1

Domnul Ahmed Abdelaziz Ezz și alții au introdus recurs împotriva Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene (Camera a treia) din 27 februarie 2014, Ezz și alții/Consiliul (T‑256/11, EU:T:2014:93, denumită în continuare „hotărârea atacată”), prin care acesta a respins acțiunea lor în anularea, pe de o parte, a Deciziei 2011/172/PESC a Consiliului din 21 martie 2011 privind măsuri restrictive îndreptate împotriva anumitor persoane, entități și organisme având în vedere situația din Egipt (JO L 76, p. 63) și, pe de altă parte, a Regulamentului (UE) nr. 270/2011 al Consiliului din 21 martie 2011 privind măsuri restrictive împotriva anumitor persoane, entități și organisme având în vedere situația din Egipt (JO L 76, p. 4), în măsura în care aceste acte îi privesc pe recurenți.

2

Convenția Organizației Națiunilor Unite împotriva corupției a fost adoptată prin Rezoluția 58/4 din 31 octombrie 2003 a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite. Ea a intrat în vigoare la 14 decembrie 2005. A fost ratificată de toate statele membre și aprobată de Uniunea Europeană prin Decizia 2008/801/CE a Consiliului din 25 septembrie 2008 (JO L 287, p. 1).

3

Potrivit articolului 2 din această convenție:

„În sensul prezentei convenții:

[…]

[…]”

4

Capitolul III al convenției menționate, care cuprinde articolele 15-42 din aceasta, privește incriminarea, investigarea și reprimarea infracțiunilor. Articolele 15-27 din acest capitol enumeră o mare diversitate de acte de corupție cărora statele trebuie să le atribuie caracterul de infracțiune. Întrucât obiectivul convenției în discuție este de a permite incriminarea unui număr crescând de acte de corupție, ținând seama de amenințările pentru stabilitatea și siguranța societăților pe care ele le generează, aceasta vizează nu numai fapta de a oferi avantaje necuvenite persoanelor sau sustragerea de fonduri publice, ci și traficul de influență, precum și tăinuirea sau spălarea produsului corupției.

5

Articolul 31 alineatele 1 și 2 din aceeași convenție are următorul cuprins:

„1.   Fiecare stat parte ia, în măsura posibilităților și în cadrul sistemului său juridic intern, măsurile necesare pentru a permite confiscarea:

2.   Fiecare stat parte ia măsurile necesare pentru a permite identificarea, localizarea, blocarea sau sechestrul a tot ceea ce este menționat la paragraful 1 al prezentului articol, în scopul eventualei confiscări.”

6

Articolul 55 alineatul 2 din Convenția Organizației Națiunilor Unite împotriva corupției are următorul cuprins:

„În cazul în care cererea este făcută de către un alt stat parte care este competent în privința unei infracțiuni prevăzute prin prezenta convenție, statul parte solicitat ia măsurile necesare pentru identificarea, localizarea și blocarea sau sechestrul produsului infracțiunii, bunurilor, materialelor sau altor instrumente prevăzute în paragraful 1 al articolului 31 din prezenta convenție, în vederea unei confiscări ulterioare ordonate fie de către statul parte solicitant, fie, ca urmare a unei cereri formulate în baza paragrafului 1 al prezentului articol, de către statul parte solicitat.”

7

În urma evenimentelor politice survenite în Egipt începând cu luna ianuarie 2011, Consiliul Uniunii Europene a adoptat, la 21 martie 2011, în temeiul articolului 29 TUE, Decizia 2011/172.

8

Potrivit considerentelor (1) și (2) ale Deciziei 2011/172, în versiunea sa inițială:

9

Potrivit articolului 1 alineatul (1) din Decizia 2011/172, în versiunea sa inițială:

„Se îngheață toate fondurile și resursele economice care aparțin, sunt deținute, păstrate sau controlate de persoane care au fost identificate ca răspunzătoare de însușirea ilegală de fonduri ale statului egiptean, precum și de către persoanele fizice sau juridice, entitățile sau organismele asociate acestora, astfel cum figurează pe lista din anexă.”

10

În timp ce în versiunea franceză a considerentului (2) și a articolului 1 alineatul (1) este folosită expresia „personnes reconnues comme responsables” (persoane care au fost recunoscute ca răspunzătoare), versiunea în limba engleză a acestor dispoziții o utilizează pe aceea de „persons having been identified as responsible” (persoane care au fost identificate ca răspunzătoare).

11

La 11 iulie 2014, prin urmare, după pronunțarea hotărârii atacate, o rectificare a acestei decizii a fost publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene în ceea ce privește versiunile în limbile bulgară, spaniolă, cehă, estoniană, franceză, maghiară și neerlandeză (JO 2014, L 203, p. 113). Potrivit acestei rectificări, dispozițiile menționate trebuie înțelese ca vizând persoanele care au fost „identificate” ca răspunzătoare, iar nu persoanele care au fost „recunoscute” ca răspunzătoare.

12

Decizia 2011/172 conține, în anexă, „[l]ista persoanelor fizice și juridice, a entităților și organismelor menționate la articolul 1”. Această listă cuprinde trei tipuri de informații. Într‑o primă coloană figurează „[n]ume[le] (și eventuale[le] nume de împrumut)” ale subiectelor de drept vizate, a doua coloană conține „[i]nformații[le] de identificare” ale acestora și în ultima coloană sunt indicate „[m]otive[le] desemnării”.

13

Domnul Ahmed Abdelaziz Ezz figurează la poziția 7 a listei respective. A doua coloană conține următoarele informații: „Fost membru al parlamentului. Data nașterii: 12.1.1959. Sex masculin”. Motivele desemnării, expuse în a treia coloană, care sunt aceleași pentru toate cele 19 persoane care figurează pe listă, sunt redactate în acești termeni: „Persoană care face obiectul unor proceduri judiciare desfășurate de autoritățile egiptene în legătură cu însușirea ilegală a unor fonduri de stat, în temeiul Convenției Organizației Națiunilor Unite împotriva corupției”.

14

Doamna Abla Mohamed Fawzi Ali Ahmed figurează la poziția 8 din listă. A doua coloană conține informațiile următoare: „Soția d[omnu]lui Ahmed Abdelaziz Ezz. Data nașterii: 31.1.1963. Sex feminin”.

15

Doamna Khadiga Ahmed Ahmed Kamel Yassin figurează la poziția 9 din listă. A doua coloană conține informațiile următoare: „Soția d[omnu]lui Ahmed Abdelaziz Ezz. Data nașterii: 25.5.1959. Sex feminin”.

16

Doamna Shahinaz Abdel Aziz Abdel Wahab Al Naggar figurează la poziția 10 din listă. A doua coloană conține informațiile următoare: „Soția d[omnu]lui Ahmed Abdelaziz Ezz. Data nașterii: 9.10.1969. Sex feminin”.

17

În temeiul articolului 215 alineatul (2) TFUE și al Deciziei 2011/172, Consiliul a adoptat Regulamentul nr. 270/2011. Articolul 2 alineatele (1) și (2) din acesta preia, în esență, dispozițiile articolului 1 alineatele (1) și (2) din Decizia 2011/172. Acest regulament cuprinde o anexă I, identică cu anexa la Decizia 2011/172. Astfel cum reiese din considerentul (2) al regulamentului menționat, întrucât măsurile instituite prin Decizia 2011/172 „intră în domeniul de aplicare a Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene […], e[ra] necesară o reglementare la nivelul Uniunii pentru punerea lor în aplicare” și care justifica adoptarea acestui act.

18

Regulamentul nr. 270/2011 nu a făcut obiectul unei rectificări similare celei a Deciziei 2011/172.

19

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 20 mai 2011, recurenții au introdus o acțiune în anularea Deciziei 2011/172 și a Regulamentului nr. 270/2011, în măsura în care aceste acte îi priveau.

20

Ei au invocat opt motive în susținerea acțiunii lor. Al patrulea motiv privea erorile, de fapt și de calificare juridică a faptelor, care ar afecta motivele înscrierii lor pe listele care figurează în anexă la Decizia 2011/172 și la Regulamentul nr. 270/2011. Ei au susținut în această privință că nu făceau obiectul unor proceduri judiciare în Egipt.

21

Tribunalul a constatat următoarele la punctele 123-133 și 137 din hotărârea atacată:

[…]

[…]

22

Întrucât nu a admis niciunul dintre motive, Tribunalul a respins acțiunea în ansamblul său.

23

Recurenții solicită Curții:

24

Consiliul solicită Curții:

25

Comisia Europeană solicită Curții:

26

Recurenții invocă șase motive în susținerea recursului.

27

Prin intermediul primului motiv, recurenții susțin că, întrucât a statuat că Decizia 2011/172 fusese adoptată în mod legal în temeiul articolului 29 UE, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept. Acest motiv vizează punctele 44-47 din hotărârea atacată.

28

Pentru a stabili sensul articolului 29 TUE, Tribunalul a examinat articolele 21 TUE, 23 TUE-25 TUE și 28 TUE. El a concluzionat, la punctul 41 din hotărârea atacată, următoarele:

„Din coroborarea acestor dispoziții rezultă că «poziția Uniunii» în sensul articolului 29 TUE constă în deciziile care, în primul rând, se înscriu în cadrul politicii externe și de securitate comună (PESC), astfel cum este definită la articolul 24 alineatul (1) TUE, în al doilea rând, se referă la «o anumită chestiune de natură geografică sau tematică» și, în al treilea rând, nu au caracterul unor «acțiuni cu caracter operativ» în sensul articolului 28 TUE.”

29

La punctele 44-46 din această hotărâre, Tribunalul a constatat că cele trei criterii erau îndeplinite în speță. El a concluzionat, la punctul 47 din hotărârea menționată, că articolul 1 din Decizia 2011/172 putea fi adoptat în mod legal în temeiul articolului 29 TUE.

30

Recurenții invocă faptul că nu erau întrunite în speță condițiile care permit adoptarea deciziilor în temeiul articolului 29 TUE. Motivele înscrierii lor pe lista care figurează în anexa la Decizia 2011/172 nu ar intra în cadrul principiilor și al obiectivelor PESC definite la articolul 21 TUE. Autoritățile egiptene nu ar fi lăsat niciodată să se înțeleagă, în scrisorile invocate de Consiliu, că acțiunile reproșate recurenților aduc atingere „democrației” în Egipt sau „dezvoltării durabile a[…] economiei [sau] a[…] societății” acestei țări.

31

Comportamentul reproșat primului recurent, și anume o fraudă în detrimentul unor acționari ai unei societăți, nu ar justifica o acțiune a Uniunii la nivel internațional, în temeiul PESC. Pe de altă parte, nu ar exista nicio afirmație substanțială împotriva soțiilor domnului Ezz. A considera că fraude comise într‑un stat terț angajează politica externă și de securitate a Uniunii ar avea ca efect extinderea semnificativă a domeniului de aplicare al acestei politici, în detrimentul competențelor statelor membre în privința asistenței judiciare.

32

În plus, autoritățile egiptene nu ar fi solicitat Uniunii să adopte o decizie în temeiul articolului 29 TUE, ci ar fi solicitat asistență judiciară, care ține de autoritățile judiciare naționale.

33

În sfârșit, cererea acestor autorități ar privi conservarea fondurilor care ar putea fi folosite pentru a executa o hotărâre pronunțată de o autoritate jurisdicțională națională împotriva domnului Ezz și pentru a permite „repatrierea” sumelor în cauză, în privința căreia nu există o competență în temeiul PESC. Prin faptul că a constatat că unul dintre recurenți era acuzat de activități despre care autoritățile egiptene considerau că amenință guvernarea democratică a Republicii Arabe Egipt sau dezvoltarea economică ori socială durabilă în această țară, Tribunalul a denaturat elementele de probă prezentate în fața sa.

34

Consiliul arată că primul motiv juxtapune două critici, una privind lipsa de temei juridic a Deciziei 2011/172, iar cealaltă privind faptul că recurenții nu ar îndeplini condițiile pentru a intra în domeniul de aplicare al Deciziei 2011/172 și al Regulamentului nr. 270/2011. El amintește că Tribunalul a răspuns la motivul referitor la lipsa de temei juridic la punctele 44-47 din hotărârea atacată.

35

Consiliul apreciază că recurenții interpretează în mod eronat obiectivele Deciziei 2011/172, întrucât niciun element al acestei decizii nu permite să se conchidă că motivul includerii lor pe lista persoanelor ale căror fonduri și resurse economice sunt înghețate care figurează în anexa la aceasta ar fi o fraudă comisă într‑o țară terță sau că obiectivul acestei decizii ar fi furnizarea de asistență judiciară.

36

Decizia 2011/172 ar fi o măsură autonomă, care ar fi fost adoptată nu ca răspuns la cererea autorităților egiptene, ci în vederea realizării obiectivelor PESC și în exercitarea puterii discreționare de care dispune Consiliul în această privință. Ca urmare, cu prilejul examinării excepției de nelegalitate ridicate împotriva articolului 1 din Decizia 2011/172, Tribunalul nu s‑a pronunțat asupra pretinselor acțiuni ale recurenților și nici cu privire la conținutul notei verbale NV93/11/ms și nu era obligat să o facă.

37

Comisia arată că, în măsura în care privește lipsa de temei juridic a Deciziei 2011/172, primul motiv este inadmisibil, din moment ce nu a fost invocat în cererea introductivă în anulare depusă în primă instanță. Ar fi totodată nou pe fond, întrucât criteriul referitor la răspundere în cadrul unei însușiri ilegale a unor fonduri ale statului, pe care se întemeiază înghețarea fondurilor recurenților, ar fi incompatibil cu articolul 21 TUE, deoarece măsura nu urmărește niciunul dintre obiectivele enunțate la alineatele (1) și (2) ale acestui articol. Pe de altă parte, recursul nu ar aborda nicidecum raționamentul expus de Tribunal la punctele 34‑54 din hotărârea atacată cu privire la sensul și la întinderea articolului 29 TUE. În consecință, motivul trebuie să fie declarat inadmisibil.

38

În subsidiar, Comisia susține că Tribunalul nu a săvârșit nicio eroare de drept atunci când a apreciat că erau întrunite condițiile de aplicare a articolului 29 TUE. Ea arată că, contrar a ceea ce sugerează recurenții, este vorba în speță nu de a considera că un caz de fraudă comisă într‑un stat terț angajează politica externă și de securitate a Uniunii, ci de a răspunde cererilor unui guvern nou instalat într‑o țară terță, care vizează prezervarea fondurilor de stat ale acestei țări pentru a permite recuperarea lor viitoare și utilizarea lor în beneficiul poporului egiptean.

39

Comisia subliniază, pe de altă parte, că faptul că o cerere a autorităților egiptene a fost adresată în mod expres autorităților judiciare ale Uniunii nu are incidență în privința aspectului dacă articolul 29 TUE constituie un temei juridic corespunzător pentru adoptarea Deciziei 2011/172 privind măsuri restrictive. Astfel, aceste măsuri restrictive sunt măsuri autonome, pe care Consiliul este abilitat să le adopte chiar în lipsa unei cereri a țării terțe în cauză.

40

În sfârșit, trimiterea la repatrierea fondurilor nu are pertinență în speță, din moment ce această problemă este în afara domeniului de aplicare al Deciziei 2011/172 și al Regulamentului nr. 270/2011.

41

Prin intermediul primului motiv, recurenții susțin că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept întrucât a statuat că Decizia 2011/172 a fost valabil adoptată în temeiul articolului 29 TUE.

42

Controlul temeiului juridic al unui act permite să se verifice competența autorului actului (a se vedea în acest sens Hotărârea Germania/Parlamentul și Consiliul, C‑376/98, EU:C:2000:544, punctul 83), precum și dacă procedura de adoptare a acestui act este afectată de neregularități (Hotărârea ABNA și alții, C‑453/03, C‑11/04, C‑12/04 și C‑194/04, EU:C:2005:741, punctul 53). Potrivit unei jurisprudențe constante, alegerea temeiului juridic al unui act al Uniunii trebuie să fie fondată pe elemente obiective, care pot fi supuse controlului jurisdicțional, printre care figurează în special finalitatea și conținutul actului (a se vedea în special Hotărârea Parlamentul/Consiliul, C‑130/10, EU:C:2012:472, punctul 42).

43

La punctele 44-46 din hotărârea atacată, Tribunalul a examinat finalitatea și conținutul Deciziei 2011/172 și a concluzionat că aceasta putea fi adoptată în mod legal în temeiul articolului 29 TUE. În special, la punctul 44 din hotărârea atacată, Tribunalul a statuat că Decizia 2011/172 se înscrie în cadrul unei politici de susținere a noilor autorități egiptene, destinată să favorizeze stabilizarea atât politică, cât și economică a acestui stat și în special să ajute autoritățile acestei țări să combată însușirea ilegală de fonduri ale statului, și că, astfel fiind, această decizie decurge pe deplin din PESC și corespunde obiectivelor menționate la articolul 21 alineatul (2) literele (b) și (d) TUE.

44

În această privință, recurenții nu dezvoltă niciun argument care să demonstreze că Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept în cadrul raționamentului expus la punctul anterior, ci se mulțumesc să afirme într‑o manieră generală că autoritățile egiptene nu au declarat în scrisorile prezentate de Consiliu că pretinsele acțiuni ale recurenților aduceau atingere democrației sau dezvoltării durabile a economiei sau a societății din Egipt, în sensul articolului 21 alineatul (2) literele (b) și (d) TUE. În consecință, argumentul recurenților nu poate fi primit.

45

În plus, recurenții contestă temeinicia Deciziei 2011/172 din perspectiva articolului 21 TUE.

46

Cu toate acestea, având în vedere întinderea vastă a scopurilor și a obiectivelor PESC, astfel cum sunt exprimate la articolul 3 alineatul (5) TUE și la articolul 21 TUE, precum și în dispozițiile specifice referitoare la PESC, în special articolele 23 TUE și 24 TUE, acest argument nu poate repune în discuție aprecierea Tribunalului privind temeiul juridic al Deciziei 2011/172.

47

În ceea ce privește critica referitoare la denaturarea elementelor de probă, este necesar să se constate că recurenții nu au precizat la care parte a punctelor din hotărârea atacată, contestate în cadrul primului motiv, se raportează această critică.

48

În consecință, primul motiv trebuie respins.

49

Prin intermediul celui de al doilea motiv, recurenții susțin că, întrucât a statuat că îndeplinesc condițiile definite la articolul 1 alineatul (1) din Decizia 2011/172 și la articolul 2 alineatul (1) din Regulamentul nr. 270/2011, precum și că se încadrează în motivele care figurează în anexele la aceste reglementări pentru a putea fi luate împotriva lor măsuri restrictive cu privire la fondurile deținute și la resursele lor economice și pentru ca numele lor să figureze în lista care figurează în anexa la fiecare dintre aceste acte, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept.

50

Având în vedere diferența de redactare a versiunii în limba engleză în raport cu cea a altor versiuni lingvistice ale articolului 1 alineatul (1) din Decizia 2011/172, Tribunalul a procedat, la punctele 62-84 din hotărârea atacată, la interpretarea acestei dispoziții. Astfel, în versiunea sa în limba engleză, dispoziția menționată prevede impunerea înghețării activelor unor „persons having been identified as responsible” (persoane care au fost „identificate” ca răspunzătoare de însușirea ilegală), în timp ce versiunea în limba franceză face referire la persoane „recunoscute” ca răspunzătoare de însușirea ilegală.

51

Ținând seama de contextul și de finalitatea dispoziției menționate, Tribunalul a concluzionat, la punctul 67 din hotărârea atacată, că aceasta trebuia să facă obiectul unei interpretări largi. La punctele 70-81 din această hotărâre, Tribunalul a statuat că principiul potrivit căruia dispozițiile prin care se instituie sancțiuni administrative sunt de strictă interpretare nu se opunea acestei interpretări. El a statuat în același sens, la punctele 82-84 din hotărârea menționată, și cu privire la principiul prezumției de nevinovăție.

52

Examinând motivele pentru care numele recurenților a fost înscris pe lista care figurează în anexa la Decizia 2011/172, Tribunalul a comparat redactarea acestei liste în diferitele versiuni lingvistice ale deciziei respective. La punctul 93 din hotărârea atacată, el a arătat că, oricare ar fi versiunea lingvistică reținută, motivul înscrierii este conform cu articolul 1 din decizia menționată și a constatat, la punctul 94 din această hotărâre, că versiunea în limba engleză a anexei în cauză răspunde mai bine obiectivului urmărit prin acest articol.

53

Întemeindu‑se, prin urmare, pe modul de redactare a articolului 1 alineatul (1) din Decizia 2011/172 în versiunea sa în limba engleză, Tribunalul a statuat, la punctul 95 din hotărârea atacată, că „Consiliul a înțeles să înghețe activele reclamanților pentru motivul că aceștia făceau obiectul unei proceduri judiciare în Egipt care are o legătură, oricare ar fi aceasta, cu anchetele referitoare la însușirea ilegală de fonduri publice”. La punctul 99 din această hotărâre, Tribunalul a concluzionat că, „prin înscrierea numelui reclamanților pe lista care figurează în anexa la Decizia 2011/172, Consiliul nu a încălcat criteriile pe care le‑a enunțat el însuși la articolul 1 alineatul (1) din aceeași decizie”.

54

Recurenții contestă mai întâi interpretarea de către Tribunal a articolului 1 alineatul (1) din Decizia 2011/172 și a articolului 2 alineatul (1) din Regulamentul nr. 270/2011. Arată că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept prin faptul că a reținut versiunea în limba engleză a dispozițiilor menționate. Ei susțin că nu este adevărat că versiunea în limba engleză răspunde mai bine obiectivului urmărit de Decizia 2011/172 și că Tribunalul ar fi trebuit să concilieze diversele versiuni lingvistice. Tribunalul era ținut să interpreteze aceste dispoziții în funcție de economia generală și de finalitatea reglementării. Recurenții contestă și interpretarea de către Tribunal, la punctele 85-95 din hotărârea atacată, a motivului care justifică înscrierea fiecăruia dintre ei în anexa la Decizia 2011/172 și în anexa la Regulamentul nr. 270/2011.

55

Având în vedere aceste interpretări eronate, Tribunalul nu ar fi efectuat controlul complet și riguros al probelor impus prin dreptul Uniunii. El s‑ar fi întemeiat numai pe susținerile care figurează în cererea de asistență judiciară, fără a verifica exactitatea acestora. În special, Tribunalul nu ar fi ținut seama de argumentul primului recurent potrivit căruia plângerea formulată împotriva sa avea în realitate un scop politic și era lipsită de temei. Tribunalul nu ar fi examinat nici afirmațiile recurentului potrivit cărora acesta făcea în Egipt obiectul unui tratament prin care erau încălcate garanțiile fundamentale ale procedurii echitabile și ale statului de drept.

56

Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept prin faptul că a statuat, la punctul 99 din hotărârea atacată, că Consiliul nu a încălcat criteriile pe care le‑a enunțat el însuși la articolul 1 alineatul (1) din Decizia 2011/172 prin înscrierea numelui reclamanților pe lista care figurează în anexa la această decizie.

57

Această eroare ar fi cu atât mai evidentă în ceea ce le privește pe cea de a doua, pe cea de a treia și pe cea de a patra recurentă. Astfel, Tribunalul a constatat, la punctul 131 din hotărârea atacată, că niciunul dintre documentele prezentate de Consiliu nu sugerează că aceste recurente au făcut obiectul unor anchete penale, în Egipt, pentru fapte de însușire ilegală de fonduri ale statului. Invocând o asociere a acestor recurente cu primul recurent, Tribunalul nu ar fi ținut seama de Hotărârea Curții Tay Za/Consiliul (C‑376/10 P, EU:C:2012:138, punctul 66) și nici de Hotărârea Tribunalului Nabipour și alții/Consiliul (T‑58/12, EU:T:2013:640, punctul 107, precum și punctul 108), în temeiul cărora numai implicarea proprie a persoanei fizice în acțiuni vizate de reglementarea pertinentă justifică adoptarea de măsuri restrictive în privința acesteia.

58

Consiliul apreciază că Tribunalul nu a săvârșit nicio eroare de drept cu prilejul interpretării Deciziei 2011/172. În orice caz, problema intenției autorului actului ar fi definitiv tranșată din momentul publicării unei rectificări a acestei decizii.

59

În ceea ce privește dovada existenței unei proceduri penale împotriva primului recurent, Consiliul se referă la nota verbală NV93/11ms a procurorului general egiptean și la faptul că acest recurent a recunoscut că face obiectul unei astfel de proceduri în cererea introductivă pe care a depus‑o la Tribunal. Procedurile nu ar fi întemeiate pe încălcarea Convenției Organizației Națiunilor Unite împotriva corupției, însă elementele reproșate recurentului de autoritățile egiptene ar corespunde infracțiunilor descrise în această convenție, în special la articolele 17 și 18 din aceasta. În consecință, motivele înscrierii pe lista care figurează în anexa la Decizia 2011/172 ar corespunde existenței unor proceduri judiciare efectuate de autoritățile egiptene despre care face vorbire primul recurent însuși.

60

Consiliul arată că recurenții nu precizează cum ar fi trebuit Consiliul sau Tribunalul să ia în considerare argumentul potrivit căruia plângerea depusă împotriva primului recurent urmărea în realitate un scop politic. El amintește, pe de altă parte, că măsurile restrictive adoptate împotriva acestuia nu constituie o sancțiune penală, astfel că argumentul întemeiat pe încălcarea procesului echitabil și a statului de drept nu este pertinent.

61

În ceea ce le privește pe a doua, pe a treia și pe a patra recurentă, Consiliul subliniază că înscrierea lor pe lista care figurează în anexa la Decizia 2011/172 nu este motivată de faptul că ele au fost asociate cu primul recurent. Consiliul amintește în această privință că Tribunalul a constatat, în special la punctul 97 din hotărârea atacată, că recurenții au fost înscriși pe această listă pentru simplul motiv că făceau obiectul unei proceduri judiciare în Egipt care are o legătură cu anchetele referitoare la însușirea ilegală de fonduri publice.

62

Comisia arată că recurenții nu contestă punctele 57-84 din hotărârea atacată, în cuprinsul cărora Tribunalul procedează la interpretarea articolului 1 alineatul (1) din Decizia 2011/172. Ea susține că Tribunalul a dat preferință în mod legitim unei interpretări largi a dispoziției respective. Astfel, obiectivul înghețării de fonduri, și anume acela de a permite recuperarea ulterioară a acestor fonduri de către guvernul egiptean, nu ar fi putut fi atins dacă ar fi trebuit să se aștepte angajarea unor proceduri penale. Pe de altă parte, modul de redactare a Deciziei 2011/172 nu se opune unei asemenea interpretări. Astfel, articolul 1 alineatul (1) din Decizia 2011/172 și articolul 2 alineatul (1) din Regulamentul nr. 270/2011 vizează persoanele care au fost identificate ca răspunzătoare de însușirea ilegală de fonduri ale statului și pe cele care sunt „asociate” acestora. Pe de altă parte, alineatul (2) al acestor articole prevede o măsură destinată să evite ca persoanele vizate să eludeze măsurile restrictive care le sunt impuse. Comisia concluzionează, prin urmare, că motivul înscrierii pe listele care figurează în anexă la Decizia 2011/172 și la Regulamentul nr. 270/2011, și anume faptul de a face „obiectul unor proceduri judiciare”, nu poate fi interpretat ca semnificând că persoanele vizate trebuie să fie „urmărite penal”.

63

În ceea ce privește probele, Comisia subliniază că Consiliul putea să se întemeieze pe scrisorile care emanau de la autoritățile egiptene fără să verifice temeinicia argumentelor conținute în aceste scrisori și fără să hotărască în funcție de rezultatul acestor proceduri. Dacă în privința primului recurent cererea de asistență judiciară a procurorului general egiptean viza fapte detaliate privind în special „infracțiuni de speculare și de prejudiciere cu intenție a unor bunuri ale statului”, nu aceeași este situația în privința celei de a doua, a celei de a treia și a celei de a patra recurente. Rațiunea pentru care fondurile lor au fost puse sub sechestru de către autoritățile egiptene și înghețate prin actele Uniunii ar rezida în faptul că aceste persoane ar fi susceptibile, prin legătura pe care o întrețin cu primul recurent, să își însușească ilegal fonduri de stat sau să fie folosite în acest scop. În plus, potrivit informațiilor conținute în aceste scrisori, aplicarea sechestrului asupra fondurilor acestor recurente ar fi făcut obiectul unor ordonanțe emise de procurorul general și confirmate de instanța penală. Consiliul ar fi comunicat, prin urmare, informațiile pertinente care au servit ca temei pentru stabilirea listelor în cauză.

64

În ceea ce privește controlul complet al motivelor înscrierii pe aceste liste, pretins de recurenți, Comisia subliniază că nu revine Consiliului sarcina de a verifica „soliditatea” argumentelor autorităților egiptene și nici de a statua cu privire la fondul cauzei naționale. Scrisorile autorităților egiptene ar constitui informații adecvate pe care Consiliul se putea întemeia pentru a adopta măsurile restrictive.

65

Ca și Consiliul, Comisia arată că trimiterea la Convenția Organizației Națiunilor Unite împotriva corupției constituie temeiul juridic al cererii de asistență judiciară și nu poate fi înțeleasă în sensul că dovedește motivele speciale ale procedurilor judiciare împotriva primului recurent.

66

În concluzie, Comisia susține că critica potrivit căreia raționamentul Tribunalului ar fi lipsit de consistență nu se reflectă în hotărârea atacată. Arată că recurenții nu contestă punctul 67 din hotărârea atacată și nu țin seama de analiza detaliată a Tribunalului referitoare la definirea criteriilor pertinente pentru includerea pe lista care figurează în anexa la Decizia 2011/172 (punctele 57-84 din această hotărâre), la definirea motivului înscrierii pe această listă (punctele 85-95 din hotărârea menționată) și la calificarea juridică a faptelor (punctele 118-157).

67

În sfârșit, Comisia arată că Hotărârea Tay Za/Consiliul (EU:C:2012:138) nu este pertinentă în speță. Cauza respectivă îl privea pe fiul unui conducător de întreprindere care era asociat cu conducătorii birmanezi, iar măsurile luate împotriva regimului din această țară terță vizau funcționari „care definesc, pun în aplicare sau obțin foloase de pe urma politicilor care împiedică tranziția Birmaniei/Myanmarului către democrație”. În speță, scopul ar fi acela de a prezerva fonduri de stat în vederea restituirii lor viitoare către Republica Arabă Egipt. Astfel, simplul fapt de a fi căsătorit cu o persoană care are legături cu conducătorii unui stat nu implică faptul de a fi considerat drept asociat cu regimul politic al acelui stat. În schimb, această situație este pertinentă atunci când măsurile restrictive vizează prezervarea fondurilor de stat, dat fiind că anumite bunuri pot fi deținute în comun de soț și de soțiile sale. Însuși faptul că au fost adoptate în Egipt ordonanțe, chiar dacă acestea nu sunt strict necesare pentru a înscrie pe listele care figurează în anexă la Decizia 2011/172 și la Regulamentul nr. 270/2011 a doua, a treia și a patra recurentă, constituie un indiciu serios al unei astfel de asocieri, în măsura în care instanțele egiptene au o mai bună cunoaștere a regimului matrimonial aplicabil primului recurent și soțiilor sale.

68

Prin intermediul celui de al doilea motiv, recurenții contestă, în primul rând, interpretarea de către Tribunal a criteriilor de înscriere pe listele care figurează în anexă la Decizia 2011/172 și la Regulamentul nr. 270/2011 și, în al doilea rând, înscrierea lor din perspectiva acestor criterii, precum și motivarea reținută în această privință.

69

Contrar a ceea ce invocă în primul rând recurenții, Tribunalul a procedat la o interpretare a articolului 1 alineatul (1) din Decizia 2011/172 și a articolului 2 alineatul (1) din Regulamentul nr. 270/2011 ținând seama de redactarea divergentă a acestor dispoziții în diferitele versiuni lingvistice ale Deciziei 2011/172 și ale Regulamentului nr. 270/2011, de contextul acestora și de finalitatea lor.

70

În această privință, la punctul 66 din hotărârea atacată, Tribunalul a identificat fără a săvârși o eroare de drept obiectivul acestor acte ca fiind ajutarea autorităților egiptene să combată însușirea ilegală de fonduri ale statului. Acest obiectiv reiese astfel în mod explicit din considerentul (2) al Deciziei 2011/172.

71

Având în vedere acest obiectiv, Tribunalul nu a săvârșit o eroare de drept nici când a statuat, la același punct 66, că efectul util al Deciziei 2011/172 ar fi compromis dacă adoptarea de măsuri restrictive ar fi subordonată pronunțării de condamnări penale împotriva persoanelor suspectate că și‑au însușit ilegal fonduri, întrucât acestea ar dispune din această perspectivă de timpul necesar pentru a‑și transfera activele în state care nu practică nicio formă de cooperare cu autoritățile egiptene.

72

Prin urmare, Tribunalul a concluzionat în mod întemeiat, la punctul 67 din hotărârea atacată, că articolul 1 alineatul (1) din Decizia 2011/172 trebuie interpretat în sensul că vizează nu doar persoane urmărite, ci și persoane care fac obiectul unor proceduri judiciare conexe urmăririi penale pentru fapte de „însușire ilegală de fonduri ale statului egiptean”, acestea din urmă putând fi calificate drept persoane asociate celor vizate de urmărirea penală.

73

Având în vedere temeinicia acestei interpretări, Tribunalul a arătat în mod corect, la punctul 93 din hotărârea atacată, că motivul înscrierii numelui recurenților este conform articolului 1 alineatul (1) din Decizia 2011/172, oricare ar fi versiunea lingvistică a acestui motiv, și, la punctul 94 din hotărârea menționată, că versiunea în limba engleză răspunde mai bine obiectivului urmărit de această dispoziție. În consecință, Tribunalul a conchis fără a săvârși o eroare de drept, la punctul 95 din hotărârea atacată, că Consiliul a înțeles să înghețe activele recurenților pentru motivul că aceștia făceau obiectul unei proceduri judiciare în Egipt care are o legătură, oricare ar fi aceasta, cu anchetele referitoare la însușirea ilegală de fonduri publice.

74

Recurenții contestă, în al doilea rând, înscrierea lor pe listele care figurează în anexă la Decizia 2011/172 și la Regulamentul nr. 270/2011, pentru motivul că aceasta ar încălca Decizia 2011/172. Chiar dacă, astfel cum tocmai s‑a expus la punctul 72 din prezenta hotărâre, interpretarea dată de recurenți acestei decizii nu poate fi reținută, trebuie totuși să se examineze argumentele invocate de ei în această privință.

75

În ceea ce privește cererea de asistență formulată de autoritățile egiptene, este necesar să se constate că aceasta este examinată în special la punctele 128-134 și 137 din hotărârea atacată. La punctul 128 din această hotărâre, Tribunalul a constatat că cererea respectivă face referire la o anchetă desfășurată de Ministerul Public egiptean împotriva celor patru recurenți, având ca obiect, printre altele, infracțiuni de corupție și de însușire a unor active publice. La punctul 133 din hotărârea menționată, Tribunalul a arătat că recurenții nu au prezentat elemente care să permită să se ridice semne de întrebare cu privire la exactitatea indicațiilor factuale cuprinse în această cerere de asistență. De asemenea, el a indicat că recurenții nu au contestat existența unei ordonanțe a procurorului general egiptean de aplicare a sechestrului pe activele lor, aprobată de o instanță penală. În ceea ce privește mai precis primul recurent, Tribunalul a examinat, la punctele 130 și 137 din hotărârea atacată, unul dintre documentele anexate la cererea de asistență și a constatat că primul recurent era „acuzat”, în „cauza numărul 38 din anul 2011”, că „și‑a însușit active” ale unei „întreprinderi din sectorul public ale cărei acțiuni [erau] deținute de stat” și că a „comis infracțiuni care constau în profitarea de active publice și în deteriorarea acestora, precum și în însușirea frauduloasă și […] facilitarea însușirii frauduloase [a unor astfel de active]”.

76

În aceste condiții, întrucât recurenții nu contestă nici realitatea cererii de asistență și a documentelor anexate la aceasta, nici realitatea ordonanței privind aplicarea sechestrului asupra activelor lor, nu se poate reproșa Tribunalului, contrar celor invocate de recurenți, că nu a exercitat un control complet și riguros al acestor probe.

77

În această privință, trebuie să se sublinieze că Consiliului sau Tribunalului nu îi revenea sarcina de a verifica temeinicia anchetelor al căror obiect îl făceau recurenții, ci numai sarcina de a verifica temeinicia deciziei de înghețare a fondurilor din perspectiva cererii de asistență. În ceea ce privește constatările factuale ale Tribunalului referitoare la existența unor proceduri judiciare împotriva celor patru recurenți, este necesar să se amintească jurisprudența constantă a Curții potrivit căreia Tribunalul este singurul competent, pe de o parte, să constate faptele, cu excepția cazului în care inexactitatea materială a constatărilor sale ar rezulta din înscrisurile aflate la dosar care i‑au fost prezentate, și, pe de altă parte, să aprecieze aceste fapte. Aprecierea faptelor nu constituie, așadar, cu excepția cazului denaturării elementelor de probă care i‑au fost prezentate, o chestiune de drept supusă, ca atare, controlului Curții (a se vedea în special Hotărârea Versalis/Comisia, C‑511/11 P, EU:C:2013:386, punctul 66, precum și Hotărârea Telefónica și Telefónica de España/Comisia, C‑295/12 P, EU:C:2014:2062, punctul 84).

78

În ceea ce îl privește pe primul recurent, recurenții urmăresc în realitate să obțină o nouă apreciere a elementelor de probă, fără să invoce vreo denaturare a acestora de către Tribunal, prin faptul că arată că cererea de asistență judiciară a autorităților egiptene, astfel cum a fost descrisă în special la punctele 128, 130 și 137 din hotărârea atacată, nu furnizează dovada că primul recurent este urmărit în Egipt și că, în special, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept prin aceea că a constatat existența unei anchete judiciare împotriva acestuia pentru însușire ilegală de fonduri ale statului, comisă în calitatea sa de fost deputat egiptean. Prin urmare, acest argument trebuie declarat inadmisibil.

79

Argumentul recurenților potrivit căruia nu ar exista niciun element de probă în sensul că ordonanța a fost adoptată „în legătură cu însușirea ilegală a unor fonduri ale statului, în temeiul Convenției Organizației Națiunilor Unite împotriva corupției” trebuie de asemenea respins în măsura în care din însăși cererea de asistență judiciară reiese că primul recurent este urmărit în Egipt și că autoritățile egiptene au indicat ca temei juridic al cererii de asistență judiciară convenția menționată, referindu‑se printre altele la articolele 17-19, 23 și 31 din aceasta.

80

În ceea ce le privește pe a doua, pe a treia și pe a patra recurentă, chiar dacă Tribunalul a recunoscut, la punctul 131 din hotărârea atacată, că niciun document nu sugerează că ele au făcut obiectul unor anchete penale, în Egipt, pentru fapte de însușire ilegală de fonduri ale statului, acesta a constatat, la punctul 132 din hotărârea menționată, că activele lor fuseseră puse sub sechestru în temeiul unei ordonanțe a procurorului general egiptean aprobate de o instanță penală și care avea legătură cu anchete referitoare la însușirea ilegală de fonduri ale statului.

81

Referitor la argumentul recurenților potrivit căruia aplicarea sechestrului asupra activelor lor în Egipt nu ar dovedi existența unei proceduri judiciare împotriva celei de a doua, a celei de a treia și a celei de a patra recurente, este suficient să se amintească faptul că acest sechestru a fost dispus de procurorul general egiptean și aprobat de o instanță penală, care trebuie considerate organe judiciare. Argumentul recurenților potrivit căruia acest sechestru nu ar avea decât un caracter asigurător este nefondat, având în vedere faptul că sechestrul în discuție a fost dispus de autorități judiciare, iar caracterul asigurător al unei măsuri nu îi poate înlătura caracterul judiciar.

82

În consecință, Tribunalul nu a săvârșit o eroare de drept prin faptul că a concluzionat, la punctul 134 din hotărârea atacată, că Consiliul nu a comis nici o eroare de fapt, nici o eroare în calificarea juridică a faptelor atunci când le‑a calificat pe a doua, pe a treia și pe a patra reclamantă, în anexa la Decizia 2011/172, drept persoane care făceau obiectul unei proceduri judiciare în Egipt care avea o legătură cu anchete referitoare la însușirea ilegală de fonduri ale statului.

83

Recurenții invocă de asemenea finalitatea politică a plângerii formulate împotriva primului recurent, precum și tratamentul care i‑a fost rezervat acestuia în Egipt, cu încălcarea normelor statului de drept. Cu toate acestea, ei nu precizează care era motivul dezvoltat în fața Tribunalului la care acesta nu ar fi răspuns și nici nu demonstrează prin ce anume Tribunalul a săvârșit o eroare de drept.

84

În sfârșit, recurenții arată că Tribunalul ar fi trebuit să ia în considerare, cu ocazia controlului înscrierii pe listele care figurează în anexă la Decizia 2011/172 și la Regulamentul nr. 270/2011, implicarea personală a persoanei fizice în acțiuni vizate de reglementarea pertinentă. Cu toate acestea, trebuie să se arate că criteriul prevăzut la articolul 1 alineatul (1) din Decizia 2011/172, în temeiul căruia se îngheață toate fondurile și resursele persoanelor sau ale entităților care au fost identificate ca răspunzătoare de însușirea ilegală de fonduri ale statului egiptean, trebuie interpretat în sensul că permite să se rețină existența unor proceduri judiciare conexe urmăririi penale pentru fapte de însușire ilegală de fonduri ale statului drept fundament al măsurilor restrictive, fără a fi necesar să se demonstreze o implicare personală a persoanei vizate. În consecință, jurisprudența invocată de recurenți și menționată la punctul 57 din prezenta hotărâre nu este pertinentă.

85

Având în vedere ansamblul acestor elemente, trebuie să se respingă al doilea motiv.

86

Prin intermediul celui de al treilea motiv, recurenții susțin că, întrucât a statuat că Consiliul s‑a conformat obligației sale de motivare în Decizia 2011/172 și în Regulamentul nr. 270/2011, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept.

87

Ei arată că Consiliul a justificat includerea lor pe listele care figurează în anexă la aceste acte prin unul și același motiv pentru fiecare dintre ei, și anume acela că fiecare făcea „obiectul unor proceduri judiciare desfășurate de autoritățile egiptene în legătură cu însușirea ilegală a unor fonduri de stat, în temeiul Convenției Organizației Națiunilor Unite împotriva corupției”. Un astfel de motiv ar fi vag și nu ar permite identificarea rațiunilor „specifice și concrete” pentru care măsurile restrictive le‑au fost impuse recurenților. Imprecizia motivării reținute de Consiliu ar fi agravată de disparitățile importante dintre versiunile lingvistice ale Deciziei 2011/172 și ale Regulamentului nr. 270/2011 și ar priva recurenții de posibilitatea de a‑și apăra în mod optim drepturile.

88

Consiliul arată că recurenții nu explică prin ce anume ar fi săvârșit Tribunalul o eroare de drept atunci când a confirmat validitatea modului de redactare a motivelor înscrierii. În orice caz, recurenții au obținut toate documentele pertinente pentru a‑și pregăti apărarea.

89

El subliniază pe de altă parte că recurenții invocă pentru prima dată dificultățile generate de disparitățile dintre versiunile lingvistice ale Deciziei 2011/172 și ale Regulamentului nr. 270/2011. Amintește că recurenții au utilizat întotdeauna limba engleză în cursul procedurii, astfel încât este dificil de înțeles prin ce i‑ar fi împiedicat referirea la versiunea în limba engleză a măsurilor contestate să se apere în cele mai bune condiții posibile.

90

Comisia arată că motivarea acestor acte este suficientă.

91

La punctele 107-109 din hotărârea atacată, Tribunalul a amintit fără a săvârși o eroare de drept jurisprudența referitoare la motivarea actelor și, mai precis, a actelor prin care se impun măsuri restrictive precum o înghețare a activelor.

92

După ce, la punctul 113 din hotărârea atacată, a exercitat controlul cu privire la mențiunile referitoare la temeiul juridic al Deciziei 2011/172 și al Regulamentului nr. 270/2011, Tribunalul a apreciat, la punctul 114 din această hotărâre, că considerațiile de fapt în temeiul cărora Consiliul a decis înghețarea activelor erau suficient de detaliate pentru ca recurenții să le poată contesta exactitatea în fața Consiliului, apoi în fața instanței Uniunii. La punctul 115 din hotărârea menționată, Tribunalul a apreciat că aceste considerații nu prezintă un caracter stereotip, ci urmăresc descrierea situației recurenților.

93

Tribunalul a statuat, la punctul 116 din hotărârea atacată, fără a săvârși o eroare de drept că Decizia 2011/172 și Regulamentul nr. 270/2011 conțin enunțarea elementelor de drept și de fapt care constituie, potrivit autorului acestora, temeiul lor și că din modul de redactare a acestora rezultă clar raționamentul urmat de Consiliu.

94

În consecință, al treilea motiv trebuie respins.

95

Prin intermediul celui de al patrulea motiv, recurenții susțin că, întrucât a statuat, la punctele 158-185 din hotărârea atacată, că nu au fost încălcate dreptul la apărare și dreptul la protecție jurisdicțională efectivă ale recurenților, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept.

96

Tribunalul ar fi apreciat în mod greșit că Decizia 2011/172 și Regulamentul nr. 270/2011 erau suficient motivate. Acesta nu ar fi ținut seama nici de faptul că recurenții nu au primit copia cererii de asistență judiciară decât la mai mult de patru luni după adoptarea deciziei și a regulamentului, respectiv ulterior datei introducerii acțiunii la Tribunal. Informațiile furnizate prin scrisoarea din 29 iulie 2011 ar fi incomplete. Tribunalul nu ar fi examinat dacă erau dovedite faptele reținute de Consiliu pe care se sprijină motivele înscrierii recurenților pe listele care figurează în anexă la aceste acte. Constatarea de către Tribunal a legalității înscrierii celei de a doua, a celei de a treia și a celei de a patra recurente pe listele respective ar fi întemeiată pe un motiv diferit de cel oferit de Consiliu.

97

Consiliul arată că recurenții nu dovedesc prin ce au fost împiedicați să își exercite pe deplin dreptul la apărare și dreptul la protecție jurisdicțională efectivă, din moment ce au fost în măsură să introducă o acțiune în anulare în termenul legal și în cadrul acestei acțiuni au contestat exact aceleași elemente care le fuseseră comunicate ca răspuns la solicitările de informații pe care le adresaseră în urma adoptării Deciziei 2011/172 și a Regulamentului nr. 270/2011.

98

Consiliul și Comisia amintesc că Tribunalul a constatat, la punctele 164 și 165 din hotărârea atacată, că Consiliul le comunicase recurenților documentele necesare apărării. Or, recurenții nu contestă aceste puncte din hotărârea atacată.

99

În ceea ce privește celelalte argumente, Consiliul arată că a răspuns deja la acestea în cadrul celorlalte motive.

100

La punctele 158-185 din hotărârea atacată, care sunt vizate prin cel de al patrulea motiv, Tribunalul a răspuns la trei argumente distincte invocate de recurenți.

101

Mai întâi, la punctele 159-166 din hotărârea atacată, Tribunalul a statuat că argumentul recurenților potrivit căruia elementele de probă în temeiul cărora le‑au fost înghețate activele este neîntemeiat în fapt. Punctele 164 și 165 din hotărârea atacată, prin care Tribunalul constată că Consiliul comunicase recurenților documentele necesare apărării acestora, sunt redactate după cum urmează:

102

Întrucât recurenții nu au invocat existența unei denaturări a faptelor sau a elementelor de probă, al patrulea motiv trebuie respins, conform jurisprudenței citate la punctul 77 din prezenta hotărâre, ca inadmisibil în măsura în care vizează punctele 159-166 din hotărârea atacată.

103

În continuare, la punctele 167-170 din hotărârea atacată, Tribunalul a respins un argument al recurenților care privea nemotivarea Deciziei 2011/172 și a Regulamentului nr. 270/2011.

104

În această privință, s‑a constatat deja, la punctul 93 din prezenta hotărâre, că Tribunalul nu a săvârșit nicio eroare de drept atunci când a statuat că aceste acte erau motivate corespunzător cerințelor legale. Prin urmare, al patrulea motiv trebuie respins ca nefondat în măsura în care vizează punctele 167-170 din hotărârea atacată.

