Izvoarele dreptului Uniunii Europene

SINTEZĂ PRIVIND:

CARE ESTE ROLUL ARTICOLELOR 216 ȘI 288 DIN TRATATUL PRIVIND FUNCȚIONAREA UNIUNII EUROPENE ȘI AL ARTICOLULUI 6 DIN TRATATUL PRIVIND UNIUNEA EUROPEANĂ?

Articolul 216 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) stabilește condițiile în care Uniunea Europeană (UE) poate încheia acorduri cu țări din afara UE și cu organizații internaționale.
Articolul 288 din TFUE definește diferitele tipuri de acte juridice pe care le poate adopta UE.
Articolul 6 alineatul (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) prevede că drepturile fundamentale constituie principii generale ale legislației UE.

ASPECTE-CHEIE

Există trei surse ale legislației UE: legislația primară, principiile generale ale legislației UE și ale legislației secundare (detaliate în ierarhia normelor).

Legislația primară

Principalele surse ale legislației primare sunt tratatele care instituie UE: TUE, TFUE și Tratatul privind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom). Aceste tratate stabilesc repartizarea competențelor (puterilor) între UE și statele membre ale UE care descriu puterile instituțiilor UE. Prin urmare, acestea stabilesc cadrul legal în care instituțiile UE depun eforturi pentru punerea în aplicare a politicilor.
Legislația primară cuprinde:
- tratatele de modificare ale UE;
- protocoalele anexate la tratatele fondatoare și la tratatele de modificare;
- tratatele de aderare a statelor membre la UE;
- Carta drepturilor fundamentale (de la Tratatul de la Lisabona - decembrie 2009).

Principiile generale ale dreptului

Acestea pot fi surse de drept nescrise, dezvoltate de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE).
Principiile generale ale legislației UE pot fi, de asemenea, un rezultat al tradițiilor constituționale comune ale statelor membre. Tratatele numesc în mod explicit drepturile fundamentale, așa cum sunt garantate de Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ca principii generale ale legislației UE.

Legislația secundară

Legislația secundară cuprinde acte legale, care pot fi împărțite în două categorii:

cele care figurează în nomenclatura din articolul 288 din TFUE: regulamente, directive, decizii, avize și recomandări;
cele care nu sunt enumerate la articolul 288 din TFUE: actele așa-zis atipice, cum ar fi regulamentul de procedură al instituțiilor și acordurile interinstituționale.

Acordurile internaționale cu țări din afara UE sau cu organizații internaționale constituie, de asemenea, parte integrantă a legislației UE. Acestea sunt separate de dreptul primar și de dreptul secundar. În conformitate cu hotărârea CJUE în cauza Meryem Demirel împotriva Stadt Schwäbisch Gmünd (cauza 12/86), acestea pot avea efect direct și forța lor juridică este superioară dreptului derivat, care trebuie, prin urmare, să le respecte. Normele lor au efect direct dacă conțin o obligație clară și precisă care nu este supusă adoptării unei măsuri ulterioare.

Alte surse ale legislației UE

Printre acestea se numără:

Jurisprudența CJUE;
dreptul internațional – adesea o sursă de inspirație pentru CJUE în elaborarea jurisprudenței sale. CJUE citează legea scrisă și dreptul cutumiar.

DOCUMENTELE PRINCIPALE

Versiune consolidată a Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene – Partea a cincea – Acțiunea externă a Uniunii – Titlul V – Acordurile internaționale – Articolul 216 (JO C 202, 7.6.2016, p. 144).

Versiune consolidată a Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene – Partea a șasea – Dispoziții instituționale și financiare – Titlul I – Dispoziții instituționale – Capitolul 2 – Actele juridice ale Uniunii, procedurile de adoptare și alte dispoziții – Secțiunea 1 – Actele juridice ale Uniunii – Articolul 288 (ex-articolul 249 TCE) (JO C 202, 7.6.2016, pp. 171).

Versiune consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană – Titlul I – Dispoziții comune – Articolul 6 (ex-articolul 6 TUE) (JO C 202, 7.6.2016, p. 19).

Data ultimei actualizări: 21.04.2022