1.

Prin prezenta acţiune, introdusă la 23 decembrie 2005, Comisia Comunităţilor Europene solicită Curţii să constate că, prin aplicarea dispoziţiilor tranzitorii sau a „drepturilor dobândite”, care permit psihoterapeuţilor să beneficieze de acordarea autorizării sau a aprobării pentru exercitarea profesiei în mod independent de normele în vigoare privind încheierea de contracte cu casele de asigurări de sănătate, numai în privinţa psihoterapeuţilor care și-au desfășurat activitatea în cadrul caselor de asigurări de sănătate obligatorii germane și prin neluarea în considerare a activităţii profesionale comparabile sau similare, exercitate de către psihoterapeuţi în alte state membre, Republica Federală Germania nu și-a îndeplinit obligaţiile care îi revin în temeiul articolului 43 CE.

2.

Articolul 43 primul paragraf CE interzice restricţiile privind libertatea de stabilire a resortisanţilor unui stat membru pe teritoriul altui stat membru.

3.

Al doilea paragraf al acestui articol prevede, în special, că libertatea de stabilire presupune accesul la activităţi independente și exercitarea acestora în condiţiile definite pentru resortisanţii proprii de legislaţia ţării de stabilire.

4.

Prin Legea din 16 iunie 1998 privind profesiile de psihoterapeut psiholog și de psihoterapeut specialist pentru copii și adolescenţi, de modificare a cărţii a cincea din Codul social și a altor legi (Gesetz über die Berufe des Psychologischen Psychotherapeuten und des Kinder- und Jugenlichenpsychotherapeuten, zur Änderung des Fünften Buches Sozialgesetzbuch und anderer Gesetze) ( 2 ), Republica Federală Germania a integrat în special aceste profesii în sistemul de asigurări de sănătate obligatorii și a supus încheierea de contracte cu casele de asigurări de sănătate unui sistem de cote în funcţie de necesităţile efective de îngrijiri începând cu 1 ianuarie 1999.

5.

Normele tranzitorii enunţate la articolul 95 alineatele (10) și (11) din cartea a cincea din Codul social (denumită în continuare „SGB V”), astfel cum a fost modificată prin Legea din 16 iunie 1998 menţionată mai sus, prevăd o derogare de la aplicarea sistemului de cote în funcţie de necesităţile efective de îngrijiri.

6.

Articolul 95 alineatul (10) din SGB V prevede:

„Sunt autorizaţi să acorde îngrijiri în cadrul sistemului de contracte încheiate cu casele de asigurări de sănătate psihoterapeuţii care:

Comisia de autorizare trebuie să se pronunţe asupra cererilor de autorizare până la 30 aprilie 1999.”

7.

Dispoziţiile articolului 95 alineatul (11) din SGB V sunt, din punctul de vedere al aplicării normelor tranzitorii, identice în esenţă cu cele de la alineatul (10).

8.

Aceste dispoziţii tranzitorii au intrat în vigoare la 17 iunie 1998.

9.

În Hotărârea din 8 noiembrie 2000, Bundessozialgericht a interpretat articolul 95 alineatul (10) punctul 3 și alineatul (11) punctul 3 din SGB V. Din această hotărâre reiese că, având în vedere finalitatea Legii din 16 iunie 1998, se poate acorda o derogare de la principiul autorizării în cazuri limită, în funcţie de necesităţile efective de îngrijiri, din moment ce acest avantaj se justifică numai dacă psihoterapeutul respectiv a deschis un cabinet pe numele său, care este utilizat în cea mai mare parte de către acesta. Prin urmare, Bundessozialgericht a considerat, pe de o parte, că trebuie să existe o legătură între locul în care este stabilit cabinetul în perioada 25 iunie 1994-24 iunie 1997, prevăzută la articolul 95 alineatul (10) punctul 3 și alineatul (11) punctul 3 din SGB V, și desfășurarea activităţii în acest cabinet în calitate de psihoterapeut autorizat începând cu 1 ianuarie 1999 și, pe de altă parte, că participarea la tratamentul psihoterapeutic, avută în vedere în dispoziţiile menţionate mai sus, este considerată, în general, drept o activitate care trebuie protejată și, prin urmare, care nu face parte din regimul de cote, atunci când un volum de 250 de ore de tratament a fost îndeplinit într-o perioadă neîntreruptă de 6 până la 12 luni, pe parcursul perioadei stabilite în aceleași dispoziţii.

10.

În 1999, Comisia a fost sesizată cu privire la mai multe plângeri din partea unor psihoterapeuţi austrieci și italieni care s-au stabilit în Germania înainte de 1 ianuarie 1999, referitoare la refuzul autorităţilor germane competente de a le acorda autorizarea în mod independent de necesităţile efective de îngrijiri, pentru motivul că acești solicitanţi nu luaseră parte sau nu luaseră parte în mod suficient la tratamentul psihoterapeutic al persoanelor asigurate la casa de asigurări de sănătate obligatorii în perioada 25 iunie 1994-24 iunie 1997 (denumită în continuare „perioada de referinţă”), prevăzută la articolul 95 alineatul (10) punctul 3 din SGB V.

11.

Prin scrisoarea din 10 noiembrie 1999, Comisia a comunicat guvernului german îndoielile sale cu privire la compatibilitatea dispoziţiilor tranzitorii din SGB V cu articolul 43 CE.

12.

În răspunsul adresat prin scrisoarea din 11 ianuarie 2000, guvernul german a arătat că luarea în considerare, în paralel cu activitatea desfășurată în cadrul asigurării de sănătate obligatorii, a unei activităţi profesionale anterioare, desfășurată în alte locuri din Comunitatea Europeană, ar fi contrară protecţiei drepturilor dobândite în sensul dispoziţiilor tranzitorii din SGB V.

13.

Prin scrisoarea din 30 octombrie 2000, Comisia a pus în întârziere Republica Federală Germania, arătând că articolul 43 CE obliga autorităţile germane, având în vedere jurisprudenţa Curţii, să verifice dacă activitatea profesională desfășurată de către reclamanţi în statul membru de origine este, prin natura sa, comparabilă sau analoagă celei prevăzute de dispoziţiile tranzitorii din SGB V și de o durată suficientă pentru a putea fi considerată activitate care trebuie protejată în sensul respectivelor dispoziţii.

14.

După examinarea răspunsului Republicii Federale Germania cu privire la punerea în întârziere, Comisia a adresat, prin scrisoarea din 21 decembrie 2001, un aviz motivat, în conformitate cu articolul 226 CE.

15.

La 20 martie 2002, guvernul german a reiterat observaţiile iniţiale, considerând că dispoziţiile din legislaţia contestată nu sunt contrare articolului 43 CE și fără a întrevedea necesitatea de a le modifica. De asemenea, acesta a făcut referire la hotărârea Bundessozialgericht menţionată mai sus, în care aceasta din urmă a subliniat obiectivul menţinerii „drepturilor dobândite” urmărit de dispoziţiile tranzitorii în litigiu din SGB V.

16.

Întrucât a considerat că Republica Federală Germania nu a adoptat măsurile pentru a se conforma avizului motivat în termenul de două luni care îi fusese acordat, Comisia a decis, prin urmare, să introducă prezenta acţiune.

17.

Comisia a solicitat Curţii:

18.

Republica Federală Germania a pus concluzii cu privire la inadmisibilitatea acţiunii sau, în orice caz, cu privire la caracterul nefondat al acesteia.

19.

În apărare, Republica Federală Germania susţine că acţiunea ar fi inadmisibilă pentru patru motive. În primul rând, acţiunea nu ar fi îndreptată împotriva unei încălcări actuale a Tratatului CE, deoarece, de aproximativ șapte ani, nu mai poate fi adoptată nicio decizie de autorizare de acces în temeiul dispoziţiilor tranzitorii din SGB V. În al doilea rând, Comisia nu poate doar să susţină, în calitatea acesteia de gardian al respectării tratatului în cadrul procedurii prevăzute la articolul 226 CE, interesele particularilor împotriva unui stat membru; prin urmare, Comisia nu ar avea niciun interes pentru a introduce acţiunea în prezenta cauză. În al treilea rând, chiar dacă s-ar admite existenţa unei încălcări a dispoziţiilor tratatului, neîndeplinirea obligaţiilor care este criticată ar avea un caracter atât de marginal încât nu ar putea justifica iniţierea procedurii prevăzute la articolul 226 CE. În ultimul rând, prin cererea introductivă, Comisia ar fi extins obiectul litigiului, astfel cum a fost definit în etapa procedurii precontencioase, în sensul că această instituţie ar considera în acest moment că există o atingere adusă libertăţii de stabilire a psihoterapeuţilor germani care s-au deplasat în alte state membre pe parcursul perioadei de referinţă prevăzute la articolul 95 alineatul (10) punctul 3 și la alineatul (11) punctul 3 din SGB V.

20.

Comisia respinge toate aceste afirmaţii și susţine că acţiunea este pe deplin admisibilă. Aceasta precizează că dispoziţiile tranzitorii prevăzute la articolul 95 alineatul (10) din SGB V continuă să producă efecte juridice, astfel cum se demonstrează prin cazurile celor doi reclamanţi, menţionate pe parcursul etapei precontencioase și în cererea introductivă. Acești reclamanţi ar fi sesizat într-adevăr, în paralel, instanţele germane cu privire la refuzul de a li se acorda beneficiul aplicării dispoziţiilor respective, instanţe jurisdicţionale care ar fi decis să suspende în mod neoficial procedura pe fond în așteptarea rezultatului acţiunii în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor în prezenta cauză.

