1.

Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare privește interpretarea articolelor 28 CE și 30 CE, precum și a prevederilor Directivei 2000/31/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 8 iunie 2000 privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societății informaționale, în special ale comerțului electronic, pe piața internă („Directiva privind comerțul electronic”) ( 2 ).

2.

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Dynamic Medien Vertriebs GmbH (denumită în continuare „Dynamic Medien”), pe de o parte, și Avides Media AG (denumită în continuare „Avides”), pe de altă parte, două societăți de drept german, în legătură cu vânzarea de către aceasta din urmă, în Germania, prin corespondență pe internet, de videograme care nu au făcut obiectul controlului și al clasificării de către autoritățile competente germane în scopul protecției minorilor.

3.

Articolul 1 alineatul 4 din Legea privind protecția minorilor (Jugendschutzgesetz) din 23 iulie 2002 ( 3 ), denumită în continuare „JuSchG”, definește „vânzarea prin corespondență”, în sensul aceleiași legi, ca fiind „orice operațiune cu titlu oneros efectuată prin comanda și expedierea unui bun pe cale poștală sau electronică, fără contact personal între persoana care face livrarea și cumpărător sau fără să se garanteze, prin măsuri tehnice sau prin alte măsuri, că marfa trimisă nu va fi livrată unor copii sau adolescenți” ( 4 ).

4.

Potrivit articolului 12 alineatul 1 din JuSchG, casetele video preînregistrate și alte suporturi de imagine nu pot fi făcute accesibile în mod public unui copil sau unei persoane adolescente decât dacă programele au fost autorizate pentru intervalul lor de vârstă și marcate de autoritatea supremă a landului sau de o organizație de autoreglementare voluntară în cadrul procedurii prevăzute la articolul 14 alineatul 6 din aceeași lege (denumite în continuare „autoritățile competente germane”) ori dacă este vorba despre programe de informare, de instruire și de învățământ pe care furnizorul le desemnează ca „programe de informare” sau „programe educative”.

5.

Articolul 12 alineatul 3 din JuSchG prevede că „suporturile de imagini pe care autoritățile competente germane nu au aplicat marcajul ori pe care au aplicat mențiunea «interzis minorilor», conform articolului 14 alineatul 2, ori care nu au fost etichetate de furnizor conform articolului 14 alineatul 7 nu pot fi

6.

Avides, operator stabilit în Germania, vinde suporturi video și audio prin corespondență prin intermediul site-ului său internet și al unei platforme de comerț electronic.

7.

Acțiunea principală se referă la vânzarea prin corespondență de către această societate, în Germania, de videograme (DVD-uri sau casete video) cu benzi desenate japoneze, denumite „anime”, importate din Regatul Unit. Înainte de a fi importate, aceste programe au făcut obiectul unui control de către British Board of Film Classification (Comisia britanică pentru clasificarea filmelor, denumită în continuare „BBFC”). Acest organism a verificat, aplicând dispozițiile privind protecția minorilor în vigoare în Regatul Unit, care este publicul căruia i se adresează aceste filme și le-a clasificat în categoria „interzis persoanelor sub 15 ani”. În acest scop, pe videogramele în litigiu este aplicat un marcaj al BBFC.

8.

Dynamic Medien, un concurent al Avides Media, a solicitat Landgericht Koblenz (Tribunalul Koblenz) să interzică acestei din urmă societăți vânzarea prin corespondență a videogramelor în discuție, pentru motivul că acestea nu au făcut obiectul controlului și al clasificării în Germania, în temeiul reglementării naționale aplicabile, și că nu conțin nicio indicație a limitei de vârstă rezultând dintr-o decizie de clasificare care să provină de la autoritățile competente germane.

9.

În cadrul unei proceduri privind măsurile provizorii, Oberlandesgericht Koblenz (Curtea de Apel Koblenz) a considerat că vânzarea prin corespondență a videogramelor pe care era aplicată doar indicația limitei de vârstă stabilită de BBFC este contrară articolului 12 alineatul 3 din JuSchG și constituie un comportament anticoncurențial.

10.

Prin Decizia din 25 aprilie 2006, depusă la grefa Curții la 31 mai 2006, Landgericht Koblenz a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„Principiul liberei circulații a mărfurilor în sensul articolului 28 CE se opune unei dispoziții juridice germane care interzice vânzarea prin corespondență de videograme (DVD-uri, casete video) care nu conțin nicio mențiune care să indice că au fost supuse controlului german privind protecția minorilor?

În particular:

În caz afirmativ:

11.

În temeiul articolului 23 din Statutul Curții de Justiție, au fost depuse observații scrise de către Avides, guvernul german, Irlanda, guvernul Regatului Unit, precum și de către Comisia Comunităților Europene.

12.

Reprezentanții acestor părți, precum și cei ai Dynamic Medien au prezentat observații orale în ședința desfășurată la 2 mai 2007.

13.

Atenția instanței de trimitere se concentrează pe interdicția, stabilită la articolul 12 alineatul 3 punctul 2 din JuSchG, a vânzării prin corespondență de videograme care nu conțin indicația că au fost supuse controlului și clasificării de către autoritățile competente germane în scopul protecției minorilor. Este cert că această interdicție privește atât vânzarea prin poștă, cât și vânzarea pe cale electronică prin internet (comandă și/sau livrare efectuate prin poștă și/sau prin internet).

14.

De altfel, s-a stabilit că această interdicție se aplică atât furnizorilor stabiliți în Germania, precum Avides, cât și celor stabiliți în alte state membre. Această din urmă precizare este importantă în special pentru că, în scopul acțiunii principale, răspunsul la întrebările adresate de Landgericht Koblenz trebuie să ia în considerare interdicția menționată în măsura în care se aplică unui operator stabilit în Germania, și nu în măsura în care este aplicabilă unui operator stabilit într-un alt stat membru ( 6 ).

15.

De asemenea, trebuie să se țină cont de faptul că această interdicție se înscrie în cadrul unei reglementări mai largi cuprinse în JuSchG și destinate să protejeze minorii în sectorul mass-media, în special în cadrul reglementării specifice prevăzute în acest scop la articolul 12 din această lege cu privire la videogramele ce conțin filme sau jocuri.

16.

Rezultă în esență din această reglementare specifică faptul că aceste videograme, cu excepția celor care conțin programe de informare sau programe educative și sunt marcate ca atare de furnizor, atunci când au fost marcate „interzis minorilor” de către autoritățile competente germane sau atunci când nu conțin un marcaj aplicat de acest organism, întrucât nu au fost supuse controlului acestuia, nu pot fi făcute accesibile copiilor și adolescenților și nici nu pot fi, în orice caz, comercializate în anumite modalități (vânzare cu amănuntul în afara incintelor comerciale, în puncte de vânzare în care clienții nu intră de obicei; vânzare prin corespondență) care nu împiedică copiii sau adolescenții să intre în contact cu sau să aibă acces la astfel de videograme.

17.

Interdicția vânzării prin corespondență prevăzută la articolul 12 alineatul 3 punctul 2 din JuSchG face parte, prin urmare, dintr-un sistem normativ destinat să evite intrarea în contact sau accesul copiilor sau adolescenților la videograme care nu au fost controlate de autoritățile competente germane sau care nu au fost clasificate de acestea ca fiind interzise minorilor. Dovada acestui fapt este, astfel cum a subliniat cu fermitate guvernul german, împrejurarea că această interdicție nu este absolută, în măsura în care, astfel cum reiese din articolul 1 alineatul 4 din JuSchG, aceasta privește numai operațiunile efectuate pe cale poștală sau electronică, fără contact personal între persoana care face livrarea și cumpărător sau fără să se garanteze că marfa nu va fi livrată unor copii sau adolescenți. Guvernul menționat a precizat că și videogramele care nu au fost controlate de autoritățile competente germane sau care nu au fost clasificate de acestea ca fiind interzise minorilor pot fi vândute în mod legal prin corespondență în Germania în cazul în care se garantează, prin măsuri corespunzătoare, că marfa este comandată și primită de un adult (așa-numita corespondență „protejată”).

18.

Pare să se poată deduce din această precizare făcută de guvernul german că controlul și clasificarea videogramelor de către autoritățile competente germane nu fac obiectul unei veritabile obligații pentru furnizori, ci constituie pur și simplu formalități facultative, a căror îndeplinire face să devină inaplicabile restricțiile prevăzute la articolul 12 alineatul 3 din JuSchG privind comercializarea videogramelor care nu au fost controlate de acest organism, scutind, în special, un furnizor care dorește să vândă această marfă prin corespondență de recurgerea la măsuri care să transforme corespondența într-una „protejată” ( 7 ).

19.

Legislația națională în cauză nu cuprinde, prin urmare, nici obligația de a supune videogramele importate unei proceduri naționale de control și de clasificare și de a le eticheta în conformitate cu această clasificare, nici interdicția de a vinde videograme importate care nu au fost supuse procedurii și etichetării respective și nici nu interzice în mod absolut recurgerea la vânzarea prin corespondență pentru comercializarea acestora.

20.

Nu este mai puțin adevărat că articolul 12 alineatul 3 din JuSchG prevede în esență, în ceea ce privește videogramele care nu au fost supuse procedurii naționale de control și de clasificare, indiferent dacă acestea au fost sau nu au fost importate, o interdicție relativă privind actele de dispoziție, respectiv o interdicție care privește o categorie determinată de cumpărători potențiali (minorii) care este asociată, pentru aceleași mărfuri, cu o interdicție de vânzare în afara incintelor comerciale, în punctele de vânzare în care clienții nu intră de obicei și care supune vânzarea prin corespondență unor condiții restrictive, destinate să excludă minorii din categoria cumpărătorilor.

21.

Mai întâi, trebuie amintit, astfel cum a procedat Comisia, că orice măsură națională adoptată într-un sector care face obiectul unei armonizări exhaustive la nivel comunitar trebuie apreciată în raport cu dispozițiile acestei măsuri de armonizare, și nu în raport cu cele prevăzute de dreptul primar, în special de articolele 28 CE și 30 CE ( 8 ).

22.

Directiva 2000/31 și Directiva 97/7/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 mai 1997 privind protecția consumatorilor cu privire la contractele la distanță ( 9 ) au fost invocate în cadrul prezentei proceduri cu titlu de măsuri comunitare de armonizare care ar putea fi relevante.

23.

În ceea ce privește Directiva 2000/31, reamintim mai întâi că aceasta are ca obiectiv să contribuie la buna funcționare a pieței interne prin crearea, în materie de comerț electronic, a unui cadru juridic care să asigure libera circulație a serviciilor societății informaționale între statele membre. Astfel cum prevede articolul 1 alineatul (2), aceasta apropie numai „anumite dispoziții de drept intern aplicabile serviciilor societății informaționale în ceea ce privește piața internă, stabilirea furnizorilor de servicii, comunicările comerciale, contractele încheiate prin mijloace electronice, răspunderea intermediarilor, codurile de conduită, soluționarea extrajudiciară a litigiilor, acțiunile în justiție și cooperarea între statele membre.” ( 10 )

24.

Or, chiar dacă admitem că vânzarea de bunuri prin internet constituie un „serviciu al societății informaționale” în sensul Directivei 2000/31 ( 11 ) și că o dispoziție de drept intern precum interdicția vânzării prin corespondență prevăzută la articolul 12 alineatul 3 punctul 2 din JuSchG face parte din „domeniul coordonat” definit în această directivă ( 12 ), niciuna dintre părțile care au intervenit în fața Curții nu a precizat, și nici noi nu reușim să discernem, care dintre normele conținute în directiva menționată ar fi realizat, eventual, această armonizare exhaustivă a dispozițiilor de drept intern privind protecția minorilor în cadrul vânzării de bunuri prin corespondență pe internet, fapt care ar exclude verificarea compatibilității interdicției menționate anterior cu articolele 28 CE și 30 CE.

25.

Instanța de trimitere, precum și guvernul german și cel al Regatului Unit au subliniat faptul că Directiva 2000/31 lasă în mod expres autorităților naționale o marjă de manevră în scopul protecției minorilor. Acestea au arătat că, potrivit articolului 3 alineatul (4) litera (a) punctul (i) prima liniuță din această Directivă, statele membre pot adopta măsuri necesare pentru apărarea „ordinii publice”, în special pentru „protecția minorilor”, în cazul unui serviciu determinat al societății informaționale, cum ar fi vânzarea de mărfuri pe internet.

26.

Trebuie să arătăm, cu toate acestea, că referirea la articolul 3 alineatul (4) din Directiva 2000/31 este lipsită de relevanță în speță.

27.

Articolul 3 menționat cuprinde așa-numita clauză „a pieței interne”, în temeiul căreia, în esență, furnizorii de servicii ale societății informaționale își pot desfășura activitatea pe teritoriul Comunității Europene, fiind în același timp supuși, în ceea ce privește domeniul coordonat prevăzut de Directiva 2000/31, dispozițiilor statului membru în care s-au stabilit. Astfel, alineatul (1) al acestui articol prevede că „[f]iecare stat membru garantează că serviciile societății informaționale prestate de un furnizor de servicii stabilit pe teritoriul său respectă dispozițiile de drept intern aplicabile în statul membru în cauză și relevante pentru domeniul coordonat”. Corelativ, alineatul (2) al aceluiași articol prevede că „[s]tatele membre nu pot restrânge libera circulație a serviciilor societății informaționale din alte state membre invocând motive relevante pentru domeniul coordonat”.

28.

Directiva 2000/31 prevede, cu toate acestea, în considerentul (24), că, în pofida normei privind controlul la sursă al serviciilor societății informaționale, este legitim, în condițiile stabilite de prezenta directivă, ca statele membre să adopte măsuri de limitare a liberei circulații a serviciilor societății informaționale. Articolul 3 alineatul (4) din această directivă, invocat de instanța de trimitere, precum și de guvernul german și de cel al Regatului Unit, stabilește condițiile menționate anterior prin precizarea, în special, a motivelor de interes public care pot fi invocate pentru a justifica astfel de măsuri restrictive și prin subordonarea adoptării acestor măsuri respectării anumitor formalități procedurale, cum ar fi o cerere de intervenție adresată statului membru de origine al furnizorului de servicii și notificarea intenției de a adopta aceste măsuri statului respectiv și Comisiei (care trebuie să verifice compatibilitatea măsurilor în cauză cu dreptul comunitar).

29.

Măsurile care au ca obiectiv asigurarea „protecției minorilor” în sensul articolului 3 alineatul (4) din Directiva 2000/31 sunt, prin urmare, acelea pe care un stat membru le poate adopta prin derogare de la interdicția, prevăzută la alineatul (2) al acestui articol, de a restrânge, pentru motive ce țin de domeniul coordonat, „libera circulație a serviciilor societății informaționale din alte state membre” ( 13 ).

30.

Or, dat fiind că Avides este un furnizor de servicii stabilit în Germania ( 14 ), interdicția de vânzare prin corespondență prevăzută la articolul 12 alineatul 3 punctul 2 din JuSchG ar constitui, în ceea ce îl privește, o dispoziție de drept intern a statului de origine în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2000/31, iar nu o măsură care restrânge libera circulație a unui serviciu al societății informaționale din alt stat membru în sensul articolului 3 alineatul (2) din directiva menționată.

31.

Regimul instituit la articolul 3 alineatele (2) și (4) din Directiva 2000/31 nu intră, prin urmare, în discuție pentru verificarea compatibilității cu dreptul comunitar a interdicției citate anterior a vânzării prin corespondență, atât timp cât se aplică unui operator stabilit pe teritoriul național, precum Avides.

32.

Dispozițiile Directivei 2000/31 nu sunt, prin urmare, relevante în prezenta cauză. Cel mult, acestea s-ar putea dovedi relevante, în locul articolelor 28 CE și 30 CE, pentru verificarea compatibilității cu dreptul comunitar a interdicției în cauză în măsura în care aceasta se aplică unor operatori stabiliți în alte state membre decât Republica Federală Germania și care efectuează vânzări prin internet în Germania; însă, după cum am subliniat, acesta este un aspect care nu intră în obiectul cauzei cu care a fost sesizată instanța de trimitere.

33.

Cu privire la Directiva 97/7, trebuie să remarcăm că interdicția de vânzare prin corespondență prevăzută la articolul 12 alineatul 3 punctul 2 din JuSchG pare să intre în domeniul de aplicare al acesteia ( 15 ). Cu toate acestea, articolul 14 din această directivă prevede că statele membre pot „introduce sau menține, în domeniul reglementat de prezenta directivă, dispoziții mai stricte, compatibile cu prevederile tratatului, pentru a asigura un nivel mai ridicat de protecție a consumatorului” și precizează, de altfel, că „[a]ceste dispoziții cuprind, după caz, interzicerea, pentru motive de interes general, a comercializării pe teritoriul lor a anumitor produse sau servicii, în special medicamente, prin contracte la distanță, cu respectarea prevederilor tratatului”. Directiva 97/7 nu realizează, prin urmare, o armonizare exhaustivă în ceea ce privește vânzarea de bunuri prin corespondență și nu împiedică adoptarea de către statele membre a unor măsuri mai severe decât permite articolul 14 în vederea protecției consumatorilor, în schimb, prevede în mod expres examinarea compatibilității acestor măsuri cu dispozițiile tratatului, în special cu articolele 28 CE și 30 CE ( 16 ).

34.

Prin urmare, considerăm că Directivele 2000/31 și 97/7 nu exclud necesitatea examinării compatibilității cu articolele 28 CE și 30 CE a interdicției prevăzute la articolul 12 alineatul 3 punctul 2 din JuSchG de a vinde prin corespondență videograme care nu au fost supuse controlului și clasificării de către autoritățile competente germane.

35.

Prin întrebările preliminare adresate Curții, Landgericht Koblenz solicită să se stabilească, în primul rând, dacă interdicția de vânzare prin corespondență a videogramelor care nu conțin nicio mențiune care să indice că au fost supuse controlului și clasificării de către autoritățile competente germane în scopul protecției minorilor constituie o măsură cu efect echivalent unei restricții cantitative la import în sensul articolului 28 CE.

36.

Potrivit articolului 28 CE, „[î]ntre statele membre sunt interzise restricțiile cantitative la import, precum și orice măsuri cu efect echivalent”.

37.

Potrivit binecunoscutei formule desprinse din Hotărârea Dassonville ( 17 ), repetată în mod constant de jurisprudența Curții până în prezent ( 18 ), orice reglementare comercială a statelor membre de natură să constituie, în mod direct sau indirect, efectiv sau potențial, un obstacol în calea comerțului intracomunitar trebuie considerată o măsură cu efect echivalent restricțiilor cantitative.

38.

Deși o măsură nu are ca obiect reglementarea schimburilor de mărfuri între statele membre, ceea ce este determinant este efectul acesteia, efectiv sau potențial, asupra comerțului intracomunitar. În conformitate cu acest criteriu, potrivit unei jurisprudențe constante inițiate prin Hotărârea Rewe-Zentral ( 19 ), reprezintă măsuri cu efect echivalent, interzise prin articolul 28 CE, obstacolele în calea liberei circulații a mărfurilor care rezultă, în lipsa armonizării legislațiilor naționale, din aplicarea cu privire la mărfuri provenite din alte state membre, unde sunt produse și comercializate în mod legal, a unor norme privind condițiile pe care trebuie să le îndeplinească aceste mărfuri (precum cele care privesc denumirea, forma, dimensiunea, greutatea, compoziția, prezentarea, etichetarea, ambalarea acestora), chiar dacă aceste norme sunt aplicabile fără distincție tuturor produselor, cu excepția cazului în care această aplicare poate fi justificată printr-un scop de interes general de natură să prevaleze asupra cerințelor liberei circulații a mărfurilor ( 20 ).

39.

De altfel, potrivit unei jurisprudențe dezvoltate odată cu Hotărârea Keck și Mithouard ( 21 ), nu este aptă să constituie, în mod direct sau indirect, efectiv sau potențial, un obstacol în calea comerțului dintre statele membre, în sensul jurisprudenței Dassonville, citată anterior, aplicarea cu privire la produse care provin din alte state membre a unor dispoziții naționale care limitează sau interzic anumite modalități de vânzare, cu condiția ca acestea să se aplice tuturor operatorilor în cauză care își exercită activitatea pe teritoriul național și să afecteze în același mod, în drept și în fapt, comercializarea produselor naționale și comercializarea produselor provenind din alte state membre ( 22 ).

40.

Avides, guvernul Regatului Unit și Comisia consideră că interdicția vânzării prin corespondență stabilită la articolul 12 alineatul 3 punctul 2 din JuSchG constituie o măsură cu efect echivalent interzisă de articolul 28 CE.

41.

Potrivit Avides, nu este vorba numai despre reglementarea unei modalități de vânzare. Cerința supunerii videogramelor importate, deja controlate și clasificate în vederea protecției minorilor în statul membru de export, controlului și clasificării în același scop de către autoritățile competente germane ar determina costuri suplimentare importante și întârzieri în comercializarea acestor produse în Germania. În orice caz, chiar presupunând că este vorba despre reglementarea unei modalități de vânzare, aceasta nu ar îndeplini prima dintre cele două condiții stabilite prin Hotărârea Keck și Mithouard, citată anterior, în măsura în care, aplicându-se exclusiv pe teritoriul german, aceasta ar afecta numai societățile de comerț electronic stabilite în Germania, iar nu pe cele stabilite în celelalte state membre.

42.

Comisia apreciază că analizarea efectelor reale sau potențiale ale măsurilor naționale în cauză este hotărâtoare. Aceasta subliniază că articolul 12 din JuSchG prevede, în esență, obligația operatorilor în cauză de a eticheta videogramele. Interdicția vânzării prin corespondență prevăzută la alineatul 3 punctul 2 al acestui articol ar reprezenta numai una dintre sancțiunile prevăzute pentru nerespectarea acestei obligații, care, potrivit Comisiei, face parte din categoria măsurilor naționale la care se referă jurisprudența amintită la punctul 38 din prezentele concluzii, în măsura în care stabilește o condiție privind etichetarea pe care mărfurile trebuie să o respecte. Efectul restrictiv al legislației germane ar fi, de altfel, întărit de împrejurarea că etichetarea impusă presupune îndeplinirea unei proceduri naționale de control, chiar dacă în statul membru de export au avut deja loc o procedură și o etichetare similare. Legislația în cauză în acțiunea principală ar impune, prin urmare, costuri suplimentare pentru comercializarea videogramelor importate în Germania, iar acest lucru ar fi suficient pentru calificarea acesteia ca măsură cu efect echivalent unei restricții cantitative.

43.

Potrivit guvernului Regatului Unit, orice obstacol în calea liberei circulații a mărfurilor care decurge din aplicarea unei măsuri naționale privind caracteristicile produselor legal fabricate și comercializate într-un alt stat membru constituie o măsură cu efect echivalent, cu toate că se prezintă sub forma unei restricții a unei modalități de vânzare determinate. Acest guvern subliniază că restricțiile de comercializare prevăzute la articolul 12 alineatul 3 punctul 2 din JuSchG, din care face parte interdicția de vânzare prin corespondență în cauză, nu privesc videogramele în general, ci doar anumite videograme, respectiv cele care nu respectă cerințele de autorizare și de clasificare a conținutului lor de către autoritățile competente germane. Întrucât s-ar aplica numai atunci când conținutul videogramelor a fost deja considerat nepotrivit pentru minori sau nu a fost verificat de autoritățile menționate, aceste restricții ar viza, astfel, caracteristicile efective ale produselor în cauză, și nu doar o modalitate de vânzare. În orice caz, chiar dacă s-ar considera că, în speță, este vorba numai despre reglementarea unei modalități de vânzare, nu ar fi îndeplinită a doua dintre condițiile stabilite prin Hotărârea Keck și Mithouard, citată anterior, în măsura în care videogramele produse în Germania pot respecta mai ușor, potrivit guvernului Regatului Unit, cerințele impuse de dreptul german cu privire la compatibilitatea conținutului acestora cu reglementarea privind protecția minorilor decât videogramele produse în altă parte.

44.

În schimb, Dynamic Medien, guvernul german și Irlanda susțin că interdicția de vânzare prin corespondență în discuție privește o modalitate de vânzare și că îndeplinește cele două condiții stabilite prin Hotărârea Keck și Mithouard, citată anterior, astfel încât nu ar intra în domeniul de aplicare al articolului 28 CE.

45.

Dynamic Medien arată că restricțiile impuse la articolul 12 alineatul 3 punctul 2 din JuSchG se referă la modalități de vânzare și privesc toate videogramele, produse sau nu în Germania și vândute prin intermediul unor operatori stabiliți în Germania sau în alte state membre. Așadar, producția națională nu ar beneficia de nicio protecție.

46.

Guvernul german admite că interdicția de vânzare prin corespondență în cauză în acțiunea principală are legătură cu o etichetare specifică sau, mai degrabă, cu lipsa acesteia. Acest lucru nu ar trebui să ducă totuși la asimilarea acestei interdicții cu o obligație de etichetare a produselor și la excluderea faptului că respectiva interdicție privește o modalitate de vânzare. Comercializarea videogramelor care nu au fost controlate de autoritățile competente germane și care nu sunt, prin urmare, prevăzute cu un marcaj nu ar fi interzisă, după cum nu este interzisă, în general, vânzarea acestora prin corespondență. În schimb, ar fi interzisă doar vânzarea prin corespondență „neprotejată”, respectiv aceea care nu garantează că produsul este comandat și primit exclusiv de adulți. Având în vedere că alte canale de distribuție sunt în continuare permise pentru comercializarea acestor produse, inclusiv vânzarea prin corespondență „protejată”, accesul pe piața germană a videogramelor importate ar fi garantat, iar importatorii nu ar fi obligați să modifice prezentarea produselor pentru a le comercializa în Germania. Măsurile naționale în cauză ar corespunde, prin urmare, reglementării unei modalități de vânzare care se aplică atât produselor importate, cât și produselor naționale și care exclude orice inegalitate de tratament între acestea, atât în drept, cât și în fapt.

47.

La rândul său, Irlanda subliniază că articolul 12 din JuSchG nu se referă la caracteristicile produselor, ci la modalitățile în care, și în special la persoanele cărora, acestea pot fi oferite și vândute. Irlanda arată că această legislație se aplică în același mod tuturor operatorilor în cauză, independent de originea lor, și tuturor mărfurilor de același tip, indiferent dacă sunt produse în Germania sau importate.

48.

În opinia noastră, interdicția de vânzare prin corespondență „neprotejată” a videogramelor care nu au fost controlate de autoritățile competente germane nu constituie, ca și interdicția punerii la dispoziția minorilor a acestor produse, o reglementare privind caracteristicile produselor. Astfel cum am arătat mai sus, JuSchG nu pare să impună o obligație de control și de clasificare a videogramelor, indiferent dacă sunt sau nu sunt importate, de către autoritățile competente germane și, prin urmare, de etichetare conformă. Corelativ, nu există nici măcar o interdicție absolută de a comercializa videograme care nu au fost controlate și clasificate de acest organism și care sunt, prin urmare, lipsite de o etichetare conformă. Aceste videograme pot fi vândute, cu condiția să fie vândute adulților, în incinte comerciale în care publicul intră de obicei, sau prin corespondență „protejată”.

49.

Ne aflăm mai curând în prezența unei reglementări care privește activitatea comercială și care introduce limite în privința modalităților de vânzare, pe de o parte, din perspectiva a „cum” și unde pot fi vândute produsele (articolul 12 alineatul 3 punctul 2 din JuSchG) și, pe de altă parte, prin lărgirea numărului de categorii enunțate în binecunoscuta formulă utilizată anterior de avocatul general Tesauro, respectiv „cine poate să vândă produsele, cum, unde și când” ( 23 ), din perspectiva persoanei cumpărătorului, cu alte cuvinte „cui” îi pot fi vândute produsele (articolul 12 alineatul 1 și alineatul 3 punctul 1 din JuSchG).

50.

Desigur, limitele în discuție nu se aplică tuturor videogramelor, ci doar anumitor categorii dintre acestea (videogramele care nu au fost supuse controlului și clasificării de către autoritățile competente naționale, precum și cele care sunt clasificate „interzis minorilor”). Cu toate acestea, faptul că aceste categorii sunt identificate în raport cu unele caracteristici ale produselor nu înseamnă, în sine, că este vorba despre o reglementare privind caracteristicile produselor, cel puțin în măsura în care nu există nicio obligație în sens formal de a adapta produsele în vederea comercializării pe teritoriul german ( 24 ). În acest sens, prezenta cauză pare a se distinge de cele care au făcut obiectul Hotărârilor Mars ( 25 ) și Familiapress ( 26 ), care priveau legislații naționale care, deși păreau a se referi la modalități de vânzare, ajungeau în final să stabilească condițiile pe care trebuiau să le îndeplinească produsele pentru a putea fi comercializate în statul membru în cauză.

51.

Din moment ce poate fi considerată ca vizând modalități de vânzare, legislația în cauză în acțiunea principală, pentru a nu intra în domeniul de aplicare al articolului 28 CE, trebuie să respecte cele două condiții stabilite prin Hotărârea Keck și Mithouard, citată anterior, care au fost amintite la punctul 39 din prezentele concluzii.

52.

În ceea ce privește prima dintre aceste condiții, care se referă la aplicarea nediferențiată a legislației în cauză în acțiunea principală tuturor operatorilor care își exercită activitatea pe teritoriul național, trebuie să remarcăm că această legislație se aplică, potrivit precizărilor aduse de guvernul german, vânzărilor care urmează să fie realizate pe teritoriul național atât de către operatorii stabiliți în Germania, cât și de operatorii stabiliți în alte state membre. Prima condiție este, prin urmare, îndeplinită.

53.

În ceea ce privește cea de a doua condiție, care se referă la efectele echivalente asupra comercializării produselor naționale și a produselor provenind din alte state membre, domeniul său de aplicare trebuie apreciat în lumina considerațiilor prezentate de Curte la punctul 17 din Hotărârea Keck și Mithouard, citată anterior, din care se deduce, în esență, că aplicarea dispozițiilor privind modalitățile de vânzare în cazul produselor provenind dintr-un alt stat membru și care sunt conforme normelor stabilite de acest stat nu trebuie să fie de natură să împiedice accesul acestora pe piață sau să îl îngreuneze mai mult decât pe cel al produselor naționale ( 27 ).

54.

Prin decizia de trimitere, Landgericht Koblenz ridică problema relevanței în prezenta cauză a raționamentului care a condus Curtea să considere, în Hotărârea Deutscher Apothekerverband ( 28 ), că o interdicție de a vinde medicamente prin corespondență pe internet, precum interdicția examinată în cauza care a făcut obiectul acestei hotărâri, nu îndeplinea cea de a doua condiție enunțată în Hotărârea Keck și Mithouard, citată anterior. Instanța de trimitere subliniază că diferența dintre situația din prezenta cauză și situația care a făcut obiectul Hotărârii Deutscher Apothekerverband, citată anterior, constă în faptul că Avides „a importat mai întâi marfa din Marea Britanie în Germania, înainte de a o vinde prin corespondență, în timp ce, în cauza [examinată în această ultimă hotărâre], importul s-a efectuat pe calea vânzării prin corespondență, cu alte cuvinte, întreprinderea în cauză avea sediul într-un alt stat membru al Uniunii Europene”.

55.

În Hotărârea Deutscher Apothekerverband ( 29 ), Curtea a avut ocazia să sublinieze importanța deosebită pe care a dobândit-o, de la apariția internetului ca sistem de vânzare internațională, vânzarea prin corespondență în vederea comercializării pe teritoriul național a produselor provenind din alte state membre. Curtea a remarcat, printre altele, că o interdicție precum cea aflată atunci în cauză afecta mai mult farmaciile situate în afara Germaniei decât pe cele situate pe teritoriul german. Dacă, pentru acestea din urmă, se poate contesta cu greu faptul că această interdicție le priva de un mijloc suplimentar sau alternativ de a accede pe piața germană a consumatorilor finali de medicamente, nu este mai puțin adevărat că le rămânea posibilitatea de a vinde medicamentele în farmaciile proprii. În schimb, internetul ar fi reprezentat un mijloc mai important de a accede direct la piața menționată pentru farmaciile care nu erau stabilite pe teritoriul german. O interdicție care afecta mai mult farmaciile stabilite în afara teritoriului german ar putea fi de natură să afecteze mai mult accesul pe piață al produselor provenind din alte state membre decât pe cel al produselor naționale.

56.

Dintr-un punct de vedere general, această abordare s-ar putea aplica de asemenea unei reglementări precum interdicția de vânzare prin corespondență prevăzută la articolul 12 alineatul 3 punctul 2 din JuSchG și ar putea conduce la calificarea acestei interdicții ca măsură cu efect echivalent unei restricții cantitative în sensul articolului 28 CE.

57.

Este adevărat, astfel cum arată guvernul german, că interdicția în cauză în acțiunea principală nu este absolută, ci privește numai vânzarea prin corespondență „neprotejată”. Cu toate acestea, astfel cum a explicat acest guvern, recurgerea la vânzarea prin corespondență „protejată” implică faptul ca furnizorii să recurgă la sisteme de verificare a identității și a calității de major a persoanei care comandă pe internet sau prin poștă și la măsuri care garantează livrarea mărfii unui client major. În răspunsul scris la o întrebare adresată de Curte, acest guvern a descris natura acestor sisteme de verificare utilizate în cadrul comerțului electronic ( 30 ) și s-a referit, cu privire la etapa livrării mărfii, la expedierea recomandată cu predare personal clientului major. Guvernul german a indicat de asemenea că, pentru ca o corespondență să fie considerată „protejată” în cazul comenzilor efectuate pe internet, furnizorul trebuie să recurgă la un sistem de verificare pe care Kommission für Jugendmedienschutz (Comisia germană pentru protecția minorilor în cadrul mass-media) trebuie să îl fi aprobat în prealabil. Guvernul menționat a admis în cadrul ședinței că faptul că furnizorii de videograme recurg la aceste forme de corespondență „protejată” antrenează costuri suplimentare, care nu ar fi suportate în cazul vânzării prin corespondență „neprotejată”.

58.

Se confirmă, în acest caz, faptul că o interdicție de vânzare prin corespondență precum cea prevăzută la articolul 12 alineatul 3 punctul 2 din JuSchG sfârșește prin a limita (la corespondența „protejată”) și prin a greva cu costuri suplimentare formele admise ale unui mijloc de distribuție de videograme, respectiv cel al vânzării prin corespondență pe internet, care, astfel cum se deduce din cuprinsul punctului 55 din prezentele concluzii, este mai important pentru comercializarea produselor provenind din alte state membre decât pentru comercializarea produselor deja prezente pe teritoriul național.

59.

Cu toate acestea, deși aceste considerații pot conduce la concluzia că interdicția citată anterior nu îndeplinește cea de a doua condiție stabilită prin Hotărârea Keck și Mithouard, citată anterior, în măsura în care această interdicție este aplicabilă operatorilor stabiliți în alte state membre decât Republica Federală Germania ( 31 ), nu trebuie uitat că, în prezenta speță, operatorul în cauză, Avides, este stabilit în Germania și că vânzarea prin corespondență nu se realizează dintr-un alt stat membru cu destinația Germania, ci se efectuează integral pe teritoriul german, pe care marfa este importată în prealabil. Prin urmare, nu se poate susține, în temeiul abordării Curții în Hotărârea Deutscher Apothekerverband, citată anterior, amintită la punctul 55 din prezentele concluzii, că interdicția în cauză în acțiunea principală îngreunează accesul pe piață al produselor importate de Avides din Regatul Unit mai mult decât pe cel al produselor naționale.

60.

Se poate concepe, desigur, existența altor elemente care ar putea duce la concluzia că, fie și numai în măsura în care se aplică operatorilor stabiliți în Germania care importă videograme din alte state membre, legislația germană în cauză în acțiunea principală, care privește modalități de vânzare, constituie o măsură cu efect echivalent prin faptul că nu îndeplinește cea de a doua condiție stabilită prin Hotărârea Keck și Mithouard, citată anterior.

61.

Nu se poate exclude, de exemplu, faptul că interdicția de a oferi și de a ceda unor minori videograme care nu au fost supuse controlului autorităților competente germane, precum și interdicția de vânzare prin corespondență „neprotejată” a acestor produse, care echivalează, în esență, cu interzicerea cumpărării directe, prin corespondență, a acestor produse de către minori, pot fi susceptibile chiar să împiedice accesul pe piață, în sensul avut în vedere la punctul 17 din Hotărârea Keck și Mithouard, citată anterior (a se vedea punctul 53 din prezentele concluzii) ( 32 ), cel puțin în cazul videogramelor destinate publicului adolescent. Adolescenții au în mod normal banii și capacitatea suficiente pentru a cumpăra personal, fără a fi necesară intervenția unui părinte sau, în orice caz, a unui adult, un DVD sau o casetă video. Astfel, interdicțiile menționate mai sus ar putea împiedica cumpărarea videogramelor chiar de către cumpărătorii principali și direcți ai acestora.

62.

Pe de altă parte, nu se poate exclude nici faptul că, deși, astfel cum am arătat mai sus, nu se poate deduce din legislația germană în cauză în acțiunea principală nicio obligație de a supune videogramele controlului și clasificării de către autoritățile competente germane și de a le eticheta potrivit acestei clasificări, restricțiile privind comercializarea care decurg din articolul 12 alineatul 3 punctul 2 din JuSchG sunt resimțite de furnizori ca fiind atât de constrângătoare, încât îi forțează să opteze, cu toate acestea, pentru controlul și clasificarea menționate și să modifice în consecință etichetarea produselor ( 33 ). În această ipoteză, produsele importate care au fost deja supuse unor formalități similare în statul membru de export ar ajunge să suporte o dublare a controalelor și a costurilor, la care nu ar fi expuse produsele naționale comercializate pe teritoriul național ( 34 ).

63.

Or, elementele de care dispune Curtea nu permit să se determine cu certitudine dacă interdicția de vânzare prin corespondență prevăzută la articolul 12 alineatul 3 punctul 2 din JuSchG aduce comercializării produselor provenind din alte state membre decât Germania un prejudiciu mai grav decât comercializării produselor provenind din acest stat. Atunci când se confruntă cu o incertitudine de acest fel, Curtea încredințează instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă această condiție, stabilită prin Hotărârea Keck și Mithouard, citată anterior, este îndeplinită ( 35 ).

64.

Prin urmare, ar trebui să se răspundă la prima parte a întrebărilor adresate de Landgericht Koblenz că o interdicție de vânzare prin corespondență a videogramelor care nu au fost supuse controlului și clasificării în scopul protecției minorilor de către organismul național competent, cum este cea prevăzută la articolul 12 alineatul 3 punctul 2 din JuSchG, reglementează o modalitate de vânzare și, întrucât se aplică tuturor operatorilor care își exercită activitatea pe teritoriul statului membru în cauză, nu constituie o măsură cu efect echivalent unei restricții cantitative la import în sensul articolului 28 CE, cu condiția să afecteze în același mod comercializarea produselor originare din acest stat și pe cea a produselor provenind din alte state membre.

65.

Prin intermediul celei de a doua părți a întrebărilor adresate Curții, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă interdicția de vânzare prin corespondență prevăzută la articolul 12 alineatul 3 punctul 2 din JuSchG poate fi considerată ca fiind justificată în temeiul articolului 30 CE și al Directivei 2000/31, chiar în ipoteza în care videograma a fost deja supusă unei verificări a conformității cu reglementarea privind protecția minorilor într-un alt stat membru, iar acest lucru este menționat pe produsul însuși.

66.

Am analizat deja, la punctele 23-32 din prezentele concluzii, aspectele inerente Directivei 2000/31, care nu necesită considerații suplimentare din partea noastră.

67.

În rest, întrebarea privind eventuala justificare a interdicției în cauză în acțiunea principală nu se ridică de la sine decât dacă se ajunge la concluzia că aceasta constituie o măsură cu efect echivalent interzisă de articolul 28 CE (de exemplu, în cadrul abordării noastre de mai sus, în măsura în care se dovedește că interdicția nu afectează în același mod comercializarea produselor naționale și comercializarea produselor provenind din alte state membre decât Republica Federală Germania).

68.

Potrivit unei jurisprudențe constante, un obstacol în calea comerțului intracomunitar interzis de articolul 28 CE nu poate fi justificat decât prin unul dintre motivele de interes general enumerate la articolul 30 CE, printre care figurează morala publică, ordinea publică, siguranța publică, protecția sănătății și a vieții persoanelor sau, dacă reglementarea din care decurge acest obstacol este aplicabilă în mod nediferențiat, prin una dintre cerințele imperative de interes general în sensul jurisprudenței rezultate din Hotărârea Cassis de Dijon, citată anterior, printre care se numără protecția consumatorilor. În oricare dintre cazuri, dispoziția națională trebuie să poată garanta realizarea obiectivului urmărit și să nu depășească ceea ce este necesar pentru a-l atinge ( 36 ).

69.

Instanța de trimitere consideră că necesitatea de a proteja minorii constituie o justificare corespunzătoare, în sensul articolului 30 CE, a interdicției de vânzare prin corespondență în cauză în acțiunea principală. Potrivit acestei instanțe, interdicția este „în principiu […] utilă și chiar necesară pentru a garanta protecția minorilor împotriva videogramelor care nu sunt adecvate pentru aceștia”. Instanța de trimitere arată, cu toate acestea, că, în prezenta speță, videogramele importate de Avides și vândute de aceasta prin internet în Germania fuseseră supuse unei verificări a conformității lor cu reglementarea privind protecția minorilor în Regatul Unit, efectuată de către BBFC. Având în vedere că această verificare nu presupune un nivel de protecție mai scăzut decât cel asigurat de controlul efectuat de autoritățile competente germane, această instanță ridică problema „dacă obiectivul protecției minorilor poate și trebuie să fie realizat prin intermediul unei măsuri mai puțin constrângătoare, respectiv prin recunoașterea controlului efectuat de [un organism al unui] alt stat membru în scopul protecției minorilor”.

70.

În observațiile scrise, guvernul german a susținut că, în cazul în care interdicția de vânzare prin corespondență în cauză în acțiunea principală ar fi considerată o măsură cu efect echivalent interzisă de articolul 28 CE, aceasta ar fi totuși justificată de cerințele de protecție a minorilor, care constituie motive de ordin public în sensul articolului 30 CE. Acesta a adăugat că protecția minorilor este strâns legată de garantarea respectării demnității umane, care reprezintă un principiu general al dreptului comunitar ( 37 ) și constituie, prin urmare, un interes legitim susceptibil să justifice o restrângere a libertăților fundamentale.

71.

Niciuna dintre celelalte părți care au intervenit în prezenta procedură preliminară nu contestă, în esență, faptul că legislația germană în cauză în acțiunea principală face posibilă protejarea minorilor și că această protecție constituie un interes legitim care poate fi invocat pentru a justifica o restricție a liberei circulații a mărfurilor.

72.

Avides consideră, cu toate acestea, că această legislație este incompatibilă cu principiul proporționalității, din moment ce se aplică și videogramelor care, precum cele pe care le importă în Germania din Regatul Unit, au făcut deja obiectul controlului și al clasificării în scopul protecției minorilor de către organismul competent din statul membru de export și care sunt prevăzute cu marcajul corespunzător.

73.

Avides subliniază în această privință că criteriile controlului în scopul protecției minorilor care sunt utilizate de autoritățile competente britanice și de cele germane sunt echivalente, având în vedere că atât Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord, cât și Republica Federală Germania au semnat și au ratificat Convenția cu privire la drepturile copilului, adoptată la New York la 20 noiembrie 1989, al cărei preambul învederează statelor că „un copil trebuie să fie pe deplin pregătit să trăiască independent în societate și să fie educat în spiritul idealurilor proclamate în Carta Națiunilor Unite și, în special, în spiritul păcii, demnității, libertății, toleranței, egalității și solidarității”.

74.

În orice caz, Avides subliniază că, în cazul videogramelor care au făcut deja obiectul controlului și al clasificării în scopul protecției minorilor în statul membru de export și pe care este aplicat marcajul corespunzător, nu este prevăzută nici măcar o procedură simplificată de control și de clasificare în fața autorităților competente germane, cum este cea căreia îi sunt supuse anumite tipuri de videograme (de exemplu, cele din domeniul muzicii, al documentarelor și al desenelor animate).

75.

Guvernul german arată că proporționalitatea măsurilor naționale restrictive trebuie apreciată în lumina obiectivelor urmărite de autoritățile naționale ale statului membru în cauză și a nivelului de protecție pe care acestea intenționează să îl asigure. Nivelul de protecție a minorilor în raport cu conținutul videogramelor ar depinde, în mod necesar, în special de concepțiile morale și culturale, precum și de experiența istorică a fiecărui stat membru. Astfel, ceea ce într-un stat membru este considerat acceptabil pentru o anumită categorie de minori, poate fi considerat, în schimb, inacceptabil într-un alt stat membru pentru aceeași categorie de minori ( 38 ). Acest guvern susține, prin urmare, că recunoașterea reciprocă între statele membre a procedurilor de control al videogramelor în scopul protecției minorilor nu reprezintă un mijloc suficient pentru a atinge nivelul de protecție a minorilor pe care autoritățile germane intenționează să îl asigure.

76.

Legiuitorul german ar fi limitat domeniul de aplicare al interdicției de vânzare prin corespondență a videogramelor care nu au fost controlate de autoritățile competente germane într-o măsură compatibilă cu cerința asigurării unei protecții suficiente a minorilor. Guvernul german amintește că vânzarea prin corespondență a acestor mărfuri este admisă atunci când există un contact direct între persoana care livrează și cea care primește marfa sau, în orice caz, atunci când se garantează că aceasta nu va fi primită de minori, de exemplu, prin intermediul unor măsuri tehnice corespunzătoare.

77.

Dynamic Medien, Irlanda, guvernul Regatului Unit și Comisia împărtășesc, în esență, considerațiile guvernului german, apreciind că legislația națională în cauză în acțiunea principală respectă principiul proporționalității.

78.

În ceea ce ne privește, considerăm că protecția minorilor față de conținutul videogramelor care nu au fost supuse controlului și clasificării de către autoritățile competente germane constituie, fără nicio îndoială, un motiv de natură să justifice, în conformitate cu articolul 30 CE și în măsura în care principiul proporționalității este respectat, obstacolele în calea comerțului intracomunitar care ar decurge, eventual, din legislația menționată mai sus. Astfel cum a subliniat Comisia, protecția minorilor poate fi un aspect al apărării moralei publice, al ordinii publice sau al protecției sănătății persoanelor. Expunerea minorilor la imagini considerate nepotrivite pentru aceștia (spre exemplu, pentru că acestea au un conținut violent, vulgar sau sexual) poate fi considerată de fiecare stat membru ca fiind inacceptabilă din punct de vedere moral, periculoasă din cauza efectelor de emulație pe care le poate genera sau dăunătoare pentru dezvoltarea psihofizică a minorilor respectivi.

79.

Atât interdicția oferirii și a cedării către minori, cât și interdicția vânzării prin corespondență „neprotejată” a videogramelor care nu au fost controlate de autoritățile competente germane se dovedește a fi, în mod evident, de natură să garanteze realizarea obiectivului urmărit, respectiv protecția minorilor.

80.

Totuși, este important să verificăm, întrucât aspectul respectiv este controversat în cadrul prezentei proceduri preliminare, dacă aceste măsuri nu depășesc ceea ce este necesar pentru atingerea acestui obiectiv, luând în considerare și faptul că acestea se aplică, de asemenea, videogramelor care au fost deja controlate și clasificate în scopul protecției minorilor de organismul competent al statului membru de export și pe care este aplicat marcajul corespunzător.

81.

Astfel cum au amintit în mod oportun guvernele interveniente și Comisia, Curtea a arătat deja că fiecărui stat membru îi revine, în principiu, sarcina de a stabili cerințele moralei publice pe teritoriul său, în conformitate cu propria scară de valori și în forma pentru care a optat ( 39 ), și că împrejurările specifice care ar putea justifica recurgerea la noțiunea de ordine publică pot varia de la un stat membru la altul și de la o epocă la alta, astfel încât autorităților naționale competente trebuie să le fie recunoscută, în această privință, o marjă de apreciere în limitele impuse de tratat ( 40 ). În plus, potrivit unei jurisprudențe constante, sănătatea și viața persoanelor ocupă primul loc între bunurile sau interesele protejate prin articolul 30 CE, iar statelor membre le revine sarcina de a decide, în limitele impuse de tratat, nivelul la care intenționează să asigure protecția acestora ( 41 ).

82.

Competența de apreciere recunoscută astfel autorităților naționale competente presupune faptul că simpla împrejurare că un stat membru a optat pentru un sistem de protecție diferit de cel adoptat de un alt stat membru nu poate afecta aprecierea necesității și a proporționalității dispozițiilor în cauză. Acestea din urmă trebuie apreciate doar în raport cu obiectivele urmărite de autoritățile naționale ale statului membru în cauză și cu nivelul de protecție pe care autoritățile respective intenționează să îl asigure ( 42 ).

83.

Prin urmare, trebuie să se recunoască faptul că, în lipsa armonizării în domeniul în cauză, tratatul lasă statelor membre opțiunea de a stabili în mod discreționar limitele de vârstă pentru accesul la videograme, în funcție de sensibilitatea culturală, religioasă, morală și istorică proprie fiecărui stat, și de a încredința misiunea de a controla și de a clasifica pe categorii de vârstă conținutul videogramelor unui organism național desemnat în acest scop.

84.

Astfel cum a subliniat Comisia, aprecierea inerentă acestei clasificări reflectă scara de valori proprie fiecărui stat membru, astfel încât nu se poate susține în niciun caz, în opinia noastră, că efectuarea controlului și a clasificării videogramelor în scopul protecției minorilor în statul membru de export este suficientă pentru a garanta nivelul de protecție a minorilor pe care autoritățile din statul membru de import intenționează să îl asigure.

85.

Considerăm că argumentul prezentat de Avides, potrivit căruia semnarea și ratificarea atât de Republica Federală Germania, cât și de Regatul Unit, a Convenției cu privire la drepturile copilului presupun o echivalență a criteriilor de control și de clasificare a videogramelor aplicate de autoritățile competente ale celor două state, este vădit lipsit de temei. Astfel cum au arătat, în cadrul ședinței, reprezentanții Dynamic Medien, ai guvernelor acestor două state și ai Comisiei, această Convenție nu stabilește un standard comun de protecție a minorilor față de conținutul videogramelor sau al altor produse mediatice. Articolul 17 litera (e) prevede numai că statele părți la convenție „vor favoriza elaborarea unor principii călăuzitoare adecvate, destinate protejării copilului împotriva informațiilor și a materialelor [provenind din mass-media] care dăunează bunăstării sale”.

86.

În ceea ce privește posibilitatea care a fost invocată, de a supune, în Germania, videogramele care au fost deja controlate și clasificate de organismul competent al statului membru de export doar unei proceduri de control simplificate, cum este cea prevăzută în Germania pentru anumite tipuri de videograme, trebuie remarcat că Avides nu a oferit nicio informație cu privire la caracteristicile care diferențiază această procedură de procedura obișnuită. Din acest motiv, Curtea nu dispune, în opinia noastră, de suficiente elemente pentru a stabili dacă recurgerea la procedura simplificată pentru videogramele care au fost deja controlate și clasificate în statul membru de export este, în orice caz, de natură să permită atingerea nivelului de protecție a minorilor pe care autoritățile germane intenționează să îl asigure pe teritoriul lor. În orice caz, am subliniat mai sus că aprecierea a ceea ce poate fi nociv pentru minori și, prin urmare, indirect, pentru morala publică, pentru ordinea publică sau pentru sănătatea persoanelor depinde în mare măsură de scara de valori proprie fiecărui stat membru. Prin urmare, nu credem că faptul că o anumită videogramă a făcut deja obiectul controlului și al clasificării în statul membru de export constituie în mod necesar un factor care poate atenua riscul ca vizualizarea conținutului său să compromită, în Germania, cerințele de interes public menționate anterior și să necesite, din acest motiv, o reducere a formalităților de control și de clasificare din partea autorităților competente germane.

87.

Prin urmare, nu considerăm că legislația germană referitoare la protecția minorilor în privința videogramelor este disproporționată în raport cu obiectivele urmărite, în măsura în care aceasta interzice oferirea și cedarea către minori sau vânzarea prin corespondență „neprotejată” a videogramelor care nu au fost supuse controlului și clasificării de către autoritățile competente germane în scopul protecției minorilor sau care sunt, în orice caz, lipsite de un marcaj corespunzător, dar care au fost deja controlate și clasificate în același scop de organismul competent din statul membru de export.

88.

Incompatibilitatea legislației germane în cauză în acțiunea principală cu dispozițiile tratatului în materie de liberă circulație a mărfurilor nu ar putea fi dedusă nici măcar din cerința, invocată de Avides în cadrul ședinței, de a interpreta și de a aplica aceste dispoziții în lumina articolului 13 din Convenția cu privire la drepturile copilului, care stabilește dreptul copilului la libertatea de exprimare. Potrivit alineatului (1) al acestui articol, acest drept „cuprinde libertatea de a căuta, de a primi și de a difuza informații și idei de orice natură, indiferent de frontiere, sub formă orală, scrisă, tipărită sau artistică ori prin orice alte mijloace, la alegerea copilului”.

89.

Desigur, Curtea a afirmat că, în cazul în care un stat membru invocă cerințe imperative pentru a justifica o legislație de natură să constituie un obstacol în calea exercitării liberei circulații a mărfurilor, această justificare trebuie să fie de asemenea interpretată în lumina principiilor generale ale dreptului și în special a drepturilor fundamentale ( 43 ).

90.

În plus, Curtea a admis deja că fiecare stat membru trebuie să respecte Convenția cu privire la drepturile copilului și că aceasta figurează printre instrumentele internaționale de protecție a drepturilor fundamentale de care Curtea ține cont pentru aplicarea principiilor generale ale dreptului comunitar ( 44 ).

91.

Pe de altă parte, trebuie amintit, astfel cum a procedat Comisia, că libertatea de exprimare, care cuprinde, printre altele, „libertatea de a primi […] informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere”, este de asemenea stabilită prin articolul 10 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumită în continuare „CEDO”), din care Curtea, după cum se știe, se inspiră în vederea garantării respectării drepturilor fundamentale.

92.

Or, trebuie să remarcăm în primul rând, în această privință, astfel cum au procedat guvernul german și Comisia în cadrul ședinței, că însuși articolul 13 din Convenția cu privire la drepturile copilului admite, la alineatul (2), că exercitarea dreptului la libertatea de exprimare poate face obiectul restricțiilor prevăzute de lege și necesare pentru „protejarea securității naționale, a ordinii publice, a sănătății publice și a bunelor moravuri”, în timp ce articolul 17 litera (e) din aceeași convenție solicită statelor părți la aceasta, astfel cum am arătat deja, să favorizeze „elaborarea unor principii călăuzitoare adecvate, destinate protejării copilului împotriva informațiilor și a materialelor care dăunează bunăstării sale”.

93.

În al doilea rând, reiese din însăși redactarea articolului 10 alineatul (2) din CEDO că libertatea de exprimare este supusă unor limitări justificate de obiective de interes general, în măsura în care aceste limitări sunt prevăzute de lege, inspirate de unul sau mai multe scopuri legitime în raport cu dispoziția menționată și necesare într-o societate democratică, cu alte cuvinte, justificate de o nevoie socială imperioasă și, în special, proporționale cu scopul legitim urmărit ( 45 ). Printre obiectivele de interes general prevăzute în mod expres la articolul 10 alineatul (2) din CEDO figurează, printre altele, „apărarea ordinii”, „prevenirea infracțiunilor” și „protecția sănătății sau a moralei”. Or, reglementarea germană în cauză în acțiunea principală este stabilită prin lege, sprijină în mod obiectiv urmărirea acestor obiective prin respectarea nevoii sociale imperioase a protecției minorilor față de conținutul mediatic nepotrivit pentru aceștia și este proporțională cu scopul legitim urmărit.

94.

În consecință, considerăm că se poate răspunde la a doua parte a întrebărilor adresate de Landgericht Koblenz în sensul că, în cazul în care va fi considerată o măsură cu efect echivalent unei restricții cantitative la import în sensul articolului 28 CE, o interdicție de vânzare prin corespondență a videogramelor care nu au fost supuse controlului și clasificării de către organismul național competent în scopul protecției minorilor, cum este cea prevăzută la articolul 12 alineatul 3 punctul 2 din JuSchG, este justificată, în sensul articolului 30 CE, prin motive ce țin de morala publică, de ordinea publică și de protecția sănătății persoanelor, chiar și în ipoteza în care videograma a fost supusă unei verificări a conformității sale cu reglementarea privind protecția minorilor într-un alt stat membru, iar acest lucru este menționat pe produs.

95.

În lumina considerațiilor expuse mai sus, propunem Curții să răspundă întrebărilor adresate de Landgericht Koblenz după cum urmează: