—

pentru Association Vent De Colère! Fédération nationale, de A. Marlange și de M. Le Berre, avocats;

—

pentru Syndicat des énergies renouvelables, de F. Thiriez și de T. Lyon‑Caen, avocats;

—

pentru guvernul francez, de G. de Bergues, de J. Gstalter și de J. Rossi, în calitate de agenți;

—

pentru guvernul elen, de I. Pouli și de K. Boskovits, în calitate de agenți;

—

pentru Comisia Europeană, de T. Maxian Rusche, de E. Gippini Fournier, de K. Herrmann și de P. Němečková, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 87 alineatul (1) CE, devenit articolul 107 alineatul (1) TFUE.

2

Această cerere a fost prezentată în cadrul unei acțiuni formulate de Association Vent De Colère! Fédération nationale, precum și de 11 persoane fizice, împotriva a două ordine ale ministre de l’Écologie, de l’Énergie, du Développement durable et de l’Aménagement du territoire (ministrul ecologiei, energiei, dezvoltării durabile și amenajării teritoriului) și al ministre de l’Économie, de l’Industrie et de l’Emploi (ministrul economiei, industriei și muncii), și anume Ordinul din 17 noiembrie 2008 de stabilire a condițiilor de achiziționare a electricității produse de instalații care utilizează energia mecanică a vântului (JORF din 13 decembrie 2008, p. 19032), precum și Ordinul din 23 decembrie 2008 de completare a Ordinului din 17 noiembrie 2008 (JORF din 28 decembrie 2008, p. 20310, denumite în continuare „ordinele în litigiu”).

3

Articolul 5 din Legea nr. 2000-108 din 10 februarie 2000 privind modernizarea și dezvoltarea serviciului public de electricitate (JORF din 11 februarie 2000, p. 2143), astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 2006-1537 din 7 decembrie 2006 privind sectorul energiei (JORF din 8 decembrie 2006, p. 18531, denumită în continuare „Legea nr. 2000-108”) prevede:

[…]

Aceste cheltuieli sunt calculate pe baza unei contabilități adecvate ținute de operatorii care le suportă. Această contabilitate, întocmită potrivit normelor definite de Commission de régulation de l’énergie [Comisia de reglementare a energiei], este controlată, pe cheltuiala operatorilor care suportă aceste costuri, de auditorul acestora sau, în cazul regiilor, de contabilul lor public. […]. Ministrul responsabil cu energia stabilește cuantumul cheltuielilor pe baza unei propuneri anuale a Commission de régulation de l’énergie.

Compensarea acestor cheltuieli, în favoarea operatorilor care le suportă, este asigurată prin contribuțiile datorate de consumatorii finali de electricitate instalați pe teritoriul național.

Cuantumul contribuțiilor sus‑menționate este calculat proporțional cu cantitatea de electricitate consumată. […]

Cuantumul contribuției datorate pentru fiecare punct de consum de consumatorii finali menționați la primul paragraf al alineatului I al articolului 22 nu poate depăși 500000 de euro. Același plafon se aplică și în cazul contribuției datorate de întreprinderile menționate la al doilea paragraf al alineatului I al articolului 22 pentru electricitatea de tracțiune consumată pe teritoriul național, precum și în cazul contribuției datorate de întreprinderile menționate la al patrulea paragraf al alineatului II al articolului 22 pentru electricitatea consumată în avalul punctelor de livrare a electricității dintr‑o rețea de electricitate interconectată.

Cuantumul contribuției aplicabile pentru fiecare kilowatt‑oră este calculat astfel încât contribuțiile să acopere toate cheltuielile prevăzute la literele a și b, precum și costurile de administrare suportate de Caisse des dépôts et consignations menționate în continuare și bugetul mediatorului național în domeniul energiei. Ministrul responsabil cu energia stabilește acest cuantum pe baza unei propuneri anuale a Commission de régulation de l’énergie. Cuantumul contribuției anuale, stabilit pentru un anumit an, se aplică și exercițiilor următoare, cu excepția cazului în care un nou ordin intră în vigoare pentru anul în cauză.

[…]

Contribuțiile consumatorilor finali eligibili care și‑au exercitat drepturile acordate la alineatul III al articolului 22 alimentați prin intermediul rețelei publice de transport sau printr‑o rețea publică de distribuție sunt recuperate de operatorul responsabil cu administrarea rețelei la care sunt racordați acești consumatori sub forma unei taxe suplimentare la tarifele de utilizare a rețelelor. […] Contribuțiile recuperate efectiv sunt restituite operatorilor care suportă cheltuielile de serviciu public prin intermediul Caisse des dépôts et consignations. [Casa de depuneri și consemnațiuni]

[…] Caisse des dépôts et consignations restituie de patru ori pe an operatorilor care suportă cheltuielile prevăzute la punctele 1° și 2° ale literelor a și b sumele colectate. Ea plătește mediatorului național în domeniul energiei o sumă egală cu valoarea bugetului său la data de 1 ianuarie a fiecărui an.

Caisse des dépôts et consignations înregistrează aceste diferite operațiuni într‑un cont special. Cheltuielile de administrare efectuate de Caisse des dépôts et consignations sunt stabilite anual de miniștrii responsabili cu economia și cu energia.

Fără a aduce atingere sancțiunilor prevăzute la articolul 41, în caz de neplată totală sau parțială a contribuției în termen de două luni de la data la care aceasta este datorată, Commission de régulation de l’énergie adresează o scrisoare de atenționare însoțită de penalități de întârziere a căror rată este stabilită la 10 % din cuantumul contribuției datorate.

[…]

Dacă cuantumul contribuțiilor colectate nu corespunde cu cuantumul constatat al cheltuielilor anuale, regularizarea intervine în anul următor cu titlu de cheltuieli datorate pentru acest an. Dacă sumele datorate nu sunt recuperate în cursul anului, ele sunt adăugate la cuantumul cheltuielilor pentru anul următor.

Commission de régulation de l’énergie evaluează în fiecare an în raportul său anual funcționarea dispozitivului referitor la cheltuielile serviciului public de electricitate prevăzute la alineatul I de față.

[…]

4

Articolul 10 din Legea nr. 2000-108 prevede:

„Sub rezerva necesității de a prezerva buna funcționare a rețelelor, Électricité de France și, în cadrul obiectului lor legal de activitate și în măsura în care instalațiile de producție sunt racordate la rețelele publice de distribuție pe care le exploatează, distribuitorii nenaționalizați menționați la articolul 23 din Legea nr. 46-628 din 8 aprilie 1946 citată anterior au obligația să încheie, dacă producătorii interesați solicită aceasta, un contract pentru achiziționarea de electricitate produsă pe teritoriul național de către:

[…]

[…]

[…] Un decret precizează obligațiile impuse producătorilor care beneficiază de obligația de achiziționare, precum și condițiile în care miniștrii responsabili cu economia și cu energia stabilesc, cu avizul Commission de régulation de l’énergie, condițiile de achiziționare a electricității astfel produse. Sub rezerva menținerii contractelor privind obligația de achiziționare în curs la data publicării Legii nr. 2004-803 din 9 august 2004 privind serviciul public de distribuție a energiei electrice și a gazelor și întreprinderile din sectorul energiei electrice și al gazelor, instalațiile care beneficiază de obligația de achiziționare în temeiul prezentului articol sau în temeiul articolului 50 din prezenta lege nu pot beneficia decât o singură dată de un contract privind obligația de achiziționare.

Supracosturile eventuale ale instalațiilor de producere a electricității exploatate de Électricité de France sau de distribuitorii nenaționalizați menționați anterior care intră în domeniul de aplicare al prezentului articol fac obiectul unei compensații în condițiile prevăzute la alineatul I al articolului 5.

[…]

Supracosturile eventuale care rezultă sunt compensate în condițiile prevăzute la alineatul I al articolului 5.

[…]”

5

Articolul 8 punctul 2 din Decretul nr. 2001-410 din 10 mai 2001 privind condițiile de achiziționare a electricității produse de producători care beneficiază de obligația de achiziționare, astfel cum a fost modificat (JORF din 12 mai 2001, p. 7543), are următorul cuprins:

„Ordine ale miniștrilor responsabili cu economia și cu energia, adoptate după avizul Conseil supérieur de l’électricité et du gaz [Consiliul superior al electricității și al gazului]și după avizul Commission de régulation de l’électricité, stabilesc condițiile de achiziționare a electricității produse de instalațiile care beneficiază de obligația de achiziționare prevăzută la articolul 10 din Legea din 10 februarie 2000 […]. Aceste condiții de achiziționare precizează, printre altele:

[…]

6

Prin ordinele în litigiu, ministre de l’Écologie, de l’Énergie, du Développement durable et de l’Aménagement du territoire și ministre de l’Économie, de l’Industrie et de l’Emploi au stabilit condițiile de achiziționare a electricității produse de instalațiile care utilizează energia mecanică a vântului.

