52010DC0004

[pic] | COMISIA EUROPEANĂ |

Bruxelles, 19.1.2010

COM(2010) 4 final

COMUNICARE A COMISIEI CĂTRE PARLAMENTUL EUROPEAN, CONSILIU, COMITETUL ECONOMIC ȘI SOCIAL EUROPEAN ȘI COMITETUL REGIUNILOR

Op țiuni pentru o perspectivă și un obiectiv post-2010 în materie de biodiversitate la nivelul UE

1. Introducere

Biodiversitatea - varietatea ecosistemelor, speciilor și genelor - reprezintă capitalul natural al lumii, fiind parte integrantă din dezvoltarea durabilă prin faptul că oferă bunuri și servicii vitale, precum hrana, sechestrarea carbonului și redistribuirea apei marine și terestre, care stau la baza prosperității economice, a bunăstării sociale și a calității vieții. Pe lângă cu schimbările climatice, pierderea biodiversității reprezintă cea mai gravă amenințare la adresa mediului la scară mondială și atrage după sine pierderi substanțiale la nivelul economiei și al calității vieții.

În 2001, UE și-a stabilit obiectivul de a stopa pierderea biodiversității pe teritoriul său până în 2010 . În 2002, UE s-a angajat să realizeze obiectivul global de reducere semnificativă a pierderii biodiversității la nivel mondial până în 2010. Ulterior, eforturile de soluționare a acestei probleme s-au intensificat și, pentru a accelera progresul în această direcție, Comisia a adoptat în 2006 un Plan de acțiune al UE privind biodiversitatea (BAP)[1].

Însă în ciuda eforturilor depuse până în prezent, există indicii clare că UE nu-și va atinge obiectivul[2].

În cadrul reuniunii privind mediul din martie 2009, Consiliul a solicitat elaborarea la nivelul UE a unei noi perspective și a unui nou obiectiv în materie de biodiversitate, fondate pe și contribuind la dezbaterile internaționale referitoare la o perspectivă globală asupra biodiversității după anul 2010, ca parte a unei strategii actualizate care urmează să fie adoptată până la sfârșitul anului 2010 pentru a implementa Convenția ONU privind diversitatea biologică (CBD).

În ultimele luni, au avut loc consultări cu părțile interesate cu privire la elaborarea unei politici post-2010 în domeniul mediului. La nivelul UE, o etapă esențială a constituit-o conferința la nivel înalt a părților interesate organizată de Comisie la Atena în 26 și 27 aprilie 2009 având ca rezultat „Mesajul de la Atena”, în care se subliniază necesitatea unui obiectiv post-2010.

Prezenta comunicare reprezintă o primă etapă în realizarea acestui obiectiv deoarece expune o serie de opțiuni cu privire la elaborarea unei perspective și a unui obiectiv post-2010 și urmărește facilitarea unor dezbateri ulterioare informate, prin identificarea problemelor și indicarea metodelor de lucru necesare pentru a stabili și a realiza obiective ambițioase la nivelul UE. Comisia va prezenta până la sfârșitul anului o strategie completă a UE privind biodiversitatea, bazându-se pe dezbaterile respective și pe eforturile suplimentare necesare pentru fundamenta alegerea între diferitele niveluri de ambiție ale unui obiectiv al UE.

2. Pledoarie pentru protejarea biodiversită țII

2.1. Starea și tendințele biodiversității în Europa și în lume

O serie de rapoarte oficiale[3] confirmă faptul că la nivel mondial persistă amenințări grave la adresa biodiversității, pierderile având loc într-un ritm de 100 până la 1000 de ori mai rapid decât în mod normal. Peste o treime din speciile evaluate sunt pe cale de dispariție și se estimează că 60% din ecosistemele Terrei s-au degradat în ultimii 50 de ani, cu repercusiuni asupra serviciilor ecosistemice care depind de acestea. Biodiversitatea marină se află, de asemenea, sub presiune și aproximativ 90% din biomasa planetei se găsește în ocean. Distrugerea, fragmentarea și degradarea habitatelor, cauzate de schimbarea destinației terenurilor, de exploatarea excesivă, de practicile nesustenabile (de exemplu, pescuitul excesiv), de speciile invadatoare, de acidifierea oceanelor, de poluare și, din ce în ce mai mult, de schimbările climatice, constituie presiunile cele mai puternice la care este supusă biodiversitatea. Rata actuală a creșterii populației și creșterea consumului pe cap de locuitor, asociate cu structuri și instituții de piață insuficient dezvoltate pentru a putea distribui în mod optim resursele naturale, atrag după sine pierderea biodiversității, deoarece resursele se consumă mai rapid decât pot fi înlocuite.

Există tot mai multe dovezi că starea multor ecosisteme este pe cale să ajungă, sau a ajuns deja, într-o situație iremediabilă[4]. La fel cum o creștere a temperaturii globale cu 2 grade peste nivelurile preindustriale ar antrena schimbări climatice catastrofale, pierderea biodiversității dincolo de anumite limite ar avea consecințe grave asupra funcționării intrinseci a planetei. Limitele respective nu au fost încă definite cu exactitate, însă pentru comunitatea științifică este deja clar faptul că rata actuală a pierderii biodiversității pune în pericol bunăstarea viitoare a cetățenilor din UE și din întreaga lume.

În Europa, evaluările cu privire la conservarea speciilor și a habitatelor arată că, în ciuda unor succese, situația generală a continuat să se deterioreze. Prima evaluare la scară largă a celor mai vulnerabile habitate și specii din Europa, protejate în temeiul Directivei „Habitate”, a arătat că numai 17% dintre acestea se găsesc într-un stadiu favorabil de conservare, în conformitate cu directiva. Pășunile, zonele umede, habitatele de estuar și costiere sunt cele mai amenințate[5]. Rata pierderii biodiversității marine este, de asemenea, alarmantă. În cazul serviciilor ecosistemice din UE, există, de exemplu, dovezi cu privire la scăderea capacității de stocare a carbonului proprie anumitor soluri din terenurile arabile[6], care depind în cea mai mare parte de biodiversitatea solurilor. Pentru menținerea și ameliorarea ecosistemelor care oferă servicii societății în general, este necesar să se aplice metode corespunzătoare de management al terenurilor și de management maritim. Este posibil ca o dată cu dispariția zonelor umede costiere să se piardă servicii ecosistemice marine și costiere importante, cum ar fi cele oferite de mlaștinile sărăturate.

2.2. Consecințele pierderii biodiversității

Pe lângă faptul că are o valoare intrinsecă, biodiversitatea reprezintă o „valoare” datorită serviciilor ecosistemice, de exemplu furnizarea de alimente și apă, protecția naturală împotriva inundațiilor și furtunilor și regularizarea climei.

Consecințele pierderii biodiversității asupra mediului variază de la microschimbări până la distrugerea în întregime a unor ecosisteme și servicii, iar acestea s-ar putea repercuta, în cele din urmă, asupra prosperității noastre viitoare. Deși rolul biodiversității în menținerea funcționării ecosistemelor nu este pe deplin înțeles, dovezile științifice arată că ecosistemele caracterizate printr-o mare diversitate a speciilor sunt mai productive, mai stabile și mai reziliente, mai puțin vulnerabile la presiuni externe și, în plus, contribuie la îmbunătățirea funcționării ecosistemelor[7]. Dat fiind că natura este cel mai eficient regulator climatic și totodată cel mai vast depozit de carbon, pierderea biodiversității pune în pericol realizarea obiectivelor climatice. Ecosistemele puternice și reziliente reprezintă asigurarea noastră de viață împotriva schimbărilor climatice, oferind un „remediu natural” care permite atenuarea și adaptarea la consecințele acestora[8].

De asemenea, pierderea biodiversității și degradarea ecosistemelor sunt însoțite de costuri economice care, până de curând, au fost în mare parte trecute cu vederea. Se estimează că pierderea anuală a serviciilor ecosistemice reprezintă echivalentul a 50 de miliarde EUR și că, până în 2050, pierderile cumulate în ceea ce privește bunăstarea se vor ridica la 7% din PIB[9]. Biodiversitatea nu are doar o valoare intrinsecă, ci reprezintă și o sursă de servicii ecosistemice care oferă economiei materii prime valoroase, adesea nerecunoscute de piețe. Prin urmare, este esențială evaluarea corectă a serviciilor ecosistemice. Aceasta este și concluzia intermediară principală a studiului internațional privind „Economia ecosistemelor și a biodiversității” (TEEB)[10].

De asemenea, întrucât biodiversitatea oferă, adesea la prețuri mult mai reduse, multe dintre serviciile pe care le oferă și soluțiile tehnologice create de om, protejarea și refacerea biodiversității oferă anumite oportunități rentabile de atenuare a schimbărilor climatice și de adaptare la acestea[11]. Deoarece resursele naturale constituie materii prime pentru o gamă largă de activități economice, refacerea stării acestora și îmbunătățirea utilizării lor pot duce la creșterea productivității sau la dezvoltarea unor noi surse de creștere economică prin procese de ecoinovare.

În sfârșit, biodiversitatea și serviciile ecosistemice contribuie în mod esențial la bunăstarea oamenilor, asigurând existența a milioane de persoane din întreaga lume și jucând un rol fundamental în reducerea sărăciei și atingerea obiectivelor de dezvoltare ale mileniului. Biodiversitatea este, de asemenea, o bază de resurse alimentare. Diversitatea genetică, în special, acționează ca un tampon împotriva pierderilor de recolte cauzate de dăunători și de boli și împotriva schimbărilor climatice, salvgardând astfel securitatea alimentară. În UE, declinul viabilității practicilor agricole favorabile biodiversității a dus la pierderea unor servicii ecosistemice esențiale în zonele rurale, precum și la distrugerea fertilității terenurilor agricole, iar abandonarea acestora a provocat pierderi economice și sociale în special în comunitățile rurale. O situație similară există și în mediul marin, unele comunități de pescari fiind grav afectate de epuizarea stocurilor de pește. Dacă ecosistemele continuă să se degradeze, aceste locuri de muncă riscă să dispară. Ecosistemele costiere contribuie la reducerea vulnerabilității comunităților costiere la fenomenele meteorologice extreme și la atenuarea eroziunii costiere, asigură habitate sănătoase pentru populațiile de pești și dispun de o capacitate apreciabilă de stocare a dioxidului de carbon.

2.3. Realizări și deficiențe ale politicii actuale

Biodiversitatea reprezintă o prioritate principală a UE în domeniul mediului, iar obiectivele acesteia sunt integrate în Strategia de dezvoltare durabilă a Uniunii Europene. Obiectivul UE pentru 2010 a constituit principalul catalizator al elaborării Planului de acțiune pentru biodiversitate în 2006 și al intensificării eforturilor pentru implementarea completă a directivelor UE „Păsări” și „Habitate” care, împreună, formează coloana vertebrală a legislației UE în domeniul conservării naturii. Una dintre realizări este rețeaua Natura 2000, care acoperă 17% din teritoriul UE, fiind cea mai vastă rețea de zone protejate din lume. Abordarea ecosistemică stă la baza Directivei-cadru privind apa[12] și a Directivei-cadru privind strategia pentru mediul marin[13], care vizează realizarea bunei stări ecologice a ecosistemelor, luând în calcul presiunile cumulate. Alte rezultate pozitive au decurs și vor decurge în continuare din implementarea legislației axate pe reducerea anumitor poluanți și a altor texte de lege în favoarea biodiversității, din eforturile de a integra mai bine aspectele legate de biodiversitate în alte domenii de politică, precum politica comună în domeniul pescuitului ulterioară reformei din 2002, și din creșterea oportunităților financiare în favoarea biodiversității, oferite de diverse politici ale UE, inclusiv de politica agricolă comună (PAC).

De asemenea, s-au depus eforturi pentru a reduce impactul modelelor de producție și consum asupra biodiversității, atât în UE, cât și în exterior. De exemplu, Planul de acțiune privind consumul și producția durabile are ca scop valorificarea forțelor pieței interne, în timp ce Planul de acțiune privind aplicarea legislației, guvernanța și schimburile comerciale în domeniul forestier (FLEGT) și regulamentul propus de stabilire a obligațiilor operatorilor care introduc pe piață lemn și produse din lemn caută să pună capăt distrugerii rezervei de capital natural.

Însă, în ciuda acestor realizări, există o serie de factori care nu au permis UE să își atingă obiectivul pentru 2010 și care trebuie abordați în cadrul politicii în domeniul biodiversității din perioada ulterioară anului 2010.

În primul rând, persistă lacune în implementarea rețelei Natura 2000, care nu va putea fi realizată în întregime înainte de 2010 pe uscat, și înainte de 2012 în mediul marin. Măsurile specifice adoptate în temeiul legislației UE din domeniul conservării naturii s-au dovedit eficiente la stoparea declinului speciilor și habitatelor amenințate, dar au existat întârzieri și probleme de implementare, inclusiv insuficiența resurselor alocate acestor măsuri.

În al doilea rând, trebuie soluționate lacunele majore la nivel de politică . Este necesar, în special, să se aprofundeze politicile în domeniul solurilor și al speciilor invadatoare, deoarece acestea sunt esențiale pentru combaterea pierderii biodiversității. Până în prezent, la nivelul UE au fost stabilite cerințe conexe de ecocondiționalitate în temeiul politicii agricole comune. Politica actuală nu ține suficient seama nici de serviciile ecosistemice, care nu pot fi susținute doar prin măsuri de conservare a biodiversității: nivelurile ridicate de conservare a speciilor și habitatelor reprezintă doar o singură componentă esențială, însă multe servicii sunt prestate în afara zonelor protejate. Încercând să acopere această lacună, Comisia va finaliza un prim set de hărți biofizice ale serviciilor ecosistemice, iar Agenția Europeană de Mediu (AEM) va termina auditarea și evaluarea serviciilor ecosistemice aflate în curs de desfășurare până la sfârșitul anului 2010.

Mai mult, în vreme ce regulamentele UE contribuie la garantarea minimalizării efectelor pe care dezvoltarea infrastructurii și planificarea spațiului la nivelul UE le au asupra mediului, îmbunătățirea coordonării ar putea aduce beneficii suplimentare, în conformitate cu principiul subsidiarității, prin dezvoltarea „infrastructurii verzi”[14] și investițiile aferente pe teritoriul UE aflat în afara rețelei Natura 2000, reprezentând 83% din suprafața Uniunii. O astfel de abordare ar necesita refacerea, pe cât posibil, a ecosistemelor pentru a le consolida reziliență și pentru a susține principalele servicii pe care acestea le oferă, realizând totodată obiectivele de conservare și permițând statelor membre să se adapteze la schimbările climatice. Comisia promovează și sprijină schimbul de bune practici ca bază pentru dezvoltarea, după 2010, a unei strategii la nivelul UE privind infrastructura verde.

În al treilea rând, deși de la adoptarea obiectivului pentru 2010 s-au strâns o mulțime de informații, persistă la toate nivelurile lacune importante în materie de cunoștințe și date . Colectarea, analizarea și validarea datelor nu s-au efectuat în mod exhaustiv din cauza complexității biodiversității, care nu poate fi redusă la o singură variabilă, ci necesită elaborarea unui ansamblu de indicatori interrelaționați. În plus, atât raportarea de către statele membre în temeiul directivelor „Păsări” și „Habitate”, cât și eforturile de monitorizare a biodiversității s-au realizat în mod inegal.

În prezent, atât în UE, cât și la nivel mondial, se accelerează eforturile necesare pentru definirea unui scenariu de referință și a unor indicatori conecși. Se află în curs de elaborare un ansamblu de indicatori europeni care, împreună cu datele colectate în vederea implementării Directivei „Habitate”, sunt considerați deja cei mai avansați din lume. În iunie 2010, AEM va finaliza primul scenariu de referință al UE în domeniul biodiversității, va lansa un sistem de informații privind biodiversitatea pentru Europa (BISE) și va elabora un plan strategic vizând eliminarea lacunelor, în special indicatori pentru ecosisteme și pentru serviciile ecosistemice. În ceea ce privește mediul marin, multe ecosisteme și habitate sunt prost înțelese, anumite specii nu sunt inventariate, iar studiul resurselor genetice este abia în stadiu incipient. Directiva-cadru privind strategia pentru mediul marin va determina o mai bună evaluare și monitorizare a schimbărilor survenite în cadrul ecosistemelor marine și costiere, inclusiv a celor cauzate de schimbările climatice, și a efectelor acestor schimbări asupra biodiversității; în plus, directiva ar trebui valorifice experiența dobândită în cadrul unor acțiuni precum Rețeaua europeană de observare și date privind mediul marin (EMODNET) și Planificarea spațiului maritim.

La nivel mondial, UE sprijină eforturile de creare a unei Platforme interguvernamentale privind biodiversitatea și serviciile ecosistemice (IPBES) pentru a repeta succesul Grupului interguvernamental privind schimbările climatice (IPCC). Platforma respectivă ar urma să creeze un consens puternic prin validarea dovezilor științifice existente și să contribuie la integrarea biodiversității și a serviciilor ecosistemice în procesele de elaborare a politicilor, pentru a asigura pe termen lung bunăstarea oamenilor. În primăvara anului 2010 se așteaptă o decizie cu privire la oportunitatea creării IPBES.

În al patrulea rând, preocupările legate de biodiversitate trebuie integrate mai bine în cadrul altor politici. Evoluția biodiversității reflectă modul în care oamenii, prin activitățile lor, și societatea în general se raportează la mediu. Măsurile de soluționare a problemelor adoptate în alte domenii de politică s-au dovedit uneori incompatibile cu obiectivele din domeniul biodiversității, având chiar efecte negative. Beneficiile oferite de ecosistemele reziliente pot fi adeseori trecute cu vederea. Pentru a implica sistematic și alte sectoare în soluționarea problemelor care afectează biodiversitatea, sunt necesare eforturi suplimentare bazate pe indicatori preciși care să permită evaluarea progresului. Politicile din domeniul biodiversității și alte politici trebuie să fie coerente și să se susțină reciproc.

Abordarea problemelor identificate în Cartea verde privind reforma politicii comune în domeniul pescuitului reprezintă o prioritate în contextul elaborării unei politici durabile din punct de vedere ecologic în 2012, care să se bazeze pe recomandări științifice și să soluționeze cu eficacitate problema capacității excedentare, precum și în contextul unei contribuții mai considerabile la obiectivele din domeniul biodiversității. Consolidarea politicii în domeniul dezvoltării rurale prin prezervarea și îmbunătățirea agriculturii și silviculturii cu o valoare naturală ridicată în contextul PAC este esențială pentru dezvoltarea serviciilor ecosistemice. De asemenea, pentru a promova obiectivele din domeniul biodiversității în toate regiunile Uniunii Europene, va fi important să se optimizeze utilizarea fondurilor structurale, prin îmbunătățirea complementarităților și sinergiilor dintre diversele aspecte ale mecanismelor de cofinanțare comunitare și de altă natură.

Continuarea integrării reprezintă o prioritate a politicii externe și a altor politici aflate în strânsă legătură cu biodiversitatea. Pe lângă intensificarea eforturilor de reducere a impactului negativ al acestor politici asupra biodiversității în UE și la nivel mondial[15], este necesară o conștientizare mai puternică a consecințelor pe care pierderea biodiversității le are asupra durabilității pe termen lung a activităților generate de politicile respective, precum și a avantajele economice care pot fi obținute de pe urma unor ecosisteme sănătoase. Această conștientizare aprofundată este de o importanță crucială și pentru țările în curs de dezvoltare, direct afectate de pierderea biodiversității.

În al cincilea rând, trebuie evaluate în mod adecvat necesitățile financiare ale sectorului biodiversității în UE, ținând seama și de beneficiile oferite de ecosisteme în materie de bunăstare. În ceea ce privește zonele Natura 2000, Comisia efectuează în prezent, pe baza informațiilor transmise de statele membre, o evaluare a resurselor financiare necesare pentru gestionarea zonelor respective, pentru a-și forma o imagine corectă a volumului și a modului de repartizare a necesităților. Potrivit primelor estimări, în prezent se acoperă doar 20% din totalul necesităților de finanțare pentru gestionarea zonelor protejate din Europa. În această privință, statele membre ar putea să profite mai sistematic de posibilitățile oferite de fondurile de dezvoltare rurală pentru măsurile de agromediu, inclusiv statele membre cu zone agricole vaste, de o „mare valoare naturală”, bogate în biodiversitate.

În sfârșit, ar trebui analizată chestiunea echității , atât în EU, cât și la nivel mondial. Dat fiind că biodiversitatea nu este răspândită în mod egal și că tendințele diferă de la o regiune la alta, dificultatea soluționării problemelor nu este pretutindeni aceeași. De aceea este nevoie de un arsenal strategic diversificat, care să combine reglementarea cu instrumentele de piață. Pe lângă importantele principii „poluatorul plătește” și „recuperarea integrală a costurilor” integrate deja în legislația din domeniul mediului, echitatea ar presupune o mai bună aplicare a plăților pentru servicii ecosistemice, astfel încât cei care pun la dispoziția beneficiarilor terenurile care furnizează servicii să fie recompensați.

La nivel mondial, UE s-a angajat să asigure în 2010 succesul negocierilor în curs de desfășurare în cadrul Convenției națiunilor Unite privind diversitatea biologică referitoare la accesul la resursele genetice și la schimbul corect și echitabil al beneficiilor derivate din utilizarea acestora. De asemenea, UE s-a angajat să ducă la bun sfârșit negocierile privind reducerea emisiilor cauzate de despăduriri și de degradarea pădurilor, precum și să includă conservarea ca primă etapă esențială în direcția unei abordări mai ample a estimării și recompensării serviciilor ecosistemice. Ar trebui explorate și ameliorate perspectivele promițătoare ale permaculturii ca factor de protecție și de refacere a biodiversității. De asemenea, UE trebuie să realizeze o evaluare completă a impactului modelelor sale de consum asupra biodiversității din afara granițelor sale.

3. Op țIUNI PENTRU O PERSPECTIVă șI UN OBIECTIV POST-2010 ÎN MATERIE DE BIODIVERSITATE LA NIVELUL UE

3.1. Crearea unei perspective pentru 2050

În rândul părților interesate există un larg consens cu privire la principalele elemente care ar trebui să definească noua perspectivă pe termen lung a UE în materie de biodiversitate. Această perspectivă ar trebui să includă un calendar clar (până în 2050), să reflecte caracterul urgent al crizei biodiversității, valorile intrinseci și palpabile ale acesteia, precum și importanța serviciilor pe care le oferă. Ar trebui să fie inteligibilă și acceptabilă pentru opinia publică și aplicabilă atât la nivelul UE, cât și la nivel mondial.

Pe această bază, în cadrul pregătirii unei perspective a UE pentru 2050, ar putea fi utilizate următoarele elemente, pentru a sprijini obiectivul principal care urmează să fie stabilit și pentru a contribui la concretizarea viziunii:

Biodiversitatea și serviciile ecosistemice - capitalul natural al lumii - sunt prezervate, apreciate și, pe cât posibil, refăcute pentru valoarea lor intrinsecă și astfel încât să poată sprijini în continuare prosperitatea economică și bunăstarea oamenilor, precum și să prevină schimbările catastrofale legate de pierderea biodiversității.

În prezent au loc, la nivel mondial, discuții cu privire la stabilirea unui obiectiv pentru 2020. În acest context, Comisia consideră că UE ar trebui să-și stabilească un obiectiv; în opțiunile expuse mai jos anul 2020 este dat ca variabilă neajustabilă, pentru a asigura relevanța obiectivului UE în cadrul negocierilor internaționale. De asemenea, un termen de zece ani reprezintă perioada minimă necesară pentru elaborarea, implementarea și evaluarea măsurilor din domeniul biodiversității, unde reacțiile sunt de obicei lente și foarte variabile, precum și pentru realizarea unor progrese măsurabile și realiste. În plus, anul 2020 reprezintă și termenul stabilit pentru activitățile desfășurate în cadrul altor politici având strânse legături cu politica din domeniul biodiversității.

Obiectivul principal pentru 2020 trebuie să asigure în mod eficient progresul în direcția transformării viziunii în realitate; trebuie să fie măsurabil, realizabil și rentabil și, în plus, să contribuie la realizarea angajamentelor internaționale în materie de biodiversitate asumate de UE.

Unele dintre aceste criterii sunt corelate în mod invers proporțional. De exemplu, un obiectiv modest ar putea fi mai ușor de realizat, însă prezintă riscul de a nu putea să evite atingerea unor „puncte critice” pentru biodiversitate. Pentru evaluarea relevanței generale a opțiunilor propuse și alegerea celui mai bun obiectiv, trebuie puși în balanță toți acești factori.

3.2. Niveluri de ambi ție

Mai jos sunt prezentate, în ordine crescătoare, patru niveluri de ambiție propuse pentru obiectivul principal pentru 2020.

Opțiunea 1. Reducerea semnificativă a ratei pierderii biodiversității și a serviciilor ecosistemice în UE până în 2020

Opțiunea 2. Stoparea pierderii biodiversității și a deteriorării serviciilor ecosistemice în UE până în 2020

Opțiunea 3. Stoparea pierderii biodiversității și a serviciilor ecosistemice în UE până în 2020 și refacerea acestora pe cât posibil

Opțiunea 4. Stoparea pierderii biodiversității și a serviciilor ecosistemice în UE până în 2020 și refacerea acestora pe cât posibil, precum și creșterea contribuției UE la combaterea pierderii biodiversității la nivel mondial

Cele patru niveluri de ambiție vor atrage după sine beneficii și costuri diferite și vor presupune dezvoltarea unor acțiuni și instrumente strategice mai mult sau mai puțin stringente. Ele se bazează pe un scenariu strategic comun de referință care include legislația actuală a UE din domeniul conservării naturii și din alte domenii legate de biodiversitate, precum și legislația din alte domenii de politică, în special combaterea schimbărilor climatice, energia, PAC actuală și reforma PCP. Una dintre priorități ar trebui să fie valorificarea tuturor oportunităților de progres în direcția obiectivelor strategice din domeniul biodiversității, realizând totodată, în mod rentabil, atenuarea schimbărilor climatice și adaptarea la acestea. De asemenea, întrucât cooperarea internațională este necesară și pentru abordarea anumitor presiuni care afectează biodiversitatea din UE, va fi important să se respecte actualele angajamente internaționale, în special cele asumate în cadrul acordurilor multilaterale în domeniul mediului, cum ar fi Convenția privind conservarea speciilor migratoare (CMS), Convenția de la Ramsar asupra zonelor umede și Acordul privind conservarea păsărilor de apă migratoare african-eurasiatice, precum și să se realizeze în continuare progrese în privința creării unor zone marine protejate la nivel internațional.

Toate cele patru opțiuni necesită elaborarea unui scenariu de referință științific referitor la starea biodiversității și a serviciilor ecosistemice din Europa. Acest lucru este esențial pentru a putea evalua progresul. Scenariul de referință nu va consta dint-un singur număr, ci se va baza pe starea actuală a principalelor componente ale biodiversității: conservarea speciilor și habitatelor, ecosistemele și serviciile ecosistemice cele mai importante. În mod similar, noțiunea de „stopare a pierderii” biodiversității nu este interpretată în termeni absoluți, ci se referă la menținerea componentelor principale deasupra nivelului stabilit în scenariul de referință. Există deja destule informații disponibile pentru a se stabili un scenariu de referință precis și fiabil, dar sunt necesare eforturi suplimentare pentru a transpune aceste cunoștințe sub formă de indicatori specifici, măsurabili și sensibili din punct de vedere strategic.

De asemenea, este necesară intensificarea activităților de cercetare pentru a acoperi principalele lacune. Acestea sunt legate de aspectele economice ale biodiversității și ale serviciilor ecosistemice, de dezvoltarea și reglarea indicatorilor pentru a permite măsurarea și definirea gradului de presiune pe care îl poate suporta biodiversitatea înainte ca pierderea acesteia să devină ireversibilă - cu consecințe potențial catastrofale. Dacă ar fi creată în 2010, Platforma interguvernamentală privind biodiversitatea și serviciile ecosistemice (IPBES) ar contribui în mare parte la aceste eforturi, însă este necesară și acțiunea la nivelul UE. Lucrările în curs referitoare la aceste aspecte trebuie accelerate și finalizate.

În sfârșit, deși conservarea trebuie să rămână un pilon principal al politicii UE în domeniul biodiversității, orice nou obiectiv trebuie să integreze rolul ecosistemelor și al serviciilor ecosistemice. Importanța serviciilor ecosistemice este deja recunoscută la nivelul politicii actuale și reprezintă, de exemplu, un element esențial al Directivei-cadru privind strategia pentru mediul marin, în cadrul politicii maritime integrate pentru UE[16], însă acest lucru nu a fost suficient transpus în măsuri specifice. Este important ca principalele servicii ecosistemice să fie identificate, evaluate și integrate în viitorul obiectiv. Nivelul de ambiție al obiectivului stabilit va determina gradul de integrare al serviciilor respective, de la întreținere la refacerea lor completă.

(Opțiunea 1) Reducerea semnificativă a ratei pierderii biodiversității și a serviciilor ecosistemice în UE până în 2020

Această opțiune presupune acceptarea politică a faptului că stoparea pierderii biodiversității în UE este imposibil de realizat în viitorul apropiat și, prin urmare, stabilirea unui obiectiv mai puțin ambițios de „reducere semnificativă” a ratei pierderii biodiversității până în 2020. Se va urmări mai degrabă încetinirea decât stoparea pierderii biodiversității. Consecința este faptul că biodiversitatea nu va fi în mod necesar menținută deasupra nivelului stabilit în scenariul de referință. Datorită extinderii cadrului temporal, s-ar putea dedica mai mult timp aplicării măsurilor deja implementate sau a celor în curs de implementare, succesul fiind astfel mai ușor de demonstrat. Noile cunoștințe și evoluții obținute după stabilirea obiectivului pentru 2010 ar putea fi integrate în măsurile adoptate pentru atingerea acestuia.

(Opțiunea 2) Stoparea pierderii biodiversității și a deteriorării serviciilor ecosistemice în UE până în 2020

Această opțiune ar însemna menținerea obiectivului actual, amânând însă realizarea acestuia pentru mai târziu. La fel ca în cazul opțiunii 1, s-ar putea dedica mai mult timp aplicării măsurilor deja implementate sau în curs de implementare și integrării noilor cunoștințe și evoluții. Scopul ar fi similar cu cel al obiectivului pentru 2010: stoparea pierderii biodiversității, dar și a deteriorării serviciilor ecosistemice în UE. Realizarea obiectivului ar duce la refacerea anumitor ecosisteme și a serviciilor oferite de acestea.

(Opțiunea 3) Stoparea pierderii biodiversității și a deteriorării serviciilor ecosistemice în UE până în 2020 și refacerea acestora pe cât posibil

Această opțiune ar presupune menținerea actualului obiectiv în materie de biodiversitate și prelungirea termenului până în 2020, lărgindu-i totodată domeniul de aplicare pentru a include necesitatea de a asigura faptul că în UE principalele servicii ecosistemice oferite de biodiversitate sunt furnizate în mod suficient și impunând refacerea ecosistemelor atunci când acestea nu reușesc să furnizeze serviciile necesare. Elaborarea unei prime liste a serviciilor ecosistemice importante la nivelul UE și cartografierea acestora până la sfârșitul anului 2010 vor contribui, de asemenea, la definirea amplorii eforturilor de întreținere și refacere necesare pentru atingerea obiectivului.

Obiectivele de refacere ar putea fi stabilite pe baza cerinței prevăzute de Directiva „Habitate” de a atinge o stare favorabilă de conservare a speciilor și habitatelor. Evaluarea stării actuale a speciilor și habitatelor, realizată recent în temeiul Directivei „Habitate”, ar putea servi drept etalon.

Această opțiune recunoaște imperativul științific de a pune capăt pierderii biodiversității și ține seama de importanța ecosistemelor cu valoare strategică pentru UE.

(Opțiunea 4) Stoparea pierderii biodiversității și a deteriorării serviciilor ecosistemice în UE până în 2020 și refacerea acestora pe cât posibil, precum și creșterea contribuției UE la combaterea pierderii biodiversității la nivel mondial

Această opțiune merge mai departe decât opțiunea 3, recunoscând că este în interesul UE să ia măsuri pentru a soluționa problema pierderii biodiversității nu numai pe plan intern, ci și pe plan extern. Deși cea mai mare parte a biodiversității de pe pământ se află în afara granițelor UE, combaterea pierderii acesteia numai în UE nu va fi suficientă pentru a preveni consecințele grave ale unei pierderi susținute la nivel mondial. Această opțiune îndeamnă la intensificarea acțiunii UE în vederea soluționării crizei biodiversității la nivel mondial.

Acest lucru ar putea atrage după sine măsuri menite să reducă în continuare impactul modelelor de consum ale UE asupra biodiversității din alte zone ale lumii și să accelereze eforturile de protejare a biodiversității în alte țări, inclusiv prin instrumente specifice.

4. Următoarele etape

Stabilirea unei perspective și a unui obiectiv post-2010 nu reprezintă un scop în sine, ci marchează începutul unui proces de elaborare a unei noi strategii a UE în domeniul biodiversității până la expirarea termenului obiectivului actual.

Nu există soluții facile pentru a combate cu eficacitate pierderea biodiversității. Este necesară o abordare integrată, bazată pe probe, axată pe combaterea principalelor presiuni exercitate de sectoare specifice (schimbarea destinației terenurilor, exploatarea excesivă, speciile invadatoare, poluarea și schimbările climatice) asupra biodiversității și a serviciilor ecosistemice. Pentru fiecare tip de presiune, sector sau ecosistem, vor trebui stabilite obiective secundare, combinate cu măsuri rentabile aplicate la nivelul de intervenție corespunzător, astfel încât să se ajungă la rezultatele dorite.

Un lucru este deja clar: vor trebui analizate soluții strategice echitabile, adaptate fiecărei situații în parte. Cu alte cuvinte, va fi necesar să se adopte și să se implementeze măsuri la mai multe niveluri: la nivel internațional, la nivelul UE, la nivel național și la nivel subnațional. Rămâne pe deplin pertinentă abordarea adoptată în cadrul Planului de acțiune al UE privind biodiversitatea (BAP) de a partaja responsabilitatea implementării între toate sectoarele și de a stabili parteneriate cu statele membre. În acest scop, va fi nevoie de un cadru de guvernanță eficient, care să implice la diferite niveluri toți actorii vizați.

În cursul anului 2010, Comisia își va continua, inclusiv prin consultări suplimentare cu părțile interesate, lucrările în vederea stabilirii bazei de probe necesare pentru o definire mai aprofundată a noului cadru strategic al UE. Acest lucru va contribui, în egală măsură, la stabilirea strategiei și a obiectivelor pe care UE le va susține în cadrul negocierilor privind viitorul cadru internațional în materie de biodiversitate.

[1] COM (2006) 216.

[2] COM (2008) 864.

[3] „ Growing within limits ” (Creșterea între limite) , Agenția de evaluare a mediului din Țările de Jos, octombrie 2009; „Evaluarea Ecosistemelor pentru Mileniu ” 2005; „Lista roșie a IUCN”, noiembrie 2009.

[4] „ A safe operating space for humanity ” (Un spațiu de manevră sigur pentru omenire), Nature , 23 septembrie 2009.

[5] COM (2009) 358.

[6] CLIMSOIL: http://ec.europa.eu/environment/soil/review_en.htm.

[7] Biodiversity and ecosystem functionality (Biodiversitatea și funcționalitatea ecosystemelor), Nature , 12 iulie 2007.

[8] Convenient solutions to an inconvenient truth : ecosystem-based approaches to climate change (Soluții comode la un adevăr incomod: abordarea schimbărilor climatice din perspectiva ecosistemelor), Banca Mondială, 2009; TEEB Climate Issues Update (Actualizarea aspectelor climatice în cadrul TEEB), septembrie 2009; The Natural Fix? The role of ecosystems in climate mitigation (Remediul Natural? Rolul ecosistemelor în atenuarea schimbărilor climatice), UNEP, iunie 2009.

[9] COM (2009) 400.

[10] „Raport intermediar TEEB”, mai 2008; „Raportul TEEB referitor la factorii de decizie”, noiembrie 2009:http://www.teebweb.org.

[11] De exemplu, investițiile în refacerea pădurilor tropicale sunt deosebit de rentabile: costurile tipice se situează în jur de 3 500 USD/ha, în timp ce, potrivit unor estimări moderate, beneficiile obținute din bunurile și serviciile publice oferite de ecosistemele respective, de la stocarea carbonului până la controlul inundațiilor și eroziunilor, se ridică la aproximativ 7 000 USD/ha.

[12] Directiva 2000/60/CE.

[13] Directiva 2008/56/CE.

[14] „Infrastructura verde” este o rețea interconectată de zone naturale, cuprinzând terenuri agricole, „drumuri verzi”, zone umede, parcuri, rezerve forestiere, comunități de plante indigene și zone marine, care regularizează în mod natural debitul apelor pluviale, temperaturile, riscurile de inundație, precum și calitatea apei, aerului și ecosistemelor.

[15] Amprenta ecologică a UE este de 4,7 hectare globale pe cap de locuitor, adică dublul capacității biologice a UE, potrivit indicatorului de amprentă al UE.

[16] COM(2009)540 final, 15.10.2009.