21.

În timp ce ultimele trei motive pentru inadmisibilitatea acţiunii, invocate de Republica Federală Germania, trebuie să fie în mod clar respinse, soluţionarea celui dintâi dintre acestea presupune, în opinia noastră, mai multe dificultăţi care pot chiar să determina Curtea, astfel cum propunem în dezvoltările expuse la punctele 29-60 din prezentele concluzii, să declare prezenta acţiune ca fiind inadmisibilă.

22.

În ceea ce privește motivele de inadmisibilitate care trebuie respinse, considerăm, în primul rând, că guvernul german nu poate susţine că, pentru a introduce acţiunea în prezenta cauză, Comisia nu ar avea niciun interes pentru motivul că procedura în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor ar avea în vedere apărarea intereselor particulare ale celor doi psihoterapeuţi menţionaţi în etapa precontencioasă și în cererea introductivă.

23.

Într-adevăr, conform jurisprudenţei, în cadrul competenţelor care îi sunt conferite prin articolul 226 CE, Comisia nu trebuie să demonstreze existenţa unui interes în introducerea acţiunii, această instituţie având, într-adevăr, misiunea să vegheze, din oficiu și în interesul general, la aplicarea dreptului comunitar de către statele membre și să determine constatarea existenţei unor eventuale neîndepliniri ale obligaţiilor care rezultă din acesta, în vederea încetării acestora ( 3 ). De altfel, numai Comisia are competenţa să aprecieze oportunitatea introducerii unei acţiuni împotriva unui stat membru și să aleagă momentul iniţierii procedurii în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor împotriva acestuia ( 4 ).

24.

În plus, în speţă, caracterul general al dispozitivului cererii introductive, formulat în același mod ca și cel al avizului motivat, sugerează că acţiunea în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor nu este neapărat limitată la situaţia reclamanţilor, menţionată în timpul procedurii precontencioase și în cererea introductivă.

25.

În orice caz, în opinia noastră, împrejurarea în care interesul general care există pentru a determina încetarea unei pretinse încălcări a dreptului comunitar, apreciere care este de competenţa Comisiei, ar putea, eventual, să contribuie la satisfacerea intereselor persoanelor private de a soluţiona situaţia particulară a acestora în temeiul dreptului comunitar, chiar și în mod indirect, nu poate fi criticată în sine.

26.

În continuare, nu poate fi acceptat argumentul expus de către guvernul german, întemeiat pe extinderea obiectului litigiului, astfel cum a fost definit prin procedura precontencioasă, conform căruia prin acţiunea introductivă s-ar susţine pentru viitor că aplicarea articolului 95 alineatul (10) punctul 3 și alineatul (11) punctul 3 din SGB V să afecteze și libertatea de stabilire a psihoterapeuţilor germani care s-au deplasat în alte state membre pe parcursul perioadei de referinţă prevăzute în dispoziţiile respective.

27.

Într-adevăr, această argumentare tinde să ignore obiectul litigiului, care se limitează la constatarea neîndeplinirii obligaţiilor din articolul 43 CE din cauza interdicţiei, care ar decurge din dispoziţiile tranzitorii din SGB V, de a lua în considerare o activitate profesională desfășurată de către un psihoterapeut în cadrul sistemului de asigurări de sănătate obligatorii dintr-un alt stat membru decât Republica Federală Germania, cu scopul de a putea păstra dreptul de stabilire în locul ales în acest din urmă stat membru, în mod independent de necesităţile efective de îngrijiri. Or, având în vedere un astfel de obiect, al cărui caracter general a fost precizat în dispozitivul avizului motivat și reluat în mod identic în concluziile cererii introductive, nu contează faptul că activitatea profesională menţionată mai sus ar fi putut fi desfășurată în alte state membre de către resortisanţi germani sau de către resortisanţi din alte state membre. Această împrejurare este, într-adevăr, inerentă obiectului litigiului care nu se referă la o discriminare directă fondată pe cetăţenia psihoterapeuţilor, ci se referă la o pretinsă restricţie privind libertatea de stabilire întemeiată pe locul în care a fost desfășurată activitatea profesională a psihoterapeuţilor în perioada de referinţă prevăzută în dispoziţiile tranzitorii din SGB V. Prin urmare, nu s-a demonstrat că acţiunea ar fi extins obiectul litigiului, astfel cum a fost definit în procedura precontencioasă, astfel încât acţiunea să fie inadmisibilă din acest motiv.

28.

În sfârșit, cu privire la susţinerea întemeiată pe caracterul marginal al nerespectării obligaţiilor care este criticată, problemă ce ţine mai mult de aprecierea fondului acţiunii decât de admisibilitatea acesteia, este suficient, în orice caz, să se amintească ideea conform căreia chiar și o restricţie privind libertatea de stabilire având un domeniu de aplicare restrâns sau importanţă minoră este interzisă de articolul 43 CE ( 5 ).

29.

În schimb, primul motiv de inadmisibilitate invocat de guvernul german, întemeiat pe absenţa unei încălcări actuale a tratatului, nu este lipsit de orice fundament.

30.

Astfel cum s-a arătat deja, acest guvern susţine că, în măsura în care cererile de autorizare în temeiul dispoziţiilor tranzitorii din SGB V trebuiau să fie depuse până cel mai târziu la 31 decembrie 1998 și în măsura în care, până cel mai târziu la 30 aprilie 1999, comisiile de autorizare trebuiau să elibereze aprobările, nu se poate pune capăt pretinsei neîndepliniri a obligaţiilor. Acestor împrejurări s-ar adăuga cea în care Comisia a lăsat să treacă mai mult de patru ani de la răspunsul guvernului german la avizul motivat pentru a introduce această acţiune. Acest comportament dilatoriu ar explica existenţa cauzelor încă pendinte în faţa instanţelor naţionale.

31.

Comisia răspunde că dispoziţiile tranzitorii prevăzute la articolul 95 alineatul (10) din SGB V continuă să producă efecte juridice asupra situaţiilor expuse în acţiune și care trebuie aplicate de către instanţele germane în litigiile pendinte.

32.

Prin urmare, Comisia pare să susţină că pretinsa neîndeplinire a obligaţiilor ar fi încă actuală și că, în consecinţă, acţiunea ar fi admisibilă în măsura în care dispoziţiile tranzitorii prevăzute la articolul 95 alineatul (10) din SGB V continuă să producă încă efecte juridice care ar fi concretizate prin existenţa litigiilor pendinte în faţa instanţelor naţionale, introduse de către psihoterapeuţii menţionaţi în actele procedurii precontencioase și în cererea introductivă, cu privire la aplicarea dispoziţiilor respective, inclusiv după expirarea termenului de două luni stabilit în avizul motivat din 21 decembrie 2001.

33.

Trebuie observat că, în primul rând, Comisia nu contestă în niciun fel că motivul de inadmisibilitate invocat de Republica Federală Germania atât timp cât acesta are în vedere articolul 95 alineatul (11) din SGB V. Dacă am încerca să găsim o explicaţie pentru această admitere, aceasta pare să se întemeieze pe împrejurarea că situaţiile psihoterapeuţilor, menţionate în timpul etapei procedurii precontencioase și în cererea introductivă, par să se încadreze numai în domeniul de aplicare al articolului 95 alineatul (10) din SGB V ( 6 ). În orice caz, având în vedere poziţia adoptată de către Comisie în replică, considerăm că trebuie să se admită motivul de inadmisibilitate invocat de Republica Federală Germania deoarece se raportează la articolul 95 alineatul (11) din SGB V.

34.

În al doilea rând, se pune încă problema legată de continuarea producerii efectelor juridice ale neîndeplinirii obligaţiilor care este criticată, atât timp cât aceasta privește articolul 95 alineatul (10) din SGB V.

35.

După cum am arătat deja, misiunea atribuită Comisiei prin articolul 226 CE constă în special în a-i permite să determine constatarea existenţei unor eventuale neîndepliniri ale obligaţiilor care rezultă din dreptul comunitar ( 7 ), în vederea încetării acestora.

36.

Vom reaminti la fel de util că, în temeiul articolului 226 CE și conform jurisprudenţei, Comisia poate sesiza Curtea cu privire la o acţiune în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor numai dacă statul membru în cauză nu a respectat avizul motivat în termenul acordat în acest scop de către Comisie ( 8 ), fiind necesar ca, în plus, existenţa unei astfel de neîndepliniri a obligaţiilor să fie apreciată în funcţie de situaţia statului membru, astfel cum se prezenta la termenul stabilit în avizul motivat ( 9 ).

37.

