HOTĂRÂREA CURȚII

din 2 decembrie 1971(1)

Aktien‑Zuckerfabrik Schöppenstedt

împotriva

Consiliului Comunităților Europene

În cauza 5/71,

Aktien‑Zuckerfabrik Schöppenstedt, cu sediul în Schöppensted (Saxonia Inferioară), reprezentată de domnul Rudolf Schrader, președinte, și de domnul Alfred Isensee, vicepreședinte al comitetului de direcție, asistați de către Arved Deringer, Claus Tessin, Hansjürgen Herrmann și Jochim Sedemund, avocați la Curtea de Apel din Köln, cu domiciliul ales în Luxemburg, la biroul lui Marc Baden, avocat, 1, boulevard Prince‑Henri,

reclamantă,

împotriva

Consiliului Comunităților Europene, reprezentat de domnul Ernst Wohlfahrt, director general al Serviciului juridic al Consiliului, în calitate de agent, asistat de domnul Hans Jürgen Lambers, consilier juridic al Consiliului, cu domiciliul ales în Luxemburg, la domnul J. N. Van den Houten, director al Serviciului juridic al Băncii Europene de Investiții, 2, place de Metz,

pârât,

având ca obiect obligarea la plata daunelor interese, în temeiul articolului 215 al doilea paragraf din Tratatul CEE, pentru repararea prejudiciului cauzat de Regulamentul nr. 769/68 al Consiliului de stabilire a măsurilor necesare pentru compensarea diferenței dintre prețurile naționale ale zahărului și prețurile valabile de la 1 iulie 1968,

CURTEA,

compusă din domnii R. Lecourt, președinte, J. Mertens de Wilmars și H. Kutscher, președinți de cameră, A. M. Donner, A. Trabucchi, R. Monaco (raportor), și P. Pescatore, judecători,

avocat general: domnul K. Roemer,

grefier: domnul A. Van Houtte,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Având în vedere că, prin cererea depusă la grefă la 13 februarie 1971, întreprinderea „Aktien Zuckerfabrik Schöppenstedt” solicită Curții, în temeiul articolului 215 al doilea paragraf din Tratatul CEE, să oblige Consiliul la repararea prejudiciului pe care acesta i l‑ar fi cauzat prin adoptarea Regulamentului nr. 769/68 din 18 iunie 1968 (JO 1968, L 143) de stabilire a măsurilor necesare pentru compensarea diferenței dintre prețurile naționale ale zahărului și prețurile valabile de la 1 iulie 1968;

că aceasta reclamă, în principal, plata de către Consiliu a 38 852,78 u.c., adică 155 411,13 DM, corespunzând pierderii de venituri pe care ar fi suferit‑o în raport cu vechiul preț german al zahărului brut;

că, în subsidiar, aceasta solicită, în plus, să fie despăgubită în alt mod pentru prejudiciul pe care l‑ar fi suferit;

 Cu privire la admisibilitate

2        având în vedere că admisibilitatea acțiunii este contestată de Consiliu, care susține, în primul rând, că aceasta nu ar tinde, în realitate, la repararea unui prejudiciu cauzat prin fapta sa ilicită, ci la înlăturarea efectelor juridice care decurg din actul atacat;

că a considera acțiunea admisibilă ar anihila sistemul contencios prevăzut de tratat, în special la articolul 173 al doilea paragraf, în virtutea căruia particularii nu pot formula o acțiune în anulare împotriva regulamentelor;

3        având în vedere că acțiunea în despăgubiri prevăzută la articolele 178 și 215 al doilea paragraf din tratat a fost instituită ca o cale autonomă, având funcția sa specifică în cadrul sistemului căilor de atac și a fost subordonată unor condiții de exercitare concepute în considerarea obiectului său specific;

că aceasta diferă de acțiunea în anulare prin aceea că nu tinde la înlăturarea unei măsuri determinate, ci la repararea unui prejudiciu cauzat de o instituție în exercitarea funcțiilor sale;

4        având în vedere că, în plus, Consiliul invocă inadmisibilitatea concluziilor principale, în măsura în care ar implica substituirea reglementării în litigiu printr‑o nouă reglementare, conformă criteriilor indicate de reclamantă, substituire pe care Curtea nu ar avea competența de a o ordona;

5        având în vedere că prin concluziile principale se vizează doar acordarea de daune interese și, în consecință, o prestație destinată să își producă efectele numai în privința reclamantei;

rezultă, prin urmare, că acest motiv trebuie să fie respins;

6        având în vedere că pârâtul a mai susținut că, în măsura în care s‑ar admite cererea de despăgubire, Curtea ar fi obligată, pentru a determina valoarea prejudiciului în litigiu, să stabilească criteriile pe baza cărora ar fi trebuit efectuată compensația în materie de preț și ar aduce astfel atingere puterii discreționare de care dispune Consiliul în adoptarea actelor normative;

7        având în vedere că determinarea criteriilor aplicabile pentru calculul compensației în litigiu nu ține de admisibilitate, ci de fond;

8        având, în sfârșit, în vedere că pârâtul invocă inadmisibilitatea cererii subsidiare întrucât obiectul acesteia ar fi nedeterminat, iar expunerea de motive ar lipsi în totalitate;

9        că o cerere care tinde la obținerea unei despăgubiri oarecare este lipsită, într‑adevăr, de precizia necesară și trebuie, prin urmare, să fie considerată inadmisibilă;

10      rezultă că acțiunea este, astfel, admisibilă doar în ceea ce privește concluziile principale;

 Cu privire la fond

11      având în vedere că, în speță, răspunderea extracontractuală a Comunității ar presupune cel puțin caracterul ilicit al actului pretins cauzator de prejudiciu;

că, fiind vorba de un act normativ care implică opțiuni de politică economică, această răspundere a Comunității pentru prejudiciul pe care particularii l‑ar fi suferit ca efect al acestui act nu ar putea fi angajată, ținând seama de dispozițiile articolului 215 al doilea paragraf din tratat, decât în prezența unei încălcări suficient de grave a unei norme superioare de drept care protejează particularii;

că, prin urmare, în prezenta cauză, Curtea trebuie să examineze, în primul rând, dacă a avut loc o asemenea încălcare;

12      având în vedere că, fiind adoptat în temeiul articolului 37 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1009/67, care însărcinează Consiliul să adopte dispozițiile privind măsurile necesare pentru compensarea diferenței dintre prețurile naționale și prețurile valabile de la 1 iulie 1968, Regulamentul nr. 769/68 autorizează statul membru în care prețul zahărului alb este mai mare decât prețul indicativ să acorde o compensație pentru cantitățile de zahăr alb și de zahăr brut care, la 1 iulie 1968, ora 0.00, se aflau în liberă circulație pe teritoriul său;

că reclamanta se prevalează de faptul că, pentru statele membre cu prețuri mici, acest regulament nu prevede plata unei redevențe pentru stocurile de zahăr decât în cazul în care prețurile anterioare erau mai mici decât prețul de intervenție valabil de la 1 iulie 1968, pentru a pretinde că, adoptând criterii diferite pentru dreptul la compensație al producătorilor de zahăr stabiliți într‑un stat membru cu prețuri ridicate, regulamentul ar încălca prevederile articolului 40 alineatul (3) ultimul paragraf din tratat, în conformitate cu care politica de prețuri comună trebuie să se bazeze pe criterii comune și pe metode de calcul uniforme;

13      având în vedere că diferența semnalată nu constituie o discriminare, deoarece este consecința noului sistem de organizare comună a pieței zahărului, care nu comportă un singur preț fix, ci un preț superior și un preț inferior, instituind un cadru de prețuri în interiorul căruia nivelul prețurilor efective se stabilește în funcție de dezvoltarea pieței;

că nu se poate contesta, așadar, justificarea unei reglementări tranzitorii care nu impunea plata de redevențe decât în cazurile în care prețurile anterioare se aflau încă sub limita noilor prețuri și care nu autoriza o compensație decât în cazurile în care prețurile depășeau această limită, considerând că, în cazurile în care prețurile anterioare se situau deja în cadrul stabilit, mecanismele pieței trebuiau să funcționeze;

14      având în vedere că, în ceea ce privește restul motivelor, în considerarea particularităților regimului instituit începând cu 1 iulie 1968, Consiliul, prin adoptarea Regulamentului nr. 769/68, a îndeplinit cerințele articolului 37 din Regulamentul nr. 1009/67;

15      având în vedere că trebuie de asemenea să fie înlăturată afirmația reclamantei potrivit căreia Regulamentul nr. 769/68 ar fi încălcat prevederile articolului 40 din tratat, deoarece metoda de calcul a despăgubirilor și a redevențelor compensatorii pentru stocurile de zahăr brut deriva din aceea adoptată pentru zahărul alb, ceea ce ar putea, în opinia reclamantei, să constituie un tratament inegal în privința producătorilor de zahăr brut;

că deși reclamanta a afirmat, sprijinindu‑se pe cazuri ipotetice, că metodele de calcul alese nu conduc în mod necesar la rezultate uniforme pentru producătorii de zahăr brut, ea nu a dovedit totuși că acesta ar fi putut fi cazul la data de 1 iulie 1968;

16      rezultă, așadar, că acțiunea în răspundere formulată de reclamantă nu îndeplinește condiția prealabilă menționată anterior și trebuie să fie respinsă;

 Cu privire la cheltuielile de judecată

17      având în vedere că, în temeiul articolului 69 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată la plata cheltuielilor de judecată;

că reclamanta a căzut în pretenții;

pentru aceste motive,

văzând actele de procedură;

după ascultarea raportului judecătorului raportor;

după audierea pledoariilor părților;

după ascultarea concluziilor avocatului general;

văzând Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, în special articolele 40, 173 și articolul 215 al doilea paragraf;

văzând Regulamentul nr. 1009/67 al Consiliului din 18 decembrie 1967, în special articolul 37 alineatul (1);

văzând Regulamentul nr. 769/68 al Consiliului din 18 iunie 1968;

văzând Protocolul privind Statutul Curții de Justiție a Comunităților Europene;

văzând Regulamentul de procedură al Curții de Justiție a Comunităților Europene;

CURTEA,

respingând orice alte concluzii, mai ample sau contrare, declară și hotărăște:

1)      Respinge acțiunea ca nefondată;

2)      Obligă reclamanta la plata cheltuielilor de judecată.

Pronunțată astfel în ședință la Luxemburg, la 2 decembrie 1971.

1 Limba de procedură: germana.