Distribuția competențelor

Tratatul de la Lisabona clarifică distribuția competențelor (puterilor) între Uniunea Europeană (UE) și statele sale membre.

Alături de principiul subsidiarității (conform căruia UE poate acționa numai dacă și în măsura în care obiectivul unei acțiuni propuse nu poate fi realizat în mod satisfăcător de către statele membre, dar poate fi mai bine realizat la nivelul UE) și de principiul proporționalității (conform căruia conținutul și domeniul de aplicare al acțiunii UE nu poate depăși ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor tratatelor), se află principiul atribuirii (articolul 5 din Tratatul privind Uniunea Europeană). Principiul atribuirii înseamnă că UE poate acționa doar în limitele competențelor care i-au fost conferite prin tratatele UE.

Repartizarea competențelor este stabilită la articolul 2 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) și precizată în continuare la articolele 3-6. Există trei tipuri de competențe.

• Exclusivă (articolul 3 din TFUE). Numai UE poate acționa în aceste domenii, de exemplu, uniunea vamală și politica comercială.
• Competență împărțită între UE și țările UE (articolul 4 din TFUE). Statele membre pot acționa numai în cazul în care UE a decis să nu acționeze, de exemplu în domeniile transporturilor, politicii de coeziune, energiei și mediului. Statele membre pot solicita Comisiei Europene să abroge un act legislativ adoptat într-unul din domeniile comune, astfel încât să se asigure o mai bună respectare a principiilor subsidiarității și proporționalității (Declarația nr. 18 anexată la Tratatul de la Lisabona).
• UE poate sprijini, coordona sau completa acțiunile statelor membre (articolul 6 din TFUE), de exemplu în domeniile culturii și turismului. În aceste domenii, UE nu poate adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic care să impună statelor membre să își armonizeze actele cu putere de lege și reglementările.

UE poate să ia măsuri pentru a asigura coordonarea politicilor economice, sociale și de ocupare a forței de muncă ale statelor membre la nivelul UE (articolul 5 din TFUE).

Politica externă și de securitate comună a UE se caracterizează prin particularități instituționale specifice. Politica este definită și pusă în aplicare de către Consiliul European și de către Consiliul Uniunii Europene, iar Parlamentul European și Comisia au un rol limitat. Președintele Consiliului European și Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate reprezintă UE în aspecte legate de politica externă și de securitate comună.