–

pentru JZ, de S. J. van der Woude și J. P. W. Temminck Tuinstra, advocaten;

–

pentru guvernul neerlandez, de K. Bulterman, H. S. Gijzen și J. Langer, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul ceh, de M. Smolek, J. Vláčil, A. Brabcová și A. Pagáčová, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul german, de R. Kanitz, în calitate de agent;

–

pentru Comisia Europeană, de C. Cattabriga și R. Troosters, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea Directivei 2008/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind standardele și procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală (JO 2008, L 348, p. 98, rectificare în JO 2018, L 256, p. 120).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unei proceduri penale declanșate împotriva lui JZ, născut în Algeria în anul 1969 și care ar fi resortisant al acestei țări terțe, pentru motivul că locuia în Țările de Jos la 21 octombrie 2015, deși știa că fusese dispusă o interdicție de intrare în privința sa printr‑o decizie adoptată la 19 martie 2013.

3

Considerentele (2), (4) și (14) ale Directivei 2008/115 au următorul cuprins:

[…]

[…]

4

Articolul 1 din Directiva 2008/115, intitulat „Obiectul”, prevede:

„Prezenta directivă stabilește standarde și proceduri comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală, în conformitate cu drepturile fundamentale ca principii generale ale dreptului [Uniunii,] precum și cu dreptul internațional, inclusiv obligațiile în materie de protecție a refugiaților și de drepturi ale omului.”

5

Articolul 3 din această directivă, intitulat „Definiții”, prevede:

„În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții:

[…]

[…]

[…]”

6

Articolul 6 din directiva menționată, intitulat „Decizia de returnare”, prevede:

„(1)   Statele membre emit o decizie de returnare împotriva oricărui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală pe teritoriul lor, fără a aduce atingere excepțiilor menționate la alineatele (2)-(5).

[…]

(6)   Prezenta directivă nu interzice statelor membre să adopte o decizie privind încetarea șederii legale, împreună cu o decizie de returnare și/sau o decizie de îndepărtare și/sau o interdicție de intrare în cadrul unei singure decizii sau act administrativ sau judiciar, conform prevederilor legislațiilor lor naționale, fără a aduce atingere garanțiilor procedurale disponibile în temeiul capitolului III și în temeiul altor dispoziții pertinente din dreptul [Uniunii] și național.”

7

Articolul 7 din aceeași directivă, intitulat „Plecarea voluntară”, prevede:

„(1)   Decizia de returnare prevede un termen adecvat între șapte și treizeci de zile, pentru plecarea voluntară, fără a aduce atingere excepțiilor menționate la alineatele (2) și (4). […]

[…]

(4)   În cazul existenței unui risc de sustragere sau în cazul în care o cerere de permis de ședere a fost respinsă ca neîntemeiată în mod evident sau frauduloasă sau în cazul în care persoana în cauză prezintă un risc pentru ordinea publică, siguranța publică sau securitatea națională, statele membre pot să nu acorde un termen pentru plecarea voluntară sau pot să acorde o perioadă mai scurtă de șapte zile.”

8

Articolul 8 din Directiva 2008/115, intitulat „Îndepărtarea”, prevede:

„(1)   Statele membre iau toate măsurile necesare pentru a executa decizia de returnare dacă nu a fost acordat un termen pentru plecarea voluntară în conformitate cu articolul 7 alineatul (4) sau dacă obligația de returnare nu a fost îndeplinită în timpul perioadei pentru plecarea voluntară acordată în conformitate cu articolul 7.

[…]

(3)   Statele membre pot adopta separat o decizie sau un act administrativ sau judiciar prin care se dispune îndepărtarea.

[…]”

9

Articolul 11 din această directivă, intitulat „Interdicția de intrare”, prevede:

„(1)   Decizia de returnare este însoțită de interdicția de intrare:

În celelalte cazuri, decizia de returnare poate fi însoțită de o interdicție de intrare.

(2)   Durata interdicției de intrare se stabilește ținând seama, în mod adecvat, de toate circumstanțele specifice fiecărui caz și nu ar trebui să depășească, în principiu, cinci ani. Aceasta poate depăși totuși cinci ani dacă resortisantul unei țări terțe reprezintă o amenințare gravă pentru ordinea publică, siguranța publică sau securitatea națională.

(3)   Statele membre iau în calcul retragerea sau suspendarea unei interdicții de intrare în cazul în care un resortisant al unei țări terțe împotriva căruia s‑a dispus interdicția de intrare în conformitate cu alineatul (1) al doilea paragraf poate dovedi că a părăsit teritoriul statului membru cu respectarea deplină a deciziei de returnare.

[…]”

10

În temeiul articolului 20 din directiva menționată, statele membre trebuiau să asigure intrarea în vigoare a actelor cu putere de lege și a actelor administrative necesare pentru respectarea acesteia până la 24 decembrie 2010.

11

Wet tot algehele herziening van de Vreemdelingenwet (Vreemdelingenwet 2000) (Legea din 2000 privind străinii) din 23 noiembrie 2000 (Stb 2000, nr. 495), astfel cum a fost modificată începând de la 31 decembrie 2011 pentru transpunerea Directivei 2008/115 în dreptul neerlandez (denumită în continuare „Vw”), prevede la articolul 61 alineatul 1 că resortisantul unei țări terțe care nu se află sau care nu se mai află în situație de ședere legală trebuie să părăsească teritoriul Regatului Țărilor de Jos din proprie inițiativă în termenul stabilit la articolul 62 din Vw, ale cărui alineate 1 și 2 transpun articolul 7 alineatele (1) și (4) din Directiva 2008/115.

12

Articolul 66a din Vw, care are ca obiect transpunerea în dreptul neerlandez a articolului 11 alineatul (2) din Directiva 2008/115, prevede la alineatul 1 că împotriva unui resortisant al unei țări terțe care nu a părăsit din proprie inițiativă teritoriul Regatului Țărilor de Jos în termenul stabilit se adoptă o decizie privind interdicția de intrare.

13

În temeiul articolului 66a alineatul 4 din Vw, interdicția de intrare are o durată determinată, care nu poate depăși cinci ani, cu excepția cazului în care resortisantul unei țări terțe reprezintă o amenințare gravă pentru ordinea publică, siguranța publică sau securitatea națională. Această durată se calculează de la data la care resortisantul unei țări terțe a părăsit efectiv teritoriul Regatului Țărilor de Jos.

14

Potrivit articolului 66a alineatul 7 din Vw, resortisantul unei țări terțe împotriva căruia s‑a dispus o interdicție de intrare nu poate în niciun caz să se afle în situație de ședere legală pe teritoriul Regatului Țărilor de Jos într‑unul dintre cazurile următoare:

15

În temeiul articolului 197 din Wetboek van Strafrecht (Codul penal), în versiunea rezultată din Legea din 15 decembrie 2011 (Stb. 2011, nr. 663) (denumit în continuare „Codul penal”), resortisantului unei țări terțe care rămâne pe teritoriul Regatului Țărilor de Jos cu toate că știe sau are motive serioase să bănuiască faptul că a fost declarat „indezirabil” în temeiul unei dispoziții legale sau că împotriva sa s‑a dispus o interdicție de intrare în temeiul articolului 66a alineatul 7 din Vw i se poate aplica, printre altele, o pedeapsă cu închisoarea de cel mult șase luni.

16

Printr‑o decizie din 14 aprilie 2000, JZ a fost declarat „indezirabil”, în temeiul legislației naționale în vigoare la acea dată.

17

Printr‑o decizie a Staatssecretaris van Veiligheid en Justitie (Secretarul de stat pentru securitate și justiție, Țările de Jos) din 19 martie 2013, declarația al cărei obiect a fost astfel JZ a fost retrasă la cererea persoanei interesate, ca urmare a intrării în vigoare a dispozițiilor de transpunere a Directivei 2008/115 în dreptul neerlandez. Totuși, această decizie prevede obligația persoanei interesate de a părăsi imediat teritoriul Regatului Țărilor de Jos, precizând că, în temeiul dreptului neerlandez, notificarea deciziei menționate este echivalentă cu o „decizie de returnare”, în sensul articolului 6 din această directivă. În plus, aceeași decizie stabilește în privința lui JZ o interdicție de intrare pentru o durată de cinci ani, pentru motivul că acesta a făcut obiectul mai multor decizii penale de condamnare.

18

La 21 octombrie 2015, s‑a constatat că JZ locuise la Amsterdam (Țările de Jos), încălcând decizia din 19 martie 2013.

19

După ce a fost condamnat în primă instanță pentru această infracțiune, în temeiul articolului 197 din Codul penal, JZ a susținut în apel, în fața Gerechtshof Amsterdam (Curtea de Apel din Amsterdam, Țările de Jos), că acest articol urmărea numai să incrimineze șederea cu încălcarea unei interdicții de intrare, care însă nu ar produce efecte juridice decât atunci când persoana interesată a părăsit teritoriul statelor membre. Or, dat fiind că JZ nu ar fi părăsit teritoriul Regatului Țărilor de Jos după ce s‑a dispus interdicția de intrare împotriva sa, nu ar fi întrunite elementele constitutive ale infracțiunii menționate, astfel încât nu i s‑ar putea aplica o pedeapsă în temeiul articolului amintit din Codul penal.

20

Cu toate acestea, prin hotărârea din 4 mai 2017, Gerechtshof Amsterdam (Curtea de Apel din Amsterdam) l‑a condamnat pe JZ, în temeiul aceluiași articol din Codul penal, la o pedeapsă cu închisoarea de două luni.

21

JZ a formulat recurs împotriva acestei hotărâri la instanța de trimitere, Hoge Raad der Nederlanden (Curtea Supremă a Țărilor de Jos). Aceasta din urmă observă că, prin Hotărârea din 26 iulie 2017, Ouhrami (C‑225/16, EU:C:2017:590), Curtea a statuat, printre altele, că o interdicție de intrare nu își produce efectele juridice decât de la data la care resortisantul unei țări terțe a fost efectiv returnat în țara sa de origine sau într‑o altă țară terță. O parte a doctrinei ar deduce de aici consecința că nu este posibilă urmărirea, în temeiul articolului 197 din Codul penal, a unui resortisant al unei țări terțe care nu a fost încă efectiv returnat în țara sa de origine sau într‑o altă țară terță. În schimb, potrivit unei alte părți a doctrinei, hotărârea respectivă nu ar putea face obiectul unei asemenea interpretări, din moment ce acest articol din Codul penal nu ar face referire decât la data la care s‑a dispus interdicția de intrare și la faptul că resortisantul unei țări terțe a avut cunoștință de aceasta.

22

În aceste condiții, Hoge Raad der Nederlanden (Curtea Supremă a Țărilor de Jos) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Incriminarea din dreptul național, conform căreia săvârșește o infracțiune persoana, resortisant al unei țări terțe, care rămâne pe teritoriul Țărilor de Jos după ce împotriva sa s‑a dispus interdicția de intrare în sensul articolului 66a alineatul 7 din [Vw], este compatibilă cu dreptul Uniunii, în special cu Hotărârea Curții […] din 26 iulie 2017, Ouhrami (C‑225/16, EU:C:2017:590, punctul 49), conform căreia interdicția de intrare prevăzută la articolul 11 din Directiva [2008/115] nu produce «efecte juridice» decât de la momentul returnării efective a persoanei în cauză în țara sa de origine sau într‑o altă țară terță, în condițiile în care, potrivit dreptului național, este de asemenea cert că șederea acestui străin în Țările de Jos nu este legală și că au fost parcurse etapele procedurii de returnare stabilite în [această directivă], însă nu a avut loc returnarea efectivă?”

23

Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere urmărește în esență să se stabilească dacă Directiva 2008/115, în special articolul 11 din aceasta, trebuie să fie interpretată în sensul că se opune reglementării unui stat membru care prevede că poate fi dispusă o pedeapsă cu închisoarea împotriva resortisantului unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală în privința căruia a fost finalizată procedura de returnare stabilită prin această directivă, fără însă ca persoana interesată să fi părăsit efectiv teritoriul statelor membre, atunci când comportamentul incriminat este definit ca reprezentând șederea ilegală având cunoștință de o interdicție de intrare, dispusă în special ca urmare a antecedentelor penale ale persoanei interesate sau a pericolului pe care aceasta îl reprezintă pentru ordinea publică sau pentru securitatea națională. În acest context, instanța de trimitere ridică în special problema consecințelor care trebuie deduse din Hotărârea din 26 iulie 2017, Ouhrami (C‑225/16, EU:C:2017:590).

24

În această privință, trebuie amintit, în primul rând, că, potrivit considerentului (2) al Directivei 2008/115, aceasta urmărește instituirea unei politici eficiente de îndepărtare și returnare, întemeiată pe standarde comune, pentru ca persoanele în cauză să fie returnate într‑o manieră umană și cu respectarea deplină a drepturilor lor fundamentale, precum și a demnității lor. Considerentul (4) al acestei directive precizează în acest sens că o asemenea politică de returnare eficientă constituie un element necesar al unei politici bine gestionate în domeniul migrației. Astfel cum rezultă atât din titlul său, cât și din cuprinsul articolului 1, Directiva 2008/115 prevede în acest scop „standarde și proceduri comune” care trebuie aplicate de fiecare stat membru pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală (Hotărârea din 28 aprilie 2011, El Dridi, C‑61/11 PPU, EU:C:2011:268, punctele 31 și 32, precum și Hotărârea din 30 mai 2013, Arslan, C‑534/11, EU:C:2013:343, punctul 42).

25

Directiva 2008/115 nu privește însă decât returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală și nu are, așadar, ca obiect armonizarea integrală a normelor din statele membre privind șederea străinilor. În consecință, această directivă nu se opune posibilității ca dreptul unui stat membru să califice șederea ilegală drept infracțiune și să prevadă sancțiuni penale pentru a descuraja și a reprima săvârșirea unei astfel de infracțiuni (Hotărârea din 6 decembrie 2011, Achughbabian, C‑329/11, EU:C:2011:807, punctul 28, și Hotărârea din 6 decembrie 2012, Sagor, C‑430/11, EU:C:2012:777, punctul 31).

26

Cu toate acestea, potrivit unei jurisprudențe constante, un stat membru nu poate să aplice o reglementare penală care poate pune în pericol realizarea obiectivelor urmărite prin Directiva 2008/115 și, prin urmare, să o lipsească pe aceasta de efectul său util. Astfel, deși, în principiu, legislația penală și normele de procedură penală sunt de competența statelor membre, acest domeniu poate fi totuși influențat de dreptul Uniunii. Rezultă că, în pofida faptului că nici articolul 63 primul paragraf punctul 3 litera (b) CE, dispoziție reluată la articolul 79 alineatul (2) litera (c) TFUE, nici Directiva 2008/115, adoptată în special în temeiul acestei dispoziții din Tratatul CE, nu exclud competența penală a statelor membre în domeniul imigrației clandestine și al șederii ilegale, acestea din urmă trebuie să își adapteze legislația în acest domeniu astfel încât să asigure respectarea dreptului Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 aprilie 2011, El Dridi, C‑61/11 PPU, EU:C:2011:268, punctele 53-55, Hotărârea din 6 decembrie 2011, Achughbabian, C‑329/11, EU:C:2011:807, punctul 33, precum și Hotărârea din 6 decembrie 2012, Sagor, C‑430/11, EU:C:2012:777, punctul 32).

27

Astfel, Curtea a considerat că Directiva 2008/115 se opune unei reglementări dintr‑un stat membru care instituie sancțiuni penale pentru șederea ilegală în măsura în care aceasta permite aplicarea pedepsei cu închisoarea pentru un resortisant al unei țări terțe care, deși se află în situație de ședere ilegală pe teritoriul statului membru și nu este dispus să părăsească acest teritoriu voluntar, nu a fost supus măsurilor coercitive la care se referă articolul 8 din această directivă, iar în cazul luării sale în custodie publică în vederea pregătirii și a desfășurării acestei îndepărtări, nu a expirat termenul maxim al acestei luări în custodie (Hotărârea din 6 decembrie 2011, Achughbabian, C‑329/11, EU:C:2011:807, punctul 50).

28

Curtea a precizat însă că acest lucru nu exclude facultatea statelor membre de a adopta sau de a menține dispoziții, dacă este cazul cu caracter penal, care să stabilească, cu respectarea principiilor Directivei 2008/115 și a obiectivului ei, situația în care prin măsurile coercitive nu s‑a reușit să se realizeze îndepărtarea unui resortisant al unei țări terțe care se află în situație de ședere ilegală. În consecință, această directivă nu se opune unei reglementări naționale care permite aplicarea pedepsei cu închisoarea pentru resortisantul unei țări terțe căruia i s‑a aplicat procedura de returnare stabilită de directiva menționată și care se află în situație de ședere ilegală pe teritoriul statului membru în cauză fără un motiv justificat de nereturnare (Hotărârea din 6 decembrie 2011, Achughbabian, C‑329/11, EU:C:2011:807, punctele 46, 48 și 50).

29

Prin urmare, trebuie să se constate că, în temeiul acestei jurisprudențe, Regatul Țărilor de Jos poate, în principiu, să prevadă în reglementarea sa posibilitatea de a se aplica unui resortisant al unei țări terțe o pedeapsă cu închisoarea într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care, potrivit indicațiilor din cererea de decizie preliminară, procedura de returnare stabilită prin Directiva 2008/115 a fost finalizată, dar persoana interesată continuă să se afle într‑o situație de ședere ilegală pe teritoriul său fără un motiv justificat de nereturnare.

30

În al doilea rând, trebuie să se examineze problema dacă este compatibil cu Directiva 2008/115 faptul că comportamentul care face sancționabilă o asemenea ședere ilegală a unui resortisant al unei țări terțe după finalizarea fără succes a procedurii de returnare este definit în raport cu cunoașterea de către acest resortisant a unei interdicții de intrare dispuse în privința sa, în special ca urmare a antecedentelor sale penale sau a pericolului pe care îl reprezintă pentru ordinea publică sau pentru securitatea națională.

31

În această privință, trebuie arătat că, potrivit articolului 11 alineatul (1) din Directiva 2008/115, deciziile de returnare sunt însoțite de o interdicție de intrare dacă nu a fost acordat un termen pentru plecarea voluntară sau dacă obligația de returnare nu a fost îndeplinită. În celelalte cazuri, aceste decizii de returnare pot fi însoțite de o asemenea interdicție de intrare.

32

La punctele 45-51 din Hotărârea din 26 iulie 2017, Ouhrami (C‑225/16, EU:C:2017:590), cu privire la al cărei domeniu de aplicare reflectează instanța de trimitere, Curtea a arătat în esență că, atât din utilizarea expresiei „interdicție de intrare”, din modul de redactare a articolului 3 punctele 4 și 6 din Directiva 2008/115, din modul de redactare și din finalitatea articolului 11 alineatul (1), cât și din economia acestei directive, care stabilește o distincție clară între, pe de o parte, decizia de returnare și o eventuală decizie de îndepărtare și, pe de altă parte, interdicția de intrare, rezultă că o asemenea interdicție este menită să completeze o decizie de returnare, interzicând persoanei interesate, pentru o perioadă determinată după „returnarea” sa și, așadar, după plecarea sa de pe teritoriul statelor membre, să intre din nou pe acest teritoriu și să locuiască acolo în continuare. O eventuală interdicție de intrare constituie astfel un mijloc destinat să sporească eficacitatea politicii Uniunii în materie de returnare, asigurând că, pentru o anumită perioadă după îndepărtarea unui resortisant al unei țări terțe a cărui ședere este ilegală, acesta nu va mai putea să revină în mod legal pe teritoriul statelor membre. Pentru ca o asemenea interdicție să producă efecte, trebuie, în consecință, ca persoana în cauză să fi părăsit în prealabil acest teritoriu.

33

Rezultă că, până la momentul executării voluntare sau forțate a obligației de returnare, șederea ilegală a resortisantului unei țări terțe este guvernată de decizia de returnare, iar nu de interdicția de intrare, care nu își produce efectele decât de la momentul la care acest resortisant părăsește efectiv teritoriul statelor membre.

34

Trebuie să se constate că, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care persoana interesată nu a părăsit teritoriul Țărilor de Jos ca urmare a adoptării deciziei de returnare și în care obligația de returnare prevăzută de aceasta nu a fost, în consecință, niciodată executată, această persoană interesată se află într‑o situație ilegală care rezultă dintr‑o ședere ilegală inițială, iar nu dintr‑o ședere ilegală ulterioară care ar fi consecința încălcării unei interdicții de intrare, în sensul articolului 11 din Directiva 2008/115 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 iulie 2017, Ouhrami, C‑225/16, EU:C:2017:590, punctul 55).

35

Într‑o asemenea situație, persoana interesată nu poate fi pedepsită pentru încălcarea unei interdicții de intrare, întrucât tocmai o asemenea încălcare lipsește.

36

Or, potrivit lui JZ, rezultă în special din geneza articolului 197 din Codul penal că această dispoziție nu urmărește să sancționeze decât încălcarea unei interdicții de intrare, iar nu o ședere ilegală inițială. Dacă aceasta ar fi efectiv situația – aspect pe care trebuie să îl stabilească instanța de trimitere –, Directiva 2008/115, în special articolul 11 din aceasta, s‑ar opune ca dispoziția națională menționată să fie aplicată într‑o împrejurare precum cea în discuție în litigiul principal, în care persoana interesată nu a părăsit niciodată teritoriul statelor membre.

37

În schimb, potrivit guvernului neerlandez, articolul 197 din Codul penal urmărește să sancționeze orice ședere ilegală a unui resortisant al unei țări terțe care are cunoștință de dispunerea unei interdicții de intrare în privința sa, independent de aspectul dacă această interdicție a fost efectiv încălcată de resortisantul în cauză. Astfel, legiuitorul neerlandez ar fi decis să incrimineze prin această dispoziție „șederea ilegală calificată”, cu alte cuvinte orice ședere ilegală a unui resortisant al unei țări terțe care știe sau are motive întemeiate să creadă că a făcut obiectul unei interdicții de intrare în temeiul articolului 66a alineatul 7 din Vw, în timp ce „șederea ilegală simplă” nu ar fi sancționată de dreptul neerlandez. Articolul 66a alineatul 7 amintit se aplică în cazul în care persoana interesată a făcut obiectul unei decizii de condamnare, rămasă definitivă, pentru săvârșirea unei infracțiuni care poate atrage aplicarea unei pedepse cu închisoarea de cel puțin trei ani, atunci când aceasta constituie un pericol pentru ordinea publică sau pentru securitatea națională ori o amenințare gravă, în sensul articolului 66a alineatul 4, sau atunci când trebuie să i se refuze orice ședere în temeiul unui tratat sau în interesul relațiilor internaționale ale Regatului Țărilor de Jos.

38

Dacă instanța de trimitere ar adopta această din urmă interpretare a articolului 197 din Codul penal, trebuie arătat că, întrucât, în temeiul jurisprudenței citate la punctul 28 din prezenta hotărâre, statele membre pot, în principiu, să sancționeze cu o pedeapsă cu închisoarea orice resortisant al unei țări terțe căruia i‑a fost aplicată procedura de returnare și care continuă să se afle în situație de ședere ilegală pe teritoriul lor fără un motiv justificat de nereturnare, acestea pot, cu atât mai mult, să prevadă o asemenea pedeapsă numai în privința acelora dintre resortisanții respectivi care, de exemplu, au antecedente penale sau reprezintă un pericol pentru ordinea publică sau pentru securitatea națională.

39

În plus, nu este, în principiu, incompatibil cu Directiva 2008/115 și în special cu articolul 11 din aceasta ca dreptul național să definească comportamentul incriminat al unui resortisant al unei țări terțe prin referire la șederea sa ilegală în statul membru în cauză, având cunoștință de faptul că s‑a dispus o interdicție de intrare în privința sa ca urmare a unui astfel de comportament sau a unui astfel de pericol.

40

Cu toate acestea, după cum s‑a arătat la punctele 32-36 din prezenta hotărâre, o interdicție de intrare nu produce efecte în lipsa executării obligației de returnare și, prin urmare, nu se poate considera că a fost încălcată într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care persoana interesată nu a părăsit niciodată teritoriul statelor membre. Prin urmare, pentru a putea fi aplicabil în această situație, comportamentul incriminat nu poate fi definit prin necesitatea existenței unei asemenea încălcări.

41

În sfârșit, trebuie amintit că aplicarea de sancțiuni penale unor resortisanți ai unor țări terțe cărora le‑a fost aplicată procedura de returnare și care se află în situație de ședere ilegală pe teritoriul unui stat membru fără să existe un motiv justificat de nereturnare trebuie să respecte pe deplin drepturile fundamentale și în special pe cele garantate de Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (Hotărârea din 6 decembrie 2011, Achughbabian, C‑329/11, EU:C:2011:807, punctul 49). Or, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, o lege care abilitează instanța să priveze o persoană de libertatea sa trebuie să fie suficient de accesibilă, precisă și previzibilă în aplicarea sa pentru a evita orice risc de arbitrariu (Curtea EDO, 21 octombrie 2013, Del Río Prada împotriva Spaniei, CE:ECHR:2013:1021JUD 004275009, § 125).

42

Revine instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă aplicarea articolului 197 din Codul penal într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal îndeplinește aceste cerințe.

43

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la întrebarea adresată că Directiva 2008/115, în special articolul 11 din aceasta, trebuie să fie interpretată în sensul că nu se opune reglementării unui stat membru care prevede că poate fi dispusă o pedeapsă cu închisoarea împotriva unui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală în privința căruia a fost finalizată procedura de returnare stabilită prin această directivă, fără însă ca persoana interesată să fi părăsit efectiv teritoriul statelor membre, atunci când comportamentul incriminat este definit ca reprezentând șederea ilegală având cunoștință de o interdicție de intrare, dispusă în special ca urmare a antecedentelor penale ale persoanei interesate sau a pericolului pe care aceasta îl reprezintă pentru ordinea publică sau pentru securitatea națională, cu condiția ca comportamentul incriminat să nu fie definit în raport cu o încălcare a acestei interdicții de intrare și ca reglementarea respectivă să fie suficient de accesibilă, precisă și previzibilă în aplicarea sa pentru a evita orice risc de arbitrariu, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere.

44

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a cincea) declară:

Directiva 2008/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind standardele și procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală, în special articolul 11 din aceasta, trebuie să fie interpretată în sensul că nu se opune reglementării unui stat membru care prevede că poate fi dispusă o pedeapsă cu închisoarea împotriva unui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală în privința căruia a fost finalizată procedura de returnare stabilită prin această directivă, fără însă ca persoana interesată să fi părăsit efectiv teritoriul statelor membre, atunci când comportamentul incriminat este definit ca reprezentând șederea ilegală având cunoștință de o interdicție de intrare, dispusă în special ca urmare a antecedentelor penale ale persoanei interesate sau a pericolului pe care aceasta îl reprezintă pentru ordinea publică sau pentru securitatea națională, cu condiția ca comportamentul incriminat să nu fie definit în raport cu o încălcare a acestei interdicții de intrare și ca reglementarea respectivă să fie suficient de accesibilă, precisă și previzibilă în aplicarea sa pentru a evita orice risc de arbitrariu, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere.