Acest regulament stabilește norme comune pentru procedurile transfrontaliere de insolvență în statele membre ale Uniunii Europene (UE), cu excepția Danemarcei. Regulamentul încearcă să descurajeze debitorii să transfere bunuri sau proceduri judiciare dintr-un stat în altul pentru a obține o poziție juridică mai avantajoasă.

Regulamentul introduce un sistem coerent de norme juridice care să reglementeze procedurile transfrontaliere de insolvență în care sunt implicate societăți, comercianți sau persoane fizice. Acesta permite luarea de măsuri coordonate în ceea ce privește bunurile unui debitor insolvent situate în diferite state membre ale UE. Aceste reglementări vizează:

Regulamentul se aplică procedurilor colective de insolvență ce iau naștere în contextul insolvenței debitorului care au ca urmare desistarea parțială sau totală a acestuia și desemnarea unui lichidator. Procedurile interne vizate sunt enumerate în anexa la regulament.

Regulamentul nu se aplică procedurilor referitoare la societățile de asigurare, instituțiile de credit, societățile de investiții care furnizează servicii ce implică deținerea de fonduri sau valori mobiliare ale terților și la organismele de plasament colectiv.

Instanțele competente să deschidă proceduri principale sunt instanțele din statul membru al UE în care se află centrul intereselor principale ale debitorului (de exemplu, până la proba contrarie, locul unde se află sediul social). Această procedură are un domeniu de aplicare global și este menită să acopere bunurile debitorului aflate în diferite locuri din lume și să servească interesele creditorilor, oriunde s-ar afla aceștia.

Alături de procedura principală, instanțele dintr-un alt stat membru al UE pot deschide o procedură secundară dacă debitorul desfășoară operații economice pe teritoriul acelui stat, însă procedura secundară se limitează la bunurile debitorului situate pe teritoriul acelui stat.

Pentru a asigura că patrimoniul debitorului este administrat în mod eficient, legea prevede coordonarea procedurilor principale și secundare. Lichidatorii desemnați în aceste proceduri sunt obligați să coopereze strâns, în special prin schimbul de informații. Lichidatorul din cadrul procedurii principale poate să intervină și în procedurile secundare, de exemplu prin propunerea unui plan de reorganizare sau prin solicitarea suspendării vânzării bunurilor.

Ca regulă generală, legea aplicabilă este cea a statului membru pe teritoriul căruia se deschide procedura de insolvență. Această regulă este valabilă atât pentru procedurile principale, cât și pentru cele secundare.

Există prevederi care garantează drepturile de valori mobiliare ale terților asupra bunurilor corporale sau necorporale ale unui debitor și drepturile vânzătorului întemeiate pe o rezervă, în așa fel încât aceste drepturi nu sunt afectate de deschiderea procedurilor dacă bunurile sunt situate în afara statului în care au fost deschise procedurile de insolvență.

Drepturile la bunuri imobiliare sunt reglementate exclusiv de legea statului membru unde este situat bunul. Dreptul lichidatorului de a rezilia contracte de muncă, dreptul unui creditor de a solicita o compensare, drepturile și obligațiile părților față de un sistem de plată sau față de o piață financiară sunt reglementate exclusiv de legea statului membru aplicabilă acestora.

Dacă o instanță a unui stat membru al UE pronunță o hotărâre privind deschiderea unei proceduri de insolvență, legea prevede ca hotărârea respectivă să fie recunoscută în toate celelalte state membre ale UE.

De asemenea, regulamentul asigură că hotărârile care au strânsă legătură cu procedurile de insolvență - cum ar fi revocarea actelor prejudiciabile (adică acte care dăunează creditorilor) - sunt recunoscute în celălalt stat.

Efectele hotărârii sunt cele prevăzute de legea statului în care au fost deschise procedurile. Recunoașterea poate fi refuzată doar în cazul în care efectele acesteia ar contraveni ordinii publice din statul respectiv.

Regulamentul acordă fiecărui creditor rezident într-un stat membru al UE dreptul de a-și înregistra cererea de admitere a creanței în cadrul procedurilor de insolvență deschise în alte state membre ale UE.

Acest drept le revine și autorităților fiscale și instituțiilor de asigurări sociale. În cazul în care au fost deschise mai multe proceduri privind bunurile debitorului, legea prevede că distribuirea încasărilor trebuie să fie coordonată între diferitele proceduri, pentru a asigura egalitatea de tratament a creditorilor.

REFERINȚE

Act	Intrarea în vigoare	Termen de transpunere în legislaţia statelor membre	Jurnalul Oficial
Regulamentul (CE) nr. 1346/2000	31.5.2002	-	JO L 160, 30.6.2000, p. 1-18

Modificările și corecturile succesive aduse Regulamentului (CE) nr. 1346/2000 au fost integrate în textul de bază. Această versiune consolidată are doar un caracter informativ.

Această recomandare conține o serie de principii pentru procedurile de insolvență din plan național pentru întreprinderi care se confruntă cu dificultăți financiare. Se pune accent pe încurajarea întreprinderilor viabile să își restructureze activitatea într-un stadiu timpuriu pentru a preveni insolvența. Comisia consideră că reformarea regulilor naționale de insolvență ar ajuta firmele viabile să își poată continua activitatea și ar proteja locurile de muncă, ameliorând în același timp mediul pentru creditori, care ar putea recupera o proporție mai mare din investițiile lor decât dacă debitorul ar fi dat faliment.

Comunicare a Comisiei către Parlamentul European, Consiliu și Comitetul Economic și Social European - O nouă abordare europeană privind eșecul în afaceri și insolvența, COM(2012) 742 final,12.12.2012