în cazul unui dezacord între statele membre și Uniune cu privire la delimitarea competențelor în cadrul exercitării drepturilor în calitate de membre ale unei organizații internaționale, instituțiile Uniunii să se asigure că actul Uniunii prin care se stabilește poziția Uniunii este adoptat în timp util pentru a permite statului membru care contestă competența Uniunii să sesizeze Curtea suficient de devreme pentru a obține o clarificare a problemei. Principiul protecției jurisdicționale efective ar impune de asemenea ca procedura de adoptare să fie organizată astfel încât să permită unui stat membru care contestă actul adoptat să se adreseze instanțelor Uniunii pentru a solicita suspendarea executării înainte ca actul respectiv să producă efecte ireversibile.

169.

În speță, deși Republica Federală Germania și‑a exprimat rezervele în ceea ce privește competențele Uniunii imediat după prezentarea de către Comisie, la 5 iunie 2014, a propunerii de decizie, Consiliul ar fi așteptat până la 24 iunie 2014, și anume ziua anterioară deschiderii celei de a 25-a sesiuni a Comitetului de revizuire al OTIF, pentru a adopta decizia atacată, lăsând astfel mai puțin de 24 de ore Republicii Federale Germania pentru a sesiza Curtea de Justiție. Acționând astfel, Consiliul ar fi încălcat atât principiul cooperării loiale, cât și principiul protecției jurisdicționale efective. Deși nu ar mai fi posibil să se revină asupra actelor adoptate de Comitetul de revizuire al OTIF, nevoia de protecție jurisdicțională ar continua să existe, ca urmare a inițierii de către Comisie a unei proceduri EU Pilot împotriva Republicii Federale Germania, în cadrul căreia Comisia i‑ar reproșa acesteia faptul că a încălcat decizia atacată. Pe de altă parte, situația în care Consiliul ar adopta o decizie în aplicarea articolului 218 alineatul (9) TFUE în cadrul lucrărilor Comitetului de revizuire al OTIF ar risca să se repete.

170.

Consiliul, susținut de Comisie, apreciază că a respectat principiul cooperării loiale. Astfel, mai multe reuniuni din cadrul organismelor pregătitoare ale Consiliului ar fi fost consacrate dezbaterii în special a punctelor în privința cărora Republica Federală Germania exprimase îndoieli în ceea ce privește competența Uniunii. Teza Republicii Federale Germania potrivit căreia poziția Uniunii ar fi trebuit să fie adoptată suficient de devreme pentru a‑i permite să solicite Curții suspendarea executării ar fi excesivă și nerealistă. Consiliul adaugă că faptul că Republica Federală Germania a inițiat prezenta procedură demonstrează tocmai respectarea principiului protecției jurisdicționale efective.

171.

Pe de altă parte, Consiliul arată că, ținând seama de termenul în care amendamentele în litigiu vor intra în vigoare potrivit normelor aplicabile ale COTIF, nu poate fi constatat niciun efect ireversibil al deciziei atacate pentru Republica Federală Germania. În orice caz, Uniunea, care deține majoritatea voturilor în cadrul OTIF, ar putea exercita o anumită influență în cadrul acestei organizații în ipoteza în care o nouă poziție a Uniunii sau o poziție coordonată ar trebui adoptată în urma hotărârii Curții. Consiliul adaugă că, în ipoteza în care Curtea ar anula decizia atacată, el ar fi în orice caz obligat, în temeiul articolului 266 primul paragraf TFUE, să ia măsurile pe care le presupune executarea hotărârii Curții. O astfel de executare ar fi, pe de altă parte, posibilă având în vedere că Uniunea deține majoritatea voturilor în cadrul OTIF.

172.

Astfel cum arată Comisia, nu a fost dovedit faptul că decizia atacată putea influența rezultatul, ținând seama de punctele de vedere ale diferitor state membre ale OTIF și de modalitățile pertinente de adoptare a deciziilor. Republica Federală Germania recunoaște ea însăși că o majoritate de voturi era în favoarea adoptării amendamentelor, chiar și fără votul său. În lipsa unei cauzalități în sensul menționat mai sus, nu se poate ridica, fie și numai pentru acest motiv, problema unei protecții jurisdicționale efective.

173.

Prin urmare, al treilea motiv trebuie respins și, în consecință, acțiunea trebuie respinsă în totalitate.

174.

Potrivit articolului 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Consiliul a solicitat obligarea la plata cheltuielilor de judecată, iar Republica Federală Germania a căzut în pretenții.

175.

Potrivit articolului 140 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții, statele membre și instituțiile care au intervenit în litigiu suportă propriile cheltuieli de judecată.

176.

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții: