1.

În luna iunie a anului 1993, domnul Nemec a încheiat cu Gasilsko društvo (Asociația Pompierilor Voluntari) din Murska Sobota un contract având ca obiect închirierea unei cisterne pentru transportul apei în perioadele de secetă (denumit în continuare „contractul de închiriere”). Din anul 1996, domnul Nemec este implicat în procese în instanțele slovene pentru a obține plata sumei prevăzute în contractul de închiriere și dobânzi pentru efectuarea cu întârziere a plății. Dobânzile s‑au acumulat în timp, dar în final au fost plafonate prin reglementarea națională în discuție.

2.

Elementul esențial al problemei juridice aduse înaintea Curții în prezenta cauză este aspectul dacă o normă națională care plafonează valoarea dobânzilor pentru întârzierea efectuării plăților la valoarea sumei datorate cu titlu principal (denumită în continuare „regula ne ultra alterum tantum”) contravine Directivei 2000/35/CE privind combaterea întârzierii efectuării plăților în cazul tranzacțiilor comerciale ( 2 ).

3.

În plus, de acest aspect‑cheie se leagă două chestiuni subordonate. În primul rând, trebuie să fie verificată aplicabilitatea ratione temporis a dreptului Uniunii în prezenta cauză. În al doilea rând, în cadrul prezentei cauze, domnul Nemec poate fi considerat o „întreprindere”, iar contractul de închiriere o „tranzacție comercială” în sensul Directivei 2000/35?

4.

În conformitate cu articolul 1, Directiva 2000/35 „[…] se aplică tuturor plăților efectuate ca remunerații pentru tranzacții comerciale”.

5.

Articolul 2 punctul 1 primul paragraf din Directiva 2000/35 definește „tranzacțiile comerciale” ca fiind „tranzacții între întreprinderi sau între întreprinderi și autorități publice care conduc la livrarea de bunuri sau furnizarea de servicii contra cost”.

6.

Potrivit articolului 2 punctul 1 al doilea paragraf din directivă, „autoritate publică” înseamnă „orice autoritate contractantă sau entitate, conform definiției din Directivele privind achizițiile publice […]”.

7.

Articolul 2 punctul 1 al treilea paragraf definește „întreprinderea” ca fiind „orice organizație care desfășoară o activitate economică și profesională independentă, chiar dacă este realizată de o singură persoană”.

8.

9.

În conformitate cu articolul 6 alineatul (3), în transpunerea Directivei 2000/35, „[…] statele membre pot exclude:

[…]

10.

Începând de la 1 ianuarie 2002, consecințele întârzierii efectuării plăților sunt reglementate în Obligacijski zakonik (Codul obligațiilor, denumit în continuare „OZ”). Articolul 376 din OZ a stabilit regula denumită ne ultra alterum tantum. Această normă, care nu exista în legislația anterioară, a plafonat valoarea maximă a dobânzilor pentru întârzierea efectuării plăților la valoarea sumei datorate cu titlu principal.

11.

Condițiile de desfășurare a unei activități economice în ceea ce privește persoanele fizice erau reglementate, la data încheierii contractului de închiriere, de Obrtni zakon (Legea privind meșteșugurile, denumită în continuare „ObrZ/88”). Persoana fizică putea să desfășoare o activitate economică independentă numai dacă obținea o autorizație care trebuia să conțină și menționarea activității pentru care era eliberată.

12.

ObrZ/88 a fost modificată prin reglementări ulterioare potrivit cărora posibilitatea de a desfășura o activitate antreprenorială independentă a fost condiționată de comunicarea activității respective organului competent și de înregistrarea în registrul întreprinzătorilor.

13.

În luna iunie a anului 1993, domnul Nemec (recurentul), în calitate de proprietar, a încheiat cu Gasilsko društvo Murska Sobota (Asociația Pompierilor Voluntari din Murska Sobota (denumită în continuare „Asociația Pompierilor Voluntari”), un contract de închiriere având ca obiect o cisternă pentru transportul apei. La momentul încheierii contractului de închiriere, recurentul deținea o licență pentru activități antreprenoriale potrivit dreptului sloven, mai precis pentru „activități de turnare de piese mecanice și de sudură”.

14.

Asociația Pompierilor Voluntari nu a plătit suma datorată cu titlu de contraprestație potrivit contractului de închiriere. În 1996, recurentul a introdus o acțiune solicitând plata sumei de 17669,51 EUR. În urma unui litigiu prelungit, Višje sodišče Maribor (Curtea de Apel din Maribor) a statuat la 17 februarie 2010 că Asociația Pompierilor Voluntari trebuie să plătească recurentului suma de 15061,44 EUR plus dobânzile legale de întârziere pentru perioada cuprinsă între 25 martie 1996 și 31 decembrie 2001. Totuși, Višje sodišče Maribor (Curtea de Apel din Maribor) a respins cererea de plată a dobânzilor legale de întârziere pentru perioada cuprinsă între 1 ianuarie 2002 și data rambursării sumei datorate (care a avut loc ulterior, la 18 mai 2010). Motivul respingerii acestei din urmă cereri a fost faptul că la 1 ianuarie 2002 a intrat în vigoare OZ, care prevede regula ne ultra alterum tantum. Astfel, începând din 31 decembrie 2001, dobânzile acumulate pentru întârzierea efectuării plăților ajunseseră deja la concurența sumei datorate cu titlu principal și, prin urmare, nu puteau să se acumuleze în continuare.

15.

Ca reacție la hotărârea pronunțată de Višje sodišče Maribor (Curtea de Apel din Maribor), recurentul a introdus o cerere împotriva Republika Slovenija (intimata) solicitând despăgubiri în valoare totală de 84614,02 EUR, precum și dobânzile legale de întârziere și cheltuieli de judecată. Recurentul a susținut că regula ne ultra alterum tantum nu este compatibilă cu Directiva 2000/35 și că trebuie să fie despăgubit pentru prejudiciul suferit în urma punerii în aplicare în mod presupus eronat a directivei respective în dreptul sloven.

16.

Prin hotărârea din 18 mai 2011, instanța de prim grad de jurisdicție a respins acțiunea recurentului. Apelul formulat de recurent împotriva deciziei respective a fost respins de instanța sesizată cu apelul prin hotărârea din 24 ianuarie 2012. Ambele instanțe și‑au întemeiat deciziile pe constatarea că recurentul a încheiat contractul de închiriere în afara activității comerciale pentru care este înregistrat. Astfel, el nu a acționat ca o „întreprindere” în sensul Directivei 2000/35, care, în consecință, nu este aplicabilă în cazul său.

17.

Recurentul contestă în prezenta cauză constatările efectuate de Višje sodišče Maribor (Curtea de Apel din Maribor) în fața Vrhovno sodišče Republike Slovenije (Curtea Supremă a Republicii Slovenia). În opinia sa, contractul de închiriere nu a avut ca obiect numai închirierea autocisternei pentru transportul apei. Potrivit acestuia, respectivul contract de închiriere a fost o „tranzacție complexă” care consta în asigurarea alimentării cu apă potabilă a populației locale în perioadele de secetă. Mai mult, el susține că a emis o factură care indică faptul că acționa ca „întreprindere” în sensul Directivei 2000/35.

18.

Intimata afirmă că Directiva 2000/35 nu este aplicabilă în prezenta cauză întrucât, atunci când directiva a fost transpusă în dreptul sloven, a fost exclusă aplicarea sa în cazul contractelor încheiate înainte de aderarea Sloveniei la Uniune. În plus, potrivit intimatei, contractul de închiriere nu este o tranzacție comercială în sensul Directivei 2000/35. Recurentul a încheiat contractul de închiriere în afara activității sale comerciale și astfel nu a acționat ca „întreprindere” în sensul directivei menționate.

19.

În aceste împrejurări, Vrhovno sodišče Republike Slovenije (Curtea Supremă a Republicii Slovenia) a suspendat procedura și a adresat Curții următoarele întrebări preliminare:

20.

Guvernul sloven, guvernul leton și Comisia au depus observații scrise. Guvernul sloven și Comisia au prezentat observații orale în ședința din 4 mai 2016.

21.

Întrucât faptele din prezenta cauză sunt anterioare aderării Sloveniei la Uniunea Europeană, vom aborda mai întâi aspectul dacă dreptul Uniunii în general și Directiva 2000/35 în special se aplică ratione temporis în cazul de față (A).

22.

În ceea ce privește examinarea pe fond a întrebărilor preliminare, în opinia noastră, regula ne ultra alterum tantum nu este în sine contrară Directivei 2000/35. Prin urmare, considerăm că este preferabil să analizăm mai întâi a treia întrebare preliminară (B). În cazul în care Curtea va fi de acord cu aprecierea noastră privind acest aspect, atunci nu este necesar de fapt să răspundă la primele două întrebări adresate de instanța națională. Totuși, pentru a avea o imagine completă și pentru a acorda Curții tot sprijinul posibil, vom analiza și aspectul dacă raportul juridic generat de contractul de închiriere se poate încadra în domeniul material de aplicare al Directivei 2000/35 (C).

23.

Examinarea aplicării în timp a dreptului Uniunii este structurată pe două niveluri. Primul nivel privește aplicabilitatea generală a dreptului Uniunii ratione temporis, stabilită de dreptul primar. Răspunsul la această întrebare este de asemenea decisiv pentru competența Curții. Al doilea nivel se concentrează pe instrumentul legislativ special care trebuie să se aplice în prezenta cauză: după stabilirea faptului că dreptul Uniunii poate fi aplicabil în general litigiului, următoarea întrebare este dacă măsura specială de drept secundar nuanțează în vreun fel norma generală.

24.

Abordarea menționată este importantă din punct de vedere constituțional întrucât orice dispoziție din legislația secundară (inclusiv Directiva 2000/35) poate fi analizată doar după demonstrarea faptului că dreptul Uniunii poate fi aplicat în general faptelor unei cauze. Trebuie să existe o abordare generală, care poate fi nuanțată din perspectiva instrumentului de drept secundar relevant, dacă acesta din urmă prevede astfel.

25.

Slovenia a aderat la Uniunea Europeană la 1 mai 2004. În conformitate cu articolul 2 și cu articolul 54 din actul de aderare ( 3 ), dreptul Uniunii a devenit imediat obligatoriu în Slovenia la data aderării, cu excepția cazurilor în care este prevăzut un alt termen în actul de aderare sau anexele sale. Astfel, este clar că norma generală constituțională are forță obligatorie imediată sau că dreptul Uniunii are efect imediat, cu excepția cazurilor în care actul de aderare prevede altfel.

26.

În prezenta cauză, contractul de închiriere a fost încheiat în 1993 și a fost parțial executat ( 4 ) la mijlocul anilor ’90. Domnul Nemec a introdus o acțiune împotriva Asociației Pompierilor Voluntari în 1996 pentru neîndeplinirea obligațiilor sale contractuale privind plata prețului pentru închiriere. Toate aceste fapte au avut loc înainte de 1 mai 2004. Prin urmare, întrebarea este dacă dreptul Uniunii se poate aplica ratione temporis situației juridice din prezenta cauză.

27.

Este adevărat că jurisprudența Curții referitoare la aplicarea în timp a dreptului Uniunii în cazul statelor în curs de aderare nu este în totalitate ușor de explorat.

28.

În Hotărârea Ynos ( 5 ) a Marii Camere, Curtea și‑a declinat competența de a răspunde trimiterii preliminare pentru motivul că faptele din cauza respectivă au fost anterioare aderării Ungariei la Uniunea Europeană. Aplicarea Hotărârii Ynos și a liniei jurisprudențiale care a urmat acesteia în prezenta cauză conduce la concluzia că dreptul Uniunii nu se aplică ratione temporis.

29.

Totuși, pe lângă abordarea oarecum categorică adoptată de Curte în Hotărârea Ynos, există și o jurisprudență vastă atât anterioară, cât și posterioară Hotărârii Ynos care adoptă o abordare mai nuanțată privind aplicarea în timp a dreptului Uniunii. Se poate spune că hotărârile respective fac distincție între faptele anterioare aderării și efectele juridice produse de acestea în continuare ulterior aderării. Propunerea noastră este ca Hotărârea Ynos să fie interpretată în acest context jurisprudențial mai larg. În cazul adoptării abordării menționate de către Curte, prezenta cauză poate fi considerată admisibil ratione temporis.

30.

Hotărârea Ynos privește aplicarea Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii ( 6 ) în privința unui contract de agenție. Obiectul litigiului a fost executarea contractului respectiv și caracterul abuziv al clauzei contractuale care prevedea comisionul agentului. Fără să analizeze detaliile legate de executarea contractului, Curtea a observat că faptele din procedura principală au avut loc înainte de aderarea Ungariei la Uniunea Europeană și, prin urmare, nu are competența de a interpreta directiva ( 7 ).

31.

În cazul aplicării ad litteram a criteriului elaborat în Hotărârea Ynos, trebuie să se considere că întrebările adresate de instanța națională nu intră în competența Curții ratione temporis, după cum a sugerat guvernul sloven în cadrul ședinței. La fel ca în cauza Ynos, încheierea contractului de închiriere a avut loc înainte de aderarea Sloveniei la Uniunea Europeană. Faptul că procedura judiciară națională pentru încălcarea contractului respectiv era încă pendinte după aderarea Sloveniei nu ar fi relevant întrucât în cauza Ynos procedura națională care avea ca obiect executarea contractului era de asemenea pendinte după aderarea Ungariei ( 8 ).

32.

Totuși, sugerăm Curții să privească Hotărârea Ynos într‑un context mai larg și să țină cont de ansamblul jurisprudenței anterioare și ulterioare hotărârii respective, precum și de contextul factual și juridic concret al Hotărârii Ynos în sine. În loc să se concentreze pe o distincție binară între faptele anterioare și cele ulterioare aderării, acest ansamblu de jurisprudență mai nuanțată analizează aspectul dacă un raport juridic anterior aderării a continuat să producă efecte juridice după data aderării.

33.

În jurisprudența sa anterioară Hotărârii Ynos, Curtea s‑a arătat mai dispusă să răspundă trimiterilor preliminare atunci când faptele relevante au avut loc înainte de aderare.

34.

De exemplu, întrebările preliminare adresate în cauzele Data Delecta Aktiebolag și Forsberg ( 9 ) și Saldanha și MTS Securities Corporation/Hiross ( 10 ) privesc compatibilitatea unei dispoziții de drept național care impune ca reclamanții străini să furnizeze o garanție pentru cheltuielile judiciare. În ambele cauze ordonanțele instanțelor prin care a fost impusă garanția pentru cheltuielile de judecată au fost emise înainte de aderarea Suediei și a Austriei la Uniunea Europeană. Căile de atac formulate împotriva ordonanțelor respective erau însă pendinte după aderare. În Hotărârea Data Delecta Aktiebolag și Forsberg, Curtea a trecut direct la pronunțarea hotărârii pe fond, sugerând astfel că dreptul Uniunii era aplicabil ratione temporis. În Hotărârea Saldanha și MTS Securities Corporation/Hiross, aceasta a statuat că articolul 6 CE (în prezent articolul 18 TFUE) este obligatoriu imediat de la data aderării și se opune normei naționale aflate în discuție. Curtea a precizat că dreptul Uniunii este aplicabil ratione temporis în ceea ce privește „efectele viitoare ale situațiilor apărute înainte de […] aderare” ( 11 ).

35.

Aceste două cauze ( 12 ) demonstrează că, deși litigiile dintre părți au apărut înainte de aderările respective la Uniunea Europeană, Curtea a considerat oportun să supună efectele juridice în curs ale situațiilor anterioare aderării dreptului Uniunii și, prin urmare, competenței sale. Este adevărat că rezultatul în cauză este condiționat de continuarea procedurii judiciare după aderare în cauzele menționate ( 13 ).

36.

Jurisprudența ulterioară Hotărârii Ynos este mai complexă. Totuși, probabil că abordarea Curții a devenit din nou mai nuanțată, accentul fiind pus pe aspectul dacă efectele situației juridice fuseseră sau nu fuseseră epuizate la momentul aderării.

37.

În Hotărârea Telefónica O2, Curtea a confirmat competența sa, deși situația de fapt din cauza respectivă era anterioară aderării Republicii Cehe la Uniunea Europeană. Motivul a fost că decizia atacată a fost adoptată din nou cu efecte pentru viitor de autoritatea de reglementare după aderarea Republicii Cehe la Uniunea Europeană ( 14 ).

38.

În mod similar, în Hotărârea CIBA, Curtea a admis că litigiul principal privea exercițiile fiscale 2003 și 2004, în condițiile în care Republica Ungară a aderat la Uniunea Europeană doar la 1 mai 2004. Totuși, a precizat în continuare că, „[î]ntrucât situația de fapt din acțiunea principală este parțial ulterioară acestei date, Curtea este competentă să răspundă la întrebarea adresată” ( 15 ).

39.

Hotărârea Kuso privește un angajat austriac care a încheiat contractul de muncă în 1980. Doamna Kuso a contestat ulterior data pensionării sale forțate, pe baza vârstei obligatorii de pensionare de 60 de ani, susținând că aceasta a constituit o discriminare pe criterii de sex potrivit Directivei 76/207/CEE ( 16 ). Curtea a statuat că are competența să se pronunțe asupra fondului trimiterii preliminare, arătând că „[…] principiul protecției încrederii legitime nu poate fi extins astfel încât să împiedice, în general, aplicarea unei reglementări noi efectelor viitoare ale unor situații apărute sub incidența reglementării anterioare” ( 17 ).

40.

Astfel, dacă Hotărârea Ynos este interpretată în contextul său jurisprudențial mai larg, abordarea generală a aplicabilității dreptului Uniunii ratione temporis pare să fie una potrivit căreia efectele juridice în curs intră sub incidența acestuia. Raporturile juridice ale căror efecte nu sunt epuizate la momentul aderării unui stat membru trebuie să se adapteze în funcție de noul cadru juridic. Desigur că această adaptare trebuie să aibă doar efecte pentru viitor: efectul imediat al dreptului Uniunii înseamnă că raporturile juridice în curs ale căror efecte nu au fost epuizate până la momentul aderării pot fi modificate pentru viitor. În schimb, modificarea retroactivă reală, care presupune reevaluarea efectivă a faptelor sau a evenimentelor din trecut, este interzisă.

41.

Luând ca exemplu un contract încheiat înainte de aderarea unui stat membru la Uniunea Europeană, întrebarea‑cheie este dacă respectivul contract și raportul juridic generat de acesta continuă sau nu continuă să producă efecte juridice după aderare. În cazul unui răspuns afirmativ (de exemplu în cazul contractelor pe durată nedeterminată și/sau cu prestații succesive), dreptul Uniunii devine aplicabil contractului la momentul aderării, chiar dacă toate faptele (constitutive) au fost anterioare datei aderării. Conținutul ulterior al raportului juridic este modificat pentru viitor de dreptul Uniunii.

42.

Mai mult, este general acceptat că, în ceea ce privește normele procedurale, regula generală este că ele sunt imediat aplicabile după intrarea lor în vigoare, chiar și cauzelor și litigiilor în curs, cu excepția situației în care măsura specială respectivă prevede altfel ( 18 ).

43.

Oricum, principiile generale ale protecției drepturilor dobândite și încrederii legitime, precum și cel al interzicerii retroactivității reale au rol de corective în ceea ce privește efectul imediat al dreptului Uniunii în toate cauzele individuale.

44.

Din această perspectivă, concluzia la care a ajuns Curtea în cauza Ynos nu este surprinzătoare prin rezultatele sale: Hotărârea Ynos se referă la caracterul abuziv al unei clauze contractuale care a fost negociată și acceptată de părți înainte de aderarea Ungariei la Uniunea Europeană. Întrebarea preliminară adresată Curții, dacă primea un răspuns, ar fi condus la o reevaluare retroactivă efectivă a unei clauze contractuale care a fost stabilită și acceptată de părți cu mult timp înainte de aderare.

45.

Considerăm că, la momentul aderării Sloveniei, nu erau epuizate toate efectele juridice ale contractului de închiriere din două puncte de vedere.

46.

În primul rând, contractul de închiriere a fost încheiat în luna iunie a anului 1993. Din decizia de trimitere rezultă că recurentul și‑a îndeplinit obligațiile înainte de aderarea Sloveniei la Uniunea Europeană, dar Asociația Pompierilor Voluntari nu și‑a îndeplinit obligațiile în ceea ce privește plata sumei datorate cu titlu de contraprestație pentru contractul de închiriere decât în luna mai a anului 2010, și anume cu mult timp după aderarea Sloveniei. Prin urmare, după aderarea Sloveniei, contractul de închiriere a continuat să producă unele efecte juridice, iar drepturile și obligațiile părților generate de acesta trebuiau în continuare să fie îndeplinite de părți.

47.

În al doilea rând și poate mai important, spre deosebire de cauza Ynos, prezenta cauză nu se referă la reevaluarea unor clauze contractuale stabilite în trecut. Conținutul contractului și validitatea clauzelor contractuale nu sunt puse în discuție. Prezenta cauză are ca obiect executarea unui contract și în special dobânzile acumulate pentru întârziere în îndeplinirea obligațiilor (și anume efectuarea plăților) prevăzute în contract. Această situație a apărut înainte de aderarea Sloveniei la Uniunea Europeană și așteaptă încă soluția finală după aderare.

48.

Astfel, faptul că noile reglementări referitoare la dobânzile pentru întârzierea efectuării plăților se aplică pentru viitor în cauzele pendinte din momentul aderării unui stat membru la Uniunea Europeană este în concordanță cu efectul imediat al dreptului Uniunii în statele care au aderat.

49.

După demonstrarea competenței Curții, în general, etapa următoare în prezenta cauză este analizarea aspectului dacă Directiva 2000/35, în special, este aplicabilă contractului de închiriere, din perspectiva dispozițiilor speciale ale acesteia referitoare la aplicarea sa în timp.

50.

Potrivit articolului 6 alineatul (3) litera (b), Directiva 2000/35 se aplică în principiu contractelor încheiate înainte de expirarea termenului său de transpunere cu excepția situației în care un stat membru exclude aplicarea sa în cazul unor asemenea contracte. Altfel spus, în lipsa unei decizii exprese a statelor membre, directiva se extinde asupra contractelor existente.

51.

Documentele de aderare relevante, după cum a arătat reprezentantul Sloveniei în cadrul ședinței, nu conțin o astfel de excludere a aplicabilității Directivei 2000/35 ( 19 ). Astfel, în conformitate cu articolele 2 și 54 din actul de aderare, în cazul Sloveniei, perioada de transpunere a Directivei 2000/35 s‑a încheiat la 1 mai 2004 și nu a existat nicio derogare aplicabilă în ceea ce privește directiva menționată.

52.

Norma de la articolul 6 alineatul (3) litera (b) este de asemenea relevantă pentru realizarea unei distincții față de dreptul secundar aflat în discuție în cauza Ynos. Directiva 93/13, aflată în discuție în cauza Ynos, prevedea la articolul 10 alineatul (1) că se aplică doar pentru viitor contractelor încheiate după expirarea termenului de transpunere [care avea loc pentru un nou stat membru la data aderării sale (și anume 1 mai 2004)]. De fapt, dispoziția respectivă este opusul celei de la articolul 6 alineatul (3) litera (b) din Directiva 2000/35, întrucât acesta din urmă se aplică în cazul contractelor încheiate înainte de expirarea termenului de transpunere a directivei ( 20 ).

53.

Astfel, potrivit interpretării articolului 6 alineatul (1) coroborat cu articolul 6 alineatul (3) litera (b) din Directiva 2000/35 și cu actul de aderare, după aderarea Sloveniei la Uniunea Europeană, Directiva 2000/35 a devenit imediat aplicabilă contractelor existente încheiate anterior acestei date, inclusiv contractului de închiriere în discuție în prezenta cauză. Prin urmare, concluzionăm că, de la 1 mai 2004, Directiva 2000/35 a devenit aplicabilă ratione temporis în prezenta cauză.

54.

În concluzie, în opinia noastră, Curtea are competența să răspundă întrebărilor preliminare adresate de instanța națională.

55.

Prin a treia întrebare, instanța de trimitere urmărește în esență să afle dacă regula ne ultra alterum tantum este compatibilă cu Directiva 2000/35. În mod similar poziției adoptate de guvernul sloven și de guvernul leton în observațiile lor scrise, precum și de guvernul sloven și de Comisie în ședință, considerăm că regula menționată este compatibilă cu Directiva 2000/35.

56.

După cum a arătat deja Curtea în trecut ( 21 ) și după cum a recunoscut în mod expres Comisia în cadrul ședinței din prezenta cauză, Directiva 2000/35 este un instrument de armonizare minimă.

57.

Astfel, directiva acoperă doar elemente precise și astfel limitate legate de întârzierea efectuării plăților în tranzacțiile comerciale, în special aspecte legate de (i) dobânda pentru întârzierea efectuării plăților, (ii) dreptul de retenție și (iii) procedurile de recuperare a creanțelor necontestate.

58.

În ceea ce privește normele referitoare la dobânda pentru întârzierea efectuării plăților, articolul 3 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2000/35 este o dispoziție destul de detaliată care prevede nivelul minim al unei asemenea dobânzi și modul în care trebuie să fie calculată. Totuși, Directiva 2000/35 nu cuprinde norme care să interzică impunerea unui plafon pentru limitarea acumulării dobânzilor.

59.

Astfel, în opinia noastră, statele membre păstrează competența de a decide dacă stabilesc sau nu stabilesc un astfel de plafon, cu condiția să respecte principiul echivalenței și principiul efectivității ( 22 ).

60.

Principiul echivalenței interzice în esență discriminările între cererile formulate în temeiul dreptului național și cererile similare formulate în temeiul dreptului Uniunii. Altfel spus, tratamentul drepturilor care își au originea în dreptul Uniunii nu trebuie să fie mai puțin favorabil decât cel al drepturilor corespunzătoare care decurg din dreptul național.

61.

Faptele din prezenta cauză nu ridică probleme legate de compatibilitatea regulii ne ultra alterum tantum cu principiul respectiv. Niciuna dintre părți nu a formulat obiecții în această privință.

62.

Principiul efectivității împiedică statele membre să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de dreptul Uniunii.

63.

Se poate susține, cu siguranță, că obiectivul general al efectivității combaterii întârzierii efectuării plăților în tranzacțiile comerciale ar fi protejat mai mult dacă nu ar exista un plafon care să limiteze acumularea dobânzilor de întârziere. După atingerea plafonului, este clar că debitorul are puțină motivație suplimentară pentru efectuarea plății. Valoarea dobânzilor pur și simplu încetează să crească.

64.

Totuși, în cazul aplicării acestui raționament, ar fi posibilă punerea sub semnul întrebării a oricărei norme naționale sau impunerea creării unei noi reguli. Pentru a oferi un exemplu, efectul util al unei directive care urmărește combaterea întârzierii efectuării plăților nu ar fi consolidat dacă s‑ar reintroduce închisorile pentru debitori ( 23 ), iar debitorii ar fi închiși în mod automat după depășirea termenului de plată? Această metodă ar fi destul de eficientă pentru a forța persoana în cauză și/sau rudele sale să plătească la timp.

65.

Exemplele absurde pot contribui la înțelegerea necesității de a stabili limite rezonabile pentru principiul efectivității, care este potențial nelimitat. În opinia noastră, principiul efectivității ar trebui să fie limitat la două situații: imposibilitate sau dificultate excesivă reală. Considerăm că regula ne ultra alterum tantum nu atinge niciunul dintre aceste standarde. Două aspecte prezintă o relevanță specială în ceea ce privește cea din urmă afirmație.

66.

În primul rând, în cadrul spațiului național de reglementare neschimbat de armonizarea minimă potrivit Directivei 2000/35, regula ne ultra alterum tantum exprimă o anumită opțiune legislativă legată de repartizarea costurilor aferente întârzierii efectuării plăților între creditori și debitori. Regula respectivă reflectă o viziune socială asupra distribuirii pierderilor în cazul executării silite a datoriilor. O asemenea opțiune nu pare să fie în sine arbitrară sau complet nouă. De fapt, anumite forme de plafonare a dobânzilor la nivelul sumei datorate cu titlu principal existau deja în dreptul roman ( 24 ).

67.

În plus, se poate considera că regula ne ultra alterum tantum asigură un anumit tip de echilibru între asigurarea efectuării prompte a plăților și alte interese sau valori. Întârzierea efectuării plăților este cauzată în principiu întotdeauna de imposibilitatea sau refuzul debitorului de a plăti. Totuși, lipsa unei acțiuni din partea creditorului poate conduce la creșterea peste măsură a valorii dobânzilor acumulate. Prin urmare, o regulă cum este ne ultra alterum tantum încurajează creditorul să își revendice drepturile cu promptitudine. Astfel, o regulă similară există de asemenea în diferite contexte în alte sisteme juridice naționale. De exemplu, Codul civil austriac și Codul civil ceh limitează posibilitatea creditorului de a obține dobânzi pentru întârzierea efectuării plăților care depășesc suma datorată cu titlu principal în ceea ce privește perioada care precedă litigiul în cazul în care acesta nu a urmărit la timp executarea datoriei ( 25 ).

68.

În al doilea rând, după cum a observat guvernul sloven, o regulă națională cum este ne ultra alterum tantum nu trebuie să fie analizată în mod izolat, ci în contextul altor instrumente relevante din dreptul național în cadrul cărora operează regula plafonării.

69.

Printre aceste instrumente se numără posibilitatea de a solicita despăgubiri pentru prejudiciul suferit în mod efectiv (dacă prejudiciul respectiv depășește valoarea dobânzilor datorate pentru întârzierea efectuării plăților) din partea debitorului. Astfel, în timp ce cererea de dobânzi pentru întârzierea efectuării plăților a fost în general „considerată ca fiind un mod convenabil de a permite creditorului să recupereze de regulă prejudiciul suferit, fără a fi necesar în special dovedirea sa” ( 26 ), aceasta nu înseamnă în mod necesar că nu este posibilă recuperarea de către creditor a prejudiciului suferit care depășește valoarea dobânzilor acumulate. Existența unei asemenea posibilități depinde de dreptul național aplicabil și revine instanței naționale să se pronunțe în privința sa. Totuși, după cum a arătat guvernul sloven în cadrul ședinței, potrivit dreptului sloven, creditorul poate solicita despăgubiri integrale și efective pentru repararea prejudiciului suferit.

70.

Mai mult, dacă prejudiciul suferit de creditor a fost generat de deficiențe în funcționarea sistemului judiciar, inclusiv de întârzieri nejustificate și de durata excesivă a procedurii, o acțiune în despăgubire împotriva statului poate constitui o altă formă posibilă de reparație ( 27 ).

71.

Pentru aceste motive, propunem Curții să răspundă la a treia întrebare adresată de instanța de trimitere statuând că Directiva 2000/35 nu se opune unei reguli de drept național care plafonează valoarea maximă a dobânzii datorate pentru întârzierea efectuării plăților la valoarea sumei datorate cu titlu principal.

72.

După cum am observat mai sus, dacă răspunsul Curții la a treia întrebare adresată de instanța națională este negativ, atunci nu mai este necesar să răspundă la prima și la a doua întrebare. Întrucât Directiva 2000/35 nu se opune regulii ne ultra alterum tantum, cererea recurentului nu poate fi admisă, chiar dacă se stabilește că raportul juridic generat de contractul de închiriere intră în domeniul de aplicare al Directivei 2000/35. Totuși, în cazul în care Curtea concluzionează că Directiva 2000/35 se opune regulii în discuție, primele două întrebări preliminare devin relevante.

73.

În această secțiune vom analiza împreună prima și a doua întrebare. Ambele urmăresc clarificarea aspectului dacă recurentul, la încheierea contractului de închiriere, a acționat în calitate de „întreprindere” în sensul Directivei 2000/35, având în vedere că obiectul contractului de închiriere nu este menționat în licența sa națională. În acest context, instanța de trimitere invită în mod expres Curtea ca atunci când răspunde la a doua întrebare preliminară să țină cont de faptul că tranzacția în cauză a fost de natură economică și că recurentul a emis factură pentru ea.

74.

Potrivit articolului 1, Directiva 2000/35 se aplică „tuturor plăților efectuate ca remunerații pentru tranzacții comerciale”. Prin urmare, pentru a răspunde la întrebarea dacă tranzacția care face obiectul contractului de închiriere intră în domeniul de aplicare al Directivei 2000/35, este necesară clarificarea noțiunii „tranzacție comercială”, care la rândul său utilizează noțiunea „întreprindere”.

75.

Ambele noțiuni vor fi analizate [secțiunile (a) și, respectiv, (b)] înainte de examinarea aspectului dacă o licență națională pentru desfășurarea unei anumite activități este relevantă pentru definiția întreprinderii [secțiunea (c)]. În sfârșit, vom face câteva observații finale privind natura juridică a celeilalte părți la contractul de închiriere, și anume Asociația Pompierilor Voluntari [secțiunea (d)].

76.

Articolul 2 punctul 1 primul paragraf din Directiva 2000/35 definește „tranzacția comercială” ca fiind o tranzacție „între întreprinderi sau între întreprinderi și autorități publice care conduc la livrarea de bunuri sau furnizarea de servicii contra cost”.

77.

Această definiție pare să fie compusă din următoarele elemente: (i) părțile la tranzacție trebuie să fie întreprinderi sau o întreprindere și o autoritate publică, (ii) trebuie să existe o furnizare de bunuri sau servicii și (iii) furnizarea bunurilor sau a serviciilor trebuie să aibă loc contra cost.

78.

Nu există nicio îndoială în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor (ii) și (iii) în privința contractului de închiriere. A fost furnizat un serviciu: închirierea cisternei pentru transportul apei. Costul serviciului respectiv a fost calculat și în final plătit. Prin urmare, rămâne deschisă doar întrebarea dacă este îndeplinită și condiția (i). În mod evident, recurentul nu este o autoritate publică. Poate fi calificat ca fiind o „întreprindere”?

79.

Noțiunea „întreprindere” este definită la articolul 2 punctul 1 al treilea paragraf din Directiva 2000/35 ca fiind „orice organizație care desfășoară o activitate economică și profesională independentă, chiar dacă este realizată de o singură persoană” ( 28 ).

80.

Pentru a exista o „întreprindere” în sensul Directivei 2000/35, (i) persoana în cauză trebuie să fie calificată ca fiind o organizație și (ii) activitatea trebuie să aibă o natură economică și profesională independentă.

81.

Observăm că articolul 2 punctul 1 al treilea paragraf din Directiva 2000/35 face referire în mod expres la „orice organizație”, inclusiv una care constă într‑o singură persoană, care acționează în cadrul activității sale economice și profesionale independente.

82.

Textul dispoziției respective indică astfel faptul că noțiunea organizație nu trebuie înțeleasă în sensul că se referă la vreo formă juridică concretă, ci mai degrabă la realizarea unei activități structurate și permanente. În acest sens, persoana în cauză trebuie să se organizeze singură pentru realizarea activității sale economice în mod repetitiv și pe termen lung.

83.

În mod similar afirmațiilor făcute de Curte în alt context, structura unei asemenea organizații poate să fie destul de simplă întrucât, în anumite sectoare, „activitatea [se poate baza] mai ales pe forța de muncă” ( 29 ).

84.

Faptul că recurentul a emis factură pentru serviciul furnizat în temeiul contractului de închiriere constituie, în opinia noastră, un element important care indică faptul că a acționat în cadrul unei activități economice organizate.

85.

În ceea ce privește natura tranzacției care face obiectul contractului de închiriere, aceasta a fost în mod clar economică, întrucât cisterna pentru transportul apei a fost furnizată de recurent Asociației Pompierilor Voluntari contra cost. Suma respectivă constituia sau trebuia să constituie contraprestația corespunzătoare.

86.

Astfel, la prima vedere, condițiile definiției „tranzacției comerciale” de la articolul 2 punctul 1 al treilea paragraf din Directiva 2000/35 par să fie îndeplinite.

87.

Instanța de trimitere este preocupată însă de faptul că obiectul contractului de închiriere nu este menționat în licența națională a recurentului. Guvernul sloven și Comisia deduc din acest fapt că recurentul nu poate fi considerat o „întreprindere” în sensul Directivei 2000/35. Ei sugerează în esență că obiectul precis al licenței naționale eliberate trebuie să fie determinant pentru definiția „întreprinderii” în sensul Directivei 2000/35.

88.

Nu suntem de acord pentru două motive.

89.

În primul rând, definiția prezentată mai sus a „întreprinderii” nu face referire în niciun fel la legislația statelor membre. Astfel, noțiunea respectivă este o noțiune autonomă de drept al Uniunii. Ea trebuie să fie formulată independent de sistemele naționale de autorizare sau înregistrare ( 30 ).

90.

În al doilea rând, definiția autonomă de drept al Uniunii în prezenta cauză servește unui scop suplimentar, relativ important: caracterul previzibil al tranzacțiilor comerciale care intră în domeniul de aplicare al directivei respective. Dacă domeniul de aplicare al noțiunii „întreprindere”, potrivit directivei, ar fi legat de obiectul autorizației pentru anumite activități comerciale eliberate în temeiul dreptului național, aceasta ar obliga efectiv părțile contractante să verifice de fiecare dată dacă cealaltă parte semnează de fapt un contract care intră sau nu intră în obiectul său de activitate potrivit dreptului național. Fragmentarea juridică ulterioară nu este doar indezirabilă în sine. Ea ar fi extrem de împovărătoare în operațiunile comerciale, în special în tranzacțiile transfrontaliere.

91.

Pentru motivele de mai sus, considerăm că obiectul licenței naționale nu este decisiv pentru încadrarea în definiția noțiunii „întreprindere” din Directiva 2000/35. Totuși, aceasta nu înseamnă că existența sistemului național de înregistrare sau de autorizare este total irelevantă. Ea poate însă doar să genereze o prezumție în sensul că partea acționa în cadrul activității sale economice sau profesionale.

92.

Altfel spus, în cazul în care contractul de închiriere s‑ar fi încadrat în obiectul licenței naționale a recurentului, aceasta ar fi constituit o prezumție potrivit căreia recurentul a acționat în cadrul unei activități economice independente. Dimpotrivă, faptul că obiectul contractului de închiriere este în afara activităților menționate în licența recurentului nu exclude totuși calificarea recurentului ca întreprindere, cu condiția să fie îndeplinite condițiile autonome expuse mai sus care sunt prevăzute la articolul 2 punctul 1 din Directiva 2000/35.

93.

Pentru a avea o imagine completă, adăugăm că scenariile care nu sunt acoperite, în opinia noastră, de noțiunea „întreprindere” în sensul Directivei 2000/35 sunt situații în care una sau mai multe persoane realizează acțiuni izolate specifice unei activități care ar putea fi calificată ca fiind „economică”. Deși au caracter economic, acțiunile respective nu pot fi considerate activități comerciale structurate și permanente.

94.

Revenind la prezenta cauză, se poate considera că închirierea unei cisterne pentru transportul apei face parte dintre activitățile comerciale generale și permanente ale recurentului. Dimpotrivă, de exemplu, vinderea de către recurent a unor prăjituri pentru copii în piața de duminică organizată în cadrul serbării școlare anuale cu greu ar putea fi considerată astfel. În mod similar, ajutorul la grădinărit oferit de un om de afaceri recunoscut vecinului său în schimbul unei invitații la o cană cu ceai și poate chiar și la o prăjitură cu greu ar putea fi văzută ca parte a activității comerciale structurate și permanente a celui dintâi.

95.

Altfel spus, oamenii se implică în diferite forme de activitate de natură economică, dar numai unele dintre aceste activități fac parte dintre activitățile comerciale structurate și permanente ale unei persoane. Atunci când stabilește dacă activitatea în cauză face parte din activitatea structurată și permanentă, instanța de trimitere trebuie să țină cont de toate probele relevante care susțin sau infirmă concluzia respectivă.

96.

Revine instanței naționale să aplice aceste orientări generale faptelor din prezenta cauză. Totuși, având în vedere faptele prezentate Curții, și anume că se poate considera în mod rezonabil că tranzacția în discuție face parte dintr‑o activitate economică independentă mai largă, structurată și permanentă realizată de recurent, pentru care a fost emisă factură, concluzionăm că se poate considera că atunci când a încheiat un contract de închiriere recurentul a acționat ca o „întreprindere” în sensul Directivei 2000/35.

97.

Având în vedere cele de mai sus, în opinia noastră, definiția autonomă a „întreprinderii” de la articolul 2 punctul 1 din Directiva 2000/35 include persoanele care se angajează într‑o activitate economică sau profesională structurată și permanentă. Aspectul dacă o acțiune individuală din cadrul unei asemenea activități, cum este încheierea unui contract individual, intră în domeniul precis de aplicare al regimului național de înregistrare sau de autorizare nu este decisiv în ceea ce privește încadrarea în definiția menționată. Totuși, faptul că o astfel de persoană a acționat potrivit obiectului de activitate care a făcut obiectul înregistrării sau al autorizării naționale creează o prezumție în favoarea concluziei că această persoană a acționat în cadrul activității sale economice sau profesionale. De asemenea, existența unei facturi constituie un element care indică faptul că o asemenea persoană a acționat în cadrul unei activități economice structurate și permanente.

98.

Ca un post‑scriptum, observăm că prima și a doua întrebare preliminară se concentrează pe definiția „întreprinderii” în sensul Directivei 2000/35 doar în ceea ce îl privește pe recurent. Aspectul dacă raportul generat de contractul de închiriere poate fi calificat ca fiind o tranzacție comercială potrivit directivei menționate depinde însă în final și de calitatea celeilalte persoane contractante, și anume Asociația Pompierilor Voluntari.

99.

După cum am arătat mai sus, „tranzacția comercială” este, potrivit Directivei 2000/35, o tranzacție „între întreprinderi sau între întreprinderi și autorități publice”. În ceea ce privește definiția celei din urmă noțiuni, Directiva 2000/35 face referire la „orice autoritate contractantă sau entitate, conform definiției din Directivele privind achizițiile publice”.

100.

Directivele privind achizițiile publice menționate definesc „autoritatea contractantă sau entitatea” ca fiind statul, autoritățile regionale sau locale, organismele de drept public, asociațiile formate din una sau mai multe asemenea autorități de drept public. Un organism de drept public este la rândul său definit ca fiind, potrivit directivelor aplicabile, orice organism „înființat special pentru a răspunde nevoilor de interes general, care nu are caracter industrial sau comercial și care are personalitate juridică și a cărui activitate este finanțată în cea mai mare parte de stat sau de autoritățile regionale ori locale sau de alte organisme de drept public sau care este gestionat ori supravegheat de organismele respective sau care are un consiliu de administrație, de gestionare sau de supraveghere, peste jumătate din numărul membrilor acestuia fiind desemnați de autoritățile de stat, regionale sau locale sau de alte organisme de drept public” ( 31 ).

101.

Având în vedere aceste criterii, revine instanței de trimitere să verifice care a fost natura juridică precisă a Asociației Pompierilor Voluntari potrivit dreptului național la data faptelor pentru a decide dacă a existat sau nu a existat o tranzacție comercială în sensul articolului 2 punctul 1 din Directiva 2000/35.

102.

Având în vedere considerațiile precedente, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Vrhovno sodišče Republike Slovenije (Curtea Supremă a Republicii Slovenia) după cum urmează:

Cu privire la prima și a doua întrebare:

„Articolul 2 punctul 1 din Directiva 2000/35/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 iunie 2000 privind combaterea întârzierii efectuării plăților în cazul tranzacțiilor comerciale trebuie să fie interpretat în sensul că prevede o definiție autonomă a noțiunii «întreprindere» care include persoanele care se angajează în activități economice sau profesionale independente structurate și permanente. Aspectul dacă o acțiune individuală din cadrul unei asemenea activități, cum este încheierea unui contract individual, intră în domeniul precis de aplicare al regimului național de înregistrare sau de autorizare nu este decisiv în ceea ce privește încadrarea în definiția menționată. Totuși, faptul că o astfel de persoană a acționat potrivit obiectului de activitate care a făcut obiectul înregistrării sau al autorizării naționale generează o prezumție în favoarea concluziei că această persoană a acționat în cadrul activității sale economice sau profesionale. De asemenea, existența unei facturi constituie un element care indică faptul că o asemenea persoană a acționat în cadrul unei activități economice structurate și permanente.”

Cu privire la a treia întrebare:

„Directiva 2000/35 trebuie să fie interpretată în sensul că nu se opune unei reguli de drept național care plafonează suma maximă datorată cu titlu de dobânzi pentru întârzierea efectuării plăților la valoarea sumei datorate cu titlu principal.”