În Concluziile prezentate la 15 februarie 2007 în cauza Comisia/Grecia, în prezent pendinte în faţa Camerei a doua a Curţii, am arătat deja, în mod general, că articolul 226 CE implică faptul că nu se poate introduce de către Comisie o acţiune în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor, sub sancţiunea inadmisibilităţii acesteia, cu scopul de a constata o încălcare a dreptului comunitar care a încetat înainte de expirarea termenului stabilit în avizul motivat ( 10 ). Într-adevăr, în măsura în care finalitatea procedurii prevăzute la articolul 226 CE are ca obiectiv încetarea unei încălcări a dreptului comunitar, nu există, în principiu, niciun motiv de a considera că acţiunea în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor își menţine interesul, din moment ce încălcarea a luat sfârșit înainte de expirarea termenului stabilit în avizul motivat emis de Comisie ( 11 ).

38.

Această soluţie se impune, bineînţeles, atunci când încetarea pretinsei încălcări a dreptului comunitar este rezultatul intervenţiei statului membru în cauză într-un sens conform avizului motivat.

39.

Astfel, Curtea a respins ca fiind inadmisibilă o acţiune în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor prin care statul membru în cauză a fost criticat că a adoptat mai multe măsuri legislative care, după verificarea de către Curte prin consultarea părţilor, s-au dovedit a fi fost abrogate înainte de expirarea termenului stabilit în avizul motivat emis de Comisie ( 12 ). Totuși, această situaţie nu se regăsește în prezenta cauză, dispoziţiile articolului 95 alineatul (10) din SGB V nu au fost abrogate în mod oficial, iar Republica Federală Germania nu a intervenit pentru a se conforma avizului motivat înainte de expirarea termenului acordat în avizul motivat.

40.

Nu este mai puţin adevărat că, astfel cum am arătat deja în concluziile citate la punctul 37 de mai sus, nimic nu se opune posibilităţii ca inadmisibilitatea acţiunii să fie de asemenea reţinută, în principiu, în cazul în care încălcarea a încetat să producă orice efecte înainte de data stabilită în avizul motivat, fără o intervenţie specială din partea statului membru respectiv în sensul solicitat de Comisie ( 13 ).

41.

Astfel, în Hotărârea din 27 octombrie 2005, Curtea a respins din oficiu ca fiind inadmisibilă o acţiune în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor, prin care Comisia a imputat Republicii Italia faptul de a fi autorizat atribuirea de contracte de achiziţii publice de bunuri și de servicii prin procedura negociată, în cadrul unei ordonanţe a președintelui Consiliului de miniștri italian cu privire la declararea stării de urgenţă pe teritoriul naţional în scopul luptei aeriene împotriva incendiilor din păduri, încălcând dispoziţiile comunitare în materie de contracte de achiziţii publice și articolele 43 CE și 49 CE ( 14 ).

42.

În hotărârea pronunţată, Curtea a precizat că respectiva ordonanţă, care nu mai era în vigoare la data expirării respectivei stări de urgenţă, nu mai producea niciun efect înainte de data expirării termenului stabilit în avizul motivat emis de Comisie, chiar înainte de trimiterea scrisorii de punere în întârziere ( 15 ). În acest context, Curtea a arătat de asemenea că acţiunea în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor nu avea în vedere contestarea actelor ulterioare prin aplicarea ordonanţei respective, și anume actele și măsurile luate în scopul atribuirii de contracte publice de bunuri în temeiul respectivelor dispoziţii din ordonanţă, acte și măsuri care erau totuși prevăzute în mod explicit în avizul motivat ( 16 ).

43.

Această hotărâre are, în opinia noastră, o pertinenţă incontestabilă pentru problema care ne interesează în prezenta cauză.

44.

Considerând că ordonanţa în litigiu încetase să producă orice efect juridic la data expirării stării de urgenţă și încetase să producă toate efectele proprii înainte de data expirării termenului stabilit în avizul motivat, Curtea pare să fi admis că actele și măsurile luate în temeiul ordonanţei în litigiu (de exemplu, contractele de cumpărare) ( 17 ) nu reprezentau efecte juridice ale ordonanţei respective, susceptibile de a face să persiste pretinsa neîndeplinire a obligaţiilor, în mod independent de includerea acestora în însuși obiectul acţiunii. De altfel, în opinia noastră acesta este sensul în care trebuie să se interpreteze indicaţiile repetate ale hotărârii, conform cărora neîndeplinirea obligaţiilor care a fost criticată nu avea în vedere actele ulterioare adoptate în temeiul dispoziţiilor ordonanţei în litigiu. Deși interpretarea a contrario este adesea periculoasă, se pare că putem deduce din motivarea hotărârii că, în cazul în care neîndeplinirea obligaţiilor criticată în faţa Curţii ar fi inclus actele și măsurile ulterioare respective, asemenea avizului motivat emis de Comisie, acţiunea ar fi putut fi declarată admisibilă.

45.

În speţă, trebuie să se amintească, pe de o parte, că singurii care puteau beneficia de aplicarea dispoziţiilor tranzitorii prevăzute la articolul 95 alineatul (10) din SGB V, erau psihoterapeuţii care, cel puţin, depuseseră cererea de autorizare până cel mai târziu la 31 decembrie 1998 și care participaseră la tratamentul psihoterapeutic ambulatoriu al persoanelor asigurate la casele de asigurări de sănătate obligatorii în perioada de referinţă și, pe de altă parte, că regimul de cote a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1999 și că, înainte de 30 aprilie 1999, comisiile de autorizare trebuiau să se pronunţe cu privire la cererile de autorizare.

46.

Astfel, dispoziţiile tranzitorii au expirat începând cu data intrării în vigoare a regimului (definitiv) de cote, și anume 1 ianuarie 1999. Efectele acestora au persistat totuși până la 30 aprilie 1999, data limită la care comisiile de autorizare trebuiau să decidă cu privire cererile de autorizare, introduse până cel mai târziu la 31 decembrie 1998, în vederea exercitării profesiei de psihoterapeut într-un anumit loc, în mod independent de necesităţile efective de îngrijiri. După 1 mai 1999, dată anterioară cu mai mult de trei ani faţă de termenul stabilit în avizul motivat emis de Comisie la 21 decembrie 2001, nu se mai poate autoriza nicio cerere în temeiul dispoziţiilor tranzitorii din SGB V. Cu excepţia celor care fac obiectul unor acţiuni, toate deciziile comisiilor de autorizare au devenit definitive. De altfel, Comisia pare să admită acest lucru din moment ce susţine că cercul persoanelor interesate nu poate să se mărească, deoarece dispoziţiile tranzitorii din SGB V privesc numai o perioadă bine delimitată din trecut ( 18 ) și deoarece presupusa neîndeplinire a obligaţiilor își păstrează actualitatea numai pentru litigiile care sunt încă pendinte în faţa instanţelor naţionale, introduse de către cei doi psihoterapeuţi ale căror cazuri au fost menţionate în cererea introductivă a acesteia.

47.

Această ultimă împrejurare este suficientă pentru a considera că dispoziţiile tranzitorii de la articolul 95 alineatul (10) din SGB V nu au încetat să producă efecte, astfel cum susţine Comisia?

48.

Ar fi eronat, în opinia noastră, să se asimileze existenţa litigiilor pendinte privind aplicarea dispoziţiilor tranzitorii prevăzute la articolul 95 alineatul (10) din SGB V cu efectele juridice pe care se presupune că ar continua să le producă aceste dispoziţii la data expirării termenului stabilit în avizul motivat, cu scopul de a admite admisibilitatea acţiunii în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor.

49.

În această privinţă, dacă, în mod asemănător Hotărârii din 27 octombrie 2005, Comisia/Italia, citată anterior, Curtea refuză să admită că un contract întemeiat pe un act normativ, în speţă o ordonanţă, care a expirat înainte de termenul stabilit în avizul motivat, constituie în sine un efect juridic al acestui act, susceptibil de a menţine actualitatea neîndeplinirii obligaţiilor care a fost criticată (în mod independent de includerea sa în obiectul acţiunii), a fortiori ar trebui să se regăsească aceeași situaţie în ceea ce privește efectele care au luat forma celor două litigii pendinte în faţa instanţelor naţionale, litigii menţionate în cererea introductivă, care păstrează un raport mult mai indirect cu dispoziţiile tranzitorii prevăzute la articolul 95 alineatul (10) din SGB V decât cel care putea să existe între ordonanţa în litigiu și actele ulterioare, adoptate în temeiul ordonanţei respective care se află la originea Hotărârii Comisia/Italia, citată anterior.

50.

În plus, vom preciza că, în speţă, obiectul neîndeplinirii obligaţiilor care a fost criticată nu include presupusele efecte juridice ale pretinsei neîndepliniri a obligaţiilor, efecte care ar fi constituite de litigiile pendinte în faţa instanţelor naţionale, ci are în vedere doar dispoziţiile tranzitorii din SGB V.

51.

La aceste argumente se adaugă faptul că, în cazul în care teza Comisiei ar trebui acceptată, aceasta ar determina declararea acţiunii ca fiind admisibilă, în timp ce statul membru pârât nu ar mai putea să pună capăt neîndeplinirii obligaţiilor pentru a se conforma avizului motivat, prin adoptarea de dispoziţii interne obligatorii cu aceeași valoare juridică precum cele considerate de Comisie ca fiind contrare dreptului comunitar ( 19 ), deoarece încetarea presupusei încălcări ar fi în mod necesar subordonată pronunţării tuturor deciziilor instanţelor naţionale competente să se pronunţe cu privire la acţiunile pendinte la data stabilită în avizul motivat, în sensul solicitat Curţii de către Comisie.

52.

În mod mai general, abordarea susţinută de Comisie înseamnă că obligaţia care revine statului membru pârât constă nu numai în a remedia neîndeplinirea obligaţiilor, deoarece a devenit imposibilă sau, în orice caz, inutilă pentru a se conforma avizului motivat, ci și în a determina încetarea tuturor efectelor produse de presupusa neîndeplinire a obligaţiilor din trecut. În opinia noastră, această abordare depășește competenţele conferite Comisiei prin articolul 226 CE.

53.

Desigur, nu este vorba despre a nega orice posibilitate pentru Comisie de a introduce o acţiune în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor împotriva unui stat membru căruia nu i-ar putea fi imputată o încălcare specifică a dreptului comunitar.

54.

O astfel de ipoteză s-ar confirma în cazul în care, deși neîndeplinirea obligaţiilor punctuală și efectele acesteia ar fi încetat înainte de expirarea termenului stabilit în avizul motivat, Comisia nu ar fi dispus de timpul material pentru a finaliza etapele procedurii precontencioase înaintea acestei încetări ( 20 ). Într-adevăr, declararea inadmisibilităţii unei acţiuni într-o astfel de situaţie ar compensa faptul că neîndeplinirea obligaţiilor s-a „consumat”, în condiţiile în care Comisia nu putea să acţioneze înainte ca aceasta să înceteze să existe și să se evite astfel ca neîndeplinirea obligaţiilor să mai producă efecte ( 21 ). Inadmisibilitatea nu ar putea fi constatată dacă, potrivit jurisprudenţei Curţii, Comisia ar fi acţionat în timp util împotriva presupusei încălcări ( 22 ).

55.

Totuși, în opinia noastră, această situaţie nu se regăsește în speţă.

56.

Într-adevăr, Comisia dispunea de mai mult de 10 luni între adoptarea dispoziţiilor tranzitorii de la articolul 95 alineatul (10) din SGB V și data limită de 30 aprilie 1999, stabilită prin această dispoziţie, pentru a iniţia și a completa procedura precontencioasă, lucru pe care nu l-a iniţiat decât la data de 30 octombrie 2000, prin trimiterea unei scrisori de punere în întârziere.

57.

Pe de altă parte, Comisia nu a făcut dovada niciunei împrejurări care ar fi împiedicat executarea sau cel puţin iniţierea procedurii precontencioase în termenul menţionat mai sus.

58.

În special, aceasta nu a susţinut că, din cauza unei eventuale ambiguităţi a dispoziţiilor articolului 95 alineatul (10) din SGB V, nu avea posibilitatea, în momentul adoptării dispoziţiilor respective, să aibă certitudinea că nu vor putea beneficia de aceste dispoziţii îngrijirile psihoterapeutice acoperite de asigurările de sănătate obligatorii din alte state membre decât Republica Federală Germania, certitudine pe care nu ar fi obţinut-o decât în momentul în care comisiile de autorizare ar fi fost determinate să aplice și să interpreteze articolul 95 alineatul (10) din SGB V în acest sens și că, prin urmare, neîndeplinirea obligaţiilor nu ar fi putut fi constatată decât în perioada 1 ianuarie-30 aprilie 1999, perioadă în care comisiile de autorizare au fost solicitate să se pronunţe cu privire la cererile de autorizare și care se putea dovedi a fi prea scurtă pentru a completa procedura precontencioasă. În fond, arătăm că, în legătură cu interpretarea cuprinsului articolului 95 alineatul (10) punctul 3 din SGB V Comisia nu alimentează nicio îndoială în sensul că acest articol are în vedere exclusiv îngrijirile psihoterapeutice ambulatorii acoperite de sistemul legal naţional de asigurări de sănătate, în mod independent de interpretarea atribuită acestei dispoziţii.

59.

În plus, Comisia nu a susţinut nici că pretinsa neîndeplinire a obligaţiilor prezenta o complexitate de o asemenea natură încât un termen cu puţin peste 10 luni de la adoptarea articolului 95 alineatul (10) punctul 3 din SGB V nu era suficient pentru a iniţia și a derula procedura precontencioasă, înainte ca articolul respectiv să producă efectele pe care i le impută această instituţie.

60.

Considerăm, așadar, că, prin intermediul procedurilor de care dispune, Comisia putea acţiona în timp util pentru a evita ca neîndeplinirea obligaţiilor criticată să producă efectele pe care aceasta i le atribuie.

61.

În aceste condiţii, propunem Curţii să declare prezenta acţiune în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor ca fiind inadmisibilă.

62.

În cazul în care Curtea va accepta această propunere, considerăm că este util să se precizeze că o astfel de concluzie nu trebuie, sub nicio formă, să determine instanţele naţionale sesizate cu litigiile pendinte menţionate mai sus ca, în lipsa unei trimiteri preliminare conform articolului 234 CE, să concluzioneze cu privire la temeinicia tezei, susţinută în faţa acestora de către psihoterapeuţii în cauză, referitoare la incompatibilitatea dispoziţiilor tranzitorii din SGB V cu dreptul comunitar.

63.

În schimb, în cazul în care Curtea nu aderă la propunerea de a declara această acţiune ca fiind inadmisibilă, este de competenţa acesteia să se pronunţe cu privire la temeinicia pretinsei neîndepliniri a obligaţiilor.

64.

Prin urmare, în dezvoltările care urmează, vom examina numai în subsidiar problemele de fond ridicate de prezenta cauză.

65.

Comisia consideră că dispoziţiile tranzitorii din SGB V constituie o restricţie privind libertatea de stabilire și sunt în mod indirect discriminatorii deoarece psihoterapeuţii care, în perioada de referinţă prevăzută de dispoziţiile tranzitorii în litigiu, și-au exercitat în principal profesia în cadrul caselor de asigurări de sănătate obligatorii din alte state membre decât Republica Federală Germania nu beneficiază de acestea. Aceasta amintește situaţiile celor doi petenţi, menţionate în etapa precontencioasă a procedurii, care fiind stabiliţi în Germania în perioada de referinţă prevăzută la articolul 95 alineatul (10) punctul 3 din SGB V, într-un loc supus cotelor, în temeiul regimului definitiv instituit prin Legea din 16 iunie 1998, în funcţie de necesităţile efective de îngrijiri începând cu 1 ianuarie 1999, nu au putut beneficia de dreptul de a încheia contracte cu casele de asigurări de sănătate, drept prevăzut la articolul respectiv, pentru motivul că nu efectuaseră numărul necesar de ore de tratament psihoterapeutic în cursul unei perioade continue de cel puţin șase luni în cadrul sistemului german de asigurări de sănătate obligatorii. Comisia subliniază că, deși acești psihoterapeuţi ar putea teoretic să continue să își desfășoare activitatea profesională în locul de stabilire la data la care s-au stabilit în Germania, ei nu ar avea totuși autorizarea să acorde îngrijiri în cadrul sistemului de asigurări de sănătate, fiind astfel privaţi de singura soluţie care poate fi prevăzută în mod serios pentru funcţionarea cabinetelor acestora în locul de stabilire ales iniţial.

66.

Comisia adaugă ideea conform căreia caracterul discriminatoriu ar fi cu atât mai flagrant cu cât, pentru a beneficia de aplicarea respectivelor dispoziţii tranzitorii din SGB V, un psihoterapeut german nu ar fi obligat întotdeauna, în practică, să fi lucrat deja în regiunea în care dorește să se stabilească. Cu alte cuvinte, din moment ce acesta ar fi acordat îngrijiri acoperite de sistemul german de asigurări de sănătate obligatorii în perioada de referinţă prevăzută la articolul 95 alineatul (10) punctul 3 și alineatul (11) punctul 3 din SGB V și ar fi efectuat numărul de ore de tratament solicitate, poate să se prevaleze de acestea pentru a solicita să beneficieze de încheierea unui contract cu casele de asigurări de sănătate, chiar dacă se stabilește într-o altă regiune. Cel puţin aceasta ar fi fost practica autorităţilor germane competente până la pronunţarea hotărârii Bundessozialgericht menţionate mai sus.

67.

Comisia arată de asemenea că dispoziţiile tranzitorii din SGB V sunt, deopotrivă, de natură să descurajeze un psihoterapeut german să părăsească statul membru respectiv pentru a beneficia de libertatea de stabilire în perioada de referinţă prevăzută la articolul 95 alineatul (10) punctul 3 și alineatul (11) punctul 3 din SGB V.

68.

Comisia admite că, în cadrul reorganizării generale a profesiei de psihoterapeut în Germania, protecţia drepturilor dobândite de către psihoterapeuţii care și-au desfășurat activitatea într-un anumit loc din acest stat membru ar putea să se impună din motive imperative de interes general.

69.

De asemenea, aceasta admite că dispoziţiile tranzitorii sunt adecvate pentru realizarea obiectivelor pe care le urmăresc, și anume, pe de o parte, să permită desfășurarea activităţii psihoterapeuţilor stabiliţi deja de mai mulţi ani într-un sector geografic supus cotelor, începând cu 1 ianuarie 1999, din cauza unei oferte excedentare de îngrijiri și, pe de altă parte, să garanteze că doar un număr limitat de psihoterapeuţi beneficiază de dispoziţiile tranzitorii din SGB V, cu scopul de a nu pune în pericol obiectivul principal al Legii din 16 iunie 1998 care constă în prevenirea supracapacităţilor și de a garanta o ofertă uniformă de îngrijiri psihoterapeutice în cadrul sistemului de asigurări de sănătate pe întregul teritoriu naţional.

70.

Cu toate acestea, Comisia consideră că limitarea beneficiului obţinut datorită dispoziţiilor tranzitorii din SGB V pentru solicitanţii care au desfășurat o activitate anterioară în Germania, în perioada de referinţă avută în vedere la articolul 95 alineatul (10) punctul 3 și alineatul (11) punctul 3 din SGB V, nu este indispensabilă pentru realizarea obiectivelor urmărite.

71.

Potrivit acesteia, din Hotărârea Vlassopoulou ( 23 ) și din hotărârile care i-au urmat ar rezulta că orele lucrate de către acești psihoterapeuţi originari din alte state membre, în cadrul sistemului de asigurări de sănătate obligatorii din statul membru de origine, ar trebui luate în considerare în scopul verificării dacă aceștia pot beneficia de aplicarea dispoziţiilor tranzitorii din SGB V. Din moment ce o legislaţie naţională pune drept condiţie de acces la desfășurarea activităţii profesionale sau la acordarea unui avantaj dovada unei anumite experienţe profesionale, în cadrul articolului 43 CE statele membre nu pot să înlăture, în mod sistematic, experienţa profesională dobândită în alte state membre. Această concluzie ar fi de asemenea în conformitate cu jurisprudenţa Curţii în ceea ce privește articolul 39 CE.

72.

În plus, finalitatea dispoziţiilor tranzitorii din SGB V nu ar fi pusă în pericol atunci când activităţile profesionale comparabile sau echivalente, care au fost desfășurate de către psihoterapeuţi în alte state membre, sunt recunoscute drept activităţi anterioare care trebuie protejate. În speţă, Comisia consideră că este necesar să se presupună că un număr restrâns de psihoterapeuţi, care au acordat îngrijiri în cadrul sistemului de asigurări de sănătate obligatorii din alte state membre în perioada de referinţă prevăzută la articolul 95 alineatul (10) punctul 3 și alineatul (11) punctul 3 din SGB V, ar fi vizat de aplicarea dispoziţiilor respective. În fond, Comisia menţionează că guvernul german nu a furnizat niciun element doveditor care să permită concluzionarea în sensul că luarea în considerare a acestor psihoterapeuţi ar fi adus atingere obiectivului de prevenire a supracapacităţilor din cadrul ofertei de îngrijiri.

73.

În opinia Republicii Federale Germania, dispoziţiile tranzitorii din SGB V nu sunt discriminatorii. Acestea urmăresc să protejeze situaţii existente care trebuie protejate, și anume situaţiile psihoterapeuţilor stabiliţi într-o regiune din Germania unde și-au exercitat profesia pentru o anumită perioadă în cadrul sistemului de contracte încheiate cu casele de asigurări de sănătate. Prin adoptarea dispoziţiilor tranzitorii din SGB V, legiuitorul naţional ar fi urmărit ca sistemul definitiv instituit prin Legea din 16 iunie 1998 să nu oblige aceste persoane să se mute și să își piardă clientela. Din însuși caracterul situaţiilor în cauză ar rezulta că acestea pot fi incidente numai pe teritoriul german, într-un anumit loc.

74.

Într-adevăr, pornind de la opinia Republicii Federale Germania, Comisia ar interpreta în mod eronat legislaţia în litigiu când consideră că psihoterapeuţii germani ar putea beneficia de dispoziţiile tranzitorii din SGB V indiferent de locul în care doresc să își desfășoare activitatea, chiar dacă anterior nu au fost stabiliţi în acel loc. De altfel, o astfel de interpretare ar fi contrară celei reţinute de Bundessozialgericht în hotărârea menţionată mai sus, care s-ar fi întemeiat în mod corect pe obiectivele urmărite de legiuitorul naţional pentru a limita beneficiul adus de dispoziţiile tranzitorii din SGB V psihoterapeuţilor care au acordat îngrijiri în perioada de referinţă prevăzută la articolul 95 alineatul (10) punctul 3 și alineatul (11) punctul 3 din SGB V, în locul în care au depus cererea de autorizare de a încheia contracte cu casele de asigurări de sănătate în mod independent de necesităţile efective de îngrijiri.

75.

Deși guvernul german admite că este posibil ca anumite autorizaţii să fi fost acordate unor psihoterapeuţi stabiliţi pe teritoriul german fără a se respecta condiţia de identitate între locul în care psihoterapeutul a acordat îngrijiri anterior și locul unde dorește să își exercite profesia începând cu 1 ianuarie 1999, este vorba despre cazuri în care legislaţia în litigiu nu a fost corect aplicată. Astfel de autorizaţii acordate în mod nelegal nu pot, din acel moment, să servească drept temei unei acuzaţii de discriminare cu privire la psihoterapeuţii originari din alte state membre.

76.

Potrivit afirmaţiilor guvernului german, în măsura în care beneficiul dispoziţiilor tranzitorii din SGB V ar trebui extins la psihoterapeuţii care și-au desfășurat activitatea profesională în cadrul sistemului de contracte încheiate cu casele de asigurări de sănătate în alte state membre, ar rezulta că aceste persoane ar fi favorizate faţă de psihoterapeuţii stabiliţi în Germania. Într-adevăr, în opinia acestui guvern, un psihoterapeut care și-a exercitat profesia în Essen timp de mai mulţi ani în cadrul sistemului german de contracte încheiate cu casele de asigurări de sănătate și care se deplasează la München, unde nu a lucrat decât două luni în perioada de referinţă prevăzută la articolul 95 alineatul (10) punctul 3 și alineatul (11) punctul 3 din SGB V, nu ar mai putea beneficia de aceste prevederi dacă s-ar depăși cotele, în timp ce un psihoterapeut care și-a exercitat profesia într-un oraș dintr-un alt stat membru în cadrul sistemului de contracte încheiate cu casele de asigurări de sănătate din statul membru respectiv, care s-ar deplasa în aceleași condiţii la München, ar putea să rămână în cadrul sistemului de contracte încheiate cu casele de asigurări de sănătate din acest oraș, deși cotele ar fi depășite.

77.

Republica Federală Germania adaugă faptul că jurisprudenţa Vlassopoulou menţionată mai sus nu este pertinentă. Această cauză ar avea legătură cu recunoașterea reciprocă a diplomelor și a calificărilor profesionale și cu imputarea perioadelor de formare profesională. Or, în speţă, accesul la profesia de psihoterapeut, în mod independent de necesităţile efective de îngrijiri, nu a fost nicidecum refuzat psihoterapeuţilor originari din alte state membre din cauza unei absenţe a calificării profesionale. Întrucât condiţia esenţială a legislaţiei în litigiu constă în stabilirea unui psihoterapeut într-un anumit loc din teritoriul german pentru a delimita drepturile dobândite care trebuie protejate, nu ar fi pertinent, contrar celor arătate de către Comisie, să se ţină seama de activitatea profesională desfășurată în străinătate în perioada de referinţă prevăzută la articolul 95 alineatul (10) punctul 3 și alineatul (11) punctul 3 din SGB V.

78.

Ţinând seama de obiectivele urmărite de legislaţia în litigiu, guvernul german susţine, în final, că extinderea beneficiului dispoziţiilor tranzitorii din SGB V solicitată de Comisie ar agrava în mod sensibil oferta de îngrijiri din zonele teritoriului german care face obiectul planificării.

79.

Astfel cum a rezumat în mod foarte pertinent avocatul general Stix-Hackl în Concluziile prezentate la 4 octombrie 2001 în cauza Comisia/Spania ( 24 ), statele membre, cu respectarea dreptului comunitar, supun, în general, lucrătorii care desfășoară activităţi independente unor reglementări de piaţă diverse care reglementează fie activitatea acestor operatori, fie, în amonte, accesul pe piaţă în funcţie de criterii determinate. Printre reglementările de acest ultim tip există fie limite calitative ale accesului pe piaţă, în special condiţiile de calificare profesională minimală a operatorilor, fie limite de ordin cantitativ, de exemplu, sub formă de concesii sau de cote.

80.

În prezenta cauză, nu se contestă faptul că neîndeplinirea obligaţiilor criticată nu privește condiţiile calitative ale accesului pe piaţă referitoare la calificarea profesională a psihoterapeuţilor, profesie care face parte, astfel cum a arătat Comisia în cererea introductivă, dintr-un sistem general de recunoaștere reciprocă a titlurilor profesionale, prevăzut de Directiva 89/48/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1988 privind sistemul general de recunoaștere a diplomelor de învăţământ superior acordate pentru formarea profesională cu durata minimă de trei ani ( 25 ) și de Directiva 92/51/CEE a Consiliului din 18 iunie 1992 privind cel de-al doilea sistem general de recunoaștere a formării profesionale, de completare a Directivei 89/48 ( 26 ).

81.

De asemenea, Comisia nu acuză direct Republica Federală Germania de a fi introdus, începând cu 1 ianuarie 1999, restricţii de ordin cantitativ, sub formă de cote în funcţie de necesităţile efective de îngrijiri, privind accesul la profesia de terapeut pe teritoriul său.

82.

În schimb, aceasta critică Republica Federală Germania de a fi exclus de la aplicarea dispoziţiilor tranzitorii din SGB V, care au precedat intrarea în vigoare a respectivului regim de cote, prevăzând o derogare limitată de la acest regim pentru a menţine drepturile dobândite de către anumiţi psihoterapeuţi, psihoterapeuţii care au acordat, în mod esenţial, îngrijiri ambulatorii în perioada de referinţă prevăzută de dispoziţiile tranzitorii respective, acoperite de casele de asigurări de sănătate obligatorii din alte state membre.

83.

Dispoziţiile tranzitorii din SGB V reglementează, așadar, condiţiile de admitere, în cadrul sistemului de contracte încheiate cu casele de asigurări de sănătate, a psihoterapeuţilor ale căror calificări profesionale sunt recunoscute în Germania, prin derogare de la regimul de cote, aplicat începând cu 1 ianuarie 1999 prin Legea din 16 iunie 1998. Aceste condiţii nu fac obiectul armonizării la nivel comunitar. Prin urmare, statele membre rămân, în principiu, competente să le definească. Conform jurisprudenţei, acestea trebuie totuși să exercite această competenţă respectând libertăţile fundamentale garantate de tratat ( 27 ), printre care figurează libertatea de stabilire prevăzută la articolul 43 CE.

84.

Trebuie, așadar, să se examineze dacă, astfel cum susţine Comisia, dispoziţiile tranzitorii constituie o restricţie privind libertatea de stabilire care nu poate fi justificată prin motive imperative de interes general.

85.

Astfel cum a sintetizat Comisia, fără a fi contestată de Republica Federală Germania, psihoterapeuţii care pot beneficia de derogarea prevăzută de dispoziţiile tranzitorii din SGB V sunt exclusiv cei care, în perioada de referinţă prevăzută la articolul 95 alineatul (10) punctul 3 și alineatul (11) punctul 3 din SGB V, și anume perioada 25 iunie 1994-24 iunie 1997, fie au tratat în Germania pacienţi în cadrul sistemului de asigurări de sănătate obligatorii din acest stat membru, fie au acordat îngrijiri pacienţilor în alte state membre, în măsura în care aceste îngrijiri au fost acoperite de sistemul german de asigurări de sănătate obligatorii, conform Regulamentului (CEE) nr. 1408/71 al Consiliului din14 iunie 1971 privind aplicarea regimurilor de securitate socială în raport cu lucrătorii salariaţi, cu lucrătorii care desfășoară activităţi independente și cu membrii familiilor acestora care se deplasează în cadrul Comunităţii, cu modificările ulterioare ( 28 ).

86.

În schimb, sunt excluși de la aplicarea acestora, pe de o parte, toţi psihoterapeuţii care s-au stabilit în Germania după 24 iunie 1997 și înainte de finalul perioadei tranzitorii, și anume 31 decembrie 1998, iar pe de altă parte, toţi psihoterapeuţii care s-au stabilit în Germania în perioada de referinţă, însă numai începând cu luna ianuarie a anului 1997, astfel încât nu au putut efectua cele 250 de ore solicitate într-o perioadă continuă cuprinsă între 6 și 12 luni, deoarece perioada de referinţă a luat sfârșit la 24 iunie 1997, ceea ce, prin definiţie, priva psihoterapeuţii de posibilitatea de a împlini 6 luni fără întrerupere în cadrul sistemului german de contracte încheiate cu casele de asigurări de sănătate.

87.

Conform jurisprudenţei, articolul 43 CE interzice orice normă naţională susceptibilă să pună resortisanţii din celelalte state membre într-o situaţie de fapt sau de drept dezavantajoasă în raport cu situaţia creată, în aceleași împrejurări, pentru un resortisant din statul membru de stabilire ( 29 ). Acest articol impune de asemenea înlăturarea restricţiilor privind libertatea de stabilire, și anume toate măsurile care interzic, îngreunează sau fac mai puţin atractivă exercitarea acestei libertăţi ( 30 ).

88.

În speţă, astfel cum admite Comisia, dispoziţiile tranzitorii din SGB V nu interzic în niciun fel psihoterapeuţilor, care au acordat îngrijiri în perioada de referinţă, în esenţă, în cadrul sistemului de asigurări de sănătate obligatorii din alte state membre decât Republica Federală Germania, de a se stabili sau de a rămâne stabiliţi în acest din urmă stat membru.

89.

În schimb, pentru ca acești profesioniști să poată să rămână stabiliţi în locul ales care este supus, începând cu 1 ianuarie 1999, regimului de cote din motive de necesităţi efective de îngrijiri, aceștia trebuie să fi acordat îngrijiri în cadrul sistemului de asigurări de sănătate obligatorii din sistemul german, în condiţiile prevăzute la articolul 95 alineatele (10) și (11) din SGB V.

90.

Or, o astfel de reglementare pune psihoterapeuţii care au acordat îngrijiri acoperite de casele de asigurări de sănătate din alte state membre într-o situaţie de fapt dezavantajoasă în raport cu psihoterapeuţii care au acordat același tip de îngrijiri în cadrul sistemului de asigurări de sănătate obligatorii din sistemul german. Într-adevăr, astfel cum se ilustrează prin situaţiile reclamanţilor menţionaţi în înscrisurile părţilor, primii ar fi, în cea mai mare parte a cazurilor, originari din alte state membre decât Republica Federală Germania, în timp ce ceilalţi ar fi, de regulă, resortisanţi germani.

91.

În orice caz, o astfel de reglementare face mai puţin atractivă exercitarea libertăţii de stabilire. Într-adevăr, un psihoterapeut care a acordat îngrijiri, în esenţă, acoperite de casele de asigurări de sănătate din alte state membre în perioada de referinţă nu va putea rămâne stabilit în Germania în locul ales, loc în care s-a constatat o supracapacitate în cadrul ofertei de îngrijiri și pentru care s-au introdus cotele începând cu 1 ianuarie 1999, decât în cazul în care acest psihoterapeut acordă îngrijiri în afara sistemului de contracte încheiate cu casele de asigurări de sănătate, ceea ce face ca prestarea de îngrijiri să fie mai costisitoare pentru pacienţi.

92.

Deși dispoziţiile tranzitorii din SGB V sunt susceptibile de a produce un efect similar cu privire la situaţiile psihoterapeuţilor germani care nu au acordat sau nu au acordat în mod suficient îngrijiri acoperite de casele de asigurări de sănătate germane în perioada de referinţă, refuzul de a lua în considerare îngrijirile acordate în cadrul sistemului de asigurări de sănătate din alte state membre, care, în esenţă, va afecta mai mult psihoterapeuţii resortisanţi din alte state membre decât pe cei din Republica Federală Germania, ne conduce spre concluzia că dispoziţiile tranzitorii din SGB V constituie o restricţie privind libertatea de stabilire.

93.

Trebuie așadar să se examineze dacă, astfel cum susţine Comisia, un astfel de refuz este de asemenea nejustificat în raport cu obiectivele urmărite de Republica Federală Germania.

94.

Din jurisprudenţa Curţii rezultă că măsurile naţionale restrictive privind exercitarea libertăţii de stabilire garantate de tratat nu pot fi justificate decât dacă răspund unor motive imperative de interes general, dacă sunt de natură să asigure obiectivul urmărit și dacă nu depășesc ceea ce este necesar pentru atingerea acestuia ( 31 ).

95.

În speţă, nu se contestă faptul că dispoziţiile tranzitorii din SGB V urmăresc un obiectiv dublu. Pe de o parte, acestea au în vedere să permită psihoterapeuţilor care, în trecut, au înfiinţat un cabinet în Germania să continue, din motive de protecţie a drepturilor dobândite și a încrederii legitime, să își desfășoare activitatea în ciuda ofertei excedentare constatate într-un loc supus cotelor începând cu 1 ianuarie 1999. Pe de altă parte, acestea au ca obiectiv să asigure, cu ajutorul condiţiilor stabilite, ca doar un număr limitat de psihoterapeuţi să poată valorifica un drept pentru a obţine o autorizaţie în mod independent de necesităţile efective de îngrijiri, fără de care obiectivul principal avut în vedere de regimul definitiv instituit prin Legea din 16 iunie 1998, și anume prevenirea supracapacităţilor și garantarea unei oferte uniforme de îngrijiri psihoterapeutice persoanelor asigurate din cadrul sistemului de asigurări de sănătate obligatorii de pe teritoriul federal, nu ar fi fost atins.

96.

Este necesar să se amintească că se admite de către Comisie că protecţia drepturilor dobândite și cea a încrederii legitime ale psihoterapeuţilor care, în trecut, și-au desfășurat activitatea într-un loc care a fost supus cotelor începând cu 1 ianuarie 1999, ce reprezintă temeiul adoptării dispoziţiilor tranzitorii din SGB V, pot fi calificate drept motive imperative de interes general.

97.

De altfel, Comisia consideră în mod foarte just că dreptul comunitar nu se opune ca aceste obiective de interes general să fie urmărite de către statele membre.

98.

În această privinţă, în ceea ce privește reglementarea comunitară, Curtea a precizat, pe de o parte, că, în vederea garantării respectării principiului securităţii juridice și al protecţiei încrederii legitime, normele comunitare de drept substanţial trebuie interpretate în sensul că nu au în vedere situaţii existente anterior intrării lor în vigoare decât în măsura în care rezultă în mod clar din formularea, finalitatea și economia acestora că trebuie să le fie atribuit un asemenea efect ( 32 ), iar pe de altă parte, că, în cazul în care un particular nu poate să aibă încredere în lipsa totală a modificărilor legislative, principiul securităţii juridice necesită ca legiuitorul să ţină seama de situaţiile specifice ale agenţilor economici și să prevadă, dacă este cazul, adaptări ale aplicării noilor norme juridice ( 33 ).

99.

În acest context, instanţa comunitară nu a fost determinată doar să verifice dacă actele comunitare asigură respectarea drepturilor dobândite de către persoane în temeiul sistemului juridic aplicabil anterior noilor dispoziţii introduse prin aceste acte ( 34 ), ci și să analizeze dacă, potrivit unei obligaţii impuse printr-o directivă, un stat membru a adoptat măsurile necesare care să aibă în vedere protecţia tranzitorie a drepturilor dobândite de terţi în materie de reproducere și de distribuire de opere muzicale, ale căror drepturi de utilizare reveniseră domeniului public în temeiul legislaţiei naţionale anterioare termenului de transpunere a directivei în dreptul intern, însă a căror protecţie a reapărut în urma prelungirii duratei de protecţie a drepturilor de autor și a drepturilor conexe, în temeiul directivei și începând cu punerea în aplicare a acesteia ( 35 ).

100.

Nu observăm nicio obiecţie provenită din dreptul comunitar, ca în cazul prezentei cauze, cu privire la un stat membru care, în cadrul exercitării competenţei rezervate, încearcă, prin adoptarea de dispoziţii tranzitorii, să definească efectele negative care rezultă din intrarea în vigoare a unei legislaţii care introduce un sistem definitiv de cote pentru exercitarea unei anumite profesii, menţinând situaţiile existente pentru unii operatori economici anterior intrării în vigoare a acestei noi legislaţii, care răspund obiectivelor prevăzute de dispoziţiile tranzitorii în cauză și în lipsa cărora acești agenţi economici ar trebui să renunţe la operarea cabinetului în cadrul sistemului de contracte încheiate cu casele de asigurări de sănătate în locul în care s-au stabilit.

101.

Trebuie de asemenea să se observe că nu se contestă de către Comisie faptul că dispoziţiile tranzitorii din SGB V pot asigura realizarea dublului obiectiv descris la punctul 95 de mai sus. În special, Comisia admite – în mod corect, în opinia noastră – că, făcând referire la comportamentul psihoterapeuţilor înainte de intrarea în vigoare a regimului definitiv de cote introdus prin Legea din 16 iunie 1998, și anume participarea la îngrijirile psihoterapeutice în perioada de referinţă, dispoziţiile tranzitorii din SGB V împiedică orice încercare a persoanelor interesate de a se conforma rapid, chiar înainte sau în momentul intrării în vigoare a legislaţiei care instituie acest regim de cote, condiţiilor care oferă dreptul de autorizare în mod independent de necesităţile efective de îngrijiri. Astfel cum precizează Comisia, cercul persoanelor care au acest drept este definit pentru psihoterapeuţii care nu s-au conformat în mod intenţionat noii legislaţii, dar care desfășurau deja, în trecut, o activitate în cadrul sistemului de contracte încheiate cu casele de asigurări de sănătate, în mod independent de regimul de cote aplicabil profesiei acestora care trebuia să intre în vigoare la 1 ianuarie 1999.

102.

În schimb, controversa din prezenta cauză se referă la caracterul proporţional sau neproporţional al dispoziţiilor tranzitorii din SGB V.

103.

Comisia consideră că acordarea beneficiului dispoziţiilor tranzitorii psihoterapeuţilor care au acordat îngrijiri în perioada de referinţă, acoperite de casele de asigurări de sănătate din alte state membre, nu ar pune în pericol dublul obiectiv urmărit de legiuitorul german. În orice caz, Republica Federală Germania nu ar fi demonstrat în niciun fel că aceasta ar fi fost consecinţa unei acordări a beneficiului dispoziţiilor în litigiu psihoterapeuţilor respectivi.

104.

Argumentarea pe care se bazează Comisia pentru a ajunge la o astfel de concluzie nu este convingătoare.

105.

Desigur, nu suntem insensibili la raţionamentul general al Comisiei potrivit căruia, în ceea ce privește jurisprudenţa Vlassopoulou, citată anterior, referitoare la recunoașterea reciprocă a diplomelor și a calificărilor profesionale, precum și cea referitoare la interpretarea articolului 39 CE ( 36 ), desfășurarea unei anumite activităţi profesionale într-o perioadă determinată într-un alt stat membru, comparabilă celei desfășurate în aceeași perioadă în Germania, nu ar trebui să fie ignorată din moment ce legislaţia naţională a cărei aplicare este în discuţie pune, în special, drept condiţie a exercitării unei anumite profesii, dovada desfășurării unei astfel de activităţi profesionale în Germania.

106.

Cu toate acestea, analiza caracterului proporţional al unei anumite măsuri naţionale trebuie realizată în mod concret în raport cu obiectivele precise urmărite prin măsura respectivă. În opinia noastră, această analiză implică de asemenea ca măsurile alternative, eventual mai puţin restrictive privind libertatea de stabilire, sugerate de Comisie într-o procedură în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor, să poată atinge pe deplin ( 37 ) sau cel puţin într-un mod la fel de eficient ( 38 ) obiectivele urmărite de măsura naţională în cauză. Dacă această situaţie nu se regăsește în cauză, atunci nivelul de protecţie urmărit de statul membru pârât ar fi, prin urmare, negat.

107.

Or, în speţă, argumentarea dezvoltată de Comisie pare să fi ignorat această abordare în mai multe privinţe.

108.

Vom aminti mai întâi faptul că dispoziţiile tranzitorii din SGB V nu interzic în niciun fel unui psihoterapeut stabilit în Germania înainte de 31 decembrie 1998, care a acordat îngrijiri în perioada de referinţă acoperite de casele de asigurări de sănătate din alte state membre, de a continua să își exercite profesia în primul stat membru, fie în locul ales iniţial pentru înfiinţarea cabinetului, însă în afara sistemului de contracte încheiate cu casele de asigurări de sănătate, fie într-un alt loc începând cu 1 ianuarie 1999, în cadrul caselor de asigurări de sănătate germane.

109.

În continuare, contrar a ceea ce Comisia sugerează în subsidiar, analiza proporţionalităţii dispoziţiilor tranzitorii din SGB V nu se efectuează fără a lua în considerare faptul că domeniul lor de aplicare este limitat la același loc de desfășurare a activităţilor pentru care psihoterapeutul solicită posibilitatea de a acorda îngrijiri în cadrul sistemului de contracte încheiate cu casele de asigurări de sănătate, în mod independent de necesităţile efective de îngrijiri, începând cu 1 ianuarie 1999, și anume locul în care se află cabinetul acestuia.

110.

Într-adevăr, având în vedere obiectivele urmărite de dispoziţiile tranzitorii din SGB V, se punea în discuţie faptul de a permite psihoterapeuţilor să continue să își exercite profesia în cadrul sistemului de contracte încheiate cu casele de asigurări de sănătate, în vederea protejării drepturilor lor dobândite, deși aceștia erau stabiliţi într-un loc unde necesităţile efective de îngrijiri erau atinse sau depășite sau unde regimul de cote instituit începând cu 1 ianuarie 1999 ar fi trebuit, prin urmare, să îi determine să își transfere cabinetul sau să renunţe la sistemul de contracte încheiate cu casele de asigurări de sănătate.

111.

Or, astfel cum menţionează Republica Federală Germania, aceste drepturi puteau fi dobândite și, prin urmare, trebuiau protejate numai dacă, în perioada de referinţă, profesioniștii respectivi ar fi acordat îngrijiri psihoterapeutice în același loc pentru care aceștia solicitau continuarea activităţii în cadrul sistemului de contracte încheiate cu casele de asigurări de sănătate începând cu 1 ianuarie 1999. Aceasta este, în realitate, interpretarea dispoziţiilor tranzitorii din SGB V, în lumina obiectivelor urmărite de legiuitorul german, care a fost confirmată prin Hotărârea Bundessozialgericht din 8 noiembrie 2000, menţionată mai sus.

112.

În aceste condiţii, îngrijirile psihoterapeutice acordate în perioada de referinţă în alt loc, din Germania sau din alt stat membru, decât locul pentru care era solicitată autorizarea de a acorda îngrijiri în cadrul sistemului de contracte încheiate cu casele de asigurări de sănătate, în mod independent de necesităţile efective de îngrijiri, începând cu 1 ianuarie 1999, s-ar dovedi a nu fi pertinente.

113.

De altfel, acesta este motivul pentru care nu poate fi extinsă în prezenta cauză soluţia reţinută în Hotărârea din 26 iunie 2001, Comisia/Italia, în care Curtea a constatat că statul membru pârât nu își îndeplinise obligaţiile care îi reveneau în temeiul articolului 48 din Tratatul CE (devenit, după modificare, articolul 39 CE) pentru că nu a asigurat recunoașterea drepturilor dobândite de foști lectori de limbă străină, deveniţi colaboratori și experţi lingvistici de limbă maternă, deși o astfel de recunoaștere era garantată tuturor lucrătorilor naţionali ( 39 ).

114.

În opinia noastră, aprecierea prezentată la punctul 112 de mai sus nu este infirmată de împrejurarea invocată de Comisie în înscrisurile sale conform căreia, înainte de hotărârea Bundessozialgericht, citată anterior, anumite comisii de autorizare ar fi admis cereri depuse de psihoterapeuţi care, în perioada de referinţă, nu acordaseră îngrijiri în locul pentru care solicitau autorizaţia, începând cu 1 ianuarie 1999, în vederea continuării exercitării profesiei în cadrul sistemului de contracte încheiate cu casele de asigurări în ciuda introducerii regimului de cote în locurile în care erau stabilite cabinetele respective.

115.

Într-adevăr și în mod independent de exactitatea susţinerilor Comisiei, o astfel de argumentare ar obliga Republica Federală Germania să extindă la resortisanţii comunitari decizii individuale pe care le consideră ea însăși nelegale în ceea ce privește finalitatea urmărită de legiuitorul german, confirmată prin hotărârea citată anterior, a cărei interpretare se aplică ex tunc dispoziţiilor tranzitorii din SGB V.

116.

Pe de altă parte, astfel cum arată în mod corect Republica Federală Germania, acceptarea tezei Comisiei ar avea drept rezultat acceptarea posibilităţii pentru Comisie să poată substitui obiectivele urmărite de legislaţia naţională cu propriul obiectiv mai larg, care constă în protecţia drepturilor dobândite în perioada de referinţă de către psihoterapeuţi în locuri diferite de cele pentru care acești profesioniști pot beneficia de derogarea de la regimul de cote instituit începând cu 1 ianuarie 1999, și anume locurile unde sunt situate cabinetele respective în Germania.

117.

Ţinându-se seama în special de competenţele atribuite Comisiei în cadrul procedurii prevăzute la articolul 226 CE, o astfel de substituire nu poate fi prevăzută cu certitudine.

118.

În sfârșit, chiar dacă se admite, astfel cum propune Comisia, ca extinderea beneficiului aplicării dispoziţiilor tranzitorii din SGB V la psihoterapeuţii care, în perioada de referinţă, au acordat îngrijiri în cadrul sistemului de contracte încheiate cu casele de asigurări de sănătate în alte state membre să fie pertinentă și să constituie o măsură alternativă mai puţin restrictivă privind libertatea de stabilire, aceasta pare totuși neadecvată pentru a atinge pe deplin sau, cel puţin, cu aceeași eficacitate, obiectivul urmărit de aceste dispoziţii.

119.

Într-adevăr, o astfel de măsură alternativă ar avea drept consecinţă creșterea numărului de psihoterapeuţi autorizaţi să acorde îngrijiri în cadrul sistemului de contracte încheiate cu casele de asigurări de sănătate în locurile în care se află cabinetele respective, prin derogare de la regimul de cote instituit începând cu 1 ianuarie 1999. Această măsură ar repune în cauză în mod indirect regimul de cote introdus începând cu 1 ianuarie 1999, deși obiectul prezentei acţiuni nu se referă la compatibilitatea acestui regim cu libertatea de stabilire.

120.

Desigur, s-ar putea „presupune”, astfel cum sugerează Comisia, că extinderea beneficiului dispoziţiilor tranzitorii din SGB V la psihoterapeuţii care au acordat îngrijiri în cadrul sistemului de contracte încheiate cu casele de asigurări de sănătate în alte state membre „nu ar pune în pericol” obiectivele urmărite prin dispoziţiile respective.

121.

Cu toate acestea, în mod independent de aspectul dacă, în acest context, o simplă prezumţie ar fi suficientă pentru a se demonstra o neîndeplinire efectivă a dispoziţiilor comunitare, obligaţie care îi revine Comisiei în cadrul articolului 226 CE ( 40 ), punerea în pericol a obiectivelor urmărite de legiuitorul german nu poate, în opinia noastră, să constituie un criteriu pertinent pentru examinarea caracterului adecvat al măsurilor alternative propuse de Comisie în raport cu aceste obiective.

122.

Nu pare să fie acesta criteriul reţinut de Curte, care a verificat, inclusiv în cadrul unei cereri de pronunţare a unei hotărâri preliminare, dacă extinderea unui drept procedural, prevăzut de legislaţia unui stat membru în favoarea unor anumiţi resortisanţi ai acestuia, la resortisanţi din alte state membre care își exercită dreptul la libera circulaţie ar aduce atingere obiectivului urmărit prin legislaţia respectivă ( 41 ).

123.

În cadrul unei acţiuni în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor, considerăm că, în ceea ce privește jurisprudenţa menţionată la punctul 106 de mai sus, măsurile alternative pe care le propune Comisia trebuie să poată îndeplini cu aceeași eficacitate obiectivele de interes general avute în vedere în legislaţia naţională a cărei incompatibilitate cu dreptul comunitar este invocată.

124.

Admitem de bunăvoie că, asemenea celor sugerate de către Comisie, acceptarea argumentării acesteia referitoare la extinderea dispoziţiilor tranzitorii din SGB V, care derogă de la regimul de cote instituit începând cu 1 ianuarie 1999, la resortisanţii comunitari ar avea efecte limitate asupra acestui regim.

125.

Totuși, această împrejurare rezultă din caracterul anterior al neîndeplinirii obligaţiilor ce este criticată, caracter care, astfel cum propunem în principal, ar trebui să determine declararea prezentei acţiuni ca fiind inadmisibilă.

126.

Adăugăm că, în măsura în care Comisia ar fi desfășurat procedura precontencioasă în timp ce dispoziţiile tranzitorii din SGB V erau încă în vigoare, este probabil ca extinderea beneficiului respectivelor dispoziţii la resortisanţii comunitari care au acordat îngrijiri în cadrul sistemului de contracte încheiate cu casele de asigurări de sănătate din alte state membre în perioada de referinţă, să fi condus la modificarea într-un mod mai consistent, și chiar în mod sensibil, astfel cum susţine guvernul german, a aceluiași regim de cote. În această privinţă, este util să se arate că, deși pretinsa neîndeplinire a obligaţiilor expirase deja, procedura precontencioasă și înscrisurile părţilor menţionează alte cazuri de psihoterapeuţi care au acordat îngrijiri în cadrul sistemului de contracte încheiate cu casele de asigurări de sănătate în alte state membre pentru care extinderea dispoziţiilor tranzitorii din SGB V ar fi fost susceptibilă să se aplice.

127.

În plus, trebuie evidenţiat că, în cererea introductivă, Comisia a fost de acord că instituirea unei oferte de îngrijiri psihoterapeutice în conformitate cu necesităţile efective de îngrijiri nu putea, în mod previzibil, să aibă succes decât dacă numărul de potenţiali solicitanţi care sunt privilegiaţi prin dispoziţiile tranzitorii din SGB V putea fi determinat ( 42 ). Or, Comisia nu a explicat modul în care această condiţie referitoare la determinarea numărului de potenţiali solicitanţi ar fi putut fi îndeplinită într-un mod la fel de eficient prin adoptarea unei măsuri care ar fi obligat Republica Federală Germania să ia în considerare activitatea profesională, echivalentă sau comparabilă, desfășurată de resortisanţi comunitari care s-au stabilit sau care au dorit să se stabilească în Germania înainte de 31 decembrie 1998 și care au acordat îngrijiri în cadrul sistemului de contracte încheiate cu casele de asigurări de sănătate în perioada de referinţă, acoperite de casele de asigurări de sănătate din alte state membre.

128.

Având în vedere obiectivele urmărite de legiuitorul german prin adoptarea dispoziţiilor tranzitorii din SGB V, considerăm că nu s-a demonstrat de către Comisie existenţa unei măsuri alternative mai puţin restrictivă privind libertatea de stabilire care să poată îndeplini la fel de eficient aceste obiective.

129.

În aceste condiţii, considerăm că, presupunând că acţiunea ar fi declarată inadmisibilă, Comisia nu a reușit să demonstreze că, prin adoptarea dispoziţiilor tranzitorii din SGB V, Republica Federală Germania nu și-a îndeplinit obligaţiile care rezultă din articolul 43 CE.

130.

Prin urmare, în subsidiar, propunem ca acţiunea să fie respinsă ca fiind nefondată.

131.

Potrivit articolului 69 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curţii, partea care cade în pretenţii este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Cu toate acestea, potrivit articolului 69 alineatul (5) al treilea paragraf din acest regulament de procedură, în absenţa unei cereri privitoare la cheltuielile de judecată, fiecare parte suportă plata propriilor cheltuieli. Deși, în opinia noastră, Comisia trebuie să cadă în pretenţii, întrucât Republica Federală Germania nu a solicitat obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată, propunem Curţii să constate că fiecare parte va suporta propriile cheltuieli de judecată.

132.

Având în vedere consideraţiile de mai sus, propunem Curţii să se pronunţe după cum urmează: