Directivele Uniunii Europene

ASPECTE-CHEIE

• Directivele fac parte din dreptul secundar al UE. Prin urmare, acestea sunt adoptate de instituțiile UE în conformitate cu tratatele. Odată adoptate la nivelul UE, acestea sunt apoi transpuse de statele membre ale UE în legislația lor națională în vederea aplicării.
• De exemplu, directiva 2003/88/CE (a se vedea sinteza) privind organizarea timpului de lucru stabilește perioadele de odihnă obligatorii și o limită a timpului de lucru săptămânal autorizat în UE.
• Cu toate acestea, rămâne la latitudinea fiecărui stat membru să își elaboreze propriile legi pentru a determina modul de aplicare a acestor norme.

Un act obligatoriu cu aplicabilitate generală

• Articolul 288 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene prevede că directiva este obligatorie pentru statele membre destinatare (una, mai multe sau toate) cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților naționale competența în ceea ce privește forma și metodele pentru a obține rezultatul.
• O directivă este diferită de un regulament sau o decizie deoarece:
  • spre deosebire de regulament, care se aplică direct în statele membre imediat după intrarea sa în vigoare, directiva nu se aplică direct în statele membre. Aceasta trebuie transpusă mai întâi în legislația națională înainte să se aplice în fiecare stat membru;
  • spre deosebire de decizii, directiva are o aplicare generală.

Adopția

• Directiva poate fi adoptă în urma unei proceduri legislative. Aceasta este un act legislativ adoptat de Consiliul Uniunii Europene și Parlamentul European în cadrul procedurii legislative ordinare sau numai de Consiliu în cadrul procedurilor legislative speciale; în acest caz, Parlamentul ar trebui să consimtă sau să fie consultat.
• O directivă poate fi adoptată, de asemenea, prin intermediul unei proceduri nelegislative, cum este cazul Directivei (UE) 2017/159 de punere în aplicare a Acordului referitor la Convenția din 2007 a Organizației Internaționale a Muncii privind munca în domeniul pescuitului, care este un act nelegislativ.

Obligativitatea transpunerii

• Pentru ca o directivă să intre în vigoare la nivel național, statele membre trebuie să adopte o lege pentru a o transpune. Această măsură națională trebuie să atingă obiectivele stabilite de directivă. Autoritățile naționale trebuie să comunice măsurile respective Comisiei Europene.
• Transpunerea trebuie efectuată în termenul stabilit la momentul adoptării directivei (în general, în decurs de doi ani).
• În cazul în care o țară nu transpune o directivă, Comisia poate iniția proceduri privind încălcarea dreptului UE și poate introduce o acțiune împotriva țării respective în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene (neexecutarea hotărârii acesteia poate duce la o nouă condamnare, aceasta putând genera sancțiuni).
• În temeiul articolului 260 alineatul (3), în cazul în care un stat membru nu comunică măsurile de transpunere a unei directive, Comisia poate solicita ca statul membru în cauză să plătească o amendă.

Armonizare maximă și minimă

• Este important să se facă distincția între cerințele de armonizare minimă și maximă (sau integrală) din directive.
• În cazul armonizării minime, o directivă stabilește standarde minime, adesea recunoscând faptul că sistemele juridice din unele statele membre au stabilit deja standarde mai înalte. În acest caz, statele membre au dreptul de a stabili standarde mai ridicate decât cele stabilite în directivă.
• În cazul armonizării maxime, statele membre trebuie să introducă norme cu standardele minime și maxime stabilite în directivă.

Protejarea persoanelor fizice în cazul transpunerii incorecte sau în lipsa transpunerii directivelor

• În principiu, directiva produce efecte numai din momentul transpunerii sale. Cu toate acestea, Curtea de Justiție consideră că o directivă care nu este transpusă poate produce anumite efecte în mod direct în cazul în care:
  • transpunerea în legislația națională nu a avut loc sau s-a efectuat incorect;
  • termenii directivei sunt necondiționați și suficient de clari și de preciși;
  • termenii directivei acordă drepturi persoanelor fizice.
• Dacă sunt întrunite aceste condiții, persoanele fizice pot invoca directiva împotriva unui stat membru în fața instanțelor naționale. Cu toate acestea, o persoană fizică nu poate emite o pretenție împotriva altei persoane fizice referindu-se la efectul direct al unei directive dacă aceasta nu a fost transpusă (hotărârea pronunțată în Cauza C-41/74 Yvonne van Duyn/Home Office este un exemplu al efectului direct vertical¹iar hotărârea pronunțată în Cauza C-152/84 M. H. Marshall/Southampton and South-West Hampshire Area Health Authority (învățământ) este un exemplu al lipsei efectului direct orizontal²).
• De asemenea, Curtea de Justiție permite persoanelor fizice, în anumite condiții, posibilitatea ca persoanele să obțină despăgubiri de la stat pentru directivele a căror transpunere este deficitară sau întârziată (de exemplu, Hotărârea în Cauzele C-6/90 Francovich).

Întârzieri la transpunere

• Pentru a asigura aplicarea corectă a legislației UE în beneficiul cetățenilor și al întreprinderilor, Comisia monitorizează transpunerea pentru a se asigura că aceasta a avut loc, că este corectă și completă pentru a obține rezultatele scontate și că a fost realizată în termenul prevăzut.
• UE și-a stabilit un obiectiv de a reduce transpunerea deficitară – diferența dintre numărul de directive adoptate de UE și numărul de directive transpuse de statele membre – la 1 %. Un tablou de bord al transpunerii este actualizat în fiecare an ca parte a tabloului de bord al pieței unice și se găsește în secțiunea privind performanța pe instrument de guvernanță, unde sunt disponibile informații despre UE în ansamblu și defalcate pe stat membru.