—

pentru doamna Hamilton, de K.-O. Knops, Rechtsanwalt;

—

pentru Volksbank Filder eG, de M. Siegmann și J. Höger, Rechtsanwälte;

—

pentru guvernul german, de domnii M. Lumma și A. Günther, în calitate de agenți;

—

pentru guvernul polonez, de doamna E. Ośniecka-Tamecka, în calitate de agent;

—

pentru Comisia Comunităților Europene, de domnii A. Aresu și V. Kreuschitz, în calitate de agenți,

1

Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare privește interpretarea Directivei 85/577/CEE a Consiliului din 20 decembrie 1985 privind protecția consumatorilor în cazul contractelor negociate în afara spațiilor comerciale (JO L 372, p. 31, Ediție specială, 15/vol. 1, p. 188, denumită în continuare „Directiva privind vânzările la domiciliul clientului”).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între doamna Hamilton, pe de o parte, și Volksbank Filder Eg (denumită în continuare „Volksbank”), pe de altă parte, privind o cerere de anulare a unui contract de credit și de restituire a dobânzilor plătite.

3

Al patrulea considerent al Directivei privind vânzările la domiciliu prevede:

„[…] întrucât contractele încheiate în afara spațiilor comerciale ale comerciantului se caracterizează prin faptul că inițiativa negocierilor contractuale îi aparține, de obicei, comerciantului, iar consumatorul nu este pregătit pentru aceste negocieri sau nu se așteaptă la acestea; […] adeseori, consumatorul nu poate compara calitatea și prețul ofertei cu alte oferte; […] acest element surpriză există în general nu numai în contractele încheiate la domiciliul clientului, ci și în alte forme de contract încheiate de comerciant în afara spațiilor comerciale”.

4

Potrivit celui de al cincilea considerent al acestei directive:

„[…] trebuie să i se dea consumatorului dreptul de a rezilia contractul într-un interval de cel puțin șapte zile, pentru a i se oferi posibilitatea de a evalua obligațiile care decurg din contract”.

5

Articolul 1 alineatul (1) din această directivă prevede:

„Prezenta directivă se aplică tuturor contractelor în temeiul cărora un comerciant furnizează bunuri sau servicii unui consumator și care sunt încheiate:

[…]

6

Articolul 4 din aceeași directivă prevede:

„În cazul tranzacțiilor menționate la articolul 1, comerciantul trebuie să informeze în scris consumatorul despre dreptul acestuia de a rezilia contractul în termenul stabilit la articolul 5, precum și numele și adresa persoanei față de care își poate exercita acest drept.

Această notificare este datată și menționează informațiile care să permită identificarea contractului. Aceasta este furnizată consumatorului în cazurile:

[…]

Statele membre se asigură că legislația națională în domeniu prevede măsuri adecvate privind protecția consumatorului în cazurile în care nu este furnizată informația prevăzută de prezentul articol.”

7

Articolul 5 din Directiva privind vânzările la domiciliul clientului prevede:

„(1)   Consumatorul are dreptul de a renunța la efectele angajamentului său prin expedierea unei notificări într-un termen de cel puțin șapte zile de la data la care a primit informația menționată la articolul 4, în conformitate cu procedura [și condițiile] prevăzute de legislația națională.

[…]

(2)   Notificarea are ca efect eliberarea consumatorului de orice obligație care decurge din contractul reziliat.”

8

Potrivit articolului 7 din directiva menționată:

„În cazul în care consumatorul își exercită dreptul de renunțare, efectele juridice ale acestei renunțări sunt reglementate de legislația internă, în special în ceea ce privește rambursarea plăților aferente bunurilor sau prestărilor de servicii, precum și returnarea bunurilor primite.”

9

Articolul 8 din aceeași directivă prevede:

„Prezenta directivă nu împiedică statele membre să adopte sau să mențină prevederi mai favorabile pentru protecția consumatorilor în domeniul pe care îl reglementează.”

10

Articolul 2 alineatul 1 a patra teză din Legea privind revocarea contractelor încheiate la domiciliul clientului și a tranzacțiilor similare (Gesetz über den Widerruf von Haustürgeschäften und ähnlichen Geschäften) din 16 ianuarie 1986 (BGBl. I 1986, p. 122), în versiunea aplicabilă acțiunii principale, prevedea:

„În lipsa comunicării unei astfel de informații, clientul are dreptul de a revoca [(«Widerruf»)] contractul în termen de cel mult o lună de la data executării de către părți a tuturor obligațiilor acestora.”

11

În vederea aplicării acestei dispoziții, o informație inexactă echivalează cu lipsa informației.

12

La 17 noiembrie 1992, doamna Hamilton a semnat un contract de credit la domiciliul său cu banca în ale cărei drepturi s-a subrogat Volksbank în vederea finanțării achiziției de participații la un fond imobiliar (denumit în continuare „contractul de credit în cauză”).

13

Acest contract cuprindea, conform Legii creditului de consum (Verbraucherkreditgesetz) din 17 decembrie 1990 (BGBl. I 1990, p. 2840), informarea cu privire la dreptul de revocare potrivit căreia „[d]acă împrumutatul a primit împrumutul, se consideră că revocarea nu a avut loc dacă acesta nu restituie împrumutul în termen de două săptămâni fie de la declararea revocării, fie de la plata împrumutului”.

14

La 16 decembrie 1992, s-a semnat contractul respectiv cu banca în drepturile căreia s-a subrogat Volksbank și s-a transferat suma reprezentând împrumutul doamnei Hamilton care, ulterior, a început să plătească dobânzile la acest împrumut.

15

Întrucât, în cursul anului 1997, societatea care gestiona fondul imobiliar la care doamna Hamilton cumpărase participații a solicitat deschiderea procedurii insolvenței, veniturile lunare ale acestui fond, care acopereau o parte semnificativă din dobânzile datorate în temeiul contractului de credit în cauză, s-au diminuat considerabil. Prin urmare, doamna Hamilton a decis să își reeșaloneze datoria prin încheierea unui contract de economisire-creditare pentru domeniul locativ și a unui împrumut intermediar, astfel încât, la sfârșitul lunii aprilie 1998, rambursase integral împrumutul la banca în drepturile căreia s-a subrogat Volksbank, care, în consecință, a restituit garanțiile la acest împrumut.

16

La 16 mai 2002, în temeiul Hotărârii din 13 decembrie 2001, Heininger (C-481/99, Rec., p. I-9945), doamna Hamilton a revocat contractul de credit în cauză.

17

La 27 decembrie 2004, doamna Hamilton a introdus o acțiune împotriva Volksbank în vederea obținerii, pe de o parte, a rambursării dobânzilor plătite pe baza contractului de credit în cauză, precum și a împrumutului acordat în temeiul acestui contract și, pe de altă parte, a despăgubirii pentru plata dobânzilor la banca la care încheiase contractul de economisire-creditare pentru domeniul locativ.

18

În opinia Oberlandesgericht Stuttgart, contractul de credit în cauză face obiectul domeniului de aplicare al articolului 1 alineatul (1) a doua liniuță litera (i) din Directiva privind vânzările la domiciliul clientului, întrucât doamna Hamilton a negociat și a semnat contractul la domiciliul său.

19

Oberlandesgericht Stuttgart se întreabă totuși dacă dispozițiile articolului 2 alineatul 1 a patra teză din Legea privind revocarea contractelor încheiate la domiciliul clientului și a tranzacțiilor similare pot fi considerate „măsuri adecvate privind protecția consumatorului”, dat fiind că acestea prevăd, într-un caz precum cel din acțiunea principală, stingerea dreptului de revocare.

20

În aceste condiții, Oberlandesgericht Stuttgart a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

În ipoteza în care Curtea ar răspunde negativ la prima întrebare preliminară:

21

Volksbank are rezerve cu privire la admisibilitatea cererii de pronunțare a unei hotărâri preliminare, întrucât, în opinia sa, contractul de credit în cauză nu a fost încheiat într-o situație de vânzare la domiciliu. În consecință, aceasta susține că întrebările adresate rămân ipotetice.

22

În schimb, Comisia Comunităților Europene consideră că cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare constă în a invita Curtea să analizeze dacă mai este posibilă o nouă revocare a contractului de credit după ce doamna Hamilton a revocat contractul de credit în cauză prin rambursarea anticipată a împrumutului. În această privință, Comisia precizează, referindu-se în special la punctul 35 din Hotărârea Heininger, citată anterior, și, respectiv, la punctele 69-70 din Hotărârea din 25 octombrie 2005, Schulte (C-350/03, Rec., p. I-9215), precum și la punctul 34 din decizia de trimitere, că dacă problema revocării unui contract de credit imobiliar face obiectul domeniului de aplicare al Directivei privind vânzările la domiciliul clientului, în schimb, efectele juridice ale acestei revocări fac obiectul dreptului național care trebuie totuși interpretat, în cea mai mare măsură posibilă, în lumina textului și a finalității directivei menționate. În consecință, în opinia Comisiei, cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare este admisibilă.

23

Cu privire la acest aspect, trebuie amintit că numai instanța națională care este sesizată cu acțiunea principală și care trebuie să își asume responsabilitatea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei hotărâri preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. Cu toate acestea, Curtea a apreciat că nu se poate pronunța asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională atunci când este evident în special că interpretarea dreptului comunitar solicitată de instanța națională nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acțiunii principale sau atunci când problema este de natură ipotetică (a se vedea în acest sens Hotărârea Schulte, citată anterior, punctul 43 și jurisprudența citată).

24

Or, nu se poate afirma că întrebările respective sunt vădit ipotetice sau fără legătură cu realitatea și cu obiectul acțiunii principale, întrucât, pe de o parte, întrebările preliminare din prezenta cauză privesc interpretarea Directivei privind vânzările la domiciliul clientului și, pe de altă parte, contractul de credit în cauză face obiectul domeniului de aplicare al articolului 1 alineatul (1) a doua liniuță litera (i) din directiva amintită, după cum s-a menționat la punctul 18 din această hotărâre.

25

Prin urmare, se impune constatarea faptului că cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare este admisibilă.

26

Doamna Hamilton susține că un consumator incorect informat cu privire la dreptul său de revocare nu ia cunoștință de acesta nici prin executarea integrală a obligațiilor sale, nici în termen de o lună de la executare. Astfel, reglementarea națională aplicabilă în acțiunea principală nu constituie o măsură adecvată privind protecția consumatorului. Aceasta adaugă faptul că Directiva privind vânzările la domiciliul clientului prevede că un consumator trebuie să fie informat de către comerciant cu privire la dreptul său de revocare și că termenul minim de șapte zile prevăzut la articolul 5 alineatul (1) din directiva menționată nu începe să curgă decât de la data la care consumatorul a primit de la comerciant informația cu privire la acest drept.

27

Volksbank susține că, potrivit articolului 4 al treilea paragraf din Directiva privind vânzările la domiciliu, măsurile adecvate privind protecția consumatorului sunt cele susceptibile să protejeze consumatorul de riscurile inerente plasamentului financiar independent de revocarea contractului încheiat la domiciliu.

28

În orice caz, Volksbank susține, pe de o parte, că Hotărârea Heininger, citată anterior, privește creditele imobiliare, și nu contractele de credit precum cel din acțiunea principală, și, pe de altă parte, că termenul de exercitare a dreptului de revocare curge, în acțiunea principală, de la executarea integrală a contractului de credit în cauză, și nu de la încheierea sa, cum a fost cazul în acțiunea în care s-a pronunțat hotărârea menționată.

29

Pe de o parte, guvernul german subliniază că, întrucât raportul contractual în discuție în acțiunea principală, care a durat aproape șase ani, a decurs în mod corect, comerciantul trebuie să poată considera, la sfârșitul executării contractului și după expirarea termenului de o lună de la această executare, că acest raport nu mai poate fi contestat. Pe de altă parte, reglementarea națională în discuție în acțiunea principală oferă consumatorului suficient timp, în special pe toată durata contractului, precum și timp de o lună după executarea integrală a acestuia, pentru a decide revocarea contractului încheiat la domiciliul clientului. Pe de altă parte, limitarea în timp a acestui drept de revocare este prevăzută și în alte directive privind protecția consumatorului.

30

Guvernul polonez remarcă faptul că limitarea în timp a dreptului de revocare în cazul contractelor încheiate în afara spațiilor comerciale, în pofida lipsei informației sau a unei informații incorecte cu privire la exercitarea acestui drept, nu încalcă în principiu Directiva privind vânzările la domiciliul clientului. Această limitare trebuie totuși stabilită într-un mod care să permită consumatorului să ia cunoștință de drepturile sale prin intermediul altor surse de informații decât cea furnizată de comerciant. În opinia guvernului menționat, limitarea respectivă, care cuprinde și definiția perioadei în care se poate exercita dreptul de revocare, trebuie prevăzută, conform articolului 4 al treilea paragraf din Directiva privind vânzările la domiciliul clientului, de reglementarea națională a fiecărui stat membru.

31

Comisia invocă în esență că, deși, potrivit Hotărârii Heininger, citată anterior, limitarea în timp a dreptului de revocare începând de la data încheierii contractului este nelegală, legislația în cauză în acțiunea principală vizează, în schimb, o limitare în timp a acestui drept începând de la data executării integrale a contractului respectiv.

32

Trebuie subliniat de la bun început că Directiva privind vânzările la domiciliu are ca obiectiv principal protecția consumatorului împotriva riscului rezultat din împrejurări specifice încheierii contractelor în afara spațiilor comerciale (a se vedea în acest sens Hotărârea Schulte, citată anterior, punctul 66).

33

Astfel, al cincilea considerent al Directivei privind vânzările la domiciliu menționează că trebuie să i se dea consumatorului dreptul de revocare a contractului într-un interval de cel puțin șapte zile pentru a i se oferi posibilitatea de a evalua obligațiile care decurg din contract. Faptul că termenul minim de șapte zile trebuie calculat de la data la care consumatorul a primit de la comerciant informațiile despre acest drept se explică prin faptul că, în cazul în care consumatorul nu are cunoștință despre existența unui drept de revocare, acesta se găsește în imposibilitatea de a-l exercita (Hotărârea Heininger, citată anterior, punctul 45).

34

Cu toate acestea, trebuie subliniat, pe de o parte, că, potrivit datelor furnizate de instanța de trimitere, doamna Hamilton a primit din partea Volksbank o informație eronată referitoare la dreptul său de revocare a contractului de credit în cauză astfel încât a fost privată, potrivit observațiilor sale scrise, de posibilitatea de a-și exercita acest drept și, pe de altă parte, că părțile din acțiunea principală au executat integral contractul respectiv.

35

După cum a arătat avocatul general la punctele 18 și 19 din concluzii, furnizarea în scris către consumator a unei informații eronate cu privire la exercitarea dreptului de revocare trebuie asimilată lipsei oricărei informații în acest sens, din moment ce ambele împrejurări induc în eroare în mod similar consumatorul cu privire la dreptul său de revocare.

36

Pentru astfel de situații, Directiva privind vânzările la domiciliu prevede la articolul 4 al treilea paragraf că „[s]tatele membre se asigură că legislația națională în domeniu prevede măsuri adecvate privind protecția consumatorului”.

37

Prin urmare, în acțiunea principală se pune problema de a se stabili dacă o măsură potrivit căreia dreptul de a revoca prevăzut la articolul 5 alineatul (1) din directiva amintită subzistă o lună de la executarea integrală de către părți a obligațiilor care decurg dintr-un contract de credit pe termen lung în cazul în care consumatorul a primit o informație eronată cu privire la exercitarea dreptului respectiv poate fi totuși considerată o măsură adecvată privind protecția consumatorului în sensul articolului 4 al treilea paragraf din aceeași directivă.

38

În această privință, trebuie subliniat că noțiunea „măsuri adecvate privind protecția consumatorului” la care face referire articolul 4 al treilea paragraf din Directiva privind vânzările la domiciliu indică faptul că legiuitorul comunitar a dorit să confere acestor măsuri aplicabilitate uniformă la nivel comunitar.

39

Pe de altă parte, termenul „adecvate” din această dispoziție relevă faptul că măsurile respective nu vizează o protecție absolută a consumatorilor. Astfel, marja de apreciere de care dispun statele membre trebuie exercitată atât în conformitate cu obiectivul principal al Directivei privind vânzările la domiciliu, cât și cu celelalte dispoziții din aceeași directivă.

40

Deși este adevărat, după cum s-a amintit la punctul 32 din prezenta hotărâre, că principalul obiectiv al Directivei privind vânzările la domiciliu este protecția consumatorului, trebuie subliniat că atât economia generală, cât și modul de formulare a mai multor dispoziții din această directivă indică faptul că protecția consumatorului are anumite limite.

41

Astfel, în ceea ce privește mai ales obiectivul termenului de revocare, al cincilea considerent al directivei menționate prevede, după s-a arătat la punctul 33 din prezenta hotărâre, că termenul respectiv oferă consumatorului „posibilitatea de a evalua obligațiile care decurg din contract[ul]” încheiat la domiciliu. Astfel, faptul că în considerentul amintit se face trimitere la noțiunea „obligațiile care decurg din contract” dovedește că un astfel de contract poate fi revocat de consumator în cursul derulării sale.

42

De asemenea, dispoziția care reglementează exercitarea dreptului de revocare, și anume articolul 5 alineatul (1) din Directiva privind vânzările la domiciliu, prevede printre altele: „[c]onsumatorul are dreptul de a renunța la efectele angajamentului său”. Astfel, faptul că în această dispoziție este utilizat termenul „angajament” indică, după cum a invocat Volksbank în ședința desfășurată la Curte, că dreptul de revocare poate fi exercitat cu excepția cazului în care în sarcina consumatorului nu există, în momentul exercitării dreptului menționat, un angajament care decurge din contractul denunțat. Acest raționament rezultă din unul dintre principiile generale de drept civil, și anume că executarea integrală a unui contract rezultă, în general, din îndeplinirea prestațiilor reciproce ale părților acestui contract și din încetarea acestuia.

43

De altfel, potrivit prevederilor articolului 5 alineatul (2) din aceeași directivă, care reglementează efectele juridice ale exercitării dreptului de revocare, notificarea revocării are ca efect eliberarea consumatorului de „orice obligație care decurge din contractul reziliat”. Faptul că în această dispoziție se face referire la noțiunea „obligație” sugerează ideea că existența efectelor juridice menționate presupune că respectivul consumator și-a exercitat dreptul de revocare cu privire la un contract aflat în curs de executare, dat fiind că după executarea integrală a contractului nu mai există vreo obligație.

44

Pe de altă parte, în ceea ce privește efectele juridice ale revocării, în special în ceea ce privește rambursarea plăților aferente bunurilor sau prestărilor de servicii și returnarea bunurilor, articolul 7 din Directiva privind vânzările la domiciliu face trimitere la reglementarea națională.

45

Rezultă că o măsură care prevede că executarea integrală de către părți a obligațiilor care decurg dintr-un contract de credit pe termen lung duce la stingerea dreptului de revocare reprezintă o „măsură adecvată” în sensul articolului 4 al treilea paragraf din Directiva privind vânzările la domiciliul clientului.

46

Hotărârea Heininger, citată anterior, Hotărârea Schulte, citată anterior, și Hotărârea din 25 octombrie 2005, Crailsheimer Volksbank (C-229/04, Rec., p. I-9273), nu infirmă această interpretare. Astfel, de la punctele 16 și 18 din Hotărârea Heininger, citată anterior, de la punctul 26 din Hotărârea Schulte, citată anterior, precum și de la punctul 24 din Hotărârea Crailsheimer Volksbank, citată anterior, rezultă că interpretarea dată de Curte Directivei privind vânzările la domiciliul clientului în aceste hotărâri se referă la contractele de credit care nu au fost executate în întregime. Or, nu aceasta este situația în acțiunea principală.

47

În ceea ce privește mai ales Hotărârea Heininger, citată anterior, Curtea s-a pronunțat în sensul că Directiva privind vânzările la domiciliul clientului se opune ca legiuitorul național să prevadă un termen de un an calculat de la data încheierii contractului pentru exercitarea dreptului de revocare prevăzut la articolul 5 din această directivă, în cazul în care consumatorul nu a beneficiat de informația menționată la articolul 4 din directiva menționată. Or, astfel cum în mod întemeiat susțin Volksbank, guvernul german și Comisia, nu aceasta este situația din acțiunea principală. Astfel, în prezenta cauză, legiuitorul național prevede un termen de o lună de la data executării integrale de către părțile contractante a obligațiilor care decurg dintr-un contract.

48

În ceea ce privește termenul de o lună prevăzut de legislația națională în discuție în acțiunea principală, trebuie amintit că, potrivit articolului 8 din Directiva privind vânzările la domiciliu, această directivă nu împiedică statele membre să adopte sau să mențină prevederi mai favorabile pentru protecția consumatorilor în domeniul pe care îl reglementează.

49

Având în vedere toate cele de mai sus, este necesar să se răspundă la prima întrebare că Directiva privind vânzările la domiciliul clientului trebuie interpretată în sensul că legiuitorul național este abilitat să prevadă că dreptul de revocare instituit de articolul 5 alineatul (1) din această directivă poate fi exercitat în termen de cel mult o lună de la executarea integrală de către părțile contractante a obligațiilor care decurg dintr-un contract de credit pe termen lung, în cazul în care consumatorul a primit o informație eronată cu privire la modalitățile de exercitare a dreptului respectiv.

50

Având în vedere răspunsul la prima întrebare, nu este necesar să se răspundă la a doua întrebare.

51

Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară:

Directiva 85/577/CEE a Consiliului din 20 decembrie 1985 privind protecția consumatorilor în cazul contractelor negociate în afara spațiilor comerciale trebuie interpretată în sensul că legiuitorul național este abilitat să prevadă că dreptul de revocare instituit de articolul 5 alineatul (1) din această directivă poate fi exercitat în termen de cel mult o lună de la executarea integrală de către părțile contractante a obligațiilor care decurg dintr-un contract de credit pe termen lung, în cazul în care consumatorul a primit o informație eronată cu privire la modalitățile de exercitare a dreptului respectiv.