7

Ulterior, aceste ordine au făcut obiectul unei acțiuni în anulare în fața Conseil d’État formulate de Association Vent de colère! Fédération nationale și de alți 11 reclamanți.

8

Acești reclamanți invocă, printre altele, faptul că ordinele menționate instituie un ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE.

9

Potrivit instanței de trimitere, achiziționarea electricității produse de instalațiile care utilizează energia mecanică a vântului la un preț superior valorii sale de piață constituie un avantaj care poate afecta schimburile comerciale dintre statele membre și poate avea consecințe asupra concurenței.

10

În ceea ce privește criteriul întemeiat pe intervenția statului sau prin intermediul resurselor de stat, Conseil d’État amintește că, într‑o decizie din data de 21 mai 2003, a făcut aplicarea Hotărârii din 13 martie 2001, PreussenElektra (C-379/98, Rec., p. I-2099), statuând că sarcina financiară a obligației de achiziționare de care beneficiau instalațiile care utilizează energia mecanică a vântului era repartizată între un anumit număr de întreprinderi, fără ca resursele publice să contribuie, direct sau indirect, la finanțarea ajutorului, și, astfel, a considerat că mecanismul atunci în vigoare de achiziționare a electricității produse de instalațiile care utilizează energia mecanică a vântului nu constituia un ajutor de stat în sensul articolului 87 alineatul (1) CE.

11

Acest mecanism a fost însă modificat prin Legea nr. 2003-8 din 3 ianuarie 2003 privind piețele gazului și electricității și serviciul public al energiei (JORF din 4 ianuarie 2003, p. 265). Astfel, anterior, supracosturile rezultate din obligația de achiziționare impusă Électricité de France și distribuitorilor nenaționalizați făceau obiectul unei compensări integrale printr‑un fond al serviciului public al producției de electricitate alimentat prin contribuții datorate de producătorii, de furnizorii și de distribuitorii menționați în lege. În momentul de față, aceste supracosturi sunt compensate prin contribuțiile datorate de consumatorii finali de electricitate instalați pe teritoriul național, al căror cuantum este calculat proporțional cu cantitatea de electricitate consumată și stabilit de ministrul responsabil cu energia la propunerea Commission de régulation de l’énergie.

12

Conseil d’État arată de asemenea că, în Hotărârea din 17 iulie 2008, Essent Netwerk Noord și alții (C-206/06, Rep., p. I-5497), după ce a precizat că, în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea PreussenElektra, citată anterior, întreprinderile în discuție nu erau mandatate de statul membru să gestioneze o resursă de stat, Curtea a considerat că o finanțare printr‑un supliment de preț impus de stat cumpărătorilor de electricitate, constituind o taxă, întrucât fondurile rămâneau în plus sub controlul statului membru, trebuia considerată o intervenție a statului prin intermediul unor resurse de stat.

13

În aceste condiții, Conseil d’État a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Ținând cont de schimbarea de natură a modului de finanțare a compensației integrale a supracosturilor impuse Électricité de France și distribuitorilor nenaționalizați menționați la articolul 23 din Legea nr. 46-628 […], din cauza obligației de achiziționare a electricității produse de instalațiile care utilizează energia mecanică a vântului la un preț superior prețului de piață al acestei electricități, care rezultă din Legea nr. 2003-8 […], acest mecanism trebuie de acum înainte să fie considerat ca o intervenție a statului sau prin intermediul resurselor de stat în sensul și în vederea aplicării prevederilor articolului [107 TFUE]?”

14

Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă un mecanism de compensare integrală a supracosturilor impuse unor întreprinderi ca urmare a unei obligații de achiziționare a electricității de origine eoliană la un preț superior celui al pieței, a cărui finanțare este suportată de consumatorii finali, precum cel care rezultă din Legea nr. 2000-108, trebuie considerat ca o intervenție a statului sau prin intermediul resurselor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE.

15

Este necesar să se precizeze de la bun început că, în timp ce calificarea ca ajutoare de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE presupune întrunirea a patru condiții, și anume să existe o intervenție a statului sau prin intermediul resurselor de stat, această intervenție să fie susceptibilă să afecteze schimburile comerciale dintre statele membre, să acorde un avantaj selectiv beneficiarului său și să denatureze sau să amenințe să denatureze concurența (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 martie 1993, Sloman Neptun, C-72/91 și C-73/91, Rec., p. I-887, punctul 18, precum și Hotărârea din 30 mai 2013, Doux Élevage și Coopérative agricole UKL‑ARREE, C‑677/11, punctul 25), prezenta întrebare privește doar prima dintre aceste condiții.

16

Pentru ca avantajele să poată fi calificate drept ajutoare în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, acestea trebuie, pe de o parte, să fie acordate direct sau indirect prin intermediul resurselor de stat și, pe de altă parte, să fie imputabile statului (a se vedea Hotărârea din 16 mai 2002, Franța/Comisia, C-482/99, Rec., p. I-4397, punctul 24, precum și Hotărârea Doux Élevage și Coopérative agricole UKL‑ARREE, citată anterior, punctul 27).

17

În ceea ce privește, în primul rând, condiția privind imputabilitatea măsurii, este necesar să se analizeze dacă autoritățile publice trebuie considerate ca fiind implicate în adoptarea acestei măsuri (a se vedea în acest sens Hotărârea Franța/Comisia, citată anterior, punctul 52).

18

În această privință, trebuie să se constate că mecanismul de compensare în discuție în cauza principală a fost instituit prin Legea nr. 2000-108 și, prin urmare, trebuie să se considere că el este imputabil statului.

19

În ceea ce privește, în al doilea rând, condiția ca avantajul să fie acordat direct sau indirect prin intermediul resurselor de stat, trebuie amintit că se pot înscrie în noțiunea de ajutor măsuri care nu implică un transfer de resurse ale statului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 martie 1994, Banco Exterior de España, C-387/92, Rec., p. I-877, punctul 14, și Hotărârea din 19 mai 1999, Italia/Comisia, C-6/97, Rec., p. I-2981, punctul 16).

20

Astfel noțiunea de intervenție prin intermediul resurselor de stat vizează includerea, pe lângă avantajele care sunt acordate direct de stat, a celor acordate prin intermediul unui organism public sau privat, desemnat sau înființat de acest stat în vederea gestionării ajutorului (a se vedea în acest sens în special Hotărârea din 22 martie 1977, Steinike și Weinlig, 78/76, Rec., p. 595, punctul 21, Hotărârea Sloman Neptun, citată anterior, punctul 19, precum și Hotărârea Doux Élevage și Coopérative agricole UKL‑ARREE, citată anterior, punctul 26).

21

Curtea a statuat totodată că articolul 107 alineatul (1) TFUE cuprinde toate mijloacele pecuniare pe care autoritățile publice le pot utiliza în mod efectiv pentru a susține anumite întreprinderi, fără a fi relevant dacă aceste mijloace aparțin sau nu aparțin în mod permanent patrimoniului statului. În consecință, chiar dacă sumele aferente măsurii în cauză nu sunt permanent în posesia Trezoreriei, faptul că rămân în mod constant sub control public și, așadar, la dispoziția autorităților naționale competente este suficient pentru calificarea lor drept resurse de stat (a se vedea Hotărârile citate anterior Franța/Comisia, punctul 37, Essent Netwerk Noord și alții, punctul 70, precum și Doux Élevage și Coopérative agricole UKL‑ARREE, punctul 35).

22

Reiese din dosarul transmis Curții că, în cauza principală, sumele care vizează compensarea supracosturilor rezultate din obligația de achiziționare impusă întreprinderilor sunt colectate de la toți consumatorii finali de electricitate de pe teritoriul francez și încredințate Caisse des dépôts et consignations.

23

Potrivit reglementării franceze aplicabile în litigiul principal, cuantumul contribuției impuse fiecărui consumator final de electricitate este stabilit anual de ministrul responsabil cu energia pe baza unei propuneri a Commission de régulation de l’énergie. În lipsa unui astfel de ordin ministerial, cuantumul contribuției este mărit automat în fiecare an.

24

În plus, articolul 5 din Legea nr. 2000-108 instituie o sancțiune administrativă în caz de neplată a contribuției de către un consumator.

25

Or, s‑a statuat deja că fondurile alimentate prin contribuții obligatorii impuse prin legislația unui stat membru, administrate și repartizate în conformitate cu această legislație, pot fi considerate resurse de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, chiar dacă sunt administrate de entități distincte de autoritatea publică (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 iulie 1974, Italia/Comisia, 173/73, Rec., p. 709, punctul 35).

26

În sfârșit, s‑a explicat în ședință că Legea nr. 2000-108 a instituit un principiu al acoperirii integrale a obligației de achiziționare de către statul francez, prin care acesta din urmă este obligat la o regularizare retroactivă și la acoperirea integrală a supracosturilor impuse întreprinderilor în ipoteza în care cuantumul contribuțiilor colectate de la consumatorii finali de electricitate ar fi insuficient pentru a acoperi aceste supracosturi.

27

Astfel, rezultă din cuprinsul punctelor 20, 25 și 26 din prezenta hotărâre că faptul, invocat de guvernul francez în ședință, că întreprinderile supuse obligației de achiziționare păstrează contribuțiile percepute de la consumatorii finali până la concurența acoperirii propriilor supracosturi, astfel că o parte din fonduri nu tranzitează contul Caisse des dépôts et consignations, nu este suficient pentru a exclude existența unei intervenții prin intermediul resurselor de stat.

28

În orice caz, în ceea ce privește fondurile care tranzitează Caisse des dépôts et consignations, trebuie arătat că, în conformitate cu Legea nr. 2000-108, aceasta centralizează sumele colectate într‑un cont special înainte de a le returna operatorilor în cauză, intervenind astfel în calitate de intermediar în administrarea acestor fonduri.

29

Caisse des dépôts et consignations este o persoană juridică de drept public, înființată prin Legea privind finanțele din 1816. Directorul său general, care este organul executiv, este numit în Conseil des ministres (Consiliul de Miniștri) de președintele Republicii. Comisia ei de supraveghere, precum și comitetele specializate constituite în cadrul acesteia din urmă sunt compuse din persoane numite de Adunarea Națională, de Senat și de alte instituții publice. Președintele consiliului de supraveghere este desemnat de acest consiliu în cadrul său. El este, în practică, fie un membru al Adunării Naționale, fie un membru al Senatului.

30

Acest organism public, mandatat de statul francez, asigură prestații de gestiune administrativă, financiară și contabilă în numele Commission de régulation de l’énergie, autoritate administrativă independentă responsabilă cu supravegherea bunei funcționări a pieței energiei electrice și gazelor în Franța. Caisse des dépôts et consignations constată totodată întârzierile la plată și neplata din partea consumatorilor finali și o semnalează acestei comisii.

31

În plus, această entitate publică poate să plaseze contribuțiile colectate de la consumatorii finali, cu precizarea că remunerația rezultată din aceste plasamente este dedusă în fiecare an din cuantumul contribuțiilor datorate pentru anul următor.

32

Pe de altă parte, Caisse des dépôts et consignations nu realizează niciun beneficiu din această activitate, iar cheltuielile sale de administrare sunt imputate asupra contribuțiilor plătite de consumatorii finali de electricitate.

33

Prin urmare, trebuie să se considere că sumele menționate, administrate în acest mod de Caisse des dépôts et consignations, rămân sub control public.

34

Toate aceste elemente permit să se distingă prezenta cauză de cea în care s‑a pronunțat Hotărârea PreussenElektra, citată anterior, în care s‑a statuat că nu poate fi considerată intervenție prin intermediul resurselor de stat obligația impusă întreprinderilor private de aprovizionare cu electricitate de a achiziționa la prețurile minime fixate electricitatea produsă din surse de energie regenerabile întrucât nu se realizează niciun transfer direct sau indirect de resurse de stat către întreprinderile care produc acest tip de electricitate (a se vedea în acest sens Hotărârea PreussenElektra, citată anterior, punctul 59).

35

Astfel, după cum Curtea a avut deja ocazia să arate la punctul 74 din Hotărârea Essent Netwerk Noord și alții, citată anterior, în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea PreussenElektra, citată anterior, întreprinderile private nu erau mandatate de statul membru în cauză să gestioneze resurse de stat, ci erau obligate să cumpere utilizând resurse financiare proprii.

36

Astfel, fondurile în cauză nu puteau fi considerate resurse de stat întrucât nu se aflau niciun moment sub control public și nu exista niciun mecanism, precum cel în discuție în litigiul principal, instituit și reglementat de statul membru, de compensare a supracosturilor rezultate din această obligație de achiziționare și prin care statul să garanteze operatorilor privați acoperirea integrală a supracosturilor menționate.

37

Prin urmare, articolul 107 alineatul (1) TFUE trebuie interpretat în sensul că un mecanism de compensare integrală a supracosturilor impuse unor întreprinderi ca urmare a unei obligații de achiziționare a electricității de origine eoliană la un preț superior celui al pieței, a cărui finanțare este suportată de toți consumatorii finali de electricitate de pe teritoriul național, precum cel care rezultă din Legea nr. 2000-108, constituie o intervenție prin intermediul resurselor de stat.

38

În subsidiar, în cazul în care Curtea consideră că un mod de finanțare precum cel în discuție în litigiul principal constituie o intervenție a statului sau prin intermediul resurselor de stat, guvernul francez solicită limitarea în timp a efectelor hotărârii care urmează să fie pronunțată.

39

Trebuie amintit în această privință că, potrivit unei jurisprudențe constante, interpretarea unei norme de drept a Uniunii realizată de Curte în exercitarea competenței pe care i‑o conferă articolul 267 TFUE lămurește și precizează semnificația și domeniul de aplicare ale acestei norme, astfel cum trebuie sau ar fi trebuit să fie înțeleasă și aplicată de la intrarea sa în vigoare. Rezultă că norma astfel interpretată poate și trebuie să fie aplicată de către instanțe raporturilor juridice născute și constituite înainte de hotărârea asupra cererii de interpretare dacă, pe de altă parte, sunt întrunite condițiile care permit sesizarea instanțelor competente cu un litigiu referitor la aplicarea normei respective (a se vedea în special Hotărârea din 2 februarie 1988, Blaizot și alții, 24/86, Rec., p. 379, punctul 27, Hotărârea din 10 ianuarie 2006, Skov și Bilka, C-402/03, Rec., p. I-199, punctul 50, precum și Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C‑92/11, punctul 58).

40

Curtea poate numai în mod excepțional, în aplicarea principiului general al securității juridice, inerent ordinii juridice a Uniunii, să considere necesar să limiteze posibilitatea oricărei persoane interesate de a invoca o dispoziție pe care a interpretat‑o în scopul de a contesta raporturi juridice stabilite cu bună‑credință. Pentru a putea decide o astfel de limitare, este necesară întrunirea a două criterii esențiale, și anume buna‑credință a celor interesați și riscul unor perturbări grave (a se vedea în special Hotărârile citate anterior Skov și Bilka, punctul 51, precum și RWE Vertrieb, punctul 59).

41

În ceea ce privește cauza principală, trebuie remarcat, în primul rând, în privința bunei‑credințe a celor interesați, că guvernul francez nu putea să nu aibă cunoștință de interdicția, prevăzută la articolul 108 alineatul (3) TFUE, de punere în aplicare a unei măsuri de ajutor și de consecințele juridice determinate de lipsa notificării măsurii în cauză.

42

În ceea ce privește, în al doilea rând, cerința riscului unor perturbări grave, Curtea a subliniat că implicațiile financiare care ar putea rezulta pentru un stat membru dintr‑o hotărâre preliminară nu au justificat niciodată, prin ele însele, limitarea în timp a efectelor hotărârii (a se vedea în acest sens în special Hotărârea din 19 octombrie 1995, Richardson, C-137/94, Rec., p. I-3407, punctul 37 și jurisprudența citată).

43

În aceste condiții, nu există în prezenta cauză niciun element de natură să justifice o derogare de la principiul potrivit căruia efectele unei hotărâri de interpretare se produc de la data intrării în vigoare a normei interpretate (a se vedea Hotărârea din 13 februarie 1996, Bautiaa și Société française maritime, C-197/94 și C-252/94, Rec., p. I-505, punctul 49 și jurisprudența citată).

44

Prin urmare, nu se impune limitarea în timp a efectelor prezentei hotărâri.

45

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară:

Articolul 107 alineatul (1) TFUE trebuie interpretat în sensul că un mecanism de compensare integrală a supracosturilor impuse unor întreprinderi ca urmare a unei obligații de achiziționare a electricității de origine eoliană la un preț superior celui al pieței, a cărui finanțare este suportată de toți consumatorii finali de electricitate de pe teritoriul național, precum cel care rezultă din Legea nr. 2000-108 din 10 februarie 2000 privind modernizarea și dezvoltarea serviciului public de electricitate, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 2006-1537 din 7 decembrie 2006 privind sectorul energiei, constituie o intervenție prin intermediul resurselor de stat.