105

În sfârșit, la punctele 171-185 din hotărârea atacată, Tribunalul a înlăturat mai multe argumente ale recurenților prin care urmăreau să demonstreze încălcarea dreptului lor la protecție jurisdicțională efectivă. În cadrul prezentului motiv, recurenții afirmă că Tribunalul nu a ținut seama de faptul că li s‑a comunicat o copie a cererii de asistență judiciară, care constituie principalul element de probă pe care sunt întemeiate Decizia 2011/172 și Regulamentul nr. 270/2011, la 29 iulie 2011, deci după mai mult de patru luni de la adoptarea acestor acte. În consecință, recurenții consideră că Consiliul nu le‑a răspuns „în timp util”, contrar aprecierii Tribunalului din cuprinsul punctului 182 din hotărârea atacată.

106

Este suficient să se constate că recurenții nu au invocat acest argument în fața Tribunalului, astfel că nu este admisibilă, în faza recursului, invocarea existenței unei erori de drept săvârșite de Tribunal în această privință.

107

În consecință, al patrulea motiv trebuie respins.

108

Prin intermediul celui de al cincilea motiv, recurenții susțin că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept întrucât a statuat că atingerile aduse dreptului lor de proprietate și/sau libertății lor de a desfășura o activitate comercială au fost proporționale.

109

Tribunalul nu ar fi examinat posibilitatea de a se recurge la măsuri mai puțin severe decât măsura restrictivă pentru atingerea obiectivelor urmărite. El s‑a mulțumit să arate, la punctul 207 din hotărârea atacată, că recurenții nu au dovedit că Consiliul putea să aibă în vedere adoptarea unor măsuri mai puțin constrângătoare, însă la fel de adecvate ca cele prevăzute de Decizia 2011/172 și de Regulamentul nr. 270/2011. Pe de altă parte, Tribunalul nu ar fi examinat situația fiecăruia dintre recurenți, privit individual. În lipsa unor astfel de erori, Tribunalul ar fi conchis în mod necesar că măsurile restrictive în cauză constituiau o atingere disproporționată adusă dreptului de proprietate și/sau libertății recurenților de a desfășura o activitate comercială.

110

Consiliul amintește că Tribunalul a examinat îndelung proporționalitatea măsurilor, la punctele 187-217 din hotărârea atacată. Pe de altă parte, o analiză a situației fiecăruia dintre recurenți nu ar fi fost necesară, deoarece măsurile restrictive în cauză nu ar constitui sancțiunea pentru un act pedepsibil prezumat sau dovedit și deci nu ar trebui adaptate în funcție de comportamentul persoanelor care fac obiectul lor. În această privință, Consiliul arată că recurenții nu au invocat, nici în fața Tribunalului, nici în fața Curții, o minimă împrejurare care să justifice un astfel de tratament diferențiat. Prin urmare, ei ar afirma în mod eronat că Tribunalul a săvârșit o eroare neținând seama de un argument, din moment ce acesta nu i‑a fost prezentat niciodată.

111

Potrivit unei jurisprudențe constante, un recurs trebuie să indice în mod precis elementele criticate ale hotărârii a cărei anulare se solicită, precum și argumentele de drept care susțin în mod specific această cerere (a se vedea în special Hotărârea Franța/Monsanto și Comisia, C‑248/99 P, EU:C:2002:1, punctul 68, precum și Hotărârea Inuit Tapiriit Kanatami și alții/Parlamentul și Consiliul, C‑583/11 P, EU:C:2013:625, punctul 46).

112

Or, recurenții nu prezintă niciun argument de drept prin care să urmărească să demonstreze existența unei erori de drept la punctele 205-209 din hotărârea atacată, în cuprinsul cărora Tribunalul a efectuat un control al proporționalității măsurilor restrictive în cauză. Recurenții se limitează să conteste motivul Tribunalului, care figurează la punctul 207 din hotărârea atacată și a fost amintit la punctul 109 din prezenta hotărâre, prin care acesta constată că nu au furnizat elemente de natură să dovedească faptul că era posibilă adoptarea unor măsuri mai puțin constrângătoare, fără să încerce măcar să demonstreze că au prezentat astfel de elemente în fața Tribunalului.

113

În ceea ce privește situația personală a fiecăruia dintre recurenți, este suficient să se amintească faptul că temeinicia înscrierii lor pe listele care figurează în anexă la Decizia 2011/172 și la Regulamentul nr. 270/2011 a fost controlată de Tribunal în răspunsul său la cel de al patrulea motiv al acțiunii în anulare. În această privință, trebuie arătat că Tribunalul s‑a referit la articolul 1 alineatul (3) din Decizia 2011/172, potrivit căruia autoritățile competente din statele membre pot autoriza, în anumite condiții, în fiecare caz în parte, deblocarea sau punerea la dispoziție a anumitor fonduri sau resurse economice înghețate. Articolul 4 din Regulamentul nr. 270/2011 conține o dispoziție similară. Având în vedere obiectivul specific al înghețării fondurilor în privința tuturor recurenților, și anume imobilizarea activelor susceptibile să fi intrat în patrimoniul recurenților în urma însușirii ilegale a unor fonduri de stat săvârșite în detrimentul autorităților egiptene, caracterul temporar și reversibil al măsurilor, subliniat la punctul 209 din hotărârea atacată, și aceste dispoziții care permit o deblocare a anumitor fonduri în fiecare caz în parte, Tribunalul nu era ținut să procedeze la un control al proporționalității măsurii restrictive cu privire la fiecare dintre recurenți.

114

În consecință, cel de al cincilea motiv trebuie respins în parte ca inadmisibil și în parte ca nefondat.

115

Prin intermediul celui de al șaselea motiv, recurenții susțin că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept întrucât a statuat că Consiliul nu săvârșise o eroare vădită de apreciere.

116

Astfel, Tribunalul a considerat, la punctele 235 și 236 din hotărârea atacată, că Consiliul se conformase criteriilor definite la articolul 1 alineatul (1) din Decizia 2011/172 și la articolul 2 alineatul (1) din Regulamentul nr. 270/2011. Pe de altă parte, așa cum reiese din cuprinsul punctului 237 din hotărârea amintită, argumentele Consiliului „afirm[au] că era obligația Consiliului să verifice dacă erau răspunzători penal de săvârșirea unor însușiri ilegale de fonduri ale statului egiptean”.

117

Consiliul și Comisia arată că s‑a răspuns deja la aceste argumente în cadrul celorlalte motive de recurs.

118

Trebuie să se constate că recurenții fac trimitere la argumentația lor prezentată în susținerea celui de al doilea motiv și repun astfel în discuție aprecierea Tribunalului referitoare la temeinicia înscrierii lor pe listele care figurează în anexă la Decizia 2011/172 și la Regulamentul nr. 270/2011. Întrucât această apreciere a Tribunalului a fost confirmată de Curte în cadrul examinării celui de al doilea motiv, rezultă că al șaselea motiv trebuie respins ca nefondat.

119

Având în vedere că toate motivele au fost respinse, recursul trebuie să fie respins.

120

În temeiul articolului 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții, atunci când recursul nu este fondat, Curtea se pronunță asupra cheltuielilor de judecată.

121

Potrivit articolului 138 alineatul (1) din același regulament, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acesta, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

122

Întrucât Consiliul și Comisia au solicitat obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată, iar recurenții au căzut în pretenții, se impune obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a cincea) declară și hotărăște: