1

Prin recursul formulat, Comisia Europeană solicită anularea Ordonanței președintelui Tribunalului Uniunii Europene din 11 martie 2013, Pilkington Group/Comisia (T‑462/12 R, denumită în continuare „ordonanța atacată”), prin care acesta a admis o cerere de măsuri provizorii referitoare la Decizia C(2012) 5718 final a Comisiei din 6 august 2012 prin care se respinge cererea de aplicare a regimului de confidențialitate formulată de Pilkington Group Ltd, adoptată în temeiul articolului 8 din Decizia 2011/695/UE a președintelui Comisiei din 13 octombrie 2011 privind funcția și mandatul consilierului‑auditor în anumite proceduri în domeniul concurenței (cazul COMP/39.125 – Sticlă auto) (denumită în continuare „decizia în litigiu”).

2

Situația de fapt aflată la originea litigiului a fost rezumată la punctele 2-8 din ordonanța atacată în modul următor:

3

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 19 octombrie 2012, Pilkington a formulat o acțiune în anularea deciziei în litigiu, care este încă pendinte la Tribunal. În susținerea acțiunii, aceasta arată, în esență, că publicarea în litigiu încalcă, pe de o parte, obligația de confidențialitate care revine Comisiei în temeiul articolului 339 TFUE și al articolului 28 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele [101 TFUE] și [102 TFUE] (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167, rectificare în Ediție specială, 08/vol. 4, p. 269) și, pe de altă parte, obligația de protecție a datelor cu caracter personal care revine acestei instituții în temeiul articolului 8 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), întrucât versiunea mai detaliată a deciziei din 2008 conține secrete de afaceri, care sunt protejate de secretul profesional, precum și informații ce fac posibilă identificarea angajaților acesteia.

4

Prin act separat, depus la grefa Tribunalului în aceeași zi, Pilkington a introdus o cerere de măsuri provizorii, prin care solicită președintelui Tribunalului:

5

În observațiile formulate cu privire la cererea de măsuri provizorii, depuse la grefa Tribunalului la 11 ianuarie 2013, Comisia solicită președintelui Tribunalului:

6

Respingând mai multe cereri de intervenție la punctele 14-22 din ordonanța atacată, președintele Tribunalului a examinat cererea de măsuri provizorii începând cu punctul 23 din aceasta.

7

Președintele Tribunalului a amintit, la punctele 24-27 din această ordonanță, că cele două condiții privind urgența și, respectiv, fumus boni iuris sunt cumulative, astfel încât judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii trebuie să efectueze de asemenea o evaluare comparativă a intereselor. Acesta a amintit că judecătorul respectiv dispune de o largă putere de apreciere pentru a stabili modul în care aceste diferite condiții sunt verificate și a decis să examineze mai întâi, împreună, problemele legate de evaluarea comparativă a intereselor și de urgență.

8

La punctele 28 și 29 din ordonanța menționată, președintele Tribunalului, făcând trimitere la Ordonanța președintelui Curții din 11 mai 1989, Radio Telefis Eireann și alții/Comisia (76/89 R, 77/89 R și 91/89 R, Rec., p. 1141, punctul 15), și la Ordonanța președintelui Curții din 26 iunie 2003, Belgia și Forum 187/Comisia (C-182/03 R și C-217/03 R, Rec., p. I-6887, punctul 142), a amintit că pentru judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii evaluarea comparativă a diferitor interese prezente în cauză constă în a stabili dacă interesul părții care solicită dispunerea măsurilor provizorii prevalează sau nu prevalează asupra interesului pe care îl prezintă aplicarea imediată a actului în litigiu, examinând în special problema dacă eventuala anulare a acestui act de către instanța de fond ar permite schimbarea situației rezultate din executarea imediată a acestuia și, invers, dacă suspendarea executării respectivului act ar fi de natură să împiedice efectul deplin al acestuia în cazul în care acțiunea pe fond ar fi respinsă. Președintele Tribunalului a adăugat, făcând trimitere la Ordonanța președintelui Curții din 17 mai 1991, CIRFS și alții/Comisia (C-313/90 R, Rec., p. I-2557, punctul 24), că decizia pronunțată de judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii trebuie să aibă un caracter provizoriu, în sensul că aceasta nu poate nici să prejudece sensul viitoarei decizii pe fond, nici să îi confere acesteia un caracter iluzoriu, lipsind‑o de efect util.

9

Președintele Tribunalului a continuat arătând la punctele 31 și 32 din ordonanța atacată că, pentru a menține efectul util al unei hotărâri prin care se anulează decizia în litigiu, Pilkington trebuia să fie în măsură să evite o publicare ilegală a informațiilor în litigiu de către Comisie, întrucât o astfel de hotărâre ar avea un caracter iluzoriu și ar fi lipsită de efect util dacă cererea de măsuri provizorii ar fi respinsă, această respingere având drept consecință să permită Comisiei publicarea imediată a informațiilor respective, și aceasta chiar dacă o publicare efectivă a informațiilor nu ar avea probabil ca efect lipsirea Pilkington de un interes de a exercita acțiunea în ceea ce privește anularea deciziei în litigiu. În consecință, la punctul 33 din ordonanța atacată, președintele Tribunalului a considerat că interesul Pilkington trebuie să prevaleze față de interesul Comisiei de a respinge cererea de măsuri provizorii, cu atât mai mult cu cât dispunerea măsurilor provizorii solicitate nu însemna decât menținerea, pentru o perioadă limitată, a status quo-ului care există din luna februarie 2010.

10

În măsura în care Comisia a invocat interesul potențialelor victime ale cartelului sticlei auto, care ar avea nevoie de informațiile din categoriile I și a II‑a pentru a dovedi temeinicia acțiunilor lor în despăgubire, președintele Tribunalului a considerat, la punctele 35 și 36 din ordonanța atacată, că această argumentație nu era de natură să primeze în fața interesului Pilkington în speță, din moment ce, în special în ceea ce privește normele naționale în materia prescripției, Comisia nu identifica motivul pentru care victimele amintite ar fi împiedicate să introducă acțiuni în despăgubire în timp util, obținând suspendarea procedurilor naționale până la pronunțarea hotărârii în cauza pe fond.

11

La punctul 38 din această ordonanță, președintele Tribunalului a considerat că, în condițiile în care rezultatul evaluării comparative a intereselor înclină, așadar, în favoarea Pilkington, era urgent să se protejeze interesul apărat de această societate, cu condiția să se confrunte cu riscul de a suporta un prejudiciu grav și ireparabil în cazul respingerii cererii sale de măsuri provizorii. Acesta a subliniat că, potrivit Pilkington, situația care rezulta dintr‑o publicare mai detaliată a deciziei din 2008 nu ar mai putea să fie înlăturată.

12

La punctele 39-42 din ordonanța menționată, președintele Tribunalului a concluzionat în sensul că nu era îndeplinită condiția privind urgența în ceea ce privește informațiile din categoria a III‑a, în esență întrucât, în opinia sa, Pilkington nu a dovedit că măsurile solicitate erau necesare pentru protejarea unui interes propriu.

13

În ceea ce privește informațiile din categoriile I și a II‑a, în schimb, acesta a statuat, la punctele 43-45 din aceeași ordonanță, că respectiva condiție era, în principiu, îndeplinită. Președintele Tribunalului a arătat astfel că, în ipoteza în care publicării informațiilor în cauză i se opunea dreptul la protejarea secretului profesional, astfel cum acesta este consacrat la articolul 339 TFUE, precum și la articolul 8 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”), acest drept fundamental al Pilkington ar fi golit în mod ireversibil de orice semnificație. Pe de altă parte, dreptul fundamental al Pilkington la o cale de atac efectivă, consacrat la articolul 6 din CEDO și la articolul 47 din cartă, ar risca să fie compromis dacă Comisia ar fi autorizată să publice informațiile respective înainte ca Tribunalul să se pronunțe cu privire la acțiunea pe fond.

14

La punctele 46 și următoarele din ordonanța atacată, președintele Tribunalului a respins argumentele în sens contrar invocate de Comisie. În această privință, el a subliniat, la punctul 47 din această ordonanță, că remarca Comisiei potrivit căreia Pilkington nu invocase încălcarea unui drept fundamental nu avea susținere în fapt. A considerat de asemenea, la punctele 48-50 din ordonanța menționată, că nu putea fi admisă argumentația Comisiei întemeiată pe faptul că publicarea în cauză rezulta în mod previzibil din acțiunile Pilkington, și anume comportamentul ilicit al acestei societăți, astfel încât această consecință nu putea fi atribuită unei încălcări a drepturilor sale fundamentale, după cum Curtea Europeană a Drepturilor Omului ar fi statuat deja în Hotărârea sa Gillberg împotriva Suediei din 3 aprilie 2012 (§ 67 și 72), din moment ce prezenta cauză privea confidențialitatea anumitor informații, spre deosebire de cea în cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre.

15

Pe de altă parte, președintele Tribunalului a subliniat la punctele 52 și 53 din ordonanța atacată că trebuia abandonată jurisprudența anterioară (Ordonanța președintelui Tribunalului din 7 noiembrie 2003, Bank Austria Creditanstalt/Comisia, T-198/03 R, Rec., p. II-4879, și Ordonanța din 22 decembrie 2004, Microsoft/Comisia, T-201/04 R, Rec., p. II-4463), în care judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii, în fața argumentului întemeiat pe caracterul ireversibil al publicării informațiilor sensibile, care pot fi folosite în cadrul acțiunilor în despăgubire îndreptate împotriva persoanei interesate, calificase prejudiciul care ar putea fi cauzat persoanei interesate ca urmare a unei asemenea utilizări a informațiilor menționate drept pur financiar, neputând fi considerat în mod normal drept ireparabil. Acesta a adăugat că, astfel, cel târziu de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, la 1 decembrie 2009, care a ridicat carta la rangul de drept primar în Uniune și care prevede că aceasta are aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor [articolul 6 alineatul (1) primul paragraf TUE], riscul iminent al unei încălcări grave și ireparabile a drepturilor fundamentale prevăzute de articolele 7 și 47 din cartă în acest domeniu trebuie calificat el însuși drept un prejudiciu care justifică dispunerea măsurilor de protecție provizorii solicitate.

16

Președintele Tribunalului a continuat, la punctele 54-56 din ordonanța atacată, înlăturând ca nerelevante în speță alte ordonanțe invocate de Comisie, și anume Ordonanța președintelui Curții din 15 aprilie 1998, Camar/Comisia și Consiliul [C-43/98 P(R), Rec., p. I-1815], și Ordonanța președintelui Tribunalului din 18 martie 2011, Westfälisch‑Lippischer Sparkassen- und Giroverband/Comisia (T‑457/09 R), pentru motivul că acestea priveau simple restricții de utilizare a drepturilor fundamentale în cauză, precum și Ordonanța președintelui Curții din 27 septembrie 2004, Comisia/Akzo și Akcros [C-7/04 P(R), Rec., p. I-8739], pentru motivul că, în cauza în care s‑a dat această ordonanță, care privea caracterul confidențial sau neconfidențial al documentelor ridicate de Comisie în cursul unei verificări, în cauză nu era accesul publicului la aceste documente, ci problema foarte diferită dacă Comisia era autorizată să ia cunoștință de ele, în condițiile în care este supusă ea însăși respectării secretului profesional.

17

La punctele 58 și următoarele din ordonanța atacată, președintele Tribunalului a examinat condiția privind fumus boni iuris. Amintind, la punctul menționat 58, că această condiție este îndeplinită atunci când cel puțin unul dintre motivele invocate de partea care solicită măsurile provizorii în susținerea acțiunii principale pare, la prima vedere, pertinent și, în orice caz, bine întemeiat, a apreciat la punctul 59 din această ordonanță că, în contextul specific al protecției provizorii a informațiilor pretins confidențiale, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii, cu riscul de a nu respecta natura accesorie și provizorie, prin esența sa, a procedurii privind măsurile provizorii, precum și cu riscul iminent de a vedea anihilate drepturile fundamentale invocate de partea care solicită protecția provizorie a acestora din urmă, nu poate, în principiu, să concluzioneze în sensul lipsei fumus boni iuris decât în ipoteza în care caracterul confidențial al informațiilor în cauză ar lipsi în mod vădit.

18

La punctul 60 din ordonanța atacată, președintele Tribunalului a examinat al doilea motiv invocat de Pilkington în susținerea acțiunii sale pe fond, prin care reproșează Comisiei, printre altele, că a încălcat articolul 339 TFUE, precum și articolul 28 alineatul (1) și articolul 30 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 adoptând decizia de a publica informații care trebuiau considerate drept secrete de afaceri și a căror confidențialitate trebuia, așadar, protejată. Președintele Tribunalului a amintit, pe de altă parte, că, potrivit Pilkington, Comisia a făcut o apreciere eronată a problemei dacă existau motive imperioase care să permită divulgarea acestor informații.

19

La punctele 61-65 din această ordonanță, președintele Tribunalului a concluzionat că informațiile din categoriile I și a II‑a, luate în considerare în mod global, erau sensibile din punct de vedere comercial, în pofida faptului că erau mai vechi de cinci ani, în esență deoarece acestea priveau practicile comerciale ale Pilkington față de constructorii de autovehicule care erau în continuare clienții săi.

20

Președintele Tribunalului a apreciat de asemenea la punctele 67-73 din ordonanța respectivă că, fără a aduce atingere importanței argumentelor invocate de Comisie pe fond, nu trebuie să se concluzioneze în sensul lipsei vădite a fumus boni iuris. Astfel, acesta a subliniat că aprecierea temeiniciei acțiunii pe fond necesita o examinare minuțioasă a informațiilor pentru care se solicita aplicarea regimului de confidențialitate, precum și o evaluare comparativă a intereselor Pilkington și a interesului general pentru transparență, care nu pot fi efectuate de către judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii. Pe de altă parte, el a apreciat că recunoașterea de către consilierul‑auditor a caracterului secret al unor informații atât din categoria I, cât și din categoria a II‑a indica, în sine, că informațiile în litigiu nu puteau fi calificate, prima facie, în mod global ca neavând în mod vădit caracter secret sau confidențial prin natura lor. În plus, în ceea ce privește vechimea informațiilor în litigiu, președintele Tribunalului a statuat că nu rezulta că era lipsită de orice relevanță argumentația Pilkington potrivit căreia aceste informații erau totuși confidențiale în împrejurările din speță.

21

Pentru toate aceste motive, președintele Tribunalului a decis să admită cererea de măsuri provizorii formulată de Pilkington în măsura în care urmărea interzicerea publicării de către Comisie a informațiilor din categoriile I și a II‑a și să respingă în rest cererea. Articolele 2 și 3 din dispozitivul deciziei atacate au următorul cuprins:

22

În susținerea recursului, Comisia invocă două motive, întemeiate pe:

23

O ultimă parte a recursului este consacrată consecințelor care pot rezulta, potrivit Comisiei, din decizia adoptată de președintele Tribunalului în ordonanța atacată. Această instituție arată, în esență, că dacă judecătorii Uniunii delegați cu luarea măsurilor provizorii adoptă abordarea prezentată în această ordonanță, va deveni practic imposibil pentru Comisie să publice în timp util informații privind încălcările normelor din materia dreptului concurenței conform articolului 30 din Regulamentul nr. 1/2003, din moment ce ar fi suficient de acum înainte pentru o întreprindere să pretindă că informațiile sunt confidențiale pentru a împiedica publicarea lor înainte ca instanța de fond să se pronunțe în privința confidențialității. Potrivit Comisiei, această jurisprudență a președintelui Tribunalului ar avea de asemenea un impact negativ asupra desfășurării procedurilor în domeniul reprimării încălcărilor normelor de concurență, din moment ce ea se poate aplica și în etapa accesului la comunicarea privind obiecțiunile.

24

Pilkington susține că această argumentație a Comisiei este inadmisibilă întrucât nu cuprinde niciun motiv de recurs și că, în orice caz, temerile Comisiei nu sunt fondate. În ceea ce privește eventuala aplicare, prin analogie, a abordării reținute de președintele Tribunalului în ceea ce privește accesul la comunicarea privind obiecțiunile, aceasta subliniază că există o diferență importantă între divulgarea unei informații unui număr limitat de societăți și divulgarea către public pe internet în general.

25

Comisia arată că aprecierea făcută de președintele Tribunalului cu privire la condiția privind urgența, la punctele 44-56 din ordonanța atacată, se întemeiază pe o interpretare eronată a articolului 104 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, în sensul că președintele Tribunalului a considerat că pretinsa încălcare a dreptului Uniunii constituie un prejudiciu care justifică dispunerea suspendării executării deciziei fără să fie necesar să se aprecieze dacă încălcarea respectivă determină în speță un prejudiciu grav și ireparabil. Or, prejudiciul pe care trebuie să îl dovedească Pilkington pentru a demonstra că condiția privind urgența este îndeplinită trebuie să fie grav și ireparabil, în sensul că nici o decizie pe fond, nici o acțiune distinctă în despăgubire nu putea să îl repare. La punctele 45 și 53 din ordonanța atacată, președintele Tribunalului ar fi presupus existența unui „prejudiciu care justifică dispunerea măsurilor de protecție provizorii solicitate” numai pe baza unei pretinse încălcări a drepturilor fundamentale, fără analizarea aspectului dacă Pilkington a expus în mod credibil că, în raport cu împrejurările speței, putea suferi un prejudiciu grav și ireparabil în lipsa măsurilor respective.

26

Potrivit Comisiei, obligația de a dovedi urgența prin aprecierea riscului producerii unui prejudiciu grav și ireparabil se aplică, fără distincție, tuturor ramurilor de drept, inclusiv în cazurile în care un reclamant solicită măsuri provizorii prin care se urmărește suspendarea executării unei decizii de publicare a informațiilor cu privire la care susține că sunt confidențiale. Această instituție subliniază că faptul că luarea la cunoștință a acestor informații păstrate secrete până la data respectivă este ireversibilă nu înseamnă că divulgarea lor ar determina în mod necesar, în contextul unei cereri de măsuri provizorii, un risc de prejudiciu grav și ireparabil în toate cazurile. Aceasta este ceea ce ar fi statuat președintele Tribunalului, în mod întemeiat, în Ordonanțele citate anterior Bank Austria Creditanstalt/Comisia (punctele 50-62) și Microsoft/Comisia (punctele 253-256).

27

Comisia subliniază că întreprinderile vizate de procedurile din domeniul dreptului concurenței au în mod obișnuit interese în principal economice pentru protejarea secretului informațiilor pe care le dețin. Măsura în care divulgarea acestor informații ar fi ireparabilă ar depinde de un concurs de împrejurări, precum utilitatea comercială a acestor informații pentru întreprinderile care le furnizează și alte întreprinderi prezente pe piața în cauză. Astfel, probabilitatea ca divulgarea informațiilor respective să cauzeze un prejudiciu grav și ireparabil care nu poate fi reparat printr‑o compensație financiară ulterioară nu ar putea fi stabilită decât printr‑o apreciere a consecințelor unei astfel de divulgări în raport cu împrejurările proprii speței.

28

Pe de altă parte, Comisia arată că obligația de a stabili dacă condiția privind urgența este îndeplinită prin aprecierea riscului de producere a unui prejudiciu grav și ireparabil în raport cu împrejurările proprii speței se aplică și atunci când o cerere de măsuri provizorii privește o decizie despre care se pretinde că încalcă drepturi fundamentale. Aceasta arată în special că, în Ordonanța Camar/Comisia și Consiliul, citată anterior (punctele 46 și 47), președintele Curții a respins argumentul potrivit căruia prejudiciul invocat ar fi prin definiție ireparabil deoarece „atinge sfera libertăților fundamentale” și a considerat că nu era suficient să se invoce în mod abstract o atingere adusă drepturilor fundamentale pentru a stabili că prejudiciul care ar putea rezulta din aceasta ar avea în mod necesar un caracter ireparabil.

29

Potrivit Comisiei, în mod eronat, la punctul 54 din ordonanța atacată, președintele Tribunalului a respins pertinența Ordonanței Camar/Comisia și Consiliul, citată anterior, pentru motivul că, în cauza în care s‑a dat această ultimă ordonanță, reclamanta nu a putut să invoce decât o „restricționare” a drepturilor sale fundamentale, în timp ce, în speță, dacă era respinsă cererea de măsuri provizorii, Pilkington ar fi „privată în întregime de drepturile fundamentale invocate”. Astfel, Ordonanța Camar/Comisia și Consiliul, citată anterior, nu ar stabili o asemenea distincție cu privire la problema dacă o reclamantă care invocă încălcarea drepturilor sale fundamentale trebuie să demonstreze probabilitatea intervenirii unui prejudiciu „ireparabil”.

30

În ceea ce privește pertinența, în această privință, a intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona și a protecției consolidate a drepturilor consacrate de cartă care rezultă din acesta, împrejurări amintite la punctul 53 din ordonanța atacată, Comisia subliniază că președintele Tribunalului nu a explicat prin ce acestea din urmă ar fi afectat condițiile procedurii măsurilor provizorii prevăzute la articolul 104 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, cu atât mai mult cu cât atât dreptul la respectarea vieții private prevăzut la articolul 8 din CEDO și la articolul 7 din cartă, cât și dreptul la o cale de atac efectivă prevăzut la articolul 6 din această convenție și la articolul 47 din cartă sunt protejate ca principii generale de drept al Uniunii cel puțin încă de la începutul anilor '80. Abordarea reținută de președintele Tribunalului ar încălca jurisprudența constantă potrivit căreia pretinsa încălcare a unei norme superioare de drept nu poate fi suficientă pentru dovedirea, prin ea însăși, a gravității și a caracterului ireparabil ale unui eventual prejudiciu [Ordonanța președintelui Curții din 25 iunie 1998, Antilele Olandeze/Consiliul, C-159/98 P(R), Rec., p. I-4147, punctul 62, precum și Ordonanța din 25 iulie 2000, Țările de Jos/Parlamentul European și Consiliul, C-377/98 R, Rec., p. I-6229, punctul 45].

31

Potrivit Comisiei, dacă valoarea intrinsecă ridicată a drepturilor fundamentale poate să implice că anumite încălcări ale acestora nu pot fi reparate printr‑o compensație financiară, articolul 278 TFUE, conform căruia acțiunile formulate în fața Curții nu au efect suspensiv, ar fi lipsit de efectul său util dacă faptul de a invoca o încălcare a drepturilor fundamentale ar trebui să fie suficient în mod automat pentru a dovedi caracterul urgent al unei cereri de măsuri provizorii. Comisia reproșează președintelui Tribunalului că a înlăturat, fără să o analizeze, posibilitatea ca o compensație financiară să fie suficientă să repare prejudiciul cauzat interesului economic pe care îl reprezintă pentru Pilkington protecția confidențialității invocate, în timp ce această societate ar fi susținut, în esență, că divulgarea informațiilor pretins confidențiale ar putea să îi producă un dezavantaj concurențial față de concurenții săi sau față de clienții săi. În consecință, abordarea adoptată de președintele Tribunalului nu ar lua în considerare faptul că prejudiciul economic care poate rezulta din pretinsa încălcare a dreptului Pilkington la confidențialitate ar fi pur financiar.

32

Cu toate că recunoaște că divulgarea informațiilor confidențiale poate, din cauza caracterului său ireversibil, să determine în anumite cazuri un prejudiciu grav și ireparabil, Comisia arată că condițiile prevăzute la articolul 104 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, cumulate cu efectul nesuspensiv al acțiunilor formulate împotriva actelor Uniunii prevăzut la articolul 278 TFUE, obligă judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii să aprecieze, în funcție de împrejurările speței, probabilitatea producerii unui prejudiciu grav și ireparabil în lipsa măsurilor provizorii solicitate, care nu trebuie să fie numai prezumat pentru motivul că se invocă o încălcare a drepturilor fundamentale.

33

Pilkington susține că niciun element de jurisprudență nu poate susține abordarea adoptată de Comisie. Ar fi vădit eronat să se considere că prejudiciul grav și ireparabil cauzat unui drept fundamental ar constitui un tip de prejudiciu special care poate fi ignorat.

34

Pilkington este de acord cu poziția Comisiei potrivit căreia, în conformitate cu o jurisprudență consacrată, condiția privind urgența nu este îndeplinită decât atunci când se poate produce un prejudiciu grav și ireparabil dacă nu sunt acordate măsurile provizorii solicitate. Cu toate acestea, această societate consideră, la fel ca președintele Tribunalului, că un astfel de prejudiciu poate rezulta din cel cauzat drepturilor fundamentale ca urmare a încălcării grave și ireparabile a acestora din urmă. Contrar a ceea ce afirmă Comisia, președintele Tribunalului ar fi analizat prejudiciul specific care ar rezulta pentru Pilkington din publicarea informațiilor în cauză și ar fi concluzionat că drepturile fundamentale ale acesteia din urmă ar risca să fie încălcate în mod grav și ireparabil, ceea ce ar constitui în aceste condiții, pentru această societate, un prejudiciu grav și ireparabil.

35

Articolul 104 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Tribunalului prevede că cererile de măsuri provizorii trebuie să indice „obiectul litigiului, împrejurările care determină urgența, precum și motivele de fapt și de drept care justifică la prima vedere dispunerea măsurii provizorii solicitate”. Astfel, suspendarea executării unui act și adoptarea celorlalte măsuri provizorii pot fi dispuse de judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii dacă se demonstrează că o astfel de decizie este justificată, la prima vedere, în fapt și în drept (fumus boni iuris) și că sunt urgente în măsura în care, pentru a evita prejudicierea gravă și ireparabilă a intereselor părții care le solicită, acestea trebuie adoptate și trebuie să își producă efectele anterior pronunțării unei hotărâri în acțiunea pe fond. Aceste condiții sunt cumulative, astfel încât cererile de măsuri provizorii trebuie respinse dacă una dintre aceste condiții nu este îndeplinită [Ordonanța președintelui Curții din 14 octombrie 1996, SCK și FNK/Comisia, C-268/96 P(R), Rec., p. I-4971, punctul 30]. Dacă este cazul, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii trebuie să evalueze de asemenea interesele prezente în cauză (Ordonanța președintelui Curții din 23 februarie 2001, Austria/Consiliul, C-445/00 R, Rec., p. I-1461, punctul 73).

36

În această privință, trebuie subliniat că scopul procedurii privind măsurile provizorii este de a garanta deplina eficacitate a viitoarei hotărâri definitive în vederea evitării unei lacune în protecția juridică asigurată de Curte. Pentru atingerea acestui obiectiv, urgența trebuie apreciată în raport cu necesitatea care există de a statua cu titlu provizoriu în scopul de a evita cauzarea unui prejudiciu grav și ireparabil părții care solicită protecția provizorie [a se vedea Ordonanța președintelui Curții din 14 decembrie 2001, Comisia/Euroalliages și alții, C-404/01 P(R), Rec., p. I-10367, punctele 61 și 62]. Revine acestei ultime părți sarcina de a furniza dovada că nu se poate aștepta soluționarea procedurii pe fond fără a trebui să sufere un prejudiciu de această natură (a se vedea Ordonanța președintelui Curții din 12 octombrie 2000, Grecia/Comisia, C-278/00 R, Rec., p. I-8787, punctul 14).

37

Deși este adevărat că pentru stabilirea existenței unui prejudiciu grav și ireparabil nu este necesar ca existența prejudiciului să fie dovedită cu o certitudine absolută, ci este suficient ca acesta să fie previzibil cu un grad de probabilitate suficient, nu este mai puțin adevărat că părții care solicită măsura provizorie îi revine sarcina să dovedească faptele invocate a fi la baza perspectivei unui astfel de prejudiciu grav și ireparabil [Ordonanța președintelui Curții din 14 decembrie 1999, HFB și alții/Comisia, C-335/99 P(R), Rec., p. I-8705, punctul 67].

38

Trebuie să se arate că, în speță, prejudiciul invocat rezultă din publicarea informațiilor pretins confidențiale. Pentru a aprecia existența unui prejudiciu grav și ireparabil și fără a afecta examinarea privind fumus boni iuris, care este legată de aprecierea respectivă fiind însă distinctă de aceasta, președintele Tribunalului trebuia în mod necesar să plece de la premisa potrivit căreia informațiile pretins confidențiale erau efectiv de o asemenea natură, în conformitate cu susținerile formulate de Pilkington atât prin cererea formulată pe fond, cât și în cadrul procedurii măsurilor provizorii.

39

În această privință, trebuie arătat că, la punctele 44 și 45 din ordonanța atacată, președintele Tribunalului a dedus existența unui prejudiciu grav și ireparabil din cauza faptului că drepturile fundamentale ale Pilkington ar fi încălcate în mod serios și ireversibil de publicarea pretinselor secrete de afaceri ale acesteia în împrejurări în care nu ar dispune de nicio cale de atac efectivă. În această privință, rezultă din cuprinsul punctelor 52 și 53 din această ordonanță că președintele Tribunalului a decis să abandoneze jurisprudența anterioară a aceleiași instanțe, potrivit căreia divulgarea unei informații confidențiale de natură comercială, cu încălcarea drepturilor fundamentale ale părții care solicită adoptarea unei măsuri provizorii, nu implică în mod necesar producerea unui prejudiciu grav și ireparabil. În susținerea acestui raționament, acesta a invocat în special intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, precum și protecția consolidată a drepturilor prevăzute de cartă care rezultă din acesta.

40

Cu toate acestea, reiese din jurisprudența Curții că teza potrivit căreia un prejudiciu este prin definiție ireparabil deoarece privește sfera drepturilor fundamentale nu poate fi admisă, întrucât nu este suficient să se invoce, în mod abstract, o atingere adusă drepturilor fundamentale pentru a dovedi că prejudiciul care ar putea să rezulte din aceasta are în mod necesar un caracter ireparabil (a se vedea în acest sens Ordonanța Camar/Comisia și Consiliul, citată anterior, punctele 46 și 47). Protecția consolidată a drepturilor fundamentale care ar rezulta din Tratatul de la Lisabona nu pune în discuție această jurisprudență, din moment ce aceste drepturi, în special cele invocate în speță, erau deja protejate în dreptul Uniunii înainte de intrarea în vigoare a acestui tratat.

41

Desigur, încălcarea anumitor drepturi fundamentale, precum interzicerea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, prevăzută la articolul 4 din cartă, poate, ca urmare a înseși naturii dreptului încălcat, să cauzeze prin ea însăși un prejudiciu grav și ireparabil. Cu toate acestea, nu este mai puțin adevărat că, potrivit jurisprudenței amintite la punctele 36 și 37 din prezenta ordonanță, revine întotdeauna părții care solicită adoptarea unei măsuri provizorii sarcina să expună și să stabilească producerea probabilă a unui astfel de prejudiciu în situația sa specială.

42

Această situație se regăsește în special atunci când o parte solicită adoptarea de măsuri provizorii pentru a preveni publicarea de date comerciale pretins protejate de secretul profesional. Astfel, după cum Comisia a arătat în mod întemeiat, măsura în care divulgarea acestor informații cauzează un prejudiciu grav și ireparabil depinde de un concurs de împrejurări, precum, printre altele, importanța pe plan comercial a informațiilor pentru întreprinderea care le furnizează și utilitatea acestora pentru alte întreprinderi prezente pe piață.

43

În măsura în care președintele Tribunalului a afirmat la punctul 54 din ordonanța atacată că, din cauza încălcării drepturilor fundamentale în cauza în speță, Pilkington ar fi decăzută în întregime din drepturile sale, în timp ce în cauza în care s‑a dat Ordonanța Camar/Comisia și Consiliul, citată anterior, era vorba despre o simplă restricționare a drepturilor în cauză, este suficient să se constate că diferența existentă între aceste două cauze nu lipsește de relevanță această ordonanță. Astfel, diferența nu modifică cu nimic obligația sus‑menționată, care revine părții care solicită adoptarea unei măsuri provizorii, de a expune și de a stabili producerea probabilă a unui prejudiciu grav și ireparabil în situația sa specială.

44

Rezultă din ansamblul considerațiilor care precedă că președintele Tribunalului a săvârșit o eroare de drept apreciind, în special la punctele 44 și 45 din ordonanța atacată, că pretinsa încălcare a dreptului fundamental al Pilkington la protecția secretelor sale profesionale, prevăzut la articolul 339 TFUE, la articolul 8 din CEDO și la articolul 7 din cartă, ar fi suficientă prin ea însăși ca să dovedească producerea unui prejudiciu grav și ireparabil în circumstanțele speței.

45

Este necesar totuși să se amintească că, deși motivarea unei hotărâri a Tribunalului revelează o încălcare a dreptului Uniunii, însă dispozitivul acesteia apare ca fiind întemeiat pentru alte motive de drept, o astfel de încălcare nu este de natură să determine anularea acestei decizii și trebuie să fie substituită motivarea (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 iunie 1992, Lestelle/Comisia, C-30/91 P, Rec., p. I-3755, punctul 28, precum și Hotărârea din 9 septembrie 2008, FIAMM și alții/Consiliul și Comisia, C-120/06 P și C-121/06 P, Rep., p. I-6513, punctul 187, precum și jurisprudența citată).

46

În această privință, rezultă din ordonanța atacată și în special din cuprinsul punctului 43 din aceasta că prejudiciul invocat de Pilkington în ceea ce privește informațiile din categoriile I și a II‑a constă în faptul că, odată publicate informațiile confidențiale, o anulare ulterioară a deciziei în litigiu pentru încălcarea articolului 339 TFUE și a dreptului fundamental la protecția secretului profesional nu ar inversa efectele care rezultă din publicarea acestor informații. Clienții, concurenții și furnizorii Pilkington, analiștii financiari, precum și publicul larg ar putea să acceseze informațiile în cauză și să le exploateze liber, ceea ce ar cauza societății respective un prejudiciu grav și ireparabil. În consecință, aceasta din urmă ar fi privată de o protecție jurisdicțională efectivă dacă informațiile în litigiu ar fi comunicate înainte de soluționarea litigiului pe fond.

47

Trebuie arătat că prejudiciul astfel invocat are gradul de gravitate necesar. Astfel, plecând de la premisa potrivit căreia informațiile din categoria I și a II‑a erau protejate de secretul profesional, publicarea lor ar cauza în mod necesar Pilkington un prejudiciu important, ținând seama de faptul că este vorba despre informații comerciale specifice privind elemente precum identitatea clienților, numărul de piese furnizate, calculele de prețuri și modificările prețurilor.

48

În ceea ce privește caracterul ireparabil al acestui prejudiciu, este evident că anularea deciziei în litigiu de către Tribunal nu poate inversa efectele publicării unei versiuni a deciziei din 2008 care să cuprindă informațiile în litigiu, din moment ce luarea la cunoștință a acestora de către persoanele care au citit această decizie nu ar fi înlăturată.

49

Cu toate acestea, potrivit Comisiei, prejudiciul invocat de Pilkington în prezenta cauză este un prejudiciu pur financiar, întrucât, opunându‑se publicării informațiilor în cauză, această societate încearcă să protejeze interese comerciale și economice.

50

Or, un prejudiciu de ordin pecuniar nu poate, cu excepția unor împrejurări excepționale, să fie considerat drept ireparabil, o compensație pecuniară fiind, de regulă, suficientă ca să repună persoana lezată în situația anterioară producerii prejudiciului (a se vedea în special Ordonanța președintelui Curții din 18 octombrie 1991, Abertal și alții/Comisia, C-213/91 R, Rec., p. I-5109, punctul 24). Un astfel de prejudiciu ar putea să fie reparat în special în cadrul unei acțiuni în despăgubire formulate în temeiul articolelor 268 TFUE și 340 TFUE (Ordonanța președintelui Curții din 26 septembrie 1988, Cargill și alții/Comisia, 229/88 R, Rec., p. 5183, punctul 18, și Ordonanța Comisia/Euroalliages și alții, citată anterior, punctul 70).

51

În speță, astfel cum președintele Tribunalului a arătat în mod întemeiat la punctul 43 din ordonanța atacată, Pilkington invocă efectele publicării informațiilor în cauză, care rezultă din exploatarea liberă a acestora de către diferite categorii de terți, pentru a dovedi existența unui prejudiciu grav și ireparabil. Astfel, prejudiciul pretins de Pilkington ar fi constituit, dacă urma să se producă, din atingerea adusă intereselor comerciale și economice ca urmare a unei asemenea exploatări. În ipoteza în care interesele comerciale și economice ale Pilkington ar fi lezate din cauza publicării informațiilor în cauză, plata unei compensații adecvate trebuia, cel puțin în teorie, să fie suficientă pentru repararea prejudiciului invocat. În consecință, acesta poate fi calificat drept financiar, în sensul jurisprudenței citate la punctul anterior din prezenta ordonanță, și ar fi de altfel, în principiu, reparabil în cadrul unei acțiuni în despăgubire.

52

Trebuie arătat, cu toate acestea, că un prejudiciu de ordin financiar poate fi considerat ireparabil în special în cazul în care acest prejudiciu, chiar dacă se produce, nu poate fi cuantificat [Ordonanța vicepreședintelui Curții din 7 martie 2013, EDF/Comisia, C‑551/12 P(R), punctul 60 și jurisprudența citată].

53

Desigur, incertitudinea privind repararea unui prejudiciu de ordin pecuniar în cadrul unei eventuale acțiuni în despăgubire nu poate fi considerată, prin ea însăși, drept o împrejurare de natură să dovedească caracterul ireparabil al unui astfel de prejudiciu, în sensul jurisprudenței Curții. Astfel, în etapa măsurilor provizorii, posibilitatea de a obține ulterior repararea unui prejudiciu de ordin pecuniar în cadrul unei eventuale acțiuni în despăgubire, care ar putea fi formulată în urma anulării actului atacat, este în mod necesar nesigură. Or, procedura măsurilor provizorii nu are ca obiect să substituie o astfel de acțiune în despăgubire pentru a elimina această incertitudine, scopul acesteia fiind numai să garanteze deplina eficacitate a viitoarei hotărâri definitive care urmează să intervină în cadrul procedurii pe fond în care procedura măsurilor provizorii se inserează, și anume, în speță, o acțiune în anulare [Ordonanța președintelui Curții din 14 decembrie 2011, Alcoa Trasformazioni/Comisia, C‑446/10 P(R), punctele 55-57; a se vedea de asemenea punctul 36 din prezenta ordonanță].

54

În schimb, situația diferă atunci când rezultă clar, din aprecierea făcută de judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii, că prejudiciul invocat, ținând seama de natura sa și de modul probabil de producere, nu va putea fi identificat și cuantificat în mod adecvat dacă se produce și că, în practică, o acțiune în despăgubire nu poate, în consecință, să permită repararea acestuia. O astfel de situație se poate regăsi atunci când este vorba despre publicarea de informații comerciale specifice și pretins confidențiale referitoare la elemente precum cele în cauză în speță, în special identitatea clienților, numărul de piese furnizate, calculele de prețuri și modificările prețurilor.

55

Trebuie să se constate că prejudiciul care poate fi suferit de Pilkington ca urmare a publicării pretinselor sale secrete de afaceri ar fi diferit, atât în ceea ce privește natura, cât și întinderea sa, în funcție de aspectul dacă persoanele care iau cunoștință despre acestea din urmă fac parte din fiecare dintre categoriile de persoane menționate la punctul 43 din ordonanța atacată, și anume clienții săi, concurenții săi, furnizorii săi sau analiștii financiari sau persoanele care fac parte din publicul larg. Astfel, ar fi imposibil să se identifice numărul și calitatea tuturor persoanelor care au avut efectiv cunoștință despre informațiile publicate și să se aprecieze astfel impactul concret pe care publicarea acestora l‑ar fi putut avea asupra intereselor comerciale și economice ale Pilkington.

56

În sfârșit, trebuie să se adauge în orice caz că, în ceea ce privește argumentul Comisiei invocat în partea a treia a recursului acesteia, potrivit căruia ordonanța atacată ar avea de asemenea un impact negativ asupra desfășurării procedurilor administrative în domeniul reprimării încălcărilor normelor de concurență, din moment ce aceasta se poate aplica și, prin analogie, în etapa accesului la comunicarea privind obiecțiunile, această ultimă ipoteză este foarte diferită de cea a publicării unei decizii definitive de constatare a existenței unei astfel de încălcări.

57

Astfel, atunci când o parte la o procedură administrativă are acces la o versiune a unei comunicări privind obiecțiunile care conține secrete de afaceri, acest acces îi este acordat în principiu numai pentru a‑i permite să participe util la această procedură, astfel încât nu are dreptul să exploateze în alte scopuri informațiile pe care le cuprinde acest document. Pe de altă parte, prejudiciul care poate rezulta din accesul la o comunicare privind obiecțiunile acordat unui număr limitat de persoane care pot fi identificate nu este comparabil, în special cu privire la posibilitatea de a‑l aprecia și, în definitiv, de a‑l cuantifica, cu cel care rezultă din publicarea pe internet a unei decizii definitive care poate fi consultată de orice persoană.

58

În consecință, nu se poate deduce din ceea ce a fost statuat la punctele 51-55 din prezenta ordonanță că faptul că Comisia ar acorda accesul la o comunicare privind obiecțiunile este în mod necesar de natură să cauzeze un prejudiciu grav și ireparabil, în același mod cu publicarea unei decizii definitive de constatare a existenței unei încălcări.

59

Având în vedere considerațiile care precedă, președintele Tribunalului a statuat în mod întemeiat că, în speță, condiția privind urgența era îndeplinită, producerea probabilă, pentru Pilkington, a unui prejudiciu grav și ireparabil fiind dovedită corespunzător cerințelor legale.

60

În consecință, primul motiv de recurs trebuie înlăturat.

61

În cadrul celui de al doilea motiv, invocat în subsidiar, Comisia susține că președintele Tribunalului i‑a impus, în special la punctul 59 din ordonanța atacată, sarcina de a dovedi lipsa unui fumus boni iuris, demonstrând că lipsea în mod evident caracterul confidențial al informațiilor în cauză.

62

Comisia subliniază că, potrivit jurisprudenței, la evaluarea urgenței și, dacă este cazul, la evaluarea comparativă a intereselor, judecătorul trebuie să ia în considerare caracterul mai mult sau mai puțin temeinic al motivelor invocate pentru a stabili fumus boni iuris. Din moment ce președintele Tribunalului și‑a întemeiat aprecierea urgenței exclusiv pe faptul că orice divulgare a informațiilor confidențiale ar cauza o încălcare a drepturilor fundamentale, nu se putea limita la o analiză abstractă a condiției privind fumus boni iuris. Potrivit Comisiei, nu acesteia îi revenea sarcina de a demonstra că aceste informații nu erau în mod vădit confidențiale, ci revenea Pilkington sarcina de a dovedi caracterul confidențial al informațiilor în cauză, ceea ce era cu atât mai dificil cu cât acestea erau mai vechi de cinci ani.

63

Comisia reproșează președintelui Tribunalului și că nu a luat în considerare, la punctele 69 și 70 din ordonanța atacată, faptul că consilierului‑auditor îi revenea sarcina nu de a demonstra că anumite informații nu erau confidențiale, ci numai de a examina aspectul dacă Pilkington își motivase suficient cererile de confidențialitate. Argumentele Comisiei ar fi fost de altfel deformate, din moment ce aceasta s‑ar fi întemeiat pe faptul că informațiile în cauză erau mai vechi de cinci ani și fuseseră exploatate de membrii înțelegerii nu în scopul de a exclude în general caracterul confidențial al acestora, ci numai de a aminti că revenea Pilkington sarcina de a explica, în ceea ce privește fiecare element, motivele pentru care informații mai vechi de cinci ani și cunoscute de alți membri ai înțelegerii erau încă confidențiale. Acceptarea de către consilierul‑auditor a anumitor cereri de aplicare a regimului de confidențialitate formulate de Pilkington, departe de a prezenta un caracter incoerent, ar demonstra că acesta era dispus să accepte cererile respective, în măsura în care Pilkington invoca motive suficiente pentru a justifica aplicarea regimului de confidențialitate în privința informațiilor în cauză.

64

Potrivit Pilkington, președintele Tribunalului a aplicat corect jurisprudența constantă care impune o evaluare concretă a argumentelor părții care solicită o măsură provizorie, pentru a stabili dacă condiția privind fumus boni iuris este îndeplinită. Aceasta arată că aplicarea unui standard de probă mai ridicat decât cel al fumus boni iuris ar fi contrară jurisprudenței în materia măsurilor provizorii și complet străină de evaluarea provizorie pe care trebuie să o facă judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii. În orice caz, Pilkington susține că observațiile Comisiei în această privință sunt nu numai eronate, dar și lipsite de pertinență în prezenta cauză, din moment ce aceasta ar fi stabilit efectiv existența unui fumus boni iuris, astfel cum președintele Tribunalului ar fi admis la punctele 67-72 din ordonanța atacată.

65

Prin intermediul celui de al doilea motiv, întemeiat pe o pretinsă eroare de drept în aprecierea condiției privind fumus boni iuris în legătură cu condiția privind urgența, Comisia reproșează președintelui Tribunalului că, în esență, a realizat o răsturnare a sarcinii probei în ceea ce privește examinarea condiției privind fumus boni iuris, o astfel de răsturnare fiind cu atât mai criticabilă cu cât, în opinia sa, președintele Tribunalului ar fi realizat o interpretare prea largă a condiției privind urgența.

66

Ținând seama de substituirea motivării efectuată la punctele 46 și următoarele din prezenta ordonanță, trebuie să se înlăture de la bun început argumentele Comisiei referitoare la incidența asupra analizei fumus boni iuris a abordării adoptate de Tribunal în ceea ce privește condiția privind urgența. Astfel, dat fiind că această condiție este considerată deja îndeplinită nu numai din cauza unei simple încălcări a drepturilor fundamentale ca atare, ci, în esență, din cauza imposibilității de a cuantifica prejudiciul invocat în mod adecvat în speță, argumentele respective nu pot fi admise.

67

Potrivit unei jurisprudențe constante, amintită la punctul 58 din ordonanța atacată, condiția privind fumus boni iuris este îndeplinită atunci când cel puțin unul dintre motivele invocate de partea care solicită măsurile provizorii în susținerea acțiunii pe fond pare, la prima vedere, bine întemeiat [a se vedea în acest sens Ordonanța președintelui Curții din 19 iulie 1995, Comisia/Atlantic Container Line și alții, C-149/95 P(R), Rec., p. I-2165, punctul 26, precum și Ordonanța președintelui Curții din 8 mai 2003, Comisia/Artegodan și alții, C-39/03 P-R, Rec., p. I-4485, punctul 40 și jurisprudența citată]. Această situație se regăsește în speță, printre altele, astfel cum a subliniat în mod întemeiat președintele Tribunalului la punctul 58 din ordonanța atacată, atunci când unul dintre motivele invocate demonstrează existența unor probleme juridice complexe a căror soluție nu este evidentă de la bun început și care necesită, prin urmare, o examinare aprofundată, ce nu poate fi efectuată de judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii, ci trebuie să facă obiectul procedurii pe fond, sau atunci când dezbaterea dintre părți evidențiază existența unei controverse juridice importante a cărei soluție nu este evidentă de la bun început (a se vedea în acest sens Ordonanța Comisia/Atlantic Container Line și alții, citată anterior, punctul 30).

68

În aceste condiții, este necesar să se arate că, statuând la punctul 59 din ordonanța atacată că, în ceea ce privește contenciosul privind protecția provizorie a informațiilor pretins confidențiale, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii, cu riscul de a nu respecta natura accesorie și provizorie, prin esența sa, a procedurii privind măsurile provizorii, nu poate, în principiu, să concluzioneze în sensul lipsei fumus boni iuris decât în ipoteza în care caracterul confidențial al informațiilor în cauză ar lipsi în mod vădit, președintele Tribunalului nu a intenționat să se îndepărteze de formulele reținute la punctul 58 din ordonanța atacată. De asemenea, trebuie să se considere că, relevând la punctul 67 din această ordonanță că, fără a aduce atingere importanței argumentelor invocate de Comisie, a căror temeinicie va face obiectul examinării de către instanța de fond, dosarul nu permite să se concluzioneze în sensul că fumus boni iuris lipsește în mod vădit, președintele Tribunalului a subliniat numai necesitatea, într‑o cauză privind publicarea eventuală de informații confidențiale, de a nu se antepronunța, în etapa examinării unei cereri de măsuri provizorii, cu privire la soluționarea cauzei pe fond.

69

În orice caz, președintele Tribunalului și‑a întemeiat analiza concretă a fumus boni iuris pe considerații specifice, care corespund efectiv normelor privind probele și sarcina probei prezentate în considerațiile reținute la punctul 58 din ordonanța atacată și confirmate la punctul 67 din prezenta ordonanță.

70

Astfel, la punctul 68 din ordonanța atacată, președintele Tribunalului a statuat că, având în vedere volumul informațiilor vizate de cererile de aplicare a regimului de confidențialitate, examinarea aspectului dacă Comisia a săvârșit erori atunci când a respins majoritatea acestor cereri de aplicare a regimului de confidențialitate ridica probleme complexe, a căror soluție implica o examinare minuțioasă, care nu putea fi efectuată de judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii.

71

În plus, președintele Tribunalului nu a realizat nicio răsturnare a sarcinii probei la punctul 69 din ordonanța atacată nici apreciind că recunoașterea de către consilierul‑auditor a caracterului secret al anumitor informații atât din categoria I, cât și din categoria a II‑a ar slăbi raționamentul acestuia din urmă potrivit căruia informațiile respective, întrucât au fost schimbate între membrii cartelului sticlei auto, ar fi fost transformate în date cunoscute în mod general și nici ajungând la concluzia că faptul că Pilkington ar fi adus la cunoștința celorlalți membri ai acestui cartel aceste informații ar însemna în mod evident că aceste informații erau accesibile dacă nu publicului larg, cel puțin anumitor medii specializate. Astfel, la prima vedere, aceste concluzii, prin care președintele Tribunalului a răspuns argumentelor specifice invocate de Comisie, apar logice și nu sunt afectate, în principiu, de nicio eroare de drept.

72

În măsura în care președintele Tribunalului a dedus din aceeași împrejurare, la punctul menționat 69, că informațiile în litigiu nu puteau fi considerate global drept lipsite de caracter secret sau confidențial, trebuie totuși să se sublinieze că consilierul‑auditor trebuie să examineze fiecare informație în mod individual și că concluzia sa cu privire la o informație nu are, în consecință, niciun efect, în principiu, asupra aprecierii făcute în privința altora. Cu toate acestea, în vederea prezentului recurs, este suficient să se constate că afirmația respectivă nu era indispensabilă raționamentului urmărit de președintele Tribunalului și nu susține, în orice caz, teza Comisiei potrivit căreia acesta ar fi săvârșit o eroare de drept care constă în abaterea de la standardul probei amintit la punctul 58 din ordonanța atacată și confirmat la punctul 67 din prezenta ordonanță sau în răsturnarea sarcinii probei.

73

Președintele Tribunalului nu a răsturnat sarcina probei nici apreciind, la punctul 70 din ordonanța atacată, că argumentele specifice și detaliate invocate de Pilkington, rezumate la punctele 63-65 din ordonanța atacată, nu erau lipsite de orice relevanță în vederea demonstrării faptului că informațiile din categoria I și a II‑a rămâneau secrete din cauza naturii înseși a acestora, în pofida faptului că erau mai vechi de cinci ani, nici arătând că nu putea fi „exclus în mod vădit” că norma de excepție, prevăzută la articolul 4 alineatul (7) din Regulamentul (CE) nr. 1049/2001 al Parlamentului European și al Consiliului din 30 mai 2001 privind accesul public la documentele Parlamentului European, ale Consiliului și ale Comisiei (JO L 145, p. 43, Ediție specială, 01/vol. 3, p. 76), ar fi relevantă. Astfel, prin aceste observații, a constatat doar că argumentele menționate par, la prima vedere, că nu sunt lipsite de un temei serios, potrivit jurisprudenței amintite la punctul 67 din prezenta ordonanță.

74

Rezultă din cele de mai sus că președintele Tribunalului nu a săvârșit nicio eroare de drept în aplicarea condiției privind fumus boni iuris și că, în consecință, al doilea motiv al recursului trebuie înlăturat.

75

Prin urmare, recursul trebuie respins în întregime, în condițiile în care argumentele invocate în a treia parte a acestuia nu constituie deloc motive de recurs.

76

Potrivit articolului 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din același regulament, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât Pilkington a solicitat obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată, iar Comisia a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru aceste motive, vicepreședintele Curții